Jurnalul Theodorei
(prima pagină)

de Ormeny Francisc Norbert

        În acelaşi tort cu fascinaţia şi obsesia, păcatul nu e niciodată un cec în alb – el necesită o cunoaştere intimă a efluviilor trupeşti. Această cunoaştere începe printr-un complicat exerciţiu de ghicire a tuturor combinaţiilor posibile de senzualităţi, în ceea ce pare a fi un joc asemănător cu cel practicat în copilărie (nici el şi nici pe acea vreme – nu total lipsit de o oarecare [foarte confuză pentru că foarte incipientă] tentă erotică, vizibilă fie şi numai în sclipirile viclene şi periculos umede şi în zâmbetele sticloase a celor ce puneau întrebările ). Odată cu această primă variaţie pe o temă dragă ţie, temă pe care o simţi tânără şi cald-apropiată (ca fata pe care o vizezi), începi să-ţi realizezi cât spirit  mezomorf (în sensul de intermediar între starea amorfă și cea cristalină) conţine în el păcatul sau, în termeni mai kirkegaardieni spus, cât trup şi cât suflet (spirit) abundă clocotind greu-concentrat în această stare de tensiune ce vrea cu orice preţ să se vadă devenind posibilitatea unei posibilităţi. O priveam panicat dar cât se poate de „conservator”-precaut...desigur, nu din politeţe înţeleasă la modul abstract şi absolut ci din teroarea cea mai intelectual-instinctuală de care am fost vreodată capabil şi care-mi spunea că dacă fac vreun gest nepotrivit sau dacă observă un detaliu „deplasat” la mine,  îmi tai posibilitatea fantastică a unei viitoare abordări. Şi ştiam că ar acolo ar putea fi femeia vieţii mele, şansa unui eseu perfect, triumfal-emblematic pentru rugbistul-crucişător care mi-am propus din totdeauna să fiu la nivelul masculinităţii pe care mă chinuiam zi de zi să o reinventez arhaicizând-o cu fel de fel de reverii păgâne (penibil-copilăreşti în esenţa lor, dar la care ţineam foarte mult pentru că mă făceau să mă simt mai nobil-retras faţă de ceilalţi, mai întunecat-religios). Ştiam că are un nume foarte frumos (Stâncel) şi două prenume cu rezonanţă puternică (Theodora şi Eva), foarte feminin-impunătoare şi malaxate istoric până la un ermetism elitist perfect.  Mă speria din foarte multe puncte de vedere: nişte gambe foarte suple şi ales-bronzate dezvelite de o pereche de pantaloni trei-sferturi roz, un păr blond uşor ondulat de nimfetă ce mima-testând vampa erotic-buimacă (într-o concupiscenţă pur sociologică, foarte viscerală în anticondescendenţa ei - ce dădea impresia de  sfidare dar care se dorea în taină a se rafina într-o provocare, o provocare ce putea deveni, dacă nu era în chiar esenţa ei, foarte periculoasă atât prin roiurile de tentaţii pe care le trezea şi le stârnea înspre ea, cât şi prin percicolul respingerii arogante a tuturor „insectelor” ce-i cerşeau polenizare [orice ar putea însemna asta-oricât de puţin ar fi...chiar şi o atingere cu „picioruşele a părului ei catifelat şi zvelt, ca să nu mai vorbim de un sărut fin-trandafiriu”] şi a împingerii consecvente a întregii situaţii personale într-o zonă de izolare din care nu se mai poate ieşi decât prin aţăţare grea, cărnoasă ca o pulpă de fruct copt puternic, a „adversarului” ...), un trup ce emana prin siguranţa mişcărilor „profesionalismul” psihotic al Claudiei Schiffer şi o colecţie de nume menite parcă a închide şi a sigila cercul de aur alb a ceea ce eu am catalogat acolo a fi „mai mult ca sigur o scăpare şi nu o fiinţă vie”...vie-în sensul realităţii de zi cu zi a viului bătrânicios (în ciuda vârstei cuprinse într 19 şi 21 de ani) ce mă cangrena şi mă îmbâcsea de viu dinspre celelete fete? cu aspect de mutanţi cronocentrici (ale căror deformări eu le puneam pe seama poluării, a lipsei de exerciţiu fizic şi a unei irecuperabile şi nesimţite prostii care le făcea să stea să se „gătească la oglindă” trei ore înainte de discotecă [timp în care fundul se aplatiza, iar creierul se descreţea, relaxându-se], să adopte ţărănismele bunicii în viaţa de cuplu şi să voteze cu PDSR-ul).

photo by: Ormeny Francisc

         Cum spuneam, o scăparea suradotată  a zeilor despre care ştiam că poartă binecuvântarea unui accident norocoso-irepetabil (o eroare pe care un sistem perfect o dă o dată la o mie de ani)şi , în agală măsură, că trebuie să pun mâna negreşit pe aceast expozeu de ambrozie pe care muzeul s-a păcălit şi l-a scăpat în realitate, în vitrina ieftină a unui magazin.

         „Magazinul” de care vorbesc e clădirea facultăţii de litere a Universităţii Babeş-Bolyai care, undeva în vara lui 2003 găzduia scena de hiperventilare descrisă mai sus – în cadrul concursului de admitere la secţia engleză-franceză. Tocmai aterizasem de la Iaşi (unde făcusem anul I de facultate şi de unde încercam acum să mă transfer prin acest examen scris) şi savuram acolo, cu un sentiment de clandestinitate mai plăcut şi mai intens decât al unui violator, plăcerea de a invada Ardealul din perspectiva moldoveanului ce „vânează” în mod „ilicit” pe teritorii ce „nu i se cuvin.” E o cutumă şi o tradiţie a „interdicţiei” la mijloc care aţâţă şi care îndeamnă la perversiune.

         Sentimentul de clandestinitate „infracţională” era amplificat şi de faptul că nici măcar nu eram acolo pentru acelaşi lucru: ea dădea admitere în mod organizat, clasic, post-bac; eu dădeam un altfel de admitere – un fel de precondiţie ca să mă pot transfera de la Iaşi (fiind oarecum deja admis). Pot spune şi că încercam să sparg sistemul forţând puţin uşa din spate şi să-mi iau o viză „problematică” spre „occidentul” României. Spun „problematic” deoarece a fost un transfer cu foarte multe complicaţii birocratice pur kafkiene al căror rezultzat final a fost acela că am fost trimis să dau efectiv examenul scris de admitere alături de colegii mei mai tineri cu un an (asigurându-mă că e mai mult o formalitate şi că e mai simplu aşa decât să se lucreze la adaptarea unor hârtii imposibile din punct de vedere al codurilor, creditelor, numărului de ore şi a datelor insuficiente sau neclare sau pur şi simplu extraterestre pentru noul secretariat – mâzgâlite pe hârtiile vechi, estice). Iată însă că, într-un act de  rebeliune tip poltergeist a transcendentalului, imposibilul, neclarul şi extraterestrul au ieşit din hârtie (tot aşa cum ies monştrii din televizor) şi s-au încarnat în această tânără zeiţă „ieşită la plimbare” – grefându-se toate  în mod dureros, ca un tatuaj, direct pe insuficienţa mea. Marea clandestinitate nu era însă nici pe departe toată povestea administrativă descrisă mai sus ci era de fapt un ocean de mirare neputincioasă pe care-l experimentam în faţa distanţei pe care acesată domnişpoară o emana cu atâta uşurinţă...exasperantă. Aveam încă multă vreme de atunci încolo să mă uit prostesc fascinat la această bijuterie vie, ca „boul la poarta nouă” şi recunosc că mi-a luat ani buni să cronicizez încetul cu încetul o anumită atitudine de exaltare pur-epifanică (religioasă de-a dreptul în respectul ei mistic pentru chipul din icoană), timorat-copilărească – şi s-o transform într-o atracţie totuşi normală pentru o fată frumoasă şi specială...care poate fi totuşi asimilată în inima mea ca o caracatiţă şi în sufletul meu de rechin prietenos cu delfinii – aşadar prost-înţeles şi dornic să înveţe.  

         Totul a devenit mai cald când am început să am bănuieli că nu e atât de sigură pe ea pe cât vrea să pară, că acolo e de fapt un mare, deşi impecabil-apolinic strălucitor scut la mijloc:  îi simţeam anxietatea şi vroiam cumva să i-o captez în mine şi s-o cronicizez mai departe, „măcar atât să fur de la ea”(gândeam pe atunci). Însă, odată ce acest filon a fost deschis anxietatea dintre noi doi s-a dovedit a fi virulent-contagioasă, s-a dedublat într-o foarte nesigură reciprocitate şi a început să traseze, cu horror-vacui-ul lui Wölfli internat la psihiatrie, anxioasă, conturul păcatului în toate direcţiile – iar păcatul tratat astfel prinde puteri şi sare, din starea lui amorfă de păcătoşenie, direct în formele precise ale trupului ei graţios de felină tânără, înaltă şi puţin nesigură pe ea şi în trupul meu de Antonio Banderas lucrat cu înverşunare la sală aproape zi de zi. Saltul a fost cu siguranţă un salt liber, asumat în toate deliciile libertaţii şi având drept resort INTERDICŢIA – marea carte pe care ea, abia acum îmi dau seama, a jucat-o atât de frumos şi de ireproşabil...şi pentru asta nu voi înceta niciodată să-i mulţumesc.

         Mi-a refuzat cu o „deontologie” de psiholog rafinat  orice zâmbet explicit, orice privire în direcţia mea, fără însă a diminua cu măcar o picătură tensiunea pe care şi-a construit-o cu atâta migală în jurul aurei personale de uraniu zenitic şi care chema „dulci nelinişti” să se arate şi s-o venereze brutal şi sado-masochist în intimitate dar delicat şi impecabil-politicos în societate. Libertatea devine reală doar atunci când ai opţiuni, mici speranţe, iar ea ştia acest lucru şi arunca cu ele peste publicul specator la picioarele ei lungi, suple şi elegant elastice în mini-jup - ca pe confetti, într-o baie multicoloră revigorantă (însă la nivel metafizic cu arome grele de curcubeu-îmbuteliat-în-crin). Visam aceşti confetti şi făceam băi metafizice-terapeutice în ei 24/7. Însă ştiam că situaţia nu poate rămâne chiar aşa, deoarece erau confetti nervoşi a căror problemă trebuia rezolvată cu foarte multă responsabilitate şi tact perfect calculat. Aceşti confetti, mici  materializări parcă ai pistruilor ei dulci şi diafani sunt ca nevinovăţia însăşi – nu e vinovată, dar totuşi e anxioasă ca şi cum ar fi (deja) pierdută.

         Kirkegaard, vedea anxietatea ca pe „realitatea libertăţii ca posibilitate a posibilităţii” în care ecuaţie, interdicţia apăre ca o condiţie de posibilitate a acestor posibilităţi – interdicţia îl face anxios pe om pentru că deşteaptă în el posibilitatea libertăţii. Iar atunci când ea e explicită se cheamă că ai, în sfârşit, un ţel în viaţă mult căutat şi euforic regăsit.

         Iar acesată împărăteasă scump-sfidătoare a ieftinităţilor a ştiut cum să împingă totul în preţiozitate, în „ales”, umplâmd spaţiile create de intuiţiile prefigurante cu experienţa nepreţuit-atâţătoare a interdicţiei explicite în chiar toate „apropourile” şi sugestiile ei discret-schiţate sau uşor-alunecoase.

photo by: Ormeny Francisc

         Anxietatea a înţeles-o ca anxiousness , ca „urge to do something”, ca nevoie de a te exterioriza în plină chiasmă protectiv-intimă (în inima furtunii fiind cel mai intim, mai sigur şi mai liniştit loc de pe Pământ). Acesata e o lecţie pe care doar femeile cele mai sensibil-inteligente o înţeleg - copiii o înţeleg şi ei şi o exprimă în căutarea monstruosului, a aventurii, a fantasticului. Măsura în care fiecare o femei poate deveni un copil în acest sens e măsura în care ea poate găsi empatia cu cel ce-o adoră şi pe care ea l-a perceput înainte vreme, inexorabil, în mod alterntiv între o antipatie simpatică şi o simpatie antipatică.

         Zelul cu care m-am sacrificat pe altarul reacţiilor ei violente de apărare a frigidităţii  de îndată ce mi s-a dat cea mai mică şansă – nu  făcut decât să-i dovedească puterea efectivă a pielii ei fine şi vaporoase (dar totuşi amazonic, sălbatic şi natural bronzată ) de a genera în flux continuu o contradefiniţie a realităţii, sau, altfel spus, de a provoca un şoc biografic sever capabil să dezintegreze realitatea interiorizată masiv de orice „gorilă” a masculinităţii.

         Visele nu pot fi ţinute în carantină, dragă Theodora, deoarece există mereu o prezenţă obsedantă a metamorfozelor resimţite şi ca posibilităţi sinistre de umplere cu efervescenţă. Asemenea terori metafizice nu pot fi întotdeauna exorcizate în timpul ritualurilor matinale iar dezacordurile rămase pot crea o densitate de realitate mai mare decât cea a fostului întreg(acum funciarmente demodat şi îngropat în desuetudine – întregul fostei frigidităţi). Aceste dezacorduri e foarte posibil ca de acum înainte să îmbrace în mod exclusiv forma tentaţiei ca pe un palimpsest blasfemiator la adresa fostei icoane din care am reuşit să te scot şi să te aduc în braţele mele (care s-au dovedit în cele din urmă a fi fost nu providenţiale ci de-a dreptul matriciale pentru întregul sens al formelor tale pufoase, graţios pneumatice,  narcotic apetisante şi foarte retroproiectabile).

Mega-răspunsul lui Patrick Călinescu la Jurnalul Theodorei (critică şi proză devant la lettre Deocamdată, leşul dansant)

        Ţi-am citit proza pe care ai fost atât de drăguţ să mi-o trimiţi şi, dacă nu ţi-am scris încă de ieri, a fost pentru că m-a intrigat din mai multe motive şi am vrut să am câteva ore în plus pentru a reflecta asupra ei. N-am vrut, cu alte cuvinte, să-ţi trimit un mesaj superficial, un fel de reductio ad absurdum al impresionismului critic de genul celui pe care l-am combătut în Împotriva comentariilor. Dacă i-aş fi căzut şi eu pradă, înseamnă că m-aş fi contrazis pe mine însumi şi, în consecinţă, m-aş fi compromis iremediabil ca instanţă critică (atât cât pot eu fi), pe care numai de câteva luni puţine tot încerc să (mi)-o construiesc.

         Acum, însă, impresia (în sens larg platonician) pe care textul tău mi-a lăsat-o, chiar de la prima lectură, s-a (mai) maturizat, cred, îndeajuns să penduleze, tot în sens larg platonician, în direcţia opusă unei (simple) opinii.

         Astfel, iată ce ţin să-ţi spun:

         Vorbind de postmodernism, ai şi nu ai dreptate să spui că textele mele, pe care le-ai folosit, după cum singur recunoşti, drept model/tipar pentru Jurnalul Theodorei, sunt postmoderniste. E adevărat, încă aproape de la început, ele au fost catalogate astfel, însă, după umila mea părere, cei care le-au catalogat aşa ar fi trebuit să ia mai cum grano salis o astfel de etichetă literară în aplicarea lor pe diferite (şi diverse) creaţii literare, cu atât mai mult cu cât, dacă ne amintim bine, chiar Linda Hutcheon, unul dintre cei mai importanţi specialişti ai postmodernismului, ne-a atenţionat, citând dintr-o altă autoritate în domeniu (dar şi producătoare de literatură postmodernistă), însuşi Umberto Eco, că nu tot ce e contemporan în literatură este şi postmodernist. Având în vedere această observaţie minimală, trebuie să luăm în calcul şi posibilitatea ca ce scriem noi în 2009 (şi ce-am tot scris în ultimii zece ani) să nu fie, cel puţin în întregime, literatură postmodernistă. Evident, am putea discuta pe această temă, definind în tot felul postmodernismul sau apărând una sau alta dintre nenumăratele sale definiţii, la nesfârşit, însă trebuie să mă întorc din nou la tine şi la Jurnalul Theodorei.

         Îţi spun din capul locului că textul tău e şi nu e postmodernist (asta, evident, în funcţie de ce înţelegem prin postmodernism. „Prima pagină” de jurnal e postmodernistă (sau ar putea să fie) mai ales în felul în care amesteci genurile şi stilurile literare. Din acest punct de vedere, fiindcă scrierea ta nu este, exclusiv, nici diaristă, dar nici ficţională (epică); nici eseistică, dar nici poem în proză, cel puţin pe alocuri, fiind, în acelaşi timp, toate acestea la şi într-un loc, ea este (căpătând acest statut) o bună ilustrare a postmodernismului. Pe de altă parte, scrierea ta (vei fi observat deja că îi spun, generic, „scriere”, pentru că nu-i pot spune, concomitent, şi jurnal, şi proză, şi eseu, şi poem în proză) nu e postmodernistă (sau nu ar putea să fie) din simplul motiv că nu îndeplineşte condiţia, probabil fundamentală, a unui text scris în cheie (manieră) postmodernistă, care este, desigur, aşa-numita metaficţiune istoriografică (cf. Linda Hutcheon), şi care nu trebuie neapărat să realizeze contopirea dintre ficţiunea istorică şi istoria fictivă (aşa cum se poate ea întâlni în mai toate romanele catalogate, aproape în unanimitate, ca fiind postmoderniste), însă care trebuie, fiind vorba de o scriere postmodernistă, să contopească două planuri ontologice (dacă le pot numi astfel) în esenţă complementare (unul altuia) şi chiar opuse. În textul tău n-am observat (dacă voi fi observat bine) nici o astfel de contradictio oppositorum (in terminis) a cărei contrariate „funciară”, aşa cum spui la un moment dat, să fie rezolvată literar. Din contra, textul tău este un „bestiar” de genuri diferite (cele enumerate mai sus), care nu-s unite într-un „gen” postmodernist, dar care îmi par unite într-un stil personal ce le înglobează pe toate, însă nu le şi contopeşte. Cu alte cuvinte, genurile literare pe care le foloseşti în construirea textului tău rămân, în fraze şi fragmente distincte, autonome, şi nu devin acea „pastă” omogenă a genului (sic!) postmodernist, care presupune, în ciuda întregii sale eterogenităţi paradigmatice, o simultaneitate genetică (de la gen) aproape fără cusur.

         Câteva exemple. Partea eseistica încape (e concentrată) în fraze de genul: „Odată cu această primă variaţie pe o temă dragă ţie, temă pe care o simţi tânără şi cald-apropiată (ca fata pe care o vizezi), începi să-ţi realizezi cât spirit mezomorf (în sensul de intermediar între starea amorfă şi cea cristalină) conţine în el păcatul sau, în termeni mai kirkegaardieni spus, cât trup şi cât suflet (spirit) abundă clocotind greu-concentrat în această stare de tensiune ce vrea cu orice preţ să se vadă devenind posibilitatea unei posibilităţi”. Sau: „Pot spune şi că încercam să sparg sistemul forţând puţin uşa din spate şi să-mi iau o viză „problematică” spre „occidentul” României”. Sau: „Kirkegaard vedea anxietatea ca pe „realitatea libertăţii ca posibilitate a posibilităţii” în care ecuaţie, interdicţia apare ca o condiţie de posibilitate a acestor posibilităţi – interdicţia îl face anxios pe om pentru că deşteaptă în el posibilitatea libertăţii. Iar atunci când ea e explicită se cheamă că ai, în sfârşit, un ţel în viaţă mult căutat şi euforic regăsit”. Sau: „Iată însă că, într-un act de  rebeliune tip poltergeist a transcendentalului, imposibilul, neclarul şi extraterestrul au ieşit din hârtie (tot aşa cum ies monştrii din televizor) şi s-au încarnat în această tânără zeiţă „ieşită la plimbare” – grefându-se toate, în mod dureros, ca un tatuaj, direct pe insuficienţa mea”. La fel de izolate unele de altele sunt ilustrate si celelalte genuri; de exemplu, poemul în proză apare în astfel de locuri: „Totul a devenit mai cald când am început să am bănuieli că nu e atât de sigură pe ea pe cât vrea să pară, că acolo e de fapt un mare, deşi impecabil-apolinic strălucitor scut la mijloc: îi simţeam anxietatea şi voiam cumva să i-o captez în mine şi s-o cronicizez mai departe, „măcar atât să fur de la ea” (gândeam pe atunci)”. Sau: „Aceste dezacorduri e foarte posibil ca de acum înainte să îmbrace în mod exclusiv forma tentaţiei ca pe un palimpsest blasfemiator la adresa fostei icoane din care am reuşit să te scot şi să te aduc în braţele mele (care s-au dovedit în cele din urmă a fi fost nu providenţiale, ci de-a dreptul matriciale pentru întregul sens al formelor tale pufoase, graţios pneumatice, narcotic apetisante şi foarte retroproiectabile)”.

         În privinţa stilului, aş vrea să-ţi atrag atenţia şi asupra unor construcţii mai nefericite, pe care n-ar strica dacă le-ai transforma în altceva: rugbistul-crucişător, malaxate istoric, accident norocoso-irepetabil sau împărăteasă... a ieftinităţilor.

         Citindu-ţi proza, am fost extrem de surprins să constat cât de mult seamănă, dacă nu ca stil, cel puţin ca tonalitate şi ca „respiraţie” epică, cu o proză pe care am scris-o în 2000, când eram în anul II de facultate, cu un an înainte să fi debutat, oficial, în revista constănţeană Agora. Această proză de care îţi vorbesc, şi pe care ţi-o transcriu mai jos, ţin minte că am scris-o în nici două ore, chiar în amfiteatrul unde aveam cursurile de literatură română, în timpul unui curs care nu a mai avut loc. Pierdut în atâta linişte (până şi ea avea, n acel amfiteatru, ecou), cu foile albe în faţă, pe care ar fi trebuit să le umplu cu notiţele de la curs, m-am hotărât, fără să fi fost prevenit de nimic din mine, să le umplu în schimb cu această proză, dacă îmi aduc aminte, una dintre cele mai „postmoderniste” din câte am scris vreodată: cert mult mai postmodernistă, în caracterul său voit ludic şi intenţionat experimental, decât tot ce-am publicat din 2001 încoace. Înainte de a încheia acest mesaj ultra-lung, ţin să-ţi mai spun că-ţi trimit această proză „de tinereţe” (sic!) nu pentru că îmi pare a semăna atât de mult cu a ta (până la urmă vei decide singur dacă am sau nu dreptate), ci, pentru că, atunci când am scris-o, am făcut-o în cap cu Luca Pitu, ale cărui scrieri de High Postmodernism (dacă-i pot împrumuta şi adapta sintagma lui Virgil Nemoianu) mă chinuiam în acea vreme să le emulez cât puteam eu de bine.

         Aşadar, iată şi această proză a mea, devant la lettre lucapiţeană şi avant la lettre franciscormenyiană:

        Deocamdată, leşul dansant

        What one would do if one asked a previously mistaken-for-a-corpse dot to dance?

         Nu mică ne fu mirarea când începurăm să coborâm dealul. Jos, la poalele lui (dealul acesta, în vremea sa, fu destul de înalt şi destul de abrupt), între doi bolovani mai răsăriţi (pentru că panta dealului fuse, tot cam pe atunci, destul de ascuţită, nu există zi în care să nu se producă o avalanşă – mai mică, mai mare – de bolovani; unele, mai puternice, chiar omorâră oameni), puturăm zări un leş.

         Ca să fim clari, leşul ăsta nu ştiurăm, jamais, dacă fuse sau nu un leş ca oricare altul. Fără îndoială, ne păru potrivit de putrezit, ne umplu nările cu ceva ce ne purtă gândul în sfera mirosurilor hadesiene; în fine, chiar privit de la distanţă, aşa cum ne aflarăm noi la începutul – de sus – al pantei, leşul acesta, atât de normal sub toate aspectele fizice şi pământeşti, ne făcu să credem că se mişcă.

         Ochii noştri nu ne minţiră încă de la început; leşul, de unde ne aflarăm în momentul acela, nu fu decât un punct ceva mai mare pe care ni-l imaginarăm zbenguindu-se între cei doi bolovani de care pomenirăm; norocul fu că locul în care acest leş îşi duse dansul rezistă încă de pe vremea construirii dealului oricărei destrăbălări spaţiale; şi leşul, în ciuda avântului său, de la distanţa mare care se interpuse între noi şi el, nu ar fi putut să pară decât dându-se cu capul de pereţi, fie ei şi pereţi fragmentari, non-perpendiculari, geometric neregulaţi şi, chiar straniu, ne-pereţi.

         La început nu fuse decât gestul. Întocmai aşa ni se întâmplă şi nouă. Unul dintre noi îşi băgă degetul în gură şi, bine îmbălat, (se putu vedea pe strânsa lui epidermă cum anumite formaţiuni microbiene înotară, în contra-timpul lor, disperate împotriva curentului din flegmă, ajutate doar de nişte bucăţele de ţărână desprinse de acţiunea lickativă a limbii chiar din unghii), îl ridică în vânt să-i măsoare acestuia fuga căreia, să fim realişti, fu imposibil să-i măsori intensitatea cu un biet flegmatometru, şi acela produs al unui ulcer galopant care, de n-ar fi fost cu ispita colinară, ar fi trebuit operat de urgenţă; şi, în sfârşit, îl lăsă spânzurat de aer până ce se uscă complet. Numai când degetul i se uscă de tot, omul cu pricina spuse că o singură încărcătură flegmatică nu fuse de ajuns pentru a stabili coordonatele fugii vântului; de aceea şi-l băgă din nou în gură să-l îmbăleze, de data asta, mai bine ca oricând.

         Noua măsurătoare urmă să aibă loc imediat ce prima se uscă; din fericire, vântul se opri cu desăvârşire – doar pe panta pe care ne aflarăm noi atunci – şi posibilitatea ca acesta să ne fi indus dansul leşului fu deocamdată eliminată. (Ca să nu cădem în ispită, ar trebui spus că „deocamdată” este un cuvânt cu adevărat seismic din punctul de vedere al conţinutului său; cum îl muţi în capul celui cu care te întreţii amical la una mică, când e vorba că deocamdată rămâne aşa, cum se produce o mişcare cumplit de involuntară şi invers şi, pe dată, „deocamdată” nu mai înseamnă ce însemnase în capul tău.) De aceea, deocamdată să nu excludem decât parţial vântul ca factor meteorologico-motric al leşului dansant.

         Până una alta, ne hotărârăm ca prin forţa pasului în acţiune să micşorăm distanţa care ne separară pe noi de acest miracol al morţii moderne: leşul nostru. Dar pe forţa aceasta nemaipomenită ce ne propulsă hotărât înspre epicentrul curiozităţii noastre nu puturăm conta prea mult căci, tocmai când ajunserăm la limita superioară a acelui epicentru mental, ne lăsă baltă spontan şi aproape nedureros. Aproape nedureros fiindcă tot cel ce încercă puterea vântului cu degetul îşi scrânti una dintre glezne şi acum, cu un motor mai puţin, furăm în pericol de a ne sustrage, de bună voie, vieţii, vieţii celei unice şi cu „v” mare, de să ajungă cu cele două vârfuri ale sale taman până la suliţa „ţ”-ului, cea de după linia orizontală, sigură despărţitoare a unui posibil „i” de figura mult mai puternic individualizată a „ţ”-ului cu codiţă.

         Şi cu ghinionul acesta pogorât asupră-ne, nu puturăm decât să facem o escală vremelnică la umbra cvasi-existentă a unor pietricele albite de soare, după care se ascunseră, înainte să ne oprim acolo, mai multe seminţii de furnici.

         De la această depărtare faţă de leşul nostru, depărtare care, allor, semănă mai mult a apropiere, ne expuserăm zeului suprem al zilei mădularele noastre, toate câte fură ele în vremea aceea, în perechi de câte patru. Dar mădularele parcă intrară în minţile noastre, nu altceva. Altfel nu ne-am fi putut închipui că leşul din faţa noastră (nu fuse chiar în faţa noastră, ci la o distanţă cu destul de mult bun simţ faţă de faţa noastră şi, mai ales, faţă de nările nasului nostru) nu avu picioare dar putu să meargă; nu avu mâini dar, deja, ne făcu semne disperate că, de când cu lumea pe pământ, el fuse acolo, ceva mai jos de noi; nu avu sex, dar, pudic, se întoarse cu spatele la noi să se uşureze.

         Şi dacă aceste fapte vi le închipuirăţi misterioase sau stranii, să vedeţi cum rămăserăm noi când, în special după ce leşul se uşură, unuia dintre noi, de data asta nu celui cu degetul sau cu glezna, căci ăsta dormi dus, îi trecu prin minte ideea – adevărată apoteoză a mădularelor din mintea noastră – cum că leşul nostru fu, mereu, tip. Bineînţeles că o asemenea ipoteză, mai degrabă bănuială, stârni în sufletele noastre un adevărat val de indignare la adresa iniţiatorului ei şi un alt adevărat val de simpatie la adresa ţintei acestei bănuieli murdare.

         De întors se întoarse cu faţa la noi, nu? Se întoarse, asta se văzu doar, şi noi de colo. Bun, urmă acest unu dintre noi. Că se uşură văzurăm cu toţii, nu? După ce?, noi iar de colo. Cum după ce?, izbucni acesta într-o criză profundă de recuperare a empatiei pierdute, ciudat, cine ştie când. Păi nu văzurăţi dâra de urină cum scoase aburi din pietroaiele alea două imediat ce intră în contact cu ele? Aaa!, făcurăm noi, dar fără nici un alt indiciu. Păi, văzurăţi ori ba? Da, văzurăm..., furăm noi, ăştilalţi, nevoiţi să recunoaştem. Dar unul dintre noi, altul decât cel cu glezna, dar mai întâi cu degetul, şi fără nici o legătură cu cel cu bănuiala lui murdară: Şi totuşi, de ce să fie tip? Că poate o fi scuipat, nu? Noi doar îl privirăm pe ăsta nou. Poate că avu şi omul ăsta dreptate, ne spuserăm în gând. Dar tare: Cum adică că poate o fi scuipat? Ar putea exista scuipături atât de lungi? Şi... continui?, sări primul. Până la urmă tot ca mine fu: se uşură. Ba nu se uşură!, făcu cel cu scuipatul. Ba se uşură!, făcu cel cu uşuratul. Ba poate că le făcu pe amândouă!, făcurăm noi, toţi ceilalţi. Ba nu! Ba nu!, ne schimbarăm părerea şi, cu câte un ochi îndreptat şi către cel cu uşuratul, şi către cel cu scuipatul, jucarăm ochelasticul.

         Să fi presupus, şi noi să fi fost ăia, că un leş, adică un cadavru, o mortăciune (dacă acel cadavru fu cadavru de mai mult timp), o spurcăciune (dacă acea mortăciune fu mortăciune de mai mult timp), ce mai, un mort, ar putea, în funcţie de mişcare, să fie divizat, şi chiar de noi, în tip (ca în cazul nostru, dar al nostru in extenso, că noi nici măcar nu ştiurăm, până în primul moment, de existenţa acestui leş) sau în tipă, şi asta încă de la început, când nici nu constatarăm, nici măcar după miros, ce avurăm de constatat, nouă ni se păru a fi cu totul exagerat. Dar chiar şi aşa, această exagerare, această peste măsură exagerare, nu putu fi egalată de ceea ce, tot atunci, se născu: însăşi ideea extrasă, paradoxal, din mădularele noastre încinse de soare. Ca să nu ne irosim vorbele de pomană, noi, izvoritorii acestei culmi a exagerării, ar fi bine să spunem că ce fu mai abominabil decât împărţirea leşurilor în tipi şi tipe (şi tipe, de moment ce al nostru ne apăru ca tip) fuse, în primul rând, scânteia ce provocă acest incendiu mental: ideea, ea însăşi, de-a crede că unui leş (şi acest incendiu mental noi nu reuşirăm să-l stingem ca să ne scoatem mădularele din cap) i s-ar putea atribui, concomitent, două sexe care, teoretic, o dată cu docarea lui în alt port existenţial, se reduseră doar la o istorie a cutărei şi cutărei anatomii a individualului.

         Şi totuşi, cum bine observarăm (şi aici căzură de acord cu noi şi cel cu glezna scrântită al cărui deget dospea de calităţi măsurătorice, şi cel cu bănuiala de sub ideea cea cu cântec), la o examinare mai atentă (de a cărei prezenţă, să fim bine înţeleşi, furăm scutiţi o bună bucată de timp), puturăm deduce că mădularele noastre nu avură nici o legătură cu ideea, cea cu cântec, conform căreia leşul acela fu tip, şi nici cu contra-ideea ei, adică cu acea întrebare prin care o parte dintre noi ne îndepărtarăm de presupunerea că ceea ce percepurăm noi a fi leş fu într-adevăr leş, ca să nu mai vorbim că ele, mădularele noastre, de la prea marea fierbinţeală a soarelui, creară, în clipa hotărâtoare, exact efectul dorit de mintea noastră, efect ce ne aruncă în chiar acea polemică pe care, prin bunăvoinţa memoriei noastre, o reproduserăm numai atunci când distanţa dintre noi şi leş începu să fie, graţie acelei scrântituri neghioabe, oarecum mai apropiată de punctul nostru final, punct ce va fi final doar la momentul oportun.

         Ca să nu alunecăm în patima explicaţiilor fără acoperire, nu vom mai spune decât că efectul în a cărui plasă căzurăm cu toţii fu doar un efect termic care, prin încălzirea peste măsură a pielii aşternute peste mădularele noastre, putu induce, datorită aerului fierbinte ce, ondulatoriu, pluti deasupra unei suprafeţe încinse, în cazul ăsta mădularele noastre, o imagine în mişcare. Dar, atenţie, mişcarea asta pe care şi noi o percepurăm, nu fu decât mişcarea aerului supraîncălzit ce ochii noştri o interpretară drept mişcarea propriu-zisă a acelei adunături de materie căreia, nici măcar acum, noi nu furăm în stare a-i găsi cuvenita conceptualizare. Tocmai de aceea, acestui botez pripit, mai degrabă deocamdată provizoriu, seulement legat de cauze extra-inteligente (nu în sensul că aceste cauze ar fi deasupra oricărei inteligenţe, deci şi a noastră, ci în sensul că aceste cauze nu izvorâră din vreo inteligenţă anume, deci nici dintr-a noastră), i s-ar putea adăuga, precum o trenă unui raiment deja baroc, un nou botez, în stare să-l semnifice şi să-i poarte eroziunea onomasiologică mai departe, chiar până la ultima stare dansantă a Universului.

         Cum va rămâne până la urmă?, făcu şi cel cu scuipatul, şi cel cu uşuratul. Dacă se uşură aşa cum îl văzurăm noi, remarcă cel cu uşuratul, sau dacă numai scuipă, remarcă şi cel cu scuipatul, înseamnă că nu ar putea fi decât un leş-tip, nu?, făcură amândoi cu aceleaşi buze de carne şi piele.

         S-ar părea că Dumnezeu, când făcu lumea (s-ar părea că Dumnezeu, când făcu lumea, îşi alese un timp al său, şi asta cu grijă, ca nu cumva planul Său grandios să nu poată fi isprăvit din lipsă de timp), creă un fel de-a fi (pe care îl împrumută oamenilor şi oamenii ăştia ni-l împrumutară nouă, care furăm şi noi, cât vom trăi, oameni ca şi cei făcuţi de Dumnezeu) cum nu se poate mai bun pentru introspecţia senină şi a pantelor abrupte de deal, ce, pe spinarea lor, ele fură stăpâne, dar şi a elementelor, indiferent de natura lor (oricum tot de Dumnezeu create, în matca altui timp, dar tot atât de bun ca şi cel rezervat, de pildă, nouă), ce s-ar încăpăţâna să navigheze pe această arcă geologică, vraiment demnă de spargerea timpului dat nouă tot de Dumnezeu, cum fu, nu mai departe decât acum, aceea din adâncul fiinţei leşului nostru, până la care mai avurăm, noi, o mică distanţă de umplut. De umplut, bineînţeles, cu paşii noştri care, în clipa aia tragică, scrântitoare de glezne sub comanda degetului sextant al stelelor din praful, enormul praf, purtat de vânturi, ne fură curmaţi, crezurăm noi atunci, pe vecie.

         Înseamnă că nu fu tip..., făcu dealul de sub noi, înseamnă că fuse doar leş, făcu chiar el, leşul de pe deal, de pe panta dealului, sau înseamnă că nici eu, spuse cineva, nu ştiui ce fusem că putui să-mi închipui că reumatismul din voi vi se urcă, în vremea aceea, prin globurile voastre oculare, drept la cap. Dar, mai adăugă acest cineva de care noi niciodată nu aflarăm cine fuse, când vă fu atât de rău, înainte de întrebare sau după întrebare? De ce vă întârziarăţi destinul când, deocamdată, şi morţi să fi fost, şi de dansat să fi dansat în juru-vă, destinul vostru mai putu să aibă un destin care să vă scape, şi pe el o dată cu voi, de cruda soartă în care căzurăţi, sau în care vă băgarăţi, şi voi o dată cu el, imens şi absolut?

         Că nu mai ştiurăm ce să facem, noi, toţi, laolaltă, fu un neajuns mic în comparaţie cu acela descins din dansul lui, al leşului; că el, dacă leş fuse în tot timpul petrecut cu stingerea incendiului nostru mental, fu ori nu nemuritor din fire sau, deocamdată să nu ne lăsăm istoviţi de concluzii pripite, din fire (a lui, desigur, sau, poate, dar, oricum, cine ştie cu precizie) nemuritor – nici asta nu ştiurăm. Asta, într-adevăr, fu cea mai mare frământare a noastră. Frământare care, de la distanţa de la care puturăm privi punctul negru sau materia căreia noi îi spuserăm leş (acum, de-abia acum ne dădurăm seama că de ce aşa, noi nu ştiurăm nicicând), se transformă, curios, în uşurare, uşurare care, mai privind o dată înapoi, spre degetul îmbălat de vânt (în ultimă instanţă) sau spre glezna scrântită, ca să nu mai pomenim de mădulare, deveni, pentru totdeauna, întru prea marea noastră ridicare a pietrei, uneia dintre ele, de pe piept, singurul punct de materie concentrat şi negru căruia, şi noi laolaltă cu alţii, îi spuserăm, deocamdată în momentul de faţă, pur şi simplu, PUNCT.

Unleash the Beast

by OrmenyFrancisc Norbert

        “There is a monster in every cellar. There is a beast under every bed... an evil gnome in every basement... and there are, most certainly, devils in every closet.” I read this very interesting phrase on  the My Dying Bride forum (the “delirious stories” section ). At first I didn’t know exactly why but it surely sounded suspiciously familiar to me…almost empirical. Then I look around and I suddenly realized  what it was.: I was sitting there, in one of the old-smelling toilets of the Faculty of Letters  in Cluj surrounded by a discouraging mass of masculininized, bulky, sluggish and brutified girls displaying an incredible attitude of agrarian greed and natural-healthy  pleasure  for proletarian-full-of-raw-pride  smoking, gossiping, and other annoyingly audible “brain-farts”. They were just standing there, smoking in swollen faces in front of the washbasin and giving you aggressive and  defiant bovine gazes (which were supposed to be neither more nor less than “flirtations”…if you can belive it!!!). They were just standing there in an aggressively indifferent pose,  exposing their deformed  fat forms and stuff  boorishly crammed and thrashed  in cheap Turkish jeans. Their buttocks looked like communist monstrous bags filled with rancid greengrocer’s stuff. This is supposed to be the famous American aesthetics of buttocks as outlined by blue jeans?! These monsters were everywhere – smoking, coughing, ailing, sneezing (what can I say: “Support bacteria. They're the only culture some people have.”), bursting into animal and  hysterical laughter, making up, fatly occupying space : in every cellar (alias seminar room), in every basement (alias  reading rooms shabby with heavy dust where bespectacled nerds would rot hard, straightforwardly  magmatic), under every bed (alias tall windowpane – smoking and cursing the professors), in every closet (alias toilet cabin defecating hard and dropping in the toilet tampons  filled with menstrual blood and vaginal moss). So these monsters really exist.

         A sneeze comes out of the mouth with a speed of 960 kilometers per hour – if you sneeze too hard you can break a rib and, if you force yourself to keep your eyes open while sneezing, they can go out of their sockets. On the other hand, the largest speed of male ejaculation ever-recorded was 45.05 kilometers per hour. How I wish I could see all these happening  liveon their faces…or whatever they were.

         The next phrase from the very same section of the forum:   “bellybuttons ripped from the stomachs of one-year-old babies” – such monstrous carnal dirty holes can’t be but their eyes, empty of any sensitive passion – eyes like some raped anusesreflecting  a piggish-muddy soul.

         But, since the dawn of time, it is well known that in every fetid swamp lives a mystical princess  who would take the daily snapshots  and  blend them  in ropes of hope and delirium. Or, as  Pablo Neruda beautifully put it "You can cut all the flowers but you can not keep spring from coming".

         Once, in the hall, in full abhorrent crowd of such monsters with moustaches  badly plucked,  she rubbed against me with her breasts winningly headed forward, without my noticing. And, from this moment on, also without noticing, my life started to slide down on the very life-line which grew longer and younger than ever in her palm.

         Epiphany is a sort of  total revelation when all sort of weird things about yourself  become clear to you:

         the atomic clocks lag behind a second once every few million years; if a man lies in a basin of milk that ferments, he has  much greater chance to die, because during the fermentation a toxic gas is released;  what makes a big be a pig is, after all, the fact that it can’t look up at the sky; and the most interesting  one – and the one I  felt most acutely in her airy presence – At the North Pole there are people who raise penguins, this being their job: penguins fall back because,  when a plane flies above them, they looked up, and also raise their heads, and follow the flight of the aircraft leaving behind their  heads and looking up, after which they unbalance and fall back. In this case the person in charge with lifting penguins  comes and raises them.

photo by: Ormeny Francisc

         But you also realize important things  that you should take into account whenever  playing with women:  the number 666 is the sum of all numbers from the wheel at the casino. I wrote her a small love note but never had the slightest courage to approach her and  slip it  into her palm. I always ended up crumpling it but, in the process, I realized that , any sheet of any size, can not be folded more than 7 times – and there was her birthday (the seventh of December ) the greatest Sagittarius roaming around that old building with shabby rooms and deformed creatures that can not be identified by age or sex.

         Theodora… the cold distant and fragrant light able to vascularize one’s existence.  Her frivolities, lusts and wonderings slept majestically next to me, every night, like cathedrals. The coming years were full of silent gazes of what may come  and such effects were felt like a sort of weird reciprocal pregnancy the evolution of our mutual experimental fetus  of playful allures depending on the winds of emotional fragrancy. It grew and decreased  in waves of panic whenever we felt one behind the other…because, "No wind, no waves” – you know that baby, don’t you?

photo by: Ormeny Francisc

         I knew I’ll never be tired of being her perfect reflection and I also knew what Antoine de Saint-Exupéry simply couldn’t  understand:the Logic in her Thorns is the the same withthe logic in her petals– a logic

         for counting those mistakes we were not supposed to have made.

         Windows started flashing pictures of her  from everywhere and,  in the dizzy whirlwind caused by all those flashing windows,  I instinctually realized  that like the passing of days, soon all must part ways . But what about when there is only one way, namely Borges’s   linear maze? Well, then we are entitled to talk about predestination and to acknowledge, as if already aroused,  what we knew all along but politely and nobly  avoided: "There is no such thing as innocence, only degrees of guilt."

Înainte şi după sinucidere
(tableau suicidaire)

de Patrick Călinescu

        Scriind, mâinile-i tremurau în bolţi de necunoaştere. Hârtia dinainte se transforma treptat în scrisoare de adio. Nu dorea s-o umple cu prea multe cuvinte, pentru că ar fi făcut-o ineficientă ca bilet de sinucidere. Trebuia s-o lase cât mai aerisită, astfel încât mesajul – final – să nu se piardă în vorbele în exces şi aşa inutile înaintea morţii comandate. „Acum totul o sa fie bine”, scria şi, după ce ezită o vreme dacă să pună şi punct, se hotărî că ar fi tautologic să încheie astfel, când punctul avea să-l pună imediat mai târziu, în timpul sinuciderii înseşi, odată cu propria-i moarte. Aşa că lăsă scrisoarea de adio neterminată ca să semene cu un fel ciudat de speranţă perversă că deznodământul nu va fi totuşi atât de pesimist pe cât şi-l închipuise.

        Puse învechitul stilou chinezesc deoparte, însă foarte aproape de biletul de sinucidere, pe care-l îndreptă din poziţia oblică în care fusese compus. În sfârşit, pentru ultima oară, se mai uită încă o dată la ce rămânea să fie descoperit pe masă, în afară de scrisoarea de adio, fiindcă nu i-ar fi convenit ca mesajul din ea – atât de iremediabil – să fie obturat de vreun creion rătăcit în scenografia sinucigaşă pe care şi-o pregătise şi lăsat vraişte să zacă alandala exact acolo unde nu-i era locul. Văzând că totul e în ordine, mută totuşi un creion mai din calea biletului de sinucidere, a cărui umbră i se păru că, la vremea când îşi imagina că o să fie descoperit totul, va întuneca un colţ din hârtia pe care fusese scris, de altfel foarte departe de unde se va putea citi mica propoziţie fără punct la sfârşitul ei.

        Se ridică de pe scaun – cam alene – şi-l împinse ordonat sub tăblia mesei cu gândul să nu strice în niciun fel ordinea pe care o lăsa în urmă. Făcu câţiva paşi către scena sinuciderii şi se întoarse brusc înspre masa căreia îi lăsase în grijă ultimele momente din viaţă, pe care o privi aşa cum îşi închipuia că se vor uita la ea şi cei meniţi să descopere tot ce, imediat mai târziu, se va fi întâmplat în împrejurimile ei.

        După ce se linişti că le aranjase pe toate exact aşa cum îşi şi propusese, se apucă de ultimele pregătiri înaintea sinuciderii. Avea de gând să se spânzure de lustră, pe care o ştia foarte bine ancorată de tavan în piroanele lungi şi groase cât un picior de copil preşcolar aduse de electricianul ce făcuse cel mai uşor rost de ele. Aşeză, oarecum ritualic, taburetul sub lustră, peste ale cărei braţe robuste trecu cu îndemânare funia groasă cât două degete de om până în treizeci de ani, se urcă pe taburet, lovindu-şi în treacăt fruntea de caracatiţa de fier vânjos a lustrei, îşi înfăşură gâtul în colacul inferior al funiei, trase cu nădejde taburetul de sub picioare, mai apucă să audă cum îi trosneşte gâtul de cât se îngrăşase în ultimul timp şi, cu ultima picătură de conştiinţă, şi ea pe cale să i se zvânte din ochi, se sinucise în văzul mut al scrisorii de adio de pe masă.

        Cheia se răsuci în broască; uşa se deschise; nişte paşi înaintară în încăpere; două mâini nu mai ştiură dacă să scape îngrozite ce ţineau în ele sau dacă să încerce să astupe o gură schimonosită în tăcere; un strigăt ascuţit tăie totul împrejur, inclusiv funia de la gâtul frânt la jumătate. Aceiaşi paşi ajunseră în dreptul mesei scenografice, aceleaşi mâini găsiră biletul de sinucidere, aceeaşi gură înghiţi cuvintele din el, acelaşi strigăt le vomă în propria-i intensitate sonoră. Un trup era cât pe ce să leşine razant cu scaunul pe care altfel l-ar fi ratat; acelaşi trup se întremă în tot aceleaşi mâini în care se sprijinea de tăblia mesei; nişte ochi în lacrimi, secaţi de consternare, citeau maşinal mica propoziţie abandonată, în dreptul punctului, de punctul care ar fi încheiat-o definitiv; un glas fără pic de voce în el încerca să ridice din hârtie scrisoarea de adio şi s-o anihileze prin muţenia sa zgomotoasă. Acelaşi trup nu mai rezistă mult şi se prăbuşi trosnind în scaunul de la masă, pe care aceleaşi mâini îl scoseseră înainte de sub tăblia ei; acelaşi strigăt se tocise între timp de cât de multe ori tăiase totul în încăpere; aceiaşi ochi orbiseră marginal peste graniţele micii propoziţii fără de punct; acelaşi glas mut se estompase complet în imensitatea fiecărui cuvânt din biletul de sinucidere; aceleaşi mâini doreau cu înverşunare să ştie totul din literele cam neglijent caligrafiate ale mesajului final, însă nu reuşeau totuşi deloc să nu mai tremure parcă în aceleaşi bolţi de necunoaştere.

Sex la Birou

de Ormeny Francisc Norbert

        Tavinio (Octavian)  e un tânar inginer de 26 ani în zodia Capricorn care a terminat Politehnica la Iaşi. De-a lungul primilor ani de facultate  puţinele sale plăceri se consumau în plimbări nocturne prin zona industrială şi prin grădina botanică dar apoi, odată cu cumpărarea (undeva prin anul 3) a primului PC,  aceste mici şi vinovate vagabondaje (vinovate din punct de vedere al ideilor total  necreştineşti ce-i veneau în cap în timpul lor [sodomizarea unui fost coleg de clasă şi vampirizarea unei foste colege tot de clasă ce a îndrăznit odată să-i reproseze că „nu e colegial” - pentru că n-a vrut să scrie el în locul colegilor semi-analfabeţi de pe fiţuică pe foaia lor şi a preferat să le dea doar fiţuica şi să-şi maseze degetele, lucarea fiindu-i gata cu un sfert de oră înainte de pauză]) au fost transferate în spaţiul virtual...unde, „inginer cu basu’ de profesie” s-a „mişcat” mult mai bine...Ca peştele în apă am spune, având în vedere coada de sirenă a capricornului - coadă nu tocmai gratuită după cum se poate observa ori de câte ori i se dă ocazia s-o mişte - asta însemnând două lucruri: să şi-o bage în diferite afaceri şi, la rigoare, s-o folosească drept cârmă („gouvernail” în franceză – de unde a dat şi românescul  „a guverna”, pe care românii, mai catolici decât papa cum le place lor să fie, crezând că aşa le şade bine, au ţinut morţiş să-l aplice à la lettre, alegând conştiincios un marinatr autentic la conducere). Dar coada capricornului nu-i coadă de barcă, ea e coadă de sirenă, ori mai bine zis de „sirenoi”.

         Tavinio odată scăpat la peşte (adică pe net) a dat din coadă peste tot cu spor şi fătucile, încet dar sigur au început să i se lase şi, de ce nu, să le şi placă. Oricum, după ce a spart gheaţa şi a văzut că se poate, băiatul a devenit un adevărat profi al întâlnirilor virtuale cu inevitabile finalizări în palpabil. Indiferent de oraş (Iaşi, Lugoj sau Cluj) Tavinio era atât de priceput încât ar fi putut oricând adminsitra la cel mai înalt nivel un bordel hiperreal cu o reţea atât de bine pusă la punct şi de inteligent şi inovativ condusă cât să plouă la el în inbox cu oferte de a prelua posturi de conducere în agenţii publicitare şi call-center-uri.

         În ultima vreme însă nu-i mergeau deloc bine lucrurile şi cârmaciului metafizic i se cam înecară corăbiile la mal şi din cauza ghinionului inerent şi cu rol de supapă în orice existenţă dar mai ales din cauza faptului că se îndrăgospodise de cine-nu-trebuia.Şi uiter aşa sexul se împuţi ca o supă uitată peste noapte pe aragaz (aragazul dezafectat a lui Tavi numindu-se „limba-soacrei”...o broască ucigaşă, un aragaz ticălos ce simula ca are ochiurile închise şi când-colo el îi deschidea mişeleşte şi se uita peste tot pe unde putea şi supura infam gaz prin aceste ochiuri - ucigând nedemn „gospodarii” cinstiţi ce s-au culcat încrezători lângă el,crezându-l adormit şi credincios).

        Tavinio intră în birou, se pregăteşte să facă graficul pentru muncitori pe ziua respectivă şi e întâmpinat de colegul său cu 20 de ani mai bătrân ca el cu un călduros şi secular-sapienţial: „Are sens să mori în calitate de om,  dar nu are sens să mori în calitate de şef adjunct al unui raion de galanterie”. Se uită ridicând semnnificativ din sprânceană înspre Tavi când el de fapt vorbea cu un tânar ce venise la el pentru un interviu de angajare şi pe care îşi exersa acum veleităţile paternaliste (acasă neavând nici un spor cu proprii copii care îşi băteau crunt joc de el numindu-l nu spor ci de-a dreptul „păr sugător” de pe rădăcina numită tot „limba-soacrei”). Tavi nu-şi dorea să ajungă vreodată un astfel de păr sugător, îşi dădu rapid seama de situaţie (nu fără să i se facă graţă de ticăloşia patetică a colegului său) - anume că chelbosul îl traumatiza metodic şi  pe gratis pe tânăr, că oricum nu-l va angaja şi că numai îşi făcea psiho-terapia lui jalnică de tată eşuat pe bietul băiat venit cu morcovul în fund la interviu (morcov de pe care căzură de emoţie toţi perii sugători şi pe care acum se căznea nevoie-mare să-i fixeze înapoi la loc ca să-l poată pupa aşa cum trebuie pe chelbos...dar numai nu reuşea să-i potrivească în „găurile” specifice).

         Lui Tavinio i se făcu o milă sacrosanctă de bietul amărât şi, aducându-şi aminte de experienţe similare ale prietenilor săi, într-un acces cinic de bonomie, se hotărî să-i cruţe suferinţa şi să-i grăbească execuţia:

         Tavinio - Hai să te întreb şi eu ceva: ai chinuit animale?

         -Ăăă...am pescuit cu broască în cârlig când eram mic. Dădeam la răpitori mai mari şi de aceea a trebuit să...

         Tavinio – Ajunge, am înţeles. Ţi-ai dorit vreodată să fii mort? Sau, ai vrut să tesinucizi?

         - Ăăă... (e clar că tânărul nu se aştepta la asemenea întrebări)

         Tavinio – Ce? Încep să-ţi dau idei pentru mai târziu nu?! (bubuitură de râsete generale). În fine. Încă o întrebare: Te-ai şters pe picioare pe preş când ai intrat? Nu de alta dar cred că observi curăţenia impecabilă din acest loc de muncă? Asta e prima condiţie a performanţei. Aşadar, ti-ai şters papucii de preş înainte să intri?

         - Da. Pe cuvântul meu de onoare că da. Şi acasă la mama nu uit niciodată acest gest elementar.

         Tavinio – Îmi pare rău pentru tine dar nu avem niciun preş la intrare.(încă o bubuitură de râsete). Te-am prins fiule. Mai ai de învăţat pănă să faci faţă la un interviu serios. Du-te acasă...Îmi pare rău.

         Băiatul se ridică ruşinat şi, simţind cum pereţii se strâng parcă peste el pleacă de acolo ca din gură de mistreţ. Toate au fost împotriva lui.

         Chelul – Băiiiîîî băiatuleee, nu crezi că prea s-o umflat orzul în tine în dimineaţa asta. Nu înţeleg de ce te-ai băgat tu peste mine?

         Tavinio – Dar poţi să te întorci să-l chemi înapoi dacă vrei (încă o bubuitură de râsete, de data asta ceva mai jalnică – amortizată de evidenţa penibilă a situaţiei)...Chelul se îmbufnă şi rămase ursuz pentru restul zilei de lucru, dar nu-şi mai continuă contra cu colegul său mai tânăr: nu mai avea vârsta pentru aşa ceva iar experienţa zilnică cu fii săi de acasă îl descuraja complet, avertizându-l că nu are suficient „material” pentru o „salată de varză” sau un „suc de ţelină”. El era uscat ca un sân de femeie de  90 de ani şi o ştia cam prea bine.

         - Probleme cu iubita probabil (şopteau doamnele din birou)

         Desigur, există întotdeauna specimene ale genului slab, purtătoare ale une alternative viabile la inteligenţă şi perspicacitate şi care au parcă o artă a lor special păstrată şi mereu extinsă – ce le permite să se lase impresionate de asemenea pedagogii ale ereticului, ca cea tocmai probată. Bancheriţa de 26 de ani venită acolo cu o ofertă proapătă de creditare (de fapt o colecţie sofisticată exclusiv la nivel semantic  de variate variante de furt şi parazitare a băncii ei pe seama Intreprinderii) asistă puţin consternată la scena inedită şi brusc îşi dădu seama că nu se mai poate concentra atât de bine pe discursul ei „avocăţesc”de seducere a libidinoşilor ăstora bătrâni cu şarmanţi termeni economici. Începu să vorbească sacadat, îşi pierdu grav coerenţa şi recurse (ruşinată în sinea ei) la a-şi dezgoli pulpa tot mai sus şi la a zâmbi tot mai des şi mai larg, ba chiar la a se apleca tot mai des după 2-3 obiecte „scăpate” pe jos şi pe care momâile bătrâne şi însurate nu ştiură exact ce să facă – să se repeadă s-o ajute să le ridice sau să fie cuviincioşi şi să păstreze distanţa...dintre generaţii în primul rând. Tavinio îi aruncă o privire serioasă, respectuoasă şi totuşi interesată, a cărei sobrietate era mai întâi de toate menită să-i transmită că nu are nimic de-a face cu şleahta tristă a bărbaţilor între două vârste din acel birou şi că numai o nefericită conjunctură l-a adus în situaţia de a lucra în compania lor.

         Volovici, un fost comunist şmecher acum „recreştinat” de capitalism în responsabil cu „aprovizionarea biroului cu consumabile (tastaturi, cabluri, mouse-uri, dar şi pixuri, hârtie agrafe, tuş etc) şi căruia prietenii îi spuneau „Varujan Vosganian” (nu din pricina vreounei asemănări cu distinsul politician ci din cauză că vorbea imitând debitul unui ferestrău mecanic), îî purta Chelului multe aşchii şi se grăbi să-l felicite mişeleşte pe Tavinio cu „hai mă la o bere după servici să mai stăm devorbă că ai fost genial, fac eu cinste cât vrei...”

         Tavinio – Nu...n-am chef că am ceva de făcut când ajung acasă...

         Volovici – Hăi mă faţă palidă...Apropos, ai auzit ultima creaţie literară a noastră, cei de la „relaţii cu exteriorul” (Tavinio încerca să-l ignore în limita politeţii şi a unei oarecare distanţe de statut – regie subtilă a căror reală ţintă era bancheriţa). Atunci ascultă aici: Băutură în termeni informatici: 0,1 l pălincă – demo; 0,25 l pălincă – Trial version; 0,5 l pălincă – personal edition; 0,7 l pălincă – professional edition; 1,0  l pălincă – Network edition; 1,75 l pălincă – Small business edition; 3 l pălincă - Enterprise edition; 5 l pălincă - Corporate edition; pălincă de casă – Home edition; 50-ul lângă bere – Service pack; 50-ul de dimineaţă – Recovery tool; Bere – Patch; Coca-Cola, Fanta, 7-Up- Trojan Viruses.

         Apoi atâta trebui biroului, că începură şi restul cu bancuri şi cugetări profunde şi legate cu fundă special pentru bancheriţa care devenise (nu tocmai contrar acţiunilor şi dorinţei ei) obiectul unui asalt hormonal de tip „resentiment târziu” din filosofie, ce încă mai dospea totuşi, ca un aluat forţat chimic:

         -  Cum să vorbeşti despre femei şi să fii « politically correct » : Nu este "uşuratică", ci este "accesibilă orizontal"; Nu este o "blondă proastă", ci "o persoană cu parul deschis care s-a abătut de la calea informaţiei" ; Nu este "fosta", ci este o "persoana de a cărei companie m-am bucurat" ; Nu te "sâcâie", ci devine "repetitivă verbal" ; Nu "găteşte prost", ci este "compatibilă cu cuptorul cu microunde" ; Nu "s-a îngrăşat", ci "a depăşit pragul metabolic";

         - Care este punctul cel mai fierbinte al femeii? Podul palmei: cum îi pui un ban cum îl topeşte ! Când te poate ajuta o femeie să devii milionar? Când eşti miliardar !

         Lui  Tavinio îi sună telefonul, se scuză şi iese să vorbească, nu înainte de a se uita semnificativ şi foarte acut spre bancheriţă. Era prietenul său din Cluj care ăl întrebă cum o mai duce. Tavinio – „Băi, îs la servici dar hai că stau puţin de vorbă că fraierii mei de colegi salivează pe una de la bancă ,  care a venit să le vândă aer, aşa că oricum nu lucrează nimeni  momentan (Cum îţi merge cu Nela?)Prost. Chiar nu ştiu ce să mă mai fac cu ea. Îs super nervos din cauza asta. Aseară de exemplu, a fost un fel de sex cadaveric. Se uita în gol şi parcă nici nu respira. Măcar pe întuneric mai mormăie ceva, se mai mişcă. Dacă n-ar fi atât de convienient şi eu atât de leneş şi apatic m-aş debarasa imediat de ea (Şi n-ai încercat s-o înviorezi cumva ? Excit-o şi tu cu electrozi, cum făceam cu broasca în laboratorul de biologie…)Dar cică simte că nu o doresc cu adevărat şi de aia i se pare mecanic (Păi ţi atunci de ce mai vine…)Zice ă şi-a dat seama demult că relaţia nu merge nicicum, dar îi place mult la mine şi am văzut ca ar fi în stare să accepte şi jigniri sau înjosiri numai s-o accept prin preajmă (La apartamentul tău te referi ?)Da…da..cică îi place foarte mult casa, că se simte foarte bine la mine.(Dar nu are unde să stea ?)Ba da. Stă cu părinţii dar ea tot insistă că vrea să petreacă cât mai mult timp la mine. E ciudat rău de tot.(Băi, cam sinistru…)Dar când o văd că plânge cateodată după, sau stă şi se uită pe pereţi în gol..e creepy.(Cred că nu poate şi nu vrea să-şi ia adio de la ei. Ce chestie, să îndrăgeşti nişte pereţi atât de pasional. Poate e o rudă-ceva cu Ana a lui Manole.) Ei sunt tot ce ai câteodată…eu o înţeleg, şi eu m-am simţit de ulte ori ne-la-locul meu şi acolo unde-mi plăcea nu puteam sta din motiv că era mereu «ocupat » de altul dinaintea mea.(Băi, eu în locul tău m-aş simţi destul de atacat : adică ce pula mea, vine aşa să-ţi ia casa, să se încuibărească bine în apartamentul tău…păi mâine-poimâine îţi ia mama, câinele, hainele şi tot aşa…ar fi bine să fii mai posesiv şi mai strict cu chestiile astea). M-am gândit şi eu la treaba asta…în fine, să revin : băi, deci eu nu-mi bat eu joc de sentimentele altora mai ales că am şi avertizat-o de la bun început că maximul de la mine o să fie exact ce-a primit şi în prima zi. Apoi a zis că indiferenţa mea a făcut-o să-i placă şi mai mult de mine dar eu duc chestia asta la extrem. Iar eu i-am zis că e involuntar, nu mi-am propus nimic.(Păi poate dacă te-ai implica şi tu mai tare ori ai mima măcar un pic de intreres, ar fi şi fata mai vioaie sau...decorează pentru Dumnezeu pereţii – dacă-i plac aşa e mult. Pune poza ei în ramă şi cocoaţ-o-n cui şi vezi ce se electrifică, de n-ai să mai faci tu faţă...ca o locomotivă [dacă zici că acuma merge greu pe „cărbune” puturos] ).Mai degrabă aş accepta şi ceva cu mai multă implicare din partea mea dar să fie cu cineva mai cu spirit. Cu asta mă simt ca un necrofag câteodată. Cred că numai pereţii ăia nenorocţi o interesează şi inventează tot felul de poveşti melodramatice ca să mă facă pe mine să mă simt vinovat şi s-o las mai moale ca ea să aibă timp de ei…să-i savureze în voie. Adică dacă tot faci sex de întreţinere, pune şi tu un pic de feeling în el. Trebuie să poţi stoarce măcar o picătură de sentiment...aşa ca la un robinet de ăla prost închis care picură toată noaptea...Mă simt mizerabil după ce fac dragoste cu asta…da' mizerabil rău. Ca un zidar.(Da, te înţeleg…nu-i suficient de udă, e uscată şi aspră ca un perete) Şi plată tot ca el, sau ca o apă minerală plată. Eu vreau ceva mai carbogazificat (Păi hai că ţi-o aduc pe bunica, poate gaza sau îmbutelia toată fâşia Gaza). Bine…bine, hai că s-o făcut linişte şi mă întorc. Pa.(Pa.)

         Bancheriţa după ce a dat mâna cu toţi pe rând, în uşa dă şi de Tavinio pe care-l întreabă cu o sprânceană pervers şi foarte concentrat-sigură pe ea ridicată „Mai aveţi vreo nelămurire domnule?”

         Tavinio – Păi s-ar putea să mai am dar după cum aţi văzut a intervenit un telefon la care a trebuit să răspund şi  n-am putut asista la toată pledoaria dumneavoastră (aici zâmbi foarte ironic şi cu subînţeles). Dacă îmi lăsaţi un număr de telefon sau un id de mess cu siguranţă o să vă caut căci chiar aş avea unele lucruri despre care m-aţi putea lămuri.

         - Aveţi aici cartea mea de vizită (un zâmbet foarte binevoitor şi încurajator)   Un lubric mutual supurat de cele mai hotărâte şi virile glande acţionă ca o vaselină în maşinăria despărţirii lor potolit-obscene.

         Înăuntru Volovici îşi intră în mână şi îşi continua mascarada lui personală Volovici era un psihopat aparte – îşi conştientizase perfect aspectul fizic pe care femeile tinere îl percepeau la nivelul unei diatribe şi se hotărî să facă economie de sine, să le trateze ca inexistente (până când ajunse să nu le mai perceapă deloc sexi pentru că  radical lipsite de subatanţă şi fond) şi să se concentreze exclusiv asupra „vârstei a doua” unde fundalul de dezamăgire şi descurajare (uneori şi de disperare dacă nu chiar exasperare sexuală) îî oferea spaţiu de manevră şi un excelent suport pentru perversul său libidinos (în sensul de „unsuros”).

         Dezgustat chiar de scena lamentabilă (pe al cărui trist îl percepea plenar) cu bancheriţa, Volovici se hotărî să nu fie nici el deloc parte din şleahta aceea de ologi-milogi (deşi le împărtăşea vârsta...şi ăsta era poate şi motivul pentru care tot încerca să-i intre în graţii lui Tavinio-pentru că se simţea mai aproape de veninul vârstei tinere decât de puroiul gerontofil al restului de bărbaţi de acolo) şi să-şi facă propria scenă de „hărţuire”. Ţinta îî fu o femeie la 45 de ani care se ocupa cu distribuţia salariilor şi cu evidenţa orelor suplimentare şi a sporurilor în firma respectivă:

         Volovici: - Organul sexual masculin cere o creştere de salariu pe următoarele considerente: 1. lucrează la mare adâncime; 2. lucrează cu capul în jos; 3. lucrează în mediu cu umiditate ridicată; 4. lucrează la temperaturi ridicate; 5. nu are ventilaţie sau aer condiţionat la locul de muncă; 6. nu are weekend-uri şi nici concedii de odihnă; 7. nu are liber dacă lucrează ore suplimentare; 8. are un loc de muncă cu condiţii periculoase care de multe ori poate cauza boli profesionale!

         Eugenia Tomescu: - Cererea îi este refuzată din următoarele motive: 1. nu are studii; 2. nu munceşte 8 ore neîntrerupt; 3. nu răspunde prompt la toate solicitările; 4. după o scurtă perioadă de activitate adoarme la locul de muncă; 5. nu lasa curăţenie la locul de muncă; 6. nu dovedeşte fidelitate faţă de „angajator”.

         Desigur totul era o obscură figură de stil în care „cură” nu mai desemna un fel de tratament medical recuperatoriu ci de-a dreptul femininul de la „cur”. Volovici era deja cu mâna pe sub fusta ei iar ea jubila flatată şi surprinsă că încă mai trezea „monstrul dinLoch Ness” cu felul în care arăta şi se îmbrăca.Şi ca apogeul să fie complet se mai simţea chiar şi un pic stingheră şi emoţionată, poate chiar complexată, exact ca în adolescenţa în mare parte rarefiată de stricteţea  sistemului socialist de atunci. „Contrariată antagonic” era şi acum dar din cu totul alte motive...

         Dincolo de şoc, consternare sau insolenţă nu trebuie să ne grăbim să înfierăm asemenea episoade deoarece ele sunt cam singurele care ne fac să fim mai umani şi mai volubili unul cu celălalt în haina plăcerii. Probabil nu vom înţelege niciodată până la capăt originea, sensul şi raţiunea acestei „dăruiri reciproce”. Tot ce o prefigurează nu e decât o frumoasă colecţie de petale pe „corola de minuni a lumii”, chiar şi replicile de mai jos:

         Tavi (vorbind la telefon) : - Ştii ce Nela, m-am mai gândit şi cred că ar fi bine să întrerupem totuşi relaţia. Având în vedere suferinţa şi plânsul tău deznădăjduit de aseară mi se pare oarecum firesc...cu timpul poate şi sigur ai să vezi şi tu că e bine aşa.

         Nela: - Să-ţi eclozeze un testicol şi să-ţi iasă din el un pui care să alerge după tine

         Tavi : - Da ?

         Nela: -  Băga-ţi-aş un băţ de ureche cu vată la capăt în sus pe uretră.

         Tavi : - Şi eu am să-ţi bag un ac de seringă direct în valvele sfârcurilor. Aşa-ţi place ?

         Nela : - Ţi-ai uitat la mine în poşetă portofelul. Aveai buzunarul descusut aseară şi m-ai rugat să ţi-l ţin la mine. Să ştii că dacă nu mă laşi să vin pe la tine diseară nu mai vezi nimic din el…

         Tavi : - Părcă suntem în Ion Creangă aici… “Cum nu se dă scos ursul din bârlog, ţăranul de la munte strămutat la câmp, şi pruncul, dezlipit de la sânul mamei sale, aşa nu mă dau eu scoasă din apartamentul agenţului de integrat imigranţi din casa lui mami şi a lui tati…nu ?

         Nela. .- Vezi că ai ghicit ? Eu « mă scot » tot timpul dar nimeni numă scoate pe mine de nicăieri

         Tavi : - Ştii ce ? poţi să-şi bagi portofelul ăla oriunde crezi că-ţi intră şi încă un sfat pe viitor : Ştiai că dacă îţi tatuezi 100$ pe pulă ai 3 avantaje: poţi să te joci zilnic cu bani, poţi să vezi cum creşte $ şi poti să dai bani fetelor împrumut.

         Nela: – Da şi tu ţi-ai tatuat?

         Tavi: - Nu, dar o poţi face tu când ţi se vor termina banii din el.

         Nela : - Cum ?

         Tavi : - Ai o pizdă ca o creastă de cocoş.

         Nela: - Te referi la ciuperca „creasta cocoşului”?

         Tavi: - Nu, chiar la creasta cocoşului care ţie ţi-a crescut pe corp. Şi vezi tu – tu nu mai ai „păsărică” ci „păsăroi”. Vezi, le ai pe toate, nu mai ai nevoie de mine. Şi dacă-ţi tatuezi după cum te-am sfătuit organul astfel reverberat în excrescenţa pielii tale ai şi bani non-stop.

         Nela: - Ia-ţi un floc din cur şi puneţi-l în vază! E singura floare pe care o vei mai avea tu vreodată în casă! (sfârşitul conversaţiei)

        Şi tot în virtutea acelui sens şi a acelei origini a dăruirii reciproce pe care nu le vom înţelege niciodată până la capăt, însă în a căror inerţie ne savurăm extazele, Bancheriţa se întoarse exact la timp (când Tavi apăsă tasta roşie a telefonuilui marcând sfârşitul conversaţiei)în biroul cu pricina pe motiv că şi-a uitat „pagerul”:

         - Vai ce noroc că v-am găsit. Nu mi-aţi văzut pagerul pe undeva. Sper din tot sufletul să-l fi uitat pe aici că dacă l-am rătăcit pe troleu s-a zis cu mine...Nu l-aţi văzut?

         -Nu...(încurcat de succesiunea rapidă a evenimentelor sexuale din viaţa lui) Încercă totuşi să-şi revină rapid şi să fie spiritual...dar şi să emită oarecare mesaje clare – ca de la pager la pager: Apropo, ştiţi reclama aia celebră care spune -  « Îţi place să fii mângâiată? Să fii atinsă ? Să fii pipăită? Să fii încinsă? Îţi place să simţi respiraţia celuilalt lângă urechea ta? Sau poate pe gât ori pe faţă? Îţi place să încerci poziţii noi? Să începi rece şi să sfârşeşti fierbinte şi transpirată? Compania locală de troleibuze cu pensionari de toate vârstele... cu noi fanteziile tale devin realitate. Încearcă-ne! » (şi aici se uită foarte alunecos înspre ea )

         -Puteţi să mă ajutaţi să-l caut...? (făcându-se cu un profesionalism desăvârşit că nu l-a auzit)

         -Da...

         - Vă reţin...?

         - Că trebuia să ajung la o înmormântare dar pot să încerc să vă ajut mai întâi. Adică nu mor din asta...

         -Şi oricum, morţii sunt la înmormântare, nu aici (spunea ea râzând diavolesc-aţâţător)

         - Nu-i vorba de asta, doar că am o plăcere aparte ori de câte ori particip la astfel de evenimente. Vedeţi dumneavoastră, când eram mic şi mergeam la nuntă, toate babele mă luau de obraz şi îmi ziceau „lasă că şi tu urmezi”. Acum m-am făcut mare şi la fiecare înmormântare le iau pe babe de obraz şi le zic „lasă că şi tu urmezi”.

         - Serios...? (gluma i se păru totuşi un puţin cam prea extremă bancheriţei) Dar se hotărăşte totuşi să intre în joc: Ştiţi ce e cu adevărat răutăcios? Să-i urezi lui Iisus, în Vinerea Mare „Weekend Plăcut!”

         -Mişto...oricum, eu nu am nimic cu Iisus, eu rămân fidel pasiunii mele pentru babe..

         - Sunteţi fidel?(ironică)

         -Da...(pervers, dar înroşindu-se foarte tare, până la vineţiu). Vedeţi dumneavoastră, mai am şi alte amintiri şi planuri la capitolul ăsta. De exemplu, filosofia mea e cuprinsă în următoarea epopee: babele au obiceiul ăsta să stea la taifas şi să se laude fiecare cu ce nepoţi au. Una îţi va zice « Nepotul meu este episcop şi când intră într-o casă toată lumea îl salută cu Înălţimea Ta! » ; alta îţi va zice « Nepotul meu este cardinal şi când intră într-o casă toată lumea îl salută cu Luminăţia Ta! » Dar baba mea (pe care eu tot timpul mi-o aleg în ultima zi ca să le meargă la toţi ceilalţi prost tot anul…) le zice tuturor celorlalte babe – « Nepotul meu este stripper şi când intră într-o casă toate exclamă « Dumnezeule !!! ». (aici se opreşte şi ridică victorios ca un împărat roman mâna în aer)V-am găsit pagerul !

         - Şi eu pe al dumneavostră (zise ea şi apoi înfulecă ca din salam)

         Tavi (de data aceasta în gândul lui – «Şi eu care tocmai doream să vă întreb dacă nu doriţi să serviţi o bomboană Sugus să sărbătorim pagerul proaspăt găsit »…şi să vă fac ademenitor din ochi când v-aş fi întrebat asta – unde doamne s-o fi dus tot romantismul din ziua de azi… ? )

        Bancheriţa îşi încheie bluza roşie de la costumul roşu din 2 piese şi, foarte apetisant ciufulită, se pregăteşte de „decolare”. Nela intră imediat după ea în clădire înfăşurată după moda islamică cu o centură de castitate cu bomb(oană - ...o mai chema şi Oana) şi cu următorul discurs antibirocratic: „Chestia asta misterioasă care îl nenoroceşte pe artistul român se numeşte  complexul capodoperei (era studentă la arte în Timişoara). Fiecare îşi doreşte în sinea lui  ca artistul  să repare stricăciunile făcute în cerul idealurilor sale. Destinul  oricărei femei  e să ajungă o Ana aşa cum al oricărui bărbat e să fie un mic Hristos; o Ana care să ţină laolaltă zidul putred şi găunos al orgoliului masculin. Am venit să devin una cu clădirea, să mă contopesc în ea astfel încât ea să mă pătrundă în toate moleculele şi să-mi scurt-circuiteze toţi atomii. Am venit aici aici să construiesc Porţile de Fier III pentru că, dragul meu, la tata acasă, unde e curent electric doar la amiază, am ascultat, fumând, prea des cotele Dunării ca să rămân indiferentă. Şi văd că ţi-ţi şi curge Dunărtea peste tot...nesimţit ordinar ce eşti...!”

         Iar cei cu fură afară,în stradă au avut norocul unei duble revelaşii, istorică şi artistică deopotrivă. Au simţit pentru o clipă atmosfera „fierbinte” din Irlanda De Nord şi au văzut cum lucrurile îşi seamănă şi se atrag în mod fatal între ele – o bombă blondă ciufulită decolează grăbită într-un costum roşu dintr-un business-center şi apoi urmează o explozie fabuloasă  de piatră a clădirii, care explozie,  într-un moment acme (de genialitate para-artistică) a erupţiei seamănă cu un hiperbolic elicopter de piatră planând apocaliptic peste oraş. Şi apoi, ceea ce părea a fi o decolare se transformă într-o grindină apocaliptică cu pământ şi ciment -  elicea elicopterului se dezintegrează sfârmicioasă peste străzi iar roşul rochiei blondei  se aşterne - o boare lichidă şi calmantă ca un balsam - peste tot peisajul acum diform. 

Sânge satanic (fragment)

de Morgothya

        Avea ghearele lungi şi roşii, asortate la rujul scârbos, roşu aprins, care lăsa urme pe ţigara din care trăgea cu sete. Era urâtă, foarte urâtă. Semăna cu a. b. – o blonda naşparlie care apare la tv – şi mie dintotdeauna a. b. mi s-a părut cam cea mai urâtă femeie din lume. Avea faţa asemănătoare cu a unei iepe, cu dinţi mari şi pătraţi, părul blond platinat, cracii puţin în paranteze, şi ţâţe medii. Cur nu prea avea. Dacă S. şi-a verificat buzunarele în cautarea unui prezervativ, atunci când a văzut-o, eu am băgat instinctiv mâna în buzunar să văd dacă mai am cutterul. Îl aveam.

         Ştiu că băusem mult, dar nu îmi mai aminteam ce. Plecasem din bucureşti de dimineaţă, oprisem pe drum, mâncasem ceva, pe urmă totul pare că se estompează cumva. Nu mai ştiu. Nu îmi amintesc nici măcar unde am băut, şi, aşa cum spuneam, nici ce. Ţin minte doar că am coborât amândoi undeva pe langă cornu să ne pişăm lângă nişte copaci, aproape de autostradă. Atunci, din tufişuri, a apărut ea.

         Nu ne-am gândit nicio secundă la posibilitatea să nu fie curvă. Pur şi simplu, nu avea cum să nu fie. Semăna cu diva a. b. Era curvă.

         Şi-a desfăcut geaca albă, ieftină, luată din piaţă, un pic murdară la măneci, ca să ne arate ţâţele. Cred că S. vroia să îi dea muie şi poate chiar s-o fută, în funcţie de tarif. Mă gândeam să-i spun să stea liniştit, clar nu are cum să fie prea scumpă. Mi-am dat seama însă că nu pot vorbi, mi se încleştase limba. Poate că ne-am şi drogat prin vreo bodegă, în timp ce beam, nu ştiu. Oare de ce pula mea nu-mi pot aminti nimic din ultimele ore?

         Simţeam că mi se dezintegrează limba, nu ştiu de ce taman limba, dar aveam senzaţia foarte acută că mi se sparge în câteva zeci de bucăţele, că papilele se grupează în funcţie de gust, că fac bisericuţe în cavitatea mea bucală, că se ceartă şi îşi dau papucii definitiv. Simţeam şi gust de sânge. Se lăsase cu bătaie.

         Curva discuta deoparte cu S., probabil legat de tarif. Mi-am amintit că agăţa centuriste încă din facultate, mereu avea câte ceva interesant de povestit când ne vedeam la examene. Totuşi, de obicei nu conduce atât de beat. Fixez curva cu o privire de nebun, din colţurile gurii mi se preling, probabil, firicele de sânge. Tâmpita se sperie şi se apucă să urle. Chiar în momentul ăla, dintre picioare începe să-i gâlgâie sânge. Mă gândesc că e ca în filme horror şi că e genu’ de pizdă care moare chiar la început. Încep să râd, S. nu pare să observe că târfei îi curge sânge şi se desface la sliţ ca să-i dea muie.

         Nu reuşeşte să îşi oprească sângele şi o ia la fugă spre boscheţii dinspre calea ferată. “Nu trebuie cu niciun preţ să scape”, mă fulgeră un gând. Habar n-am de ce. De ce să nu scape. O iau la fugă după ea. S., cu sliţul încă desfăcut, vine după mine. Cred că se gândeşte şi el că nu trebuie s-o lăsăm să ne scape.

         O vedem că fuge pe şinele de tren. Scot cutterul. Curva se împiedică. Reuşeşte să se ridice, şi-a sfâşiat ciorapii în genunchi, aşa arată parcă un pic mai bine, dar tot cea mai naşpa femeie din lume e. Fugim amândoi după ea. Îmi vin valuri de sânge în gură, limba mi s-a tocat pur şi simplu, nu mai am limbă, nu mai pot vorbi, scot doar sunete ininteligibile, dezarticulate, din timp în timp. Vorbirii îi iau loc în schimb instincte din ce în ce mai criminale, o poftă de sânge imensă, ca şi cum gustul pe care-l am în gură trebuie să-l impun lumii întregi, everybody must taste blood în noaptea asta.

         Curva continuă să fugă şi îmi imaginez cât de fain ar fi să fie calcată de tren, ca aia din the devil’s rejects care fuge de criminali cu pielea unei victime trasă peste faţă şi e în final călcată de un camion. Simt însă că trebuie să o omorâm noi. Mă opresc, nu mai pot să respir, poate e de la alergat. Nu e de la alergat, sângele mi-a invadat şi nările. Încerc să mi le eliberez, să mi le desfund, nu reuşesc, scuip peste tot încercând să îmi descleştez măcar fălcile. Tufişurile pe lângă care trec devin roşii. Cheaguri de sânge se întind pe liniile de cale ferată.

         Curva continuă să fugă. E speriată, se uită mereu înapoi cu faţa ei de cal, urâţită şi mai mult de panică. S., care nu are probleme din astea, el încă mai are limbă, reuşeşte să o ajungă din urmă, o prinde de o mână, o smuceşte şi o azvârle într-un boschet. Cade peste picioarele ei. Începe să o lovească cu bocancii în cap. Mă gândesc să îi spun că să nu-i dea în bot, pe urmă nu mai are cum să-i dea să i-o sugă. Îmi dau seama că nu pot vorbi. Mă aşez în genunchi şi încep să urlu. Nu ştiu de ce. Mă simt mai bine. Mă apropii de ei.

         Curva vede cutterul şi începe să ţipe, zice că face ce vrem noi numai să n-o mai lovim, să n-o omorâm. Văd că are faţa intactă, deşi avusesem impresia că S. o lovise cu bocancii în cap. Observ însă că părul blond platinat i-a devenit roşu şi pe frunte i se scurg câteva dâre de sânge. Mi se pare că mă uit la cel mai tare film bdsm. Mă apropii cu cutterul de faţa ei. Are pielea naşpa, zgrunţuroasă, de târfă ieftină, cu o tonă de fond de ten închis la culoare, să pară bronzată. Sterg mânerul pe faţa ei. Îi rămân dungi. Ţipă.

         Mă întreb dacă S. a ajuns-o primul pentru că el vrea s-o fută în timp ce eu vreau doar să o omor. Oare dorinţa de a face sex e mai puternică decât cea de a omorî pe cineva?

         Sângele continuă să-i curgă dintre picioare, să-i gâlgâie chiar, în timp ce S. se apleacă şi îi sfâşie ciorapii, apoi bluza. Se apropie un tren. Scârţâitul sacadat, zgomotul locomotivei îmi blochează mintea, aerul devine din ce în ce mai dens, ca şi cum aş încerca să respir un fum gros ce îmi va bloca plămânii, dar trebuie s-o fac, trebuie să respir acum. Încep să-mi tremure picioarele, imi trebuie aer, locomotiva se apropie, nişte câini latră pe undeva pe aproape. Îmi trece prin minte că voi muri şi îi urăsc pe toţi, vreau să-i distrug, vreau să dispară, vreau să rămân singur pe faţa pământului, am nevoie de tot aerul din jur, îi urăsc. Fără să-mi dau prea bine seama ce fac, înfig lama în stomacul curvei. Carnea e moale, carne de curvă, rana se crapă, pielea i se răsfrânge de-o parte şi de alta. Ţipă din ce în ce mai tare, trenul se apropie, zgomotul devine insuportabil, sper să mă pot abţine să nu cumva să fac o prostie, nu vreau să mor dar uneori dorinţa asta devine mai puternică decât autocontrolul. Nu vreau să mor călcat de tren sau cu gâtul tăiat. S. se apucă să-i dea muie. Din stomac îi curge în continuare sânge. Se îneacă. S. îi trage două palme peste faţă. Trenul se apropie ca o lumină orbitoare, ca o flacără. Vreau să fug, să mă ascund, să scap de tentaţia asta îngrozitoare. Fără să stau pe gânduri, mai înfig o data lama în stomacul curvei, îi fac o tăietură până la buric. Gaura i se cască şi din ea încep să sară broaşte. Broaşte mici şi verzi. S. se opreşte din dat muie şi contemplă fascinat spectacolul. Sunt de un verde aproape fosforescent, ca nişte licurici măricei. Sunt foarte frumoase şi mă minunez că dintr-o oribilitate cum e curva pot ieşi nişte creaturi atât de fascinante. Diva a. b. are broaşte fosforescente în burtă, poate era pe punctul să fete.

         Broaştele încep să sară spre şinele de cale ferată. Alerg după ele, vreau să le gonesc, să nu fie călcate de tren. Câteva se ascund sub şine. Bag mâna după ele să le scot, să le salvez. Trenul se apropie şi mă gândesc că, orice aş face, probabil astăzi e ziua în care voi muri. Salvez câteva broaşte, sar în tufişuri. S. s-a reapucat să-i dea muie.

         În sfârşit, trenul ajunge în dreptul nostru. S. îi dă muie curvei, în timp ce eu privesc fascinat spre vagoanele cu lumini aprinse în cuşete. Încă mai ţin cutterul în mână. A trecut. Am scăpat. Nările parcă mi se desfundă dintr-o dată. Aerul mult râvnit îmi ajunge direct în creier. În loc să mă calmeze, mă apucă din nou ura împotriva tuturor, în special împotriva curvei. Din depărtare se aud lălăielile unor beţivi ieşiţi de la cârciumă. Mă apropii şi încep să-i dau cu bocancii în burtă. Broaştele nu s-au terminat, încă mai ies. Acum tocmai îşi face apariţia o familie de broaşte, mama, tata şi trei pui. Mă gândesc că poate nu au loc să iasă, aşa că îi despic şi mai mult burta. Mă stropesc de sânge pe faţă. S. stă deoparte şi îşi aprinde o ţigară. Are faţa cuiva care cugetă adânc. Broaştele nu se mai termină, sunt din ce în ce mai frumoase, verde deschis, au capul rotund şi nişte solzişori pe spate. Apare un grup de beţivi. Se ţin de după gât şi cântă, tocmai au ieşit de la bodegă. Se opresc să admire broaştele. Unu’ zice că e precis de la ciocnitor. Ce ciocnitor, întrebăm noi. Ciocnitorul ăla, de la nemţi, ăla cu apocalipsa, zice. Nu se miră că vede o curvă tăiată. Îl fascinează, ca şi pe noi, culoarea broaştelor. Pleacă. S. termină ţigara, o aruncă pe şinele de tren şi, cu ochii bulbucaţi, cu nările fremătând, se repede la mine, îmi smulge lama şi taie gâtul târfei. Curva se îneacă. Sângele ţâşneşte pe noi, ne stropeşte şi în ochi, în gură, are un gust naşpa, îl prefer pe al meu. Mă enervez, începem să ne îmbrâncim. Tu ai futut-o, eu trebuia s-o omor, îi zic. Îmi zice că mi-a futut crima, pentru că şi eu i-am futut muia. Ne îmbrâncim, ajungem pe şine, din depărtare se aude un alt tren, din direcţia opusă, dinspre braşov. Mi se năzare să-l leg, împreună cu curva, de şinele de tren. Pe urmă mă gândesc că mai bine legăm curva. S-o legăm în aşa fel încât s-o taie trenul în două, propune S. Iniţial mi se pare o idee bună, mai ales că e moartă, dar mă gândesc că poate încă mai are broaşte înăuntru. Mă reped la ea, încă mai zvâcneşte dintr-un picior, o calc cu bocancii, şi îi tai burta şi transversal. Acum are o cruce pe abdomen. Din păcate nu e întoarsă, e normală, dar ar putea fi şi întoarsă dacă întorci curva cu cracii în sus. Nu mai are broaşte înauntru, sau poate s-au speriat şi nu mai vor să iasă. O întorc pe burtă şi încep să o tai şi pe spate, mi se năzare că poate are şi acolo şi n-au pe unde să iasă. Cred că a murit, nu mai mişcă.

         O dezbrăcăm complet, S. sapă cu mâinile o gropiţă în pământ şi bagă hainele acolo. Îi zic că mai bine le-am da foc, şi de îngropat am îngropa curva. El zice că mai bine invers. Aprinde bricheta şi dă foc părului curvei. Arde puţin şi se stinge. Zice că s-o întorc din nou cu faţa în sus. Mi-e lene, mi-e silă, îl intreb la ce-i foloseşte. Zice că vrea să facă o labă, dacă tot a oprit la curve. Zic, bine şi e musai să-i vezi pizda? Nu vreau să-i vad pizda, zice, vreau să-mi dau drumu’ pe ţâţe. Întoarce-ţi-o singur.

         Îl las singur şi mă duc să aştept în maşină. Găsesc cu greu maşina, aveam impresia că suntem chiar lânga ea, când colo era la mama naibii. E încuiată, mă sprijin de ea şi aştept să termine S. laba, să dea foc curvei şi să mergem acasă. Îmi aprind o ţigară. Mă pun pe jos şi aţipesc.

        Mă trezesc, e lumină şi sunt pe veranda vilei lui B., chiar sub geamul milfei, dorm covrig şi sunt îngheţat de frig. Suflu în mâini, mă ridic. Bat la uşă, îmi deschide milf, toată numai un zâmbet, un sfârc îi iese prin decolteul adânc şi creţ al rochiţei roşii, numărul xs. Îmi amintesc de ţâţele târfei şi îmi vine să borăsc.

         “Chiar la timp pentru clătite, norocosule”, îmi zice milf şi îmi face cu ochiul.

         S. nu a răspuns la telefon vreo două săptămâni. Am cumpărat toate împuţiciunile de ziare, nu m-am mişcat din sufrageria milfei, din faţa televizorului, o zi întreagă. A crezut că sunt mahmur şi m-a lăsat în pace. Îmi verificam din zece în zece minute hainele, mă aşteptam ca petele de sânge să apară. Mă duceam la oglindă să îmi privesc chipul, credeam că voi găsi cel mai mic indiciu care să îmi dovedească faptul că noaptea trecută chiar a existat, că totul a fost aşa cum îmi amintesc eu.

         După o saptămână şi două zile, se pare că poliţia n-a descoperit nicio curvă măcelărită pe lângă cornu. Nici rămăşite de curvă arsă, nici broaşte. Ar fi apărut şi în cancan, şi în libertatea, era megaştire. N-a descoperit-o nimeni. Cu S. am vorbit într-un final, şi mi-a spus că tot ce-şi aminteşte este că ne-am întâlnit cu nişte ciobani cu care am băut un rachiu groaznic de tare, care i-a redeschis ulcerul, şi care vorbeau despre acceleratorul de particule şi de sfârşitul lumii în anul 2012. Şi nu-ţi aminteşti de nicio curvă, l-am întrebat. Tu faci mişto de mine, zice. Nu mai ţii minte că am umblat ca bezmeticii vreo două ore, vroiam şi eu să dau o muie, şi n-am găsit niciuna, parcă le înghiţise pământul? Sau le dăduseră foc sataniştii, mă gândesc.

         I-am povestit şi lui B. toată faza chiar în ziua aia, s-a supărat. În pula mea, bine că te droghezi fără mine, mi-a zis.

         În definitiv, nu e chiar atât de ciudat ca o curvă să dispară. Cine pula mea are timp să verifice toate curvele din lume, dacă mai trăiesc sau nu? Iar dive mai sunt o grămadă pe centură, nimeni nu-i va simţi lipsa. Păcat de broaşte, erau tare dulci. Speram să le mai văd cândva, măcar la televizor.

Ce-ţi rămâne

de Dan Pandici

        Stau în arşiţã pe refugiul renovat al tramvaiului 34. Zi toridã de mai. Era ceva inedit acest fapt canicular prin anii ’80-’90, dar de câţiva ani, în noul mileniu, e aproape normală, cotidiană într-un anumit anotimp, aş zice, încălzirea globală. E pe buzele tuturor celor care urmăresc anumite emisiuni TV şi citesc anume ziare.

         Mă şterg pe frunte şi aproape că-mi pun mâna deasupra ochilor pentru a zări în depărtare silueta metalică a tramvaiului care se bălăngăne pe şinele lucioase. O văd. Speranţă de deplasare în imediat, dar coşmar în ceea ce priveşte spectrul unei înghesuieli într-o grămadă de oameni transpiraţi. Decizia fusese luată. Trebuie să-l iau. Măcar şi pentru că-l aşteptam de ceva timp.

         Exact atunci, în soarele acela torid, orbitor, îmi aminteam că într-o discuţie elevată şi televizată, dintre doi intelectuali, unul spunea ca şi concluzie parcă: cuvintele atrag realul. În cazul meu, gândurile atrag realul şi mai mult decât atât, îi dau contur, îi dau formă. Ba chiar mai mult, substanţă.

         Urc şi-mi dau seama imediat că am avut dreptate în privinţa damfului de transpiraţie şi a înghesuielii care face ca tricoul umed de pe burta semeaţă a unui alt călător să se lipească repede de spatele meu. Off… Va trebui să rezist ceva “stăţii”, îmi zic. Odată, un cerşetor m-a întrebat câte “stăţi” sunt până la…, de atunci am reţinut insolitul cuvânt. Încerc să citesc nişte articole banale în ziarul monden al vecinului meu, dar n-am reuşit să duc articolul până la capăt. Posesorul l-a împachetat şi s-a apropiat de uşă, pentru următoarea staţie. Eroare. N-a coborât atunci, ci peste alte două. N-o să înţeleg asta niciodată la unii oameni. De ce te-ai pregăti cu atât amar de timp înainte de coborârea efectivă, doar n–o faci din mers, nu? Sau ei poate chiar asta cred? În plus, creează un frumos meleu la urcarea celor de jos în burta tramvaiului, doar pentru că au mari emoţii în a nu pierde tocmai staţia lor. Staţii care, cel puţin la tramvai, sunt apropiate una de alta.

         Între timp, zăresc un loc liber, lumea s-a mai dispersat, poţi vedea destul de liber de la un capăt la celălalt. Mă aşez satisfăcut şi privesc pe fereastra prăfuită, Bucureştiul si agitaţia locuitorilor săi. La un moment dat, îmi apare în câmpul vizual următorul slogan de pe un mare banner: “ÎŢI RĂMÂNE DOAR să ne contactezi la…”. “Îţi rămâne doar…”, repet şi eu mecanic în gând. Îmi imaginez asta ca într-o bulă din aceea din benzile desenate, din ce în ce mai mare, care conţine gândul neexprimat al personajului.   

         Peisajele se perindă, oamenii se schimbă, alte feţe, alte expresii, numai eu şi cu vatmanul, probabil, rămânem aceeaşi, pereni pe aproape tot traseul. Gândul acesta mă şi amuza, dar mă şi lăsa puţin nedecis în privinţa semnificaţiei faptului. Doar ajungerea la destinaţia mea, mă rupe din acest fir al gândurilor care mi se părea că nu duce nicăieri.

         Fac efectiv slalom printre pietoni, sunt pe unul dintre bulevardele centrale şi e normal până la urmă. Deşi când te grăbeşti, e un adevărat chin a te strecura cu rapiditate printre oameni, fără a primi înjurături în spate, când eşti la plimbare sau în grafic cu programul tău, e chiar plăcut până la un punct, să te contopeşti în masa de oameni ce circulă toţi în aceeaşi direcţie, să te pierzi printre ei, să fii un pion pe o mare tablă de şah plină ochi cu pioni. Dar numai câteodată. Trebuie să se mai răscoale şi regele sau nebunul din tine…

         Prietenul acesta al meu stă departe. Trebuie să mai iau un mijloc de locomoţie, de data asta un troleibuz. Cât am zăbovit în staţie, am mai remarcat un banner din acela de să-l vezi din depărtare şi când te apropii să nu mai poţi vedea altceva decât informaţia şi mărimea lui impunătoare. M-am uitat fugitiv, n-am reţinut pe retină decât: “…SĂ AI ÎNCREDERE în produsele…”, după care am zbughit-o în pântecul troleu-lui, în zona burdufului, unde îmi plăcea să stau de când eram copil. Locul acela cu discul ăla rotund, care se mişcă, când la stânga, când la dreapta, cu sunetele lui specifice, m-a fascinat întotdeauna. Mai nou, nu m­ai sunt aşa de atras de “mistica” lui, aş prefera totuşi un loc pe scaun, dar când eram mai mic, energia vârstei probabil îşi găsea un corespondent în acele mişcări de du-te-vino şi îmi plăcea să mă las bălăngănit de unduirile burdufului. Un alt loc din troleibuze sau autobuze care îmi plăcea tare era cabina şoferului, care prin multele butoane colorate, volanul imens, manetele şi potenţiometrele de tot felul, mă atrăgea la culme şi mă făcea să stau în faţă să-l privesc, cum era el un mic lider, un mic şef peste maşină şi peste cei dintr-ânsa. Mă distra când unele beculeţe nu se mai aprindeau, fiind arse sau când pe unele din ele, se vădea o mică dâră de praf sau jeg de pe degetele nespălate ale şoferului şi imaginea iniţială de tablou de comandă al unei centrale atomice de mare importanţă regională se estompa, se pulveriza uşor-uşor în mintea mea.

         De curând, mă certasem cu managerul meu belgian de la holding-ul cvasi-israelit, cu ramificaţii în toată lumea bună a business-ului mondial, dezvoltător pe piaţa imobiliară, care nu mă înţelesese în anumite privinţe, pe parcursul relaţiei noastre profesionale, astfel că mă aflam într-o perioadă de preaviz, mai mult sau mai puţin forţat. Incepusem déjà să caut posturi vacante şi să-mi aplic CV-ul pe la alte companii angajatoare, pentru postul de consilier juridic. Asta am ales să fac pentru umila câştigare a existenţei, după ce am absolvit Dreptul şi apoi Ştiinţele Politice şi Administrative. Eram “between-jobs”, cum ar parafraza prietenii noştri de la vest. Eligibil, pe o piaţă a muncii, nu tocmai eligibilă şi dezirabilă, din punct de vedere uman. Ştiutorii cunosc ce spun, ca să mă exprim pestriţ.

         Aşadar, printre “interviuri” programate de-a-lungul zilei de lucru, ba mai mă întâlneam cu câte-un prieten, ba mai vizitam câte ceva interesant prin centru, ba mai citeam pasaje bune din câte-o carte de pe rafturile librăriilor, în general băteam străzile la pas pe distanţe considerabile, uitându-mă la oameni, clădiri, copaci etc.

         Aşa eram şi acum, când vă istorisesc real şi abrupt, ce mi se întâmpla în ziua aceea, ce senzaţii aveam, ce trăiri îmi declanşau diverse imagini, obiecte, fiinţe. Deci, mă aflam după un astfel de interviu, într-o vizită în cartierul unui prieten, să zăbovim niţel la o tacla la umbră, la o terasă cu flori şi bere. Eu despre ale mele, el despre ale lui, întâlnindu-ne undeva la mijloc cu cele comune. Străbăteam o stradă din cartierul Tei ca să ajung la punctul de joncţiune, când deodată răsare după o coroană bogată a unui tei, un panou publicitar care spunea potenţialului client cam aşa: “…doar ÎN TINE stă puterea să…”. Aceeaşi senzaţie de împlântare în minte şi pe retină a cuvintelor scrise cu majusculă. Cuvinte şi expresii luate, culese de aiurea şi care-ţi stăruie în minte, aparent aleatoriu, dar care parcă îţi sfredelesc ţeasta, ţi se înşurubează adânc în cutia craniană, ca pentru indicarea unui atare înţeles, ca pentru dezvăluirea unui adevăr ascuns de cutele subţiri ale unei perdele imaginare de pe ochii şi mintea ta înceţoşată. Adevăr care poate îl ştiai, dar la modul neimplicat, neutru, universal valabil, ca dintre filele frumos apretate ale unei cărţi noi, cu coperţi lucioase şi atrăgătoare, dar al cărei miez şi conţinut îţi scapă, poate din cauza grabei, a ignoranţei, a indiferenţei sau a atenţiei neimplicate profund în actul citirii textului propriu-zis. Adevăr banal care auzit, citit de la altcineva sau trăit şi realizat la nivel mental personal, biologic aş zice, îţi ajunge direct în cortex unde îşi sapă propria fundaţie pentru viitoarea lui temeinicie în mintea ta, în modul tău de a înţelege şi percepe lumea dimprejurul tău. E vorba de ecoul pe care-l lasă în mintea şi urechile tale, dangătul scurt şi totuşi zgomotos al unui clopot de metal ruginit şi scorojit pe care-l vedeai de multă vreme, dar nu ştiai cum sună…

         Grăbisem puţin paşii ca să ajung la ora promisă pentru revederea cu prietenul, mă uitam în jos la pantofii mei cum ţineau ritmul şi comenzile dorite pentru deplasare cvasi-rapidă, cu fundal, asfaltul prăfuit şi presărat cu mucuri de ţigară, iar în timp ce-mi brodeam ţesătura gândului până la capăt, mă opresc brusc în mijlocul trotuarului şi-mi prefigurez mental următoarea idée revelatoare:  ÎŢI RĂMÂNE DOAR SĂ AI ÎNCREDERE ÎN TINE! Reiau destul de repede mersul, dar de data asta cu o idée-finalitate clară, limpede, senină. În timp ce-l vedeam déjà pe prieten la colţul de străzi stabilit, îmi recapitulam pe repede-înainte imaginile-flash pe care le văzusem pe durata drumului şi mi le întipărisem involuntar în memorie. “Carevasăzică, despre asta era vorba…”, îmi zic în sine. Perioada de viaţă pe care o traversam la acele momente chema după sine, ca o sirenă tânguitoare, indescifrabil la început, dar lămurit-clar la final, luminozitatea şi reflexia acestui gând încurajator. În ultimă instanţă, asta îţi rămâne, încrederea în propriile-ţi forţe de regenerare şi de continuare a ceea ce ştii că ai de făcut.

         Uşurat, re-setat, re-motivat ca după o povară cărată la destinaţie şi livrată în bune condiţii, cu fruntea mea descreţită de efortul interpretării firului gândurilor anterioare, şi cu un zâmbet sincer pe faţă, îmi întâmpin prietenul c-o strângere de mână hotărâtă şi cu promisiunea unei conversaţii vii, interesante.
        Viaţa mea de după această revelaţie personală putea re-începe nestingherită. Erau primele minute ale uneia noi…

Copilul Visător cu Mâinile de Aur

de Marina Popescu

        UNU

         Copilul Visător cu Mâinile de Aur se trezeşte. Ora 1:32 am. Ceasul din palma stângă funcţionează perfect. Ritmuri de muzică hippie răsună din pereţi. Copilul Visător cu Mâinile de Aur se ridică de pe pat şi îşi aprinde o ţigare. Fumul marijuanei învăluie silueta Copilului. Janis Joplin cântă din tot sufletul: „Cry, cry baby...” Ritmurile muzicii se împletesc, se întrepătrund armonios cu rotocoalele de fum într-o simfonie a sentimentelor confuze, dar autentice. Pentru Copilul Visător cu Mâinile de Aur prea puţin contează faptul că sentimentele sunt confuze. Important este că ele există. Se simte viu. Trage cu sete din ţigare. Robotul de serviciu bate la uşă. „Alertă de fum. Alertă de fum. Vă rugăm părăsiţi încăperea.” Puţin năucit, Copilul Visător cu Mâinile de Aur priveşte la ţigarea din propria-i mână. Priveşte apoi robotul cu chip perfect uman şi-i spune: „Nu-i nimic. Deschid fereastra si fumul va ieşi”. Dar robotul cu chip de om e doar un mecanism care se încăpăţânează să repete avertismentul: „Alertă de fum. Alertă de fum. Vă rugăm părăsiţi încăperea”. Ameţit de marijuana, Copilul îi dă brânci robotului pe scări, trântind apoi uşa camerei cu putere. Se îndreaptă spre geam, dar se răzgândeşte. La ce bun să-l deschidă. Aerul poluat de afară o să pătrundă în camera lui şi o să-i dea dureri de cap. Prefera totuşi marijuana.

         „Show me the way to the next whisky bar...”. The Doors. Câtă dreptate aveau băieţii ăştia în urmă cu zeci de ani. Un whisky ar fi fost exact ce-i trebuia acum. În singurătatea camerei sale, cu atâţia roboţi ce mişunau in spatele uşii, o încălcare a tuturor regulilor ar fi fost de-a dreptul încântătoare. Tot ceea ce îndemna la visare, la părăsirea realităţii era interzis: droguri, alcool, literatură, muzică, film.

         În clipa aceea Copilul Visător cu Mâinile de Aur dădu cu ochii de o carte aruncată pe masa de lucru din colţ. „Au rebours” de Huysmans. O recitise în urma cu câteva nopţi, când reuşise să facă rost de o sticlă cu vin de contrabandă, de cea mai bună calitate. Ce simpatic îi era des Esseints. Acest amator de senzaţii tari era idolul său. Aveau atâtea în comun! Pe des Esseints realitatea îl plictisea, nu-i mai era suficienta şi atunci încerca să-şi construiască propria realitate: o lume contrafăcută, definită de lux şi de lucruri nemaivăzute, o lume excentrică; o lume aflată la graniţa cu kitsch-ul. La fel si Copilul Visător cu Mâinile de Aur era obligat de Ordine să trăiască într-o realitate ce nu-i convenea nici pe departe. Dar, dacă des Esseints era deja mult prea sătul de toţi stimulii pe care-i încercase din plin (gusturi, mirosuri, sunete, culori, imagini), Copilul trăia într-o lume care interzicea satisfacerea simţurilor. La tot pasul roboţii cu chip de om lansau avertismente. „Alertă de fum”. „NU beţi. Alcoolul ucide”. „NU vă îndrăgostiţi. Decepţiile sentimentale ucid anual milioane de oameni”. „NU ascultaţi muzică. Mesajele subliminale vă influenţează negativ psihicul”. „Feriţi-vă de animalele de companie. Transmit boli şi provoacă alergii” etc. Într-o astfel de lume, Copilul Visător cu Mâinile de Aur se simţea stingher. Nesocotea cu bună ştiinţă toate avertismentele roboţilor şi făcea tot posibilul să încalce poruncile lor. Era cam greu să îşi procure marijuana şi băuturi alcoolice, dar avea câţiva cunoscuţi contrabandişti care, contra unor sume deloc neglijabile, îi făceau rost de ele. Cărţile nu-i lipseau din casă şi asta datorită moştenirii pe care i-o lăsase familia; la fel si muzica buna.

         Copilul fuma şi se gândea la ziua care vine. Nu o aştepta deloc cu nerăbdare şi bucurie, aşa cum îşi inchipuia el că ar fi trebuit să fie. Când era mic, bunica lui îl învăţase să preţuiască fiecare clipă şi cu atât mai mult, fiecare zi. Dar lucrurile se schimbaseră între timp. La 38 de ani, Copilul Visător cu Mâinile de Aur ştia că nimic nu mai era ca în vremea tinereţii bunicii sale. Între timp, nici bunica lui nu mai era şi luase cu ea tot optimismul pe care încercase să i-l insufle. Deşi se apropia de 40 de ani, el rămăsese tot copil şi nu-şi schimbase numele. Acest nume, dat de bunica sa, era una din puţinele lui bucurii. Îl ţinea în viaţă, ba chiar i se părea uneori că îi dă speranţă. Poate cine ştie...cândva...normalitatea...mă rog, normalitatea pe care o dorea el, pentru că restul lumii se acomodase cu Ordinea şi cu normalitatea impusă de ea.

         Copilul Visător cu Mâinile de Aur privi la ceasul din palma sa stângă. Ora 4:00 am. Avu o revelaţie. Pentru el, de multă vreme, noaptea era de fapt zi. Doar noaptea trăia cu adevărat şi era el însuşi. Noaptea se putea privi în oglindă, recunoscându-se, chiar dacă fumul de marijuana îl înconjura, creând-i un fel de aură de sfânt („aiurea sfânt”...se autoironiză el). În schimb ziua, ce făcea? Muncea, avea tabieturi la ore fixe, se supunea chipurile regulilor aiuristice impuse de Ordine. Era obligat să-şi petreacă minim 2 ore în compania roboţilor cu chip uman care incercau să-l îndoctrineze cu învăţăturile lor: „NU fuma”. „NU bea”.”NU citi”. „NU iubi”. O religie tâmpită, propovăduită de profeţi de plastic. O lume de cretini în care demnitatea, personalitatea şi orice urmă de originalitate nu aveau ce căuta. O lume depersonalizată şi depersonalizantă.

         De multe ori se gândise să renunţe. La urma urmei, putea şi el să se „convertească” la religia roboţilor. Să-şi golească sufletul de orice sentiment şi să facă şi el parte din masa uniformă de indivizi convertiţi. Dar ceva îl împiedica. Numele său, dat de bunica sa. Şi mâinile de aur cu care dădea paginile cărţilor , cu care ţinea ţigarea şi apăsa butonul Play.

         DOI

         În seara aceasta, venind de la serviciul full-time cu program de 8 ore plus pauză de „relaxare” în compania roboţilor cu chip uman, privi cerul. Era la amurg. Un violet ireal. Cea mai frumoasă nuanţă de violet pe care o văzuse vreodată. Habar n-avea că există o asemenea culoare. Scoase mini-aparatul foto şi imortaliză acest asfinţit perfect. Se gândi imediat să se apuce de pictură sau măcar de fotografie. Încă un hobby inutil şi de neînţeles pentru semeni, ca şi cititul. Eventual să-şi deschidă un atelier şi o expoziţie. Îşi zâmbi sieşi. Eheheee...câtă naivitate! În primul rând că nu ar fi obţinut autorizaţie şi tot în primul rând, a doua zi după deschidere ar fi fost dus la spitalul de recuperare psihică. Şi parcă n-ar fi avut chef să-i spele ăia creierul.

         Ajuns acasă, descărcă poza pe calculator pentru a o folosi drept wallpaper. Minunat. Privind ecranul de plasmă se gândi: oare pictorii impresionişti ar fi reuşit să surprindă pe pânzele lor un asemenea asfinţit? Sisley cu siguranţă ar fi făcut o treabă bună. Doar realizase un fel de „Mini-serial” cu Biserica din Moret, pictată în diferite momente ale zilei, de la răsărit până la apus, lumina dându-i altă înfăţişare în fiecare tablou. Încercă să-şi imagineze şi el o catedrală gothică, masivă, impunătoare, având drept fundal asfinţitul din poza pe care o făcuse. Da. Iată o operă de artă potrivită drept copertă pentru un album de rock gothic. Şi, dacă tot veni vorba, îşi adăugă în playlist câteva melodii Nightwish. „It is the end of all hope, to lose The Child the Faith...”

         Prin fumul ţigării Copilul Visător cu Mâinile de Aur zări ceva pe noptiera de lângă patul său. Se apropie şi luă în palmele lui de aur o cărticică de rugăciuni. Fusese a bunicii sale. Îşi aminti că atunci când era mic, camera lui era lângă cea a bunicii. Şi seară de seară, după ce mergea la culcare şi închidea uşa, auzea din camera de dincolo rugăciunile ei şoptite. Doar auzindu-le, se simţea pe atunci atât de liniştit, se simţea în siguranţă. Ştia că se roagă şi pentru el şi că rugăciunile ei erau bine primite acolo sus. Dar acum...acum nimeni nu se mai ruga. Îi părea rău că nu luase şi el obiceiul ăsta bun al bunicii sale. Dar acum considera că e prea târziu să înceapă...de fapt nici nu ştia de unde să înceapă. Poate cu această carte... Deja lua în considerare ideea asta. Nu ştia prea multe despre religie. Era în principiu interzisă de Ordine, sau în cel mai bun caz, era doar dispreţuită. Cei care o practicau şi recunoşteau public acest lucru erau batjocoriţi. Dar ce-i păsa lui. În obscuritatea camerei putea să practice orice religie vroia. Şi chiar asta şi făcea de mult timp. Religia lui se baza pe lectură, muzică, marijuana şi câte o băutură fină din când în când.

        

         TREI

         La 38 de ani, 3 luni si 8 zile, Copilul Visător cu mâinile de Aur începu să-şi pună o problemă cu totul nouă pentru el. Lipsa unei relaţii de dragoste. Nu iubise niciodată. Avusese câteva relaţii doar pentru că vrusese să-şi demonstreze sieşi că e în stare de asta. Dar de iubit, nu iubise. Avea la serviciul său câteva colege drăguţe care ar fi fost mai mult decât fericite să iasă cu el la o întâlnire. Dar nu-i venea să le invite. Plus că bănuia că vreo două dintre ele erau de fapt roboţi cu faţă umană.

         Nu găsise la nici o femeie acea profunzime spirituală care să-l incite. Aspectul fizic i se părea ceva prea superficial, insuficient pentru ca o femeie să-i stârnească interesul. Le vedea pe majoritatea cum se aranjează, ţin diete, fac sport, îşi fac tot felul de implanturi şi ajustări chirurgicale din dorinţa obsesivă de a atinge perfecţiunea fizică. Dar intelectul? Dar sufletul? De ce oare nu aveau aceeaşi preocupare pentru a le perfecţiona şi pe ele? Tot ceea ce era vizibil trebuia să fie cât mai atrăgător. Restul, aspectele nevăzute, esenţa, erau lăsate la voia întâmplării. Ba chiar unele din femeile pe care le cunoşteau făceau cu bună ştiinţă pe proastele, sperând ca în felul acesta să aibă mai multă trecere în rândul bărbaţilor frumoşi şi cu bani. Astfel de femei îl dezgustau. Nu ar fi conceput în veci o relaţie cu vreuna dintre ele.

         Plus că nu înţelegea mania asta a femeilor de a controla totul, de a fi în tot şi în toate cele ce au de-a face cu bărbatul de lângă ele. Cum puneau mâna pe câte un partener, credeau că totul li se cuvine. Dacă până să înceapă relaţia erau nişte pisicuţe blânde, imediat ce îl înhăţau pe tip scoteau ghearele la iveală. Vroiau acces total la viaţa lui, să ştie cîte relaţii a avut şi cu cine, cu ce prieteni se întâlneşte şi unde, la ce oră mănâncă, ce şi dacă citeşte etc. Fiecare secundă din viaţa bărbaţilor devenea practic proprietatea lor, având ca bonus şi cardul de credit al iubiţelului. Dacă tipul ceda şi le oferea control deplin asupra vieţii lui, atunci femeia se plictisea şi trecea la următoarea cucerire. Dacă el riposta şi rămânea ferm pe poziţie, însemna că are ceva de ascuns, ceea ce iar nu era bine şi femeia căuta un alt bărbat, mai docil şi mai maleabil. Ciudate rău femeile astea şi Copilul Visător cu Mâinile de Aur nu găsise nici una care să iasă prea mult din tipare. Libertatea de fiecare noapte, din camera lui, îi era prea scumpă să o dea pe favorurile unei femei fandosite.

        PATRU

         Copilul Visător cu Mâinile de Aur se gândea deseori, în nopţile lui albe, ce va rămâne în urma sa. O cameră plină cu muzică, albume de artă, cărţi şi poate şi un stoc de ţigări cu marijuana. O cameră de burlac, puţin dezordonată, plină cu lucruri care oricum erau complet nefolositoare altcuiva. Lucruri ce aveau să fie arse sau aruncate la gunoi de către oamenii Ordinii. El nu avea nici un urmaş, nici o rudă care să-i apere drepturile după ce nu va mai fi. Se gândea la inutilitatea vieţii în general şi la inutilitatea vieţii sale în particular.

         Din întunericul camerei sale, ştia clar că oamenii de afară nu erau liberi. Erau controlaţi şi ghidaţi de Ordine. Pe stradă, la lucru, în case, ei acţionau după cum impunea Ordinea. Pe de altă parte, el avea această cameră - un refugiu, un loc în care era cu adevărat liber. Şi totuşi, sentimentul nemulţumirii i se accentua pe zi ce trece. Într-o oarecare măsură, începuse să-i invidieze pe ceilalţi. Erau mereu constanţi cu ei înşişi, în tâmpenia lor. Nu ştiau ce înseamnă libertatea şi ca atare nu-i duceau dorul. Se purtau la fel în orice loc şi în orice circumstanţe. Dar el...el juca un dublu rol. Liber acasă, sclav îndobitocit în restul locurilor. Libertatea îşi pierduse deja din farmec. În singurătatea camerei sale, cu ţigările lui de marijuana şi cu muzica sa, simţea totuşi că îi lipseşte ceva.

         Da. Găsise soluţia.

         Coborî la maşină şi luă într-o sticlă nişte benzină din rezervor. Ajuns în cameră, stropi lucrurile cu ea. Aprinse un chibrit şi îl aruncă pe cărţile stropite cu benzină. Focul începu să ardă. Dădu să iasă pe uşă, dar se întoarse şi luă cărticica de rugăciuni. Doar fusese a bunicii sale. Lăsă focul să ardă şi coborî scările.

         Totul se petrecuse rapid. Aşa vrusese, să fie rapid, să nu aibă timp să se răzgândească. Se pusese singur în faţa faptului împlinit.

         Coborî la maşină. Se urcă şi porni. Nu ştia încotro să meargă. Văzuse flăcările dansând la fereastra camerei sale. Îşi aduse aminte de dansurile macabre din tablourile ce înfăţişau Ciuma în Evul Mediu. Nu, nu avea s-o scoată la capăt niciodată în felul ăsta. Oriunde s-ar fi dus, ar fi purtat cu sine toate amintirile, toate cunoştinţele sale şi ar fi luat-o de la capăt cu muzica, ţigările şi cărţile. Altfel trebuia procedat. Îşi duse mâna la buzunarul de la piept, unde îşi pusese cărticica de rugăciuni a bunicii sale. Era acolo, o simţi şi zâmbi uşor. Acceleră puternic. Trase brusc de volan în stânga şi maşina se lovi de gardul de beton ce despărţea trotuarul de clădirea primăriei. Revăzu în faţa ochilor flăcările ce dansau la geamul camerei sale.

         CINCI

         O cameră de spital. Ora 1:32 pm. Ceasul din palma stângă s-a oprit la ora 14:55. Copilul Visător cu Mâinile de Aur se trezeşte. Îşi priveşte mâinile. Nu mai sunt de aur.

         „Urât accident”, îi zâmbeşte compătimitor tânăra asistentă îmbrăcată în alb.

         „Accident? Nu-mi amintesc. Nu ştiu cine sunt şi ce caut aici”, spuse el privind mirat în jur.

         După ce fata îi schimbă perfuzia şi ieşi din salon, el privi pe geam şi văzu o zi frumoasă, însorită, cel mai probabil de vară, după culoarea frunzelor copacilor. Se bucură că, indiferent ce s-ar fi întâmplat, era în viaţă. Abia aştepta să iasă de aici şi, poate cine ştie, avea să-i ceară o întâlnire asistentei blonde, cu sâni mari (cel mai probabil cu implanturi) pe care o găsea extrem de atrăgătoare.

Ochi, zare şi lacrimi

de Alina Grad

        Ce rost are să-ţi ascult tăcerea când tu nu vrei nici măcar să şopteşti? De ce să încerc să te cuprind cu braţele când ştiu că oricum vei încerca să te desprinzi? De ce să mă apropii, când de la depărtare eşti complet? De ce să surâd forţat, când în ochi mi se văd lacrimile? Cu ce rost să-ţi vorbesc, când gândul tău întortocheat mă caută prin zare? Să fug de lacrimile tale? Să uit greşelile mele? Alerg prin corpul tău cu miros de vanilie, mă opresc o clipă asupra buzelor cu gust de portocală, pe care mereu le-am simţit prea fine. Apoi mă pierd în licărirea ochilor. Iar tu să nu desfaci pumnul, crezându-mă captivă acolo! Poate dacă te-ai privi o clipă în oglindă, m-ai vedea surâzând în ochii tăi. Dar tu urăşti oglinzile, iar eu, îţi simt teama de a deschide pumnul. Crezi că aş zbura imediat ce m-ai elibera, nu şti că eu aştept să îl deschizi ca să mă pot strecura acolo. Chiar dacă ar însemna să nu observi şi poate chiar să mă striveşti. Uneori adormi cu pumnul strâns şi, înainte să-ţi încleştezi pleoapele, cobor şi te privesc. Zâmbeşti încântat că a mai trecut o zi în care m-ai apărat. Numai de ai şti că tu trebuie să mă aperi de tine! Eşti deopotrivă otravă şi miere, eşti ură şi pasiune. Mă apropii de pumnul tău şi încerc să privesc înăuntru. Mă gândesc adeseori cu teamă că poate acolo, în fortăreaţa ta, trăieşte altcineva. Dar de fiecare dată gândul mă părăseşte rapid, nu rezist unei astfel de torturi. Mă întorc în ochii tăi ce stau uşor întredeschişi... ei ştiu că trebuie să revin.

         Te trezeşti mai obosit decât erai şi din nou gândul tău mă caută departe, în zare. Priveşti depărtarea oftând... oare de ce nu îţi asculţi inima? Ea ţi-ar spune că zarea o vezi prin mine. Surâzi... dacă nu mă vezi în depărtare înseamnă că sunt încă în pumnul tău. Îl săruţi scurt şi nu îţi mai ştergi de pe faţă surâsul. Aşa trec zile, nopţi, luni, poate chiar ani.... nu ştiu, mi-e greu să le ţin socoteala. Dar duşmanul de care mi-era frică m-a răpus. Nu mai zâmbeai de câteva zile, iar pumnul îl ţineai tot mai încleştat. Într-o dimineaţă când priveai orizontul, o lacrimă s-a ivit în colţul ochiului. Nu ştiam ce anume este, dar m-am ferit de ea. Apoi au apărut altele şi altele şi altele. Am fost prinsă în jocul lor şi forţată astfel să îţi părăsesc ochii. Am coborât uşor, ţi-am atins pentru ultima oară buzele încă prea fine, şi apoi m-am prăbuşit în cel mai jos punct al existenţei mele. Iar tu, încurcat în tristeţe, ai păşit pe mine, fără să ştii că zarea nu o vei mai vedea la fel. Te-ai privit atunci în oglindă şi ai înţeles... ochii tăi erau acum seci, iar pumnul tău gol. Lacrimile s-au oprit... oricum datoria lor se încheiase odată cu eliminarea mea. Acum nu mai puteai să ţii ochii deschişi... totul îşi schimbase forma, culoarea, nimic nu mai era la fel. Dacă te-ai fi gândit măcar o clipă să deschizi pumnul, să guşti din comoara ce o credeai ocrotită! M-aş fi ghemuit acolo şi m-aş fi stins fericită în palma ta fierbinte şi dulce, dar nu ai făcut-o. Iar acum, eu zăceam sub talpa ta aspră, iar tu te stingeai asemenea seninului din ochii ce mi-au fost şi viaţă şi moarte.