Searing Myself. The Effects of an Encounter with My Dying Bride

by Bruckner Leon Eduard

photo by: Ormeny Francisc

        I grew up watching MTV in the late 90s and early 2000. I listened to bands like Nirvana some 7 years after Kurt Cobain had died, to Metallica only starting with their video for The Memory Remains, to Burzum only after he had entered jail. I did not love heavy guitar riffs from the beginning and it took me a hell of a long time to enjoy any sort of yelling and growling. I also was never a real fan of classifications, althought I felt it necessary to know what grunge meant, what was thrash, heavy, what was metal. Indeed, there were always distinctions that made these labels rightful in their own state. And there were always people who would invest more energy than necessary defending some category or another.

photo by: Bruckner Leon Eduard

         With the passing of years I myself came to like only the hardest of hardest when mixed with the most fragile. Be it death or doom, it had to have the ability to push me around and force me to the ground, not so much through words and images as through sound and feeling. It had to be able to evoke absolute sadness, absolute depression, absolute death. Interestingly enough, this was being achieved in different ways by bands ranging from Sear Bliss to Beyond Dawn with their incredible album Revelry. They and some others were true to my mind, they were open and they were dark. And that made it all just fine for me.

         Many people never understand the reasons not only for the almost vulgar use of violence in metal music, but especially its distinct expression through the growling vocals. I may also not be the best person to answer such a question, as I was and still am not very much connected to the metal world apart from listening to some of the music (and meeting the guys from Lake of Tears, as well as Aaron Stainthorpe from My Dying Bride). What I can say is that metal music is not what it is by chance; the brutality it uses is, in my opinion, tapping into something primordial inside of the listeners and, probably, inside the artists themselves; just like people in a transe would mutter indistinguishable phrases or would chant weird tunes, these artists seem to me to be lending their voices not to a transcendental God (whom most of them openly not ackonwledge), but to someone inside of them, someone who is the one chosing to growl instead of singing hymns or reciting poetry. Why that is so I believe is the true question and not why they aren't singing in a normal voice.

photo by: Bruckner Leon Eduard

         We might rightfully call such an experience cathartic or purifying, but that would only hide the complexity of the issue at hand. This is ever so true when we analyse such bands as My Dying Bride, whom, as said above, I had the immense pleasure of meeting not only on, but also off stage. Even more of a privilege was for me the opportunity to see Aaron passing by while I was sitting at a table in front of a restaurant in the center of Sibiu and observe the way he took his time to shake hands with each of the many individuals that would rise from their tables and greet him, take photos with him and ask him for his autograph.

         And then there was Aaron on the stage, Aaron and Andrew, Hamish and Lena and Dan and, of course, Shaun with his incredible violin. My Dying Bride is not all growling and heavy guitar riffs in the end. My Dying Bride is rather the weird but natural way in which these alternate with sorrowful, longing, bitter exhortations. These variations offer in detail the experience that the name of the band suggests in such a short syntagm, evoking that sense of existential loss, of irreparable damage to the inner being and, most of all, the hades of life ruthlessly going forward without any notion of mourning or honor for those or that which has vanished.

photo by: Bruckner Leon Eduard

         All these you have on the discs as well, saying it with no intention to compare the live experience to any recording. On the other hand, nothing can prepare someone like me, who did not know anything about My Dying Bride's live shows, for what happened while their songs rolled on. Although he had renounced the usual straightjacket, Aaron found different ways to express the meanings of their songs with gestures and movements that kept us looking at the stage all through the show and which sometimes made us wonder whether he might collapse under the effect of the emotions. Because this is what their music is all about: the revisiting of something that we are or we were made to become, be it evil, sad or rebellious, the re-enacting of not necessarily that certain situation, but of oneself back then. In contrast to the more dominant tone in darker metal, My Dying Bride discovered the fact that not only crime and torture lay in one's deepest strata of humanity; those are also the resting places of real love, of real loss, of important parts of our real selves. This holds true even if these may sometimes come to expression through equally violent means.

         Call it religious if you like, but, in the end, I personally call it Feeling. I believe My Dying Bride give voice to that part of humankind that one does not hear through other means but such ellusive and almost inexplicable artistic endeavors. I do not think that they give it to their listeners, rather that they help the listener discover it side by side with others. My Dying Bride is one of the bands that is singing its own feelings and its own vision.  And with them, sometimes, we are attempting to let free not only the person above, but also evermore the one beyond the surface.

photo by: Bruckner Leon Eduard

Who is The Dark Lady of Aaron’s Sonnets?

by Ormeny Francisc Norbert

        A rather cheeky and mischievously naughty (but still unavoidable)  question that appears by itself whenever faced with the music  of my Dying Bride is: “Who is after all this mysterious  She”(from  “She is the Dark” for instance…)     I mean does She has a real  referent  (flesh, blood and skin)  or it is just an artistic expression  of a generalization (related to the overall nature of femininity) ?

         I strongly suspect there is, if not a constant real referent, than  at least a constant historical figure in whose  soil  sanctified with bloody tears  all of Aaron’s lyrics and panoply of strong images and metaphors deeply and darkly thrust and insinuate all of their roots -  Theodora of Alexandria:

         “As fire fell upon great Alexandria
         Our arms were close around us
         Forever gods turned away
         Give the word and down comes beautiful rain
         glorious pain” (Fall with Me)

         Should we pay a little attention to her biography, we’ll see how, early in life, Theodora committed adultery. Afterwards  she disguised herself as a man and joined a monastery in repentance of her sin under the name Theodore. Her true identity as a woman was discovered after her death. She is known for her miracles, such as healing sicknesses and taming wild animals.

         There is some continuous sense of  a sick and unending repentance haunting and infiltrating -- like rain in the rotten roof of an old creepy house – the textual structures of My Dying Bride.   Like Theodora of Alexandria, the one who wrote this music and lyrics seems haunted by some yearn for a past unfairness and love-injustice which he did to some girl…girl which was voided like an exsiccated “alien”-ated/-eaten inner-corpse ever-since then (by this abandon). Yet, with the most perverse possible sense of tragedy, Aaron – like Armand in Interview with the Vampire who wants Louis’s heart that mourns Claudia – wants the very heart of the woman who mourns His disappearance from her life.  He  perversely wants to be her in order to be able to taste, from her very inside, the entire infernal purity of her intense solitary grief. This act of transposition and somehow (let’s face it!...) pretty vampirish possession of another weakened spirit/body (silently weakened by you in order for you to be able to feast on it and ENJOY IT  in an undisturbed and thus concentrated manner)  is perfectly rendered in the following lines:   

         “Lose myself freely in her dark eyes/ Fall right through her soul,/her mind, her skies/ Our limbs entwined/Then comes our minds/It's hope we find/Her mind is mine/Her flesh my kind/Warm, soft, smooth, mine!/[…] Her mind welcomes my thoughts/[…] Entering the dark, so close/Entwined/ We drift away to nothing/ And no-one will find/ Within our arms we sleep deeply/ I pull her close to me, near me, into me.“ (L'Amour Detruit)

photo by: Ormeny Francisc

         And what results from this transposition and play with/in mirrors is a redoubling of the self… (and that is exactly why, the pain is “so glorious” after all…) the sanctifying of the tiny self (but within completely other coordinates than those recognized and acknowledged by the Christians).  Theodora of Alexandria knew it very well, and that is why she went to the monastery – not so much to repent as to redeem herself; to build what Aaron calls a “Sanctuario di Sangue” within herself and all around herself. And when you are a Saint everything in you and around you glitters go(l)d-like into pleasure and eternity or…into a pleasurable eternity:

         “I paw at you golden flesh
         Golden breast
         I sail on your, on your sea
         Of ecstasy.”( I Cannot Be Loved)

         Aaron’s deadly Macbethian lyrics seem to be odes of ecstasy written in order to honor her divine grace but especially to depict and portray her overall process of divination:
         “They say her smile could kill
         Her breast I see, moves with her dreams
         A sight I will always recall.” (The Blue Lotus)

         The living apotheosis of deification by means of  both bodily and spiritual transposition into another can’t be but the dance: in the entropic throng of  “anything goes” this  “sensuality in motion” remains the only way to truly connect to the eternally nameless eidolonic other; the supreme and most beautiful gesture an Imperator can release toward his beloved kind (skin-kind) – “Gesture is Dance”wrote Agamben:

         “We sing and we dance
         To our black heart romance.” ( Black Heart Romance)

         The gesture as such is the climax of  the skin, its(skin’s) moment of maximum possible shining:

         “Claw at my skin, I'll let you
         win
         Caress your flesh. Burns like
         fire
         Rosey, sweet breath, and your
         desire          Your skin is all I want to take
         from you” ( I Cannot Be Loved)

         Whenever faced with those “Unknown insecure pathless mornings” (the way Darkseed  put it in their “Save me” song) and confuse awakenings, this most invasive piercing and penetration of the air by your skin – which is the gesture (I’m having in mind the image of a raised index finger) – is bound to fully awaken you of your dangerous lethargy (and other death trances and fermented to the point of  poisoned slumbers) and re-energize and re-demonize you (in a positive way). Piercing through the thin air with your skin is also the most refined  but in the same time the most explicit anticipation (foreplay) of  the soft piercing of the sacred point within the flesh of the girl with whom you are obsessed . Perhaps the most subtle invitation too…   Anyway, each and every thrill caused by the entering of a penis into tender flesh should be felt and welcomed by the girl with the same  holy shivers meant to arch and then break the spine into two -  with which one would breathlessly awaits ( in a state of  paralyzing emotion) the entering of a full knife into his most shameful in-sights…in which context a song like “Your Shameful Heaven” should become “Your (Delicious) Shameful Heave”
        To me it is more than clear that Mister Aaron hypostasizes himself in her with the same size of Flaubert’s “ Madame Bovary, c'est moi.”(Though I suspiciously wonder: wouldn’t  Aaron prefer to say “Lady Macbeth is me” instead of “Theodora of Alexandria is me”? Probably both of them and many more…PROBABLY ALL OF THEM!!![“And I walk with them…”…demons, women and dispersed selves])

photo by: Cristina Maria Ludosan

The water symbolism in My Dying Bride music

By Theodora –Eva Stancel

         And it all comes down to water…in any form (solid as the icy hell of the Antarctic, gaseous as the gloomy fog that surrounds the statues in downtown central cemetery on a new year’s eve, and liquid as the depths of our subconscious nebula). But let me commence the proper way …with the very beginning of the event that in the process of anamnesis triggered the present brainstorming.

         There are various stories to genesis; however I remember a very simple, rudimentary even one, recounted by my high school Romanian language teacher. He was very passionate about his work, and mostly about anything he would invest his precious time in, however nothing could compare with the enthusiasm with which he would gather folklore songs and poetry from the early times of our existence as people in this part of the world.

         He began telling the story I mentioned above as an introduction to one of his amazingly interesting lectures on “the fantastic”. It appears that in the beginning of all time there suddenly appeared from the nothingness a small bread floating on water. After eons of silence, God has decided to take a rest on the little bread before he could start the creation of the world. While he was sleeping Satan came and suddenly he wanted too to sleep on the little bread, so he starting pulling the bread from under God’s head stretching it until it had become as big as the world. As God awake and saw what Satan had done, he punished him by sending him to live under water in the land of the unknown darkness. From that moment on God and Satan became co-founders of the world, one got the heavens and the earth, the other got the underworld, together with everything it signifies mystery, the supernatural, the fantastic and the sinful.

photo by: Cristina Maria Ludosan

         VasileVoiculescu says, in the beginning of one of his short stories: “there is nowhere that the devil […] hides better than within deep surfaces. The water demon, it is well known, is always among people and it is the most deceiving. It may take various faces: from the little light that flickers in the darkness of the night and lures the stray wanderer in the depths, to the graceful/sylphlike girl that bathes in the whirlpool and she is nothing but a malicious daemon, a trap for the naive youths, to drown them” (the author’s translation).

         The water, according to the Greek philosopher Empedocles, is one of the strongest primordial elements, it can put out fire, evaporate air and drown the land; it draws the limits of the world and becomes the very border between the real and the fantastic, the mystic and the supernatural. The four elements are not solely material substances but also spiritual essences. Jung says that water is the element that turns inward, it influences the conscious but mostly the subconscious forces that dominate our lives. As it represent feelings and emotions, the presence of the water can mean calmness, serenity and nurturing, but at times it transforms and unleashes the wrath of Scylla and Charybdis –the powerful vortex of the vengeful.

         This powerful driving force that is water finds its artistic expression in My Dying Bride art. Aaron Stainthorpe’s lyrics abound in watery imagistic, creating a heavy, damp atmosphere of the world infiltrated with dark fluid flavours that soak the very soul until the core of all emotions. Every new listening of old well known My Dying Bride music, presupposes an inspiring spiritual drowning into the very pits and bottomless wells of the internal Tartars and Heavens. However you are fully expose to the phenomenon of crossing the Styx when your audible journey intersects the visual paintings, their encounter as a lover’s embrace unlocks the backstage doors of Aaron’s theatre. There, with Aaron’s reverence commences everything, and after a couple of moments you no longer see or hear anything around you; you are all alone, naked, a still-life painting in the second just before Creation, assailed and caressed altogether by the powerful in coming vibrations the clash together and fuse generating yourinward explosion into spiritual expansion.

         Suddenly you feel it’s all yours, a feeling of possession and of empathy infiltrates your every pore and then you know or think you know, sensing that it is more and more familiar. However you can’t be feeling too cosy, as a sudden change in tempo unleashes the forces of the tempest with great energies, empowering but deadly if you are not careful.

         Water characterises MDB, starting with Aaron, as it often occurs that the interpreter’s temperament infuses the entire group with his energy. Aaron bears the mark of the Scorpio, thus naturally being intense, sexually and overwhelmingly, at times. He is magnetic, and although he may seem calm and composed at the surface, he is definitely raging within.

         Although the Scorpio is graphically represented by the predatory arthropod, he above all symbolises the Phoenix, the ancient symbol of death that rises from his own ashes. He never dies but constantly expressing and listening so he can rise above others, abounding in energy and strength, in order to be the best.

         In MDB symbolism the water often enough finds a negative connotation. It is often referred to in expressions such as: “floods of torment and woe “(Into the Lake of Ghosts Lyrics) that is “lapping at you skin, pulling you down again” into the depths within, you must “exit the Ghost Lake.” And journey “through a bleak sea of loneliness “ and await “the still waters of my welcome end” (Deeper down). The warning is personalized and tells you that “Your river holds a feast of danger”(Your river); the “fever sea” will “fill them all with horror” (Fever sea) and a generic “I” will “suffer in your sea” as“your ocean bleeds into me” (As sea to suffer in).

         My Dying Bride is a phenomenon that can be grasped from various angles: from the poetic message of its verses to its complex musical background.What I have tried here, in my very short approach to MDB was to refer to a possible connection between the basic elements of life and that which makes us and governs our attitude and choices. It can be interpreted as slightly shallow to refer to astrology in order to analyze certain features that characterize such a powerful and great musical artistic expression, but I have always trusted old ways of thinking and the fact that there can be more to the world that can be seen with the naked eye and through the clear class of reason. Art is not reason and the horizon of expectation changes with every individual, every listener and every participant to a My Dying Bride’s concert.

My Dying Bride - Deeper Down

de Ormeny Francisc-Norbert

Toate apele au culoarea înecului. Şi ăsta e un adevăr greu de acceptat... Trecerea bruscă de la temperatura „ambiantă” la temperatura mult mai scăzută a apei, te aruncă într-o stare de şoc numită „hidrocuţie”. O hidrocutare e echivalentul acvatic al electrocutării...ca să zic aşa. Hidrocutare – într-adevăr, după ce te îneci devii un hidro -„cutare”, un hidro-cadavru neidentificat şi în scurt timp şi neidentificabil. „Viaţa nu reprezintă cantitatea de aer care o inspiri sau expiri ci momentele care-ţi taie respiraţia.” – nu-mi aduc aminte cine a spus chestia asta dar, în mediu acvatic ostil ea capată o realitate cinică aproape apocaliptică. Pe măsură ce începi să îngurgutezi apă printre sughiţuri rapace şi muci purulenţi începi să-ţi simţi buzele ca pe nişte sfinctere muciloaginoase iar vocea  gâlgâită greoi începe şi ea să aibă ceva monstruos în ea şi să semene cu cu sunetul unei drujbe aruncate într-un canal.  A venit sfârşitul nimicului...

                                                                             photo by: Cristina Maria Ludosan

Interview with Aaron Stainthorpe

by Ormeny Francisc Norbert & Theodora Eva Stancel

photo by: Bruckner Leon Eduard

        1. How do you feel knowing that in Romania there are people who still listen to the Towards the Sinister demo, alone in the darkness of their rooms, with only the red led of the stereo glowing in there like a demon's severe and acute eye?

         Aaron - It actually makes me feel like I've genuinely made a worthwhile contribution to the world and may have, in some small amount, altered some people's lives, and hopefully in a positive way.

         2. Aaron, we know you to be a passionate Dan Brown reader. So tell us, what is your opinion concerning the theories and the conspiracies surrounding the Templars and the Dead-Sea Manuscripts? (Stâncel Theodora's question)

         Aaron - I really take Mr. Browns work with a pinch of salt to be honest. He's got some interesting idea's and clearly a vivid imagination and I like some of the character interaction in his work. Religious fiction is always going to upset some people but I find it quite inspiring, after all, that's what I do too. I adore Rome and so was naturally attracted to Angels & Demons which is a great read and also a useful tourist guide. Go there - it's divine!

         3. What do you think about Ian McEwan ? Don't you think his novels would suit perfectly the music of My Dying Bride (I am speaking mostly about The Cement Garden)

         Aaron - I am not familiar with his work so cannot comment. I will, however, check him out now, thank you.

         4. What do you think about Postmodernism?

         Aaron - I generally don't dwell on it too much as I prefer to concentrate on my own will and judgement. It's a vast area and not one I'd like to debate over the internet.

         5. About the interplay between presence and absence (which I consider to be a basic motif of your art), let us take the case of a painter. Phenomenology says that he is neither in the landscape that he paints, nor in the painting itself. Therefore where is he?

         Aaron - He's where you believe he is, and I would like to believe he must be partly in both because that, for me, is the finest way of observing the creature you are attempting to manifest in the chosen form.

photo by: by Cristina Maria Ludosan

         6. In the very ending of the song "The Blood, The Wine, The Roses" you convey a very satanic image:

         "Torment me you x
         I'll seek you once I rise
         Look behind. I will
         slay your worthless
         blackened soul."

         It is not very clear whether you or God himself speaks in this lines. Can we speak see here, as everywhere else in your lyrics, a constant (maybe even simultaneous) double-portrait? Is the ambivalence of images a defining feature of your art?

         Aaron - Ambivalence is useful for a lyricist as it often enables the writer to say whatever they choose which, although often confusing for the listener/reader, helps to add intrigue as well as an element of the sinister as a new character may have just entered the scene unannounced. I won't disclose what I meant by those words, or the character from which they roared from as the element of mystery will then dissolve.

         7. Let us tackle upon Edmund Husserl's idea that subject=object. Basically he says something of the kind that you as a subject cannot recognize anything from the outer world but as another subject (that is only by personifying it and by infusing it with your own subjectivity - this is the only way you can make an object available for you...that is never in its brute objectivity per se). In this context each and any cognition of the outer world is in fact a recognition...of your self as mirrored in whatever you happen to lay your eyes on. Do you agree with this, what is your personal experience with objects and what kind of transformations do you think the object undergoes when one bathes it in music or in photography?

         Aaron - I'm not sure I entirely agree with the argument because it's never going to be proven, and can't be. Objects are all around us and are infact us. If we are objects then we must be able to identify with similar and often unfamiliar objects that we come into contact with. As homo sapiens we are able to differentiate between almost every single object we experience unlike may other living objects that have no concept of who or what most of the other objects they come across are. As for the transformation of an object through music, well I can't see how that applies as music, once released into the air, looses it's object status (which it only retains in it's recorded format) and alters nothing it comes across except for aurally, which can't manifest into a different state.

         8. Husserl also said that one cannot get out of his consciousness by using the very same consciousness as a tool. Therefore, by means of what could one get out of his consciousness in order gain access into another dimension?

         Aaron - Imagination and desire. We can have anything we like in any form that pleases us most, but the only way to achieve this is through broad imagination and a focus on the desired destination or indeed dimension. Nothing comes to you that you truly desire or that genuinely makes you happy - you must concentrate on finding them within yourself most of the time and the consciousness is where to begin.

         9. Ludwig Wittgenstein, a very famous philosopher comments upon the issue of the interaction of our inner selves with the outer reality. He acknowledges language as the medium within which this interaction fulfils itself, however he explains that there are some things in the world that are situated beyond the limits of language and thus escape it. In consequence, he concludes, there are things that can be said and things that can only be shown through our action, artistic expression and acceptance of the spiritual connection between human beings. Considering these premises, to what extent do you believe that the message of your lyrics (the representation of your mental images) can be said (transmitted verbally)to your audience, or shown ? (Stâncel Theodora's question)

         Aaron - I'm not sure I actually have a message to convey. However, it is very important for me to 'become' the characters in my lyrics when we perform live and thus, I portray pain and misery, mournfulness and anger in my often extensive body language. Singing the words is simply not enough - I must perform the role of whichever character is currently 'speaking' which may indeed look as if I am actually giving much more to the audience than words themselves. They can see from my actions, partly what's going on in the song almost negating the need for vocals.

         10. Was the woman born in the world of our minus instead of being born in the world of her plus?

         Aaron - I have no idea but I'm sure a woman does.

         11. Is love for a woman incompatible with hatred for a woman ?

         Aaron - All feelings are bound up within all of humanity and all it takes to unleash some of them from time to time is a clash with another person with directly opposing views and/or opinions. Love & hatred are very close bed fellows with a blurred grey dividing line only just separating them.

         12. Have you ever had the following strange feeling: a vein in your arm is swollen and flowing through it you see your whole life?

         Aaron - I have not yet had this experience but it does sound quite desirable.

         13. A final, very tricky but very philosophical in the mean time question: Considering the showbiz world of which, willy-nilly you are a part of, could God be a/the blinding agglutination of all flashes of all cameras? (and here I amlso hinting a little bit at A-HA's song "The Sun always shines on TV")

         Aaron - God could be for some but not for me. I struggle with any clarity regarding God and heavenly things. I believe in the things I can see and touch and that my senses can appreciate and not silly bible stories created to frighten people into doing things the corporate church wants them to do. God can be anything you want it to be I suspect, which somehow devalues the whole idea of a lord of creation.

         14. A final message for the readers of the Europe's Times and Unknown Waters e-magazine please...

bhoto by: Cristina Maria Ludosan

         Aaron - Each has their own thoughts and feelings and each deals with emotions and desires in complex and different ways and depths and the expression of these emotions is their imprint on the world we all live in, whether we like the look of it or not. And we walk in everyone's shadow and trace footprints well trodden for millennia before us but we must still plough on despite wanting to be unique, lest we turn to emotional dust and wither away to be scattered by an unfavourable wind.

         Do have a lovely day.
         Cheers
          Aaron 

THE FALL FOR HER  was -  THE FALL OF A CENTURY

by Ormeny Francisc Norbert

to my fiancée Theodora
(October 19, 2009)

Translated from Romanian by Theodora-Eva Stancel

photo by: Bruckner Leon Eduard

        The great motto under which I think that My Dying Bride activates is exactly the same with that of those who see (or think they see) ghosts- “Desire creates its own object”. The difference in the British’s music is that everything, far from being the slightest paranoid, is so human that uneases through its infernal humanity…inhumanly human I would say (or “human all to human” if I were to use the nietzschean expression).

         Aaron’s feverish stage gestures have managed to fascinate me in an unhealthy manner: spasmodically clutched fists, eyes closed and the forehead wrinkled in concentration- as if trying to somehow grasp from the “great void” that surrounds him, the invisible and the indivisible….the sulphurous essence of death….and to inhale it up his nostrils as the most boreal perfume; his arm agonizingly opened, as two branches of an mad tree, that have grown (or better yet, have emerged?) from his mind towards the sky…like two scorpion claws that throw themselves over their pray( that what or who could be if not God himself), and then fall back luciferically over themselves as a painfully sweet curse, sadly clear, wonderfully human. Is it as if the “actor” wants to cut something insurmountable in himself/ from himself…a scission through which to release, as if it were pus, the entire human nightmare (composed, to great extent, from idolatry of the expression, from theories of the being, from unashamed games with the annihilating circularities and from spontaneous contemplativeness illicitly relished in the shadows of the understatements).

photo by: Cristina Maria Ludosan

         In the world of this new Lucifer that is Aaron you must not condemn « the verbal music and everything that it signifies as dissonance, roughness, and the soft touch of smooth velvet. However a plasticity of the spirit solicits you much more to counter-place a live geometry to the decorative charm of the phrases. To have style and not a style.A style that does not allow itself to beimitated in any way that you would not know how to grasp.A style that can be born only from a rupture in you, from freezing of thought during the brutal passing from the interior to the exterior; with that bewilderment of the Taurus that comes out in the arena. To expose the ghosts of a stone-still fountain’s spout, not to learn how to elaborately work ingenious objects, but to freeze from flight any inform thing that comes out of you ». (Jean Cocteau- Opium.The Journal of a disintoxication, Art Publishing, translation LumnitaBraileanu, Bucharest, 2007, p.68).

photo by:Cristina Maria Ludosan

         Even now I get goose bumps when I think how this summer in Sibiu (2009) Mister Stainthorpegrabbed his throat with an “I strangle myself”whispered in the most intimate, cozy and soft voice that I have ever heard or how he spat as the snake its venom-the verses of She is the Dark…with a skinned reptile hate… as a man disincarnated in a reptile. But behind these unashamed games with/of reptiles, there unfolds an even greater antideterminist crime and it is only appropriate to take it into consideration: here the irrational is caught rationalizing….because the great message of this music is “ love everything (The Woman, The Sea, Satan or God) in a feeling of supreme responsibility”.

photo by:Cristina Maria Ludosan

         And this axiom presupposes a conscious choice (under the umbrella of a small hedonistic plot) to slowly renounce any sort of ideas- to get to the point (as Emil Cioran would say) where you have no more ideas but obsessions. Cohorts and legions of obsessions. “In obsession, the idea bears an organic mask”(wrotesCioran) and Andrei Plesu completes him by saying that “the obsession is in other words, a  visceralizationof the idea, but is also a realization of the visceral, an unfolding in full light of that which usually  lies hidden in the night of basic instincts”(Andrei Plesu, The language of the birds, p.169). When your message as artist gets to be an obsession (continues Plesu) “the method used to express it cannot be but a spasmodic procedure”: an agonizing clinch of the fist on the stage (in front of an audience as agitated sea) as a vulture’s claw contorted in its prey’s flesh.

         In this way it becomes clearer than ever that the only way to love something or someone in a « responsible » manner, is to be in love and obsessed with her. To be pure « blood, sincerity and flames »(Cioran) in its real presence as in her horizon of expectancy. It is the only way to truly respect human beauty-meaning, to sincerely and effectively (in real time) admit that she exists.

         What Andrei Plesu says about Cioran it is as meant to be inscribed with chrome on the posted banners on all the stages where My Dying Bride performs : « the sound of their style is like that of incandescent metal, immersed suddenly in a cold water bath ; an equally sharp and deaf rustle, an ardent coolness, recalcitrant, accompanies each phrase »(The language of the birds, p.163)….because here « fiery floods and watery fires » pour over the listener:

         “I have a eulogy pouring out of me
         A coldness pouring out of me
         Come hither to me, as I preach to thee
         So wake up, as I preach to thee
         If I can't conquer the atlas of your body
         Then help me lord
         Reach for me
         I raise my arms up to thee
         I love you with the tears of all my sorry life
         Thy sunrise gushes into me like burning gold
         In moonlight I see yourself
         Naked, for me to hold
         You have a eulogy for the world to see
         Up there with the stars, for mankind to see”(Death Triumphant)

         One may very well read here the lyrical support for Aaron’s formerly discussed gestures during concerts (the arms agonizingly opened-such as if two branches of a mad tree) but also a phenomenon focused on the triptych projection/retro-jection/ intro-jection, an essential phenomenon for the entire masochistic-perverted choreography and for the whole musical-imagistic architecture of the British.

         The agonizingly arms raised towards the sky bring into play a sort of eminescian reversed evening star, not in the sense of Ion Barbu’s poetry but in the sense that love is, indeed , an elevating feeling, however, in order to truly realize this, you yourself must raise to be the equal of the one who created the first woman. Thus, through this infernal ascendency of yours(and in a way very oedipal and thus painfully incestuous), the woman you love, indirectly (meaning through you)-through your transgressional act of everything that human history could have meant and of anticipation of everything that the personal history would certainly mark and impregnate- becomes once more the first woman (from the beginning of genesis-but this time it is your own creation) of the world and in the same time the only one. You in turn will gain the strength and freshness that the first male beauty used to possess: “A storm of ebony hair[…]/Handsome as a God./Wild and shameless./ Divine like no other.” The Prize of Beauty. Confronted with this godly youthful shine, the woman will want more than anything to spiritually eviscerate herself into the infernal perfection of this Demon with the same fatal attraction with which the night butterflies burn their wings in candle flames or in other such incandescent sources of nocturnal light: “You'll want my blinding light/ And my searing heat.” A Cruel Taste of Winter .

photo by: by Cristina Maria Ludosan

         I said before “it would certainly mark and impregnate”: God provoked in this way and then replaced is therefore regarded as a spermatic spring…as an all fertile, all-wanting, generous and all-grasping phallus---“Tell me that I'm a sinner/ Lay me down again/ I need a soft flesh bed/ My lust must be fed/Lay your hands on me/ Lay your perfect hands on me/ You know exactly what I want/ So open wide/ Take me now I'm yours/ Lay me down again/ Your heat rips through me/ Your hands rip my skin/ Deep inside your love/ You're screaming for me again/ My seed is passed to you/ We are now one/ To you. I'll only give it to you/ (But only if you're there)/ Only you. There's no-one else for me/ (Until something better comes)/ Be mine. Be mine forever more/ (Until I'm fucking sick of you” - The Whore, the Cook and the Mother ---

         It would be a mistake to interpret these lyrics as referring to the prelude of an erotic relationship between a man and a woman. They refer directly to an incestuous relationship between God the Father and the most beautiful of His sons, who now has come to devour his Master/ Father/Lord, while knowing that the only means to be free is to understand and then to take upon himself His Entire Power (this is why Aaron says in The Raven and the Rose :“My God is my want”).

         “Reveal to me your presence. The sight of your beauty shall kill me”…was invoking so ravishingly in his time, Saint John of the Cross. Our interpretation of it would be-“ Hit me Lord with all Your might so I shall then be reborn out of this lightening with which you have wasted and poured yourself entirely in me, as You cannot strike and when you do it will mean the first sign of your soon to come death, of Your decline, and I am theSatan and I have tempted you, properly saying,into me, as I have found your weakness, yourAchile’s heal-we both suffer from the same disease- we saw something we should never have- we saw the Idea and we remaine possessed by it ever since. Now it is I that have lured you in my illness the same way you lured me into yours, and be the one who is the worst sickest of us (therefore more humane), win the right of ownership within the divine body.” Aaron’s version to this chastely-erotic patricidal dithyramb is: “Bound together/The darkest embrace/Bound forever/We will be chaste/ […]God, I want you. Just be mine/Because you haunt me all the/time. “ (I Cannot Be Loved)

         Once arrived to this blind spot on the universe’s retina, the question that arises is: as sick as you may really be (sick of yourself and of your projection in others)? because the sicker you are the more capable you are to possess the others with your sickness…to absorb them in you amoebic  hemorrhage. Thus the lyrics of The Whore, the Cook and the Mother ,surprises  a supra-luciferian phenomenon of projection into Divinity and they may probably have the most accurate correspondent in Arcturus’ piece “Of Nails and Sinners”:

         „  ‘I know that without me God cannot live a moment;
         If I am destroyed He must give up the ghost.’
         [Angelus Silesius]
         I beseech you, God to whom many sinners pray
         From the depth of the dark abyss where my heart fell
         Expelled I was from your tedious grace to the pits of hell
         So can you please cease to deplore my opposite, nay only way
         For aeons I descended down
         Till I saw the dreadful truth
         of which man wouldnt know
         I, degraded bearer of thy sacred light
         - to which I never again will bow
         When I rise to avenge myself with darkness
         The anger of the damned shall flow
         I was cast out by the retinue of angels weak
         Shone to the few who me would seek
         A rebel I was, radiant my glow, afar,
         My wisdom fathomed by the morningstar
         And O you fools, in herdlike fight, stampede
         And when creation falls, you must build anew,
         With nails that sting My hands - They grow passionate on a lie.
         But You know the veracious one was I.”

        … “I was cynical/I was beautiful/The deep secrets in my eyes/ There was something there/ That made me aware/A drop of passion in your eyes” says Aaron in a game of mirrors, on Death Triumphant,, referring to , in my interpretation, to God’s eyes).

         As for the motif of the demonic/blasphemy  ascendancy, we find the equivalent of the verses When I rise to avenge myself with darkness/ The anger of the damned shall flow”, in the lines ”With glory and blazing eyes/I rise into bloody skies/Myself a storm,/ ravaging/The wrath of God, down I bring/With mercenary smile/I rise up from the shade/As the king of all souls/The pounding of my wings/ Tearing through the night” that belong to the song The Lies I Sire but also to “In this unending season of darkness/   Beware, ravaged one/  Mine is the might.” fromThe Return To The Beautiful.

         In order to be able to best describe Aaron’s relationship to God, let us think about the movie Interview with a vampire (1994) starring Brad Pitt, Kirsten Dunst, Antonio Banderas şi Tom Cruise –more precisely about the moment when the young vampire Louis meets in Paris during his European wanderings, the elderly vampire Armand (masterly interpreted by Antonio Banderas)and his nest (better yet his bee hive)of vampires at the unbelievable Theatre des Vampires. Should we combined the lyrics from Arcturus (“I know that without me God cannot live a moment;/If I am destroyed He must give up the ghost”) with Aaron’s self declaration (as an introduction to it)- “I was cynical/I was beautiful/The deep secrets in my eyes/ There was something there/ That made me aware/A drop of passion in your eyes”, it is not difficult to guess that the magical small drop of passion from the Lord’s eye arrives directly from the invisible gaze of the precious phantasm obtain by distillation, the incomplete and “double refined” Divinity within man. In this equation Aaron becomes the equivalent of the young vampire Louis that the elder vampire (God-as the equivalent of Armand) implores to join him (God/Armand practically begs this hologram, [distilled/diluted/refined from Himself-that is the man], who arrived, through his own, innovative forces to a state of consciousness and a new, unexpected life) because his has scattered himself, in his time, in His Sons, and now he summons them back to the primordial gestating androgyne to make complete the Great Ulcer of Light.The comparison of God with the queen that lays eggs in the movie Alien is perfectly argumentable through the lyrics of Edenbeast: “All are welcome here/ To the Eden Feast/Enter if you will/ This is Edenbeast/ Faces stay hidden/ Behind their dark masks/ In arms they enter/ The Great Hall of Sin/ Eden, calls again/ For sick minds. For me/ Inside there. All laid bare/ Take your pick. Devour now/[…] Seat yourself young man/ Do you see them feed?/As the feast goes on,/Do you feel their greed?” There are marks of this attitude (that of associating God with beasts with inclinations of an insect lover) exist in many other songs such as The Raven and the Rose (“King of death and pain./ Ruler of the slain/All in Gods name./ Creatures for the maim”) or A Chapter In Loathing (“The great beast of religion/ Sears me”). On the other hand, if we continue on the path of the comparative pairs Aaron-God-Louis-Armand, we illustrate, I think, well-enough, the motif of a God ill of to much Self; of a God oversaturated by his crimes and oppressions (to which he has maniacally and methodically forced his creation); a God of the type apocalyptical-Narcissus who finally discovered his mirror, and saw in it the grim satanic face (as Dorian Gray saw his picture- Your shameful Heaven is full of devils/ Just like me./ Just for you” Your Shameful Heaven; „Armies of salvation laid to waste/ The host lifts its desire from its face/ In a memory from a past life leaps the beast/ Devouring all around, the colossal feast” Fall With Me ; „His face - behold horror/ Armed with eyes of terror” A Chapter In Loathing) and arrived at the necessary degree of wisdom and contemplation of evil in order to want back his humanity. By wanting to be re-humanized, he would look among men for his the most sentimental beast, a beast who’s rapacity and black blood libido would be matched only by his sick, pathetic, noble-powerless melancholy… and to which these three reciprocally tension themselves and overstretch as universal hiper-strings vibrating, finally, on a frequency He can hear (any violin passage from My Dying Bride music is an episteme in this sense).

         Aaron’s ascendancy to God had as initial aim the projection of the artist in God because the latter wanted from pure love/fascination/obsession/hyper-sensibility to beauty (the true Deus Absconditus) to enter His body just so he can watch his Loved one with the mortal plasma of this Divine Beasts’ eyes, with the whole abhorrent substance of nuclear life that gestates in this abrasive-violent furnace...of creation (“My eyes burned with his horror” Black Heart Romance, - editor’s note: I replaced “her” with “his” from the original version).

         Aaron, as Saint John of the Cross, wanted to be an ember ignited by God’s breath, as „the already transformed spirit and radiating within by the fire of love, it is not just united with the divine fire, but it becomes loving flame. When the spirit is embraced by the fire of such a love it feel as if a seraph stroked him with a burning ember...and when the ember touched its soul, he feels his wound as something delicious beyond imagination”(Saint John of the Cross).

         Aaron’s return to God, as the return of an alien creature (such as the one in the Sigourney Weaver movie) to its queen, is a complicated equation if not even ruined by the apparition of a new chemical element in Aaron’s texture, or better said by the refusal of a substance to disappear following a reaction that would have normally annihilate/absorbe it. In the process of deification –alias of the transformation of man into beast (even more when the edifice is also decorated philosophically), the love and the irrational fascination unto complete self consumption for another being must be neutralized. As in this ascension she remained and was even used as engine, love exercised one more function connected to her inner ignition/internal combustion (besides heat)-she illuminated (diffusely and sinister, such as to the candle flame) the face of the being towards who she took her driver-and here one might say that she decisively counterpointed: once confronted with the unforeseen face of the Beast (“My God. What have you become? Dear, dear lord.”Two Winters Only), the human side of the artist, ran in a gesture of salvation from drowning, it ran from this contagious corps back to itself(and here we enter into the second phase of the triptych-the  „retro-jection”).

         The lyrics from I Cannot Be Loved perfectlyillustrate the existent similarity between Aaron’s natural attraction towards God and the attraction of the Alien creatures for their queen, as the betrayal/sacrificing of one species in favor of another (as in Alien IV where the creature half human half Alien kill its alien mother for its human mother [Sigourney Weaver ] ):

         “God, I want you. Just be mine
         Because you haunt me all the
         time
         Your pain, it talks to me
         Your pain, it really talks to me

         Your pain, it talks to me and I  [“I can hear the Queen. She’s in pain. She is about to give birth” says Sigourney Weaver in Alien Resurrection]

         heed it well
         My hands, your neck, they
         greet each well in a loving hell
         This hold we have can't last
         because it's killing me.” (I Cannot Be Loved)

        The lesson drawn from the creature of Alien IV’s gesture to kill its queen in favor of Sigourney Weaver demonstrates clearly not that “The Good always wins”(as Christians say), but rather that “the humane always wins” in front of the Divine and of the animal, that the “Good” from the Bible is just another name of “man”- inside of whom the weakness caused by love (attachment, regret, feelings of guilt, mercy, bitterness, grief, sadness and mostly despair) has an ability to recoil, capable to develop an even stronger force than the archaic one that stood at the origin of creation. And here lies the entire fascination and beauty of being human: without the pressure of time and conscience, without these two catalysts you cannot obtain the formula of an immaterial force capable to dominate any materiality and thus to assure the Universe’s maximum possible evolutionary point.  To follow the comparison with the spring (of the gun), that which appears to tear you apart (the despair) when it releases you (you being the spring), gives you a force and beauty with which you can do whatever you want: to catapult yourself back into the very first point of creation, to give the Divine Beast its final blow, and so on. However if you remain within the toils of the spring- alias if you keep things at a certain soul-temperature that can allow the maintenance of the metal from which the spring is built in a state that can assure its elasticity (meaning, if you use your strength, not for a journey to the origins and not for taking over God’s throne, but rather to embrace the girl you love)-then you remain with the great advantage of knowing that at some timea new arching and a new recoil will come. The journey towards the origin or violence are “victories destined” to cool down the metal of the spring, but love maintains that metal at the temperature that assures its elasticity and thus future recoils (surely, some of them even stronger and more fascinating that the just obtained one).

photo by: Cristina Maria Ludosan

         Therefore let us change the performers from Interview with a vampire (instead of Armand let us place God, and instead of Louis, Aaron) and assure, if it’s the case, textual parallels  from My Dying Bride’s music…and see what we can make of it:

         God (the oldest vampire ):The world changes, we do not, there lies the irony that finally kills us. I need you to make contact with this age.

         Aaron (the superhuman beast): Me? Don't you see? I'm not the spirit of any age. I'm at odds with everything. I always have been.

         God (the oldest vampire ): That is the very spirit of your age. The heart of it. Your fall...from grace......has been the fall of a century.
         Aaron (the superhuman beast): But the vampires in the theatre?

         God (the oldest vampire ): Decadent...useless. They can't reflect anything. But......you do. You reflect...its broken heart. A vampire...with a human soul.An immortal with a mortal's passion.You...are...beautiful, my friend. You made me see their failings, Aaron. They were...doomed, stuck in their decadent time. [Because “The seed of doom was planted.” Catherine Blake, “The Holy house, House of/ God will fall/ To death they go with music/ and song/ But our dread simply must/go on/ I feel our need to feed goes on/ For our greed, watch them/ bleeding on/ This hour's ours, with open/ arms go on.”  Thy Raven Wings]

         They had forgotten the first lesson...that we must be powerful...beautiful...and without regret. [just big empty words which people use without comprehending their true dramatic and even apocalyptic  meaning…pretty much the case of Christians’ cheap and dangerous interpretation of the Holy Book – “A golden word/Wrapped in books of skin and blood/ From harmony/ leaps a vision of your guilt/ And treachery/smiles oh so very sweet” Echoes From A Hollow Soul …beginning with Plato, all the harmonies of Good conceal and drive towards Absolute Evil. Aaron (the superhuman beast): You can teach me this?       

         God (the oldest vampire ):Yes.

         Aaron (the superhuman beast): To be without regret? Then, what a pair we could make.

         But what if it's a lesson I don't care to learn? [ « The fortunate glory has a limited result ;Unhappy glory- an unlimited one(…) The esthetics of failure is the only durable one. He who does not understand failure is lost. The importance of failure is capital. I am not talking about what is that fails. If you do not understand this secret, this esthetics, this esthetics of failure, you haven’t understood anything and the Glory is in vain. »( Jean Cocteau idem. p.96-97) – “ Give the word and down comes beautiful rain/ glorious pain” - Fall With Me]

         God (the oldest vampire ):What?

         Aaron (the superhuman beast): What if all I have is my suffering? My regret? [“In my dark eyes and frozen arms/ Nothing lives 'cept my harm.” A Doomed Lover]

         God (the oldest vampire ):Don't you want to lose it?

         Aaron (the superhuman beast): So you can have that too? The heart that mourns her...whom you burnt to a cinder? [“Your pain was nothing. You longed for more.” -

         Your Shameful Heaven]

         God (the oldest vampire ):I swear I didn't...

         Aaron (the superhuman beast): But I know you did. I know…you...regret nothing. You feel...nothing. If that's all I have left to learn...I can do that on my own. [“My work is done and I leave none/The passion in my dying words/ The grief I leave is meaningless/ The lies within these ancient words” - The Lies I Sire; ]

         God (the oldest vampire ):I will die.         [ the best explanation of the entire Nitzschean controversial  philosophy]         

         Aaron (the superhuman beast): No. You are dead. [ “Our great god lies naked next to me/ I witnessed death in his beauty/ Shouldering your sadness unto me/ The great caldera moon to the east/ The annihilation from your eyes/ Flowing deep into me from your eyes/ You wallow in your suffering/ and swim in your senseless grief/ The shadow of your body/Is cast upon only me” Fall With Me  ]And you want me to quicken youonce more. And as much as your invitation might appeal to me...I must regretfully...decline. [ “Resentment conquers sympathy and I turn my back/ His {editor’s note / my edit, as in the original version in was “her”} burning stare, like a minute blazing suns/ Roars into the back of my head/ And I simply move away.” My Body, A Funeral]

         Louis knows what an invisible goldminelays in these regrets, in sorrow and despair and for this reason he is intelligent enough not to let himself ransacked by them (by Armand).

         In the same manner Aaron is intelligent enough (but, mind you, it is a more special intelligence-one that occurred on the path of sensibility) to let go of the beast just in time, before it can engulf him within it-this entire story can be read lyric by lyric, it is the song I Cannot Be Loved: after in the first instant they say “Bound together/The darkest embrace/Bound forever/We will be chaste/ […]God, I want you. Just be mine/Because you haunt me all the/time”. The ending shows clearly the praised detachment from the claws of the mantis: “My hands, your neck, they/greet each well in a loving hell/ This hold we have can't last/because it's killing me.” (I Cannot Be Loved)

         [BUT Let us also not forget or somehow ignore that Aaron(Louis) leaving God (Armand) in utter despair is Aaron’s most valuable possible gift for God as, by means of this metaphysical wound, a new liberating field of infinite possibilities has just cut itself an entrance into God himself. And that’s the big trick of the whole game. Louis giving Armand the possibility to fall into utter despair is Louis greatest proof of generosity.]

         Aaron wanted to steal God’s power however he attained that power in the most unexpected manner: luciferically-through cognition, meaning by truly comprehending what Power is… c’est a dire (so to say..) by knowing that nothing was or is “given”, that everything arrives from man’s own self. Not through faith, faith is the most sinister corollary of the “myth of the given”, but through cognition: “There where man stops knowing , he will start believing” warns us Nietzsche, and Aaron is a miniaturized nietzschean coryphaeus through his own unique way of relating to God-“ which is the way of always more, always more sincere, always more profound”. It is also an ingenious way to provoke Divinity to Evolution, to its exit from perfection… an exist that has been already exasperatingly awaited by the entire Humanity. The great service that people could do God, were them to be truly religious,  would be to offer Divinity a way out of the absurd and hard  carapace of its own perfection (this was in fact Louis great gift for Armand). And here begins the last and the most important stage of this triptych: the “intro-jection”.
         After having realized  that what you have seen for so long as being you inexorable curse, despair, frustration, guilt, are in fact you great driving forces (engines), your great sources of Power- you return irremediable towards yourself with absolute trust ( or better said, verified-after having seen what a big vile hoax is the story of the divine given), the trust of the one who has completely mapped  a territory and now he is dwelling in the corner where the hedonistic daemon within himself feels mostly favoured: “I’ve seen that man before

         Down from the fall
         And now standing tall
         I've seen this
         I have been this
         And now I am
         my own man” Bring me Victory

         Usually, the one who manages to defeat Hell or God through his own personal means, begins unavoidably to value himself as the main aim in life, but highly precautious not to make from himself a new God- as the ultimate destiny of the Supreme is to be sacrificed-and he, the survivor, has here learned to survive. Then he realized that the refined and ideal form of survival is to last over centuries through art- for which reason he would be secretive and perversely fascinated with himself, but cautiously(not to create a new god), calmly platonic, human, after all: “I'm alive and I'm bleeding for everyone

         …I believe in all of me
         so I'll always live on
         I have seen them
         I have watched them all fall
         I have been them
         I have watched myself crawl
         but I'm alive
         and I'll be singing for everyone
         did you see them
         did you watch us all fall
         did you save them
         no you watched as we died
         will you believe in me
         because sometimes we never die.” Der Uberlebende

         …the slightly cynical, narcissistic conclusion (calm and still infused by a sort of incontestable realism) is: “I try to lose but always win.” The Fever Sea Here is the Gottheit that in Bohm’s terms is superior to Gott.

         The perfect symbol of this spiritual state  cannot be but the stars- a fire with a cold glow, a remote melancholy, always cool-inaccessible like and always worm-obsessively like  due to an intimacy that cannot effectively  be explained but through a history that hides well among her tangled nets, a brief second of supreme contiguity (way beyond what the significance of the word “complete” could suggest) between man and the star…and that is now constantly quantitatively and uniformly dissipated on the great distances that separates them- necessary distances, as shown above, for the survival of the human element.

         However, in order to avoid a single sided view on this subject ( and to balance the above mentioned system through the bringing of an argument in favour of the possibility that God might after all be the main subject of the search and not the man), it is absolutely capital to bring into discussion Emil Cioran’sobservation over the issue.

         Cioran says that demons are what they are because they have wanted it in their previous lives: they have decided to reincarnate in a being utterly embittered against God,   for the very fact of being able to better concentrate upon Him, to better Feel Him unmediated and unceasingly in his huge actuality (paraphrase made by Andrei Plesu). And willynilly, we come back once more to the sinister but also fascinatingly abyssal Saint John of the Cross.

         When you as the listener, will manage to recreate this triptych(Projection, Retro-jection, Intro-jection)  under the wand of the great conductor of the funerary orchestra that is Aaron, than the wish will create its own object. This is, I believe, the significance of the artist’s words in Two Winters Only: “We could have changed the world, have you been here with me.”  „We all bear within something tightly wrapped such as those woodenJapanese flowers that open themselves in the water” (Jean Cocteau, p.51),and this sublime monster of solitude and love extends towards you thousands of invisible tentacle like hands ...hands to help you through sinister sanguine caresses, to open your most venomous flowers that you never imagined you held inside of you... to open them and to be reborn monstrously powerful and divinely beautiful from their very poison, as you have repressed all your  enthusiasms precisely because they exist and constitute your resources, your unexploited fond, your future maybe.Watching Aaron live you inevitably realize that sadness, is far from being  „stale blood”, but it is of an unimagined and often subtle refinement of love for the girl adulated with the entire frivolity of the disaster you carry within in those cold and lonely November mornings; it is a way to dementedly dilate the ideal intimate woman onto a complete self annihilation into fascination (equivalent with a return to the primordial great mother- that is water (a blessed reabsorbtion): „This closing river takes all away/Daughters of Eve, slowly fade.” Echoes From A Hollow Soul ):Each velvety, soft and silky roundness of her skin has correspondents in as many voluptuous-pale icons and in its afferent vacuities perversely sucked from their lascivly-worried colors and flavors(their- of the icons). For these reasons, a My Dying Bride concert becomes a co-sanguine reality, foretelling- a nobly- disgusted look thrown over the ruins of reality by the magician who has learned to use the satanic of the real and the anguishing watch of the void as an alphabet of need...of a need that engulfs everything- such as love, such as sea-sickness.

         On what concerns the magician, one must constantly keep in mind that « the unveiling of the secret of his tricks, by the very illusionist does not make us able to perform the trick. The illusionist that reveals his magic harbors the spirit of a mystery that they refuse in favor of a mystery they accept, while pouring in its account suffrage that enriches the unknown » (Jean Cocteau, p.111)

         Let us come back to the first axiom: „The wish creates its own object”. What does it actually mean? It’s about having the strength and the satanic-insatiable voracity and savagelyexcited by the diaphanous scent of the girl you love’s blood, who’s blood grows in you through deaf echoes and frail seisms such as the grass grows and slowly enters the cadaver (were it unburied and lied in the field  languorously and calm like a white dusk. Firstly you realize you are in love. Realizing this means to be invaded in your worried and terrorized time by the imminence of your own insertion of refreshing, charming, captivating time, but baroque-infernal from the point of view of carnivore plants and flowers- of the girls that play their sublime in cruel visceral looks: “And so now, your time's come, for me girl”(A Sea To Suffer in). Here occurs a paradox (but also an antinomy and an aporia) : here, in these confused seconds lies your deconstruction and your revival ; your break with the profane and the first connection to the immense, to the sidereal…to Jupiter’s euphoric, but possibly suffocating density. It is also your only vernal point of your life. The first and most beautiful of Pandora’s boxes.

         To love and to be in love are not at all the same thing. When you love everything is fine, you live in a narcosis of platitude, you experiment with «  a cancer of happiness » (to cite Bolea). Once cantoned here you begin to obstinately ignore the fact that this state of well being (although it unquestionable exists) also comes from a sort of death. Its placidity can absorb practically anything.

         Things stand entirely different when you are in love : the sky hangs heavier by the moment, the waters that irrigate your mucous membranes become viscous and the lights of reason condense onto paroxysm- until the limits of darkness… until the light burns itself, and « the oars » and « the masts »  come to life, a satanic life becoming carnivores.

photo by: Cristina Maria Ludosan

         Through Disappearances and helpless Returns, you start to see in things mostly what they hide and sometimes only this- feeling that can drive you mad or that can save you, however whatever it may be it situates you in another dimension… as on an entirely new planet, at times sinister, other times captivating.

         The furry connected to this feeling, expressed most of the time in the rapidity of the drums and of the guitarriffs; it obviously becomes a correlative to inspiration.And thus, slowly but surely, it appears we have obtained a small recipe for the latter...

         The difference between being in love and to love somebody is similar to some extent to the difference between secrecy and mystery. You can say („to be secretly in love with someone”) but you can’t say „ to be in mystery in love with someone”. The secret is a solved and viscerally oriented within mystery- but solved through the crossing of the above mentioned triptych, that in the process has also sanctified the mystery investing it with a nimbus of personal irisation (the light being here the luciferical light of cognition- for that reason secrets are always slightly shameful, as it presupposes small and sweet betrayals towards the „fatherly” authority). The secrecy is very feminine, very complicated, capricious and unpredictable, the mystery is masculine, brute, abrasive....corrosive even. The secrevy is light and luminous; the mystery is dark and gloomy- as a lead fog.

         The difference of the two is if you like, the difference between the sea and the ocean- equation in which the sea represents an untamed ocean, haloed by the miniaturized fascination („your tiny eyes” Two Winters Only). The caprices and the unpredictability of the sea are the woman’s wild caprices and  unpredictability. Let us see in the aura of this idea, the somehow cataleptic ending of the majestic A Sea of Suffer In:

         „I'll suffer in your sea
         Your ocean bleeds into me
         I'll fall through your endless sky
         But never, ever cry
         Wounded by your cruelty
         Yes, I'll suffer in your sea”

         The storm on the sea- alias the rebellious depth, it is the depth that ascends toward you, and it is here also the great incarnation within you through the other, through the woman you love- your own personal depth, the mirific caprice of the woman…the caprice- the most elusive element of the game, the most caustic and biting solvent and acid, but in the same time paradoxical but not really, the caprice is also the base on which will erect the entire superstructure of feminine beauty.And only here-when you have managed to assimilate within you the entire difficultly deposited black, along millenniums in the catastrophic and taciturn ocean, and to rejuvenate it in a miniaturized sea along the most sensitive requirements (following the most subtle moods) of personal intimacy- here you can say that you truly have penetrated within yourself- but only penetrating within you through the one you love: she is in love with you, you see her love for you in her eyes and thus you retrieve from there (her eyes) the love and the oceans of hope and time that you had invested in her and thus you re-become complete as person. This is the only way, My Dying Bride music appears to be saying, to ever be able to re-become complete (if it were to happen to ever have opened the Pandora’s box- if it happened at least once in your life to fall in love- to lose all control and to become slave to pure drives that have not yet managed to demineralised themselves in helpless desires). As you fell in love, something from within has drained from you, you suffered a loss and this became the only way to retrieve what you had lost.

         Hence, the depth appears to be, the only real dimension of My Dying Bride music, the genuine House of Being in heideggerien terms. The more in love is the man with something…anything! The more he madly wants “to stay in Wonderland and see how deep the rabbit-hole goes”:

         “Thrashing out at torment and pain
         The maddened sea engulfs me
         I let myself be swallowed up
         The magnificent weight upon me
         Deeper I go, deeper down
         Didn't think it could get any blacker
         The cold bites, the pressure builds
         I think I no longer matter.”  (Deeper Down)

         And when you as a “self” cease to matter, it most probably mean that you have projected yourself on the entire territory you inhabit, that you have illuminated as a human lighthouse, the constellation of latencies and that you focalized them on your lover’s face. Therefore the correct interpretation of these verses it is not that you properly saying don’t matter anymore, but that you matter enormously but in a new way, through the other….and that you can intensify that feeling by submerging yourself deeper down in the one you adore.

         The uniquely humane possibility to be in love is the only way out from the dead angle of traditional divinity assimilated by humanity as infernal self-sufficiency (and self toxic)…the ability to be in love, is definitely, the unique possibility to demonstrate that the “given” world can be retrieved through obsessions.

        

Note: The symbolism of the arms in My Dying Bride music is one of extreme acuteness and for this reason I have insisted on Aaron’s gestures in concerts- as they strongly reflect in lyrics:

         -   “You hang there dying off me/ Deep in the misery/ Of my long arms, weeping/ I cradle your tired head/ This moment for the keeping (My Body A Funeral)

         -    “As fire fell upon great Alexandria/ Ourarms were close around us/ Forever gods turned away.”(Fall With Me)

         -   “ The honey of romance, so/sweet for us/ Through swaying grass we/ run in arms, just us/ The honey of romance, our/ treat to us/ These arms I fold around you./ It's just us./ Your charms so rare/ My flesh laid bare/ In arms we dare.”(L’ Amour Detruit)

         Extroduction

        It is very well known that in various places, we trouble to some extent certain musicians ( I strongly believe that this is not Aaron’s case- a very opened minded person and irreproachably kind) by integrating their ideas in a theoretical formulation that some of them might label as unfamiliar. In our defense, once arrived at this point, it is fair to say that gratefulness (understood also as loyalty towards the classically-acknowledgeddirections of the text) is not by itself a scientific virtue.

         Music always had a dual character and in this resides its entire secret. Inside this dual character it is required to be conscientious that only together, and objective facticity and a subjective understanding can recreate the reality sui-generis of the auditioned as second artistic act from the temporal point of view, but also first act from the point of view of the ability to refresh the essence of the respective music(to extend arms and to develop(to innovate) new and unquestioned levels of the musical background on the CD) with each contact with it.

         The ability of the listener to sub and over interpret (and thus perpetuallyreintegrate) a music is the one that does not allow that the musician’s artistic message be exhausted with the last note laid on the stave and respectively, with the ending of the recording process in the studio. Music genuinely gives itself through personalized-maniacal auditions and not in so called “scientific”, historic and rigorous analysis of its structures. To include questions related to music in the very history and raw structure of the respective music( instead of including them in your assimilating structures and their afferent processes), resembles with the gesture to try and push the bus that you are currently travelling on.

THE FALL FOR HER was - THE FALL OF A CENTURY

de Ormeny Francisc Norbert

…logodnicei mele Theodora
(19 octombrie 2009)

photo by: Bruckner Leon Eduard

        Marele  motto sub care cred eu că activează My Dying Bride este exact acelaşi cu al celor ce văd (sau cred că văd) fantome - “Dorinţa îşi crează propriul obiect.” – cu marea diferenţă că în muzica britanicilor totul, departe de a fi câtuşi de puţin paranoic, e  atât de uman încât angoasează prin umanitatea-i infernală…inuman de uman aş spune (sau “human all too human” ca să folosesc exprimarea nitzscheană). 

         M-au intrigat până când au ajuns să mă fascineze în mod bolnăvicios gesturile încordate ale lui Aaron de pe scenă: pumn strâns spasmodic cu ochii închişi şi fruntea încreţită de concentrare - încercând parcă să prindă cumva din “marele vid” ce-l înconjoară invizibilul-şi-indivizibilul…esenţa sulfuroasă a morţii…şi să-i tragă acidul pe nări în sus ca pe cel mai boreal parfum; braţele deschise agonic – ca două crengi de copac nebun – crescute (sau mai bine zis ieşite?) din minţi înspre cer… ca doi cleşti de scorpion ce se reped asupra prăzii (care cine sau ce altceva ar putea fi decât Dumnezeu însuşi), dar care cad apoi luciferic asupra lor însele ca un blestem dureros de dulce, trist de limpede, minunat de uman. “Actorul” doreşte parcă să taie ceva insurmontabil în el/ din el…o tăietură prin care să dea afară, ca pe puroi, întreg coşmarul uman (alcătuit, în mare măsură, din idolatrii ale expresiei, din teorii ale fiinţei, din jocuri impudice cu circularităţile anihiante şi din contemplativităţi spontane degustate ilicit în penumbrele subînţelesurilor ).

         În lumea acestui Nou Lucifer care e Aaron nu trebuie să condamni “muzica verbală şi tot ce înseamnă ea ca disonanţe, asprimi, catifelări moi. Dar o plastică a sufletului [te] solicită mult mai mult. Să contrapui o geometrie vie farmecului decorativ al frazelor. Să ai stil şi nu un stil. Un stil care să nu se lase imitat în nici un fel. Pe care să nu ştii de unde să-l apuci. Un stil care să nu se nască decât printr-o secţiune tăiată prin [tine], dintr-o încremenire a gândului prin trecera brutală de la interior la exterior. Cu acea năucire a taurului care iese în arenă. Să-ţi expui fantomele ţâşnirii unei fântâni împietritoare, să nu înveţi să migăleşti obiecte ingenioase, ci să împietreşti din zbor orice lucru inform care iese din tine.”( Jean Cocteau – Opium Jurnalul unei dezintoxicări, Editura Art, traducerea Luminiţa Brăileanu, Bucureşti 2007 p.84)

Foto by: Bruckner Leon Eduard

         Mi se ridică şi acum părul pe mâini când îmi amintesc cum vara aceasta la Sibiu (2009) Mister Stainthorpe îşi înşfăca gâtul cu un “I strangle myself” spus în cea mai intimă (cozy) şi caldă voce pe care am auzit-o vreodată sau cum scuipa pur şi simplu ca şarpele veninul - versurile piesei She is the Dark…cu o ură depieloşată de reptilă…ca un om descarnat înapoi întru reptilă. Dar în spatele acestori jocuri impudice cu/de-a reptila, o şi mai mare “crimă” antideterminstă  se desfăşoară şi se cade să luăm act de ea: aici iraţionalistul e prin raţionând…pentru că marele mesaj al acestei muzici  e “să iubeşti totul (Femeia, Marea, Satan sau pe Dumnzeu) într-un sentiment de supremă responsabilitate.” Iar această axiomă presupune o alegere conştientă (sub umbrela unui mic complot hedonist) de a renunţa încetul cu încetul la orice fel de idei – de a ajune (ca să folosesc exprimarea lui Emil Cioran) în punctul unde nu mai ai idei ci doar obsesii. Cohorte şi legiuni de obsesii. “În obsesie, idea poartă o marcă organică”(scria Cioran) iar Andrei Pleşu îl completează spunând că “Obsesia e, cu alte cuvinte, o visceralizare a ideii, dar este şi o conştientizare a visceralităţii, o desfăşurare în plină lumină a ceea ce, de obicei, stă ascuns în noaptea reflexelor primare”(Andrei Pleşu Limba Păsărilor, p. 169) Când mesajul tău (ca artist) ajunge să fie o obsesie (ne spune mai departe Andrei Pleşu) “metoda folosită pentru a-l exprima nu poate fi decât un procedeu spasmodic”: un pumn strâns agonic pe scenă (în faţa unei audienţe ca o mare agitată) ca o ghiară de vultur contorsionată în carnea prăzii.

         Astfel, devine mai clar acum ca oricând înainte că unicul mod e a iubi ceva sau pe cinva în mod “responsabil” e a fi îndrăgostit şi obsedat de respectiva. A fi doar “sânge, sinceritate şi flăcări”(Cioran) în prezenţa ei reală la fel ca şi în orizontul ei de aşteptare. E singurul mod de a respecta cu adevărat frumseţea umană – anume, DE A RECUNOAŞTE SINCER ŞI  EFECTIV (ÎN TIMP REAL) CĂ EA EXISTĂ.

Echipa Waterytimes la Artmania 2009

         Ceea ce spune Andrei Pleşu despre Cioran e parcă sortit să fie înscripţionat cu crom pe bannerul afişat peste toate scenele pe care cântă My Dying Bride: “sunetul stilului lor e ca al metalului incandescent, scufundat brusc într-o baie de apă rece; un foşnet deoptrivă ascuţit şi surd, o răcoare focoasă, recalcitrant, acompaniază fiecare frază”(Limba Păsărilor p.163)…deoarece aici se revarsă peste ascultător “inundaţii de foc şi incendii de apă”:

        “I have a eulogy pouring out of me
         A coldness pouring out of me
         Come hither to me, as I preach to thee
         So wake up, as I preach to thee
         If I can't conquer the atlas of your body
         Then help me lord
         Reach for me
         I raise my arms up to thee
         I love you with the tears of all my sorry life
         Thy sunrise gushes into me like burning gold
         In moonlight I see yourself
         Naked, for me to hold
         You have a eulogy for the world to see
         Up there with the stars, for mankind to see”( Death Triumphant)

        Se poate citi aici forte bine suportul liric pentru gestica sus-discutată a lui Aaron din concerte (braţele deschise agonic – ca două crengi de copac nebun) dar şi un fenomen axat pe tripticul proiecţie -  retroiecţie – introiecţie, fenomen esenţial pentru întreaga coregrafie pervers-masochisă şi pentru  întreaga arhitectură muzical-imagistică a britanicilor.

photo by: Bruckner Leon Eduard

photo by: Bruckner Leon Eduard

         Înălţarea unor braţe agonice înspre cer aduce în joc un  soi de Luceafăr eminescian “întors” nu în sensul poeziei lui Ion Barbu ci în sensul că iubirea e, într-adevăr, un sentiment înălţător, însă, pentru a-ţi da cu adevărat seama de acest lucru, trebuie să te înalţi tu însuţi şi să fii egalul Celui care a creat întâia femeie. Astfel, prin această înălţare infernală a ta (şi oarecum foarte oedipală şi astfel dureros incestuoasă), femeia pe care o iubeşti, indirect (adică prin tine) - prin acest act al tău de transgresiune a tot ceea ce istoria omenirii ar fi putut însemna şi de anticipare a tot cea ce istoria personală cu siguranţă va însemna şi însămânţa – ea să poată deveni iar prima femeie (de la începutul Creaţiei – care creaţie de data acesata îţi aparţine ţie) din lume şi totdată singura. Tu la rândul tău vei dobândi forţa şi pospeţimea pe care a avut-o întâia frumuseţe masculină: “A storm of ebony hair[…]/Handsome as a God./Wild and shameless./ Divine like no other.” The Prize of Beauty. Confruntată cu această strălucire tinerească de Zeu, femeia va dori mai mult decât orice să se eviscereze sufleteşte în perfecţiunea infernală a acestui Demon cu aceeaşi atracţie fatală cu care fluturii de noapte îşi ard aripile în lumânări sau alte astfel de incandescente surse nocturne de lumină: “You'll want my blinding light/ And my searing heat.” A Cruel Taste of Winter

         Am spus adineaori “cu siguranţă va însemna şi însămânţa”: Dumnezeul astfel provocat şi apoi înlocuit este aşadar văzut ca un izvor spermatic…ca un falus atotfertil, atoatedoritor şi generous atotacaparator --- “Tell me that I'm a sinner/ Lay me down again/ I need a soft flesh bed/ My lust must be fed/Lay your hands on me/ Lay your perfect hands on me/ You know exactly what I want/ So open wide/ Take me now I'm yours/ Lay me down again/ Your heat rips through me/ Your hands rip my skin/ Deep inside your love/ You're screaming for me again/ My seed is passed to you/ We are now one/ To you. I'll only give it to you/ (But only if you're there)/ Only you. There's no-one else for me/ (Until something better comes)/ Be mine. Be mine forever more/ (Until I'm fucking sick of you” - The Whore, the Cook and the Mother --- Ar fi foarte greşit ca aceste versuri să fie intepretate ca referindu-se la preludiul unei relaţii erotice dintre un bărbat şi o femeie. Ele se referă de-a dreptul la o relaţie incestuală între Dumnezeu Tatăl şi cel mai frumos dintre fii Lui, care a venit acum să-şi devoreze Maestrul/Tatăl/Stăpânul, ştiind că singurul mod de a fi liber este de a-i înţelege şi apoi lua asupra sa Puterea Întreagă (de aceea spune Aaron pe piesa The Raven and the Rose  “My God is my want”): „Descoperă-mi prezenţa ta. Vederea frumuseţii tale să mă ucidă”…invoca atât de  răscolitor la vremea lui Sfântul Ioan al Crucii. În traducerea noastră aceasta ar însemna ceva de genul-”Loveşte-mă Doamne cu toată puterea Ta pentru ca apoi să renasc din acest fulger cu care Te-ai irosit şi vărsat de-a-ntregul în mine căci Tu nu poţi lovi iar atunci când vei lovi înseamnă că e primul semn al morţii Tale, al declinului Tău, iar eu sunt Satana care te-am ispitit întru mine la propriu, pentru că ţi-am găsit punctual slab, călcâiul lui Ahile -  amândoi suferim de aceeaşi boală – am văzut ceea ce poate nu ar fi trebuit să vedem niciodată- am văzut Ideea şi am rămas posedaţi de ea. Acum eu te-am momit în boala mea aşa cum tu m-ai momit într-a ta, şi fie ca cel care va fi mai bolnav dintre noi doi (mai uman deci), să câştige dreptul de cetate în trupul divin. ” Varianta lui Aaron la aceşti ditirambi erotic-cast patricizi este: “Bound together/ The darkest embrace/ Bound forever/ We will be chaste/ […]God, I want you. Just be mine/ Because you haunt me all the/ time. “ (I Cannot Be Loved)

         Odată ajunşi în acestă pată oarbă de pe retina universului, întrebarea se pune: cât de bolnav (de tine însuţi şi de proiecţiile tale în ceilalţi) poţi fi cu adevărat – pentru că, cu cât eşti mai bolnav cu atât eşti mai capabil să-i posezi pe ceilalţi cu boala ta…să-i absortbi în  hemoragia ta amiboidală. Versurile de pe The Whore, the Cook and the Mother surprind aşadar un fenomen Supra-Luciferic de proiecţie în Divinitate şi au poate cel mai curat corespondent în piesa “Of Nails and Siners” de la Arcturus:

        „  ‘I know that without me God cannot live a moment;
         If I am destroyed He must give up the ghost.’
         [Angelus Silesius]
         I beseech you, God to whom many sinners pray
         From the depth of the dark abyss where my heart fell
         Expelled I was from your tedious grace to the pits of hell
         So can you please cease to deplore my opposite, nay only way
         For aeons I descended down
         Till I saw the dreadful truth
         of which man wouldnt know
         I, degraded bearer of thy sacred light
         - to which I never again will bow
         When I rise to avenge myself with darkness
         The anger of the damned shall flow
         I was cast out by the retinue of angels weak
         Shone to the few who me would seek
         A rebel I was, radiant my glow, afar,
         My wisdom fathomed by the morningstar
         And O you fools, in herdlike fight, stampede
         And when creation falls, you must build anew,
         With nails that sting My hands - They grow passionate on a lie.
         But You know the veracious one was I.”

        … “I was cynical/I was beautiful/The deep secrets in my eyes/ There was something there/ That made me aware/A drop of passion in your eyes”(spune Aaron, într-un joc de oglinzi parcă, pe  Death Triumphant, referindu-se, în interpretarea mea, la ochii Dumnezeului).

         Cât despre motivul înăţării demonice/ blasfemice, echivalentul verusrilor “When I rise to avenge myself with darkness/ The anger of the damned shall flow”îl găsim în  versurile ”With glory and blazing eyes/ I rise into bloody skies/ Myself a storm,/ ravaging/ The wrath of God, down I bring/ With mercenary smile/ I rise up from the shade/ As the king of all souls/ The pounding of my wings/ Tearing through the night” aparţinând piesei  The Lies I Sire dar şi al versurilor “In this unending season of darkness/           Beware, ravaged one/            Mine is the might.” de pe The Return To The Beautiful

         Pentru a descrie în termenii cei mai buni relaţia lui Aaron cu Dumnezeu, să ne gândim puţin la filmul Interview with the Vampire (1994) cu Brad Pitt, Kirsten Dunst, Antonio Banderas şi Tom Cruise – şi mai precis la momentul în care tânărul vampir Louis, în peregrinările sale prin Europa, îl întâlneşte în Paris pe bătrânul vampir Armand (jucat magistral de Antonio Banderas)  şi al său cuib (viespar) de vampiri de la  neverosimilul Théâtre des Vampires.Dacă combinăm puţin versurile de la Arcturus (“I know that without me God cannot live a moment;/If I am destroyed He must give up the ghost”) cu declaraţia de sine a lui Aaron (ca pe o introducere la acesată declaraţie) - “I was cynical/I was beautiful/The deep secrets in my eyes/ There was something there/ That made me aware/A drop of passion in your eyes” nu e greu să ghicim că stropul magic de pasiune din ochiul Domnului vine direct din privirea invizibilă a preţioasei fantome obţinută prin distilarea, diluarea incompletă şi  “dublu rafinarea” Divinităţii în om. Aaron în această ecuaţie devine echivalentul tânărului vampir Louis pe care Bătrânul Vampir(Dumnezeu – echivalentul lui Armand) îl imploră să i se alăture (Dumnezeu/Armand îşi imploră practic această hologramă [distilată/diluată şi rafinată din El – care este omul] care a ajuns prin forţe proprii [inovative] la o conştiinţă şi o viaţă nouă şi neaşteptată) pentru că el s-a risipit la vremea Lui în Fii săi, iar acum şi-i cheamă înapoi la Androidul-matcă ca să re-întregească Marele Ulcer de Lumină.

         Comparaţia lui Dumnezeu cu Matca care depune ouăle în filmul Alien e perfect argumentbilă prin versurile piesei Edenbeast: “ All are welcome here/ To the Eden Feast/

         Enter if you will/ This is Edenbeast/ Faces stay hidden/ Behind their dark masks/ In arms they enter/ The Great Hall of Sin/ Eden, calls again/ For sick minds. For me/ Inside there. All laid bare/ Take your pick. Devour now/[…] Seat yourself young man/ Do you see them feed?/As the feast goes on,/Do you feel their greed?” Amprente ale acestei atitudini(aceea de a-L asocial pe Dumnezeu unei bestii cu veleităţi insectofile) există şi în multe lte piese gen The Raven and the Rose (“King of death and pain./ Ruler of the slain/

         All in Gods name./ Creatures for the maim”) sau A Chapter In Loathing (“The great beast of religion/ Sears me”)

         Pe de altă parte, dacă mergem mai departe pe mâna perechilor comparative Aaron-Dumnezeu – Louis-Armand ilustrăm, cred eu, destul de bine, motivul unui Dumnezeu bolnav de prea mult Sine; a unui Dumnezeu suprasaturat de crimele şi oprimările sale (la care şi-a supus maniacal şi metodic creaţia); a unui Dumnezeu de tip Narcis-Apocaliptic care şi-a descoperit finalmente oglinda, şi-a văzut acolo chipul mohorât de Satan (ca Dorian Gray tabloul  - „Your shameful Heaven is full of devils/ Just like me./ Just for you” Your Shameful Heaven; „Armies of salvation laid to waste/ The host lifts its desire from its face/ In a memory from a past life leaps the beast/ Devouring all around, the colossal feast” Fall With Me ; „His face - behold horror/ Armed with eyes of terror” A Chapter In Loathing) şi a ajuns la gradul necesar de înţelpciune şi contemplare a Răului pentru a-şi dori umanitatea înapoi. Dorind să fie reumanizat, acesta îşi va căuta cea mai sentimentală bestie printre oameni, o bestie a cărei rapacitate şi libido pentru sânge negru să nu fie  egalată decât de melanolia-i bolnăvicioasă, patetică, nobil-neputincioasă… şi la care acestea trei să se tensioneaze reciproc şi să se supraîntindă ca nişte hipercorzi universale vibrând, finalmente, pe o frecvenţă pe care El o poate auzi (orice pasaj de vioară din muzica My Dying Bride e o epistemă în acest sens).

         Acesată înălţare a lui Aaron la Dumnezeu a avut ca scop iniţial proiectarea artistului în Dumnezeu pentru că acesta dorea, din pură iubire/fascinaţie/obseie/hipersensibilitate la frumos (Adevăratul Deus Absconditus) să intre în corpul Lui doar pentru a-şi privi Iubita cu plasma mortală din ochii acestei Bestii Divine , cu toată substanţa oripilantă de viaţă nucleară care gestează în acest focar  abraziv-violent al vieţii…al creaţiei (“My eyes burned with his horror” Black Heart Romance, - editor’s note: I replaced “her” with “his” from the original version).

         Aaron, asemeni Sfântului Ioan al Crucii, îşi dorea să fie un tăciune aprins de suflarea lui Dumnezeu, deoarece “sufletul deja transformat şi radiind lăuntric de focul iubirii, nu este numai unit cu focul divin, dar devine şi flacără iubitoare. Când sufletul este în focul unei astfel de iubiri se simte ca şi cum un seraf l-a izbit cu un tăciune aprins... şi când tăciunele i-a atins sufletul, îşi simte rana pe care a primit-o ca pe ceva delicios dincolo de imaginaţie.”( Sfântul Ioan al Crucii)

photo by: Ormeny Francisc

photo by: Ormeny Francisc

         Întoarcerea lui Aaron la Dumnezeu, ca întoarcere a unei creature Alien (din filmul cu Sigourney Weaver) la matcă e o ecuaţie complicată dacă nu chiar stricată de apariţia unui nou element chimic în textura lui Aaron, sau mai bine zis de refuzul unei substanţe de a dispărea în urma unei reacţii care ar fi trebuit, în mod normal, s-o anihileze/absoarbă. În procesul divinizării - alias a transfomării omului în bestie (cu atât mai mult atunci când edificiul e ornat şi decorat filosofic), iubirea şi fascinaţia iraţională până la consum complet de sine pentru o altă fiină trebuie neutralizată. Cum în această înalţare ea a rămas şi chiar a folosit drept motor, iubirea şi-a mai exercitat şi o altă funcţie ţinând de aprinderea ei internă (pe lângă căldură) – a luminat (difuz şi sinistru, ca la flacăra unei lumânări) faţa fiinţei spre care şi-a purtat şoferul – iar aici se poate spune că a contrapunctat decisiv: odată confruntat cu faţa inopinată a Bestiei (“My God. What have you become? Dear, dear lord.”  Two Winters Only), latura umană a artistului, într-un gest de salvare de la înec, a fugit de lângă acest cadavru contagios înapoi spre sine (IAR AICI INTRĂM  ÎN CEA DE-A DOUA FAZĂ A TRIPTICULUI - RETROIECŢIA)

         Versurile de pe I Cannot Be Loved ilustrează perfect similaritatea existentă între  atracţia naturală a lui Aaron pentru Dumnezeu şi atracţia unei creaturi Alien pentru Matcă, ca şi trădarea/sacrificarea unei specii în favoarea  alteia (la fel ca în Alien IV în care creatura jumate om - jumate Alien îşi ucide mama-“alien” pentru mama-om [Sigourney Weaver ] ):

         “God, I want you. Just be mine
         Because you haunt me all the
         time
         Your pain, it talks to me
         Your pain, it really talks to me
         Your pain, it talks to me and I  [“I can hear the Queen. She’s in pain. She is about to give birth” spune Sigourney Weaver în Alien Resurrection]
         heed it well
         My hands, your neck, they
         greet each well in a loving hell
         This hold we have can't last
         because it's killing me.” (I Cannot Be Loved)

         Lecţia gestului creaturii din Alien IV de a-şi ucide matca în favoarea lui Sigourney Weaver arată clar că nu atât  ”Binele câştigă Întotdeauna”(cum spun creştinii) ci “umanul câştigă întotdeauna” în faţa divinului şi a animalicului, că “binele” biblic este doar un alt nume al “omului” – în care slăbiciunea cauzată de iubire (ataşament, regrete, sentimente de vinovăţie, milă, amărăciune, jale, tristeţe şi mai ales DISPERARE) are o CAPACITATE DE RECUL capabilă să dezvolte o forţă mai mare decât cea arhaică care a stat la originea creaţii. Şi aici rezidă întreaga fascinaţie şi frumuseţe de a fi om: fără presiunea timpului şi a conştiinţei, fără aceşti doi catalizatori nu poţi obţine formula unei forţe imateriale capabile să domine orice materialitate şi să asigure astfel punctul maxim evolutiv posibil al Universului. Ca să mergem puţin mai departe pe comaraţia arcului, ceea ce părea că te sfâşie de viu(DISPERAREA) atunci când îţi dă drumul(tu fiind arcul), îţi dă o forţă şi o frumuseţe cu care poţi face ce doreşti: să te catapultezi înapoi în primul punct al Creaţiei, să-i dai lovitura de graţie Bestiei Divine, etc. Dar doar dacă rămâi în mrejele arcului - alias dacă păstrezi lucrurile la o “temperatură” sufletească care să permită menţinerea metalului din care e făcut arcul într-o stare care să-i asigure elasticitatea(ADICĂ DACĂ ÎŢI FOLOSEŞTI FORŢA NU PENTRU O CĂLĂTORIE SPRE ORIGINI ŞI NICI PENTRU O LUARE DE TRON PRIN UCIDEEA LUI DUMNEZEU, CI PENTRU A PRINDE ÎN BRAŢE FATA IUBITĂ ) - atunci,rămâi cu marele avantaj că ştii că cândva va  urma o nouă arcuire şi un nou recul. Călătoria spre origini sau violenţa sunt “victorii menite” să răcească metalul arcului, dar iubirea menţine acest metal la o temperatură ce-i asigură elasticitatea şi astfel  viitoare reculuri (cu siguranţă, unele din ele mai puternice şi mai fascinante decât ultimul tocmai  obţinut).

         Să schimbăm aşadar actanţii din Interview with the Vampire (în locul lui Armand îl punem pe Dumnezeu,iar în locul lui Louis pe Aaron) şi  să asigurăm, acolo unde e cazul, paralele textuale din muzica My Dying Bride…şi să vedem ce iese:

        God (the oldest vampyre ): The world changes, we do not, there lies the irony that finally kills us. I need you to make contact with this age.

         Aaron (the superhuman beast): Me? Don't you see? I'm not the spirit of any age. I'm at odds with everything. I always have been.

         God (the oldest vampyre ): That is the very spirit of your age. The heart of it.Your fall...from grace......has been the fall of a century.

         Aaron (the superhuman beast): But the vampires in the theater?

         God (the oldest vampyre ): Decadent...useless. They can't reflect anything.But......you do.You reflect...its broken heart.A vampire...with a human soul.An immortal with a mortal's passion.You...are...beautiful, my friend. You made me see their failings, Aaron.They were...doomed, stuck in their decadent time. [Because “The seed of doom was platned.” Catherine Blake, “The Holy house, House of/ God will fall/ To death they go with music/ and song/ But our dread simply must/go on/ I feel our need to feed goes on/ For our greed, watch them/ bleeding on/ This hour's ours, with open/ arms go on.”  Thy Raven Wings]

         They had forgotten the first lesson...that we must be powerful...beautiful...and without regret. [just big empty words which people use without comprehending their true dramatic and even apocalyptic  meaning…pretty much the case of Christians’ cheap and dangerous interpretation of the Holy Book – “A golden word/Wrapped in books of skin and blood/ From harmony/ leaps a vision of your guilt/ And treachery/smiles oh so very sweet” Echoes From A Hollow Soul …începând cu Platon, toate armoniile binelui ascund şi duc înspre Răul Absolut]

         Aaron (the superhuman beast): You can teach me this?       
         God (the oldest vampyre ):Yes.
         Aaron (the superhuman beast): To be without regret? Then, what a pair we could make.

         But what if it's a lesson I don't care to learn? [ “Gloria norocoasă are un rezultat limitat; Gloria nefericită-unul nelimitat(…)Estetica eşecului este singura durabilă. Cine nu înţelege eşecul este pierdut. Importanţa eşecului este capitală. Nu vorbesc despre ce anume dă greş. Dacă nu înţelegi acest secret, această estetică, această estetică a eşecului, n-ai înţeles nimic şi Gloria este zadarnică.”( Jean Cocteau idem. p.96-97) – “ Give the word and down comes beautiful rain/ glorious pain” - Fall With Me]

         God (the oldest vampyre ): What?
         Aaron (the superhuman beast): What if all I have is my suffering?My regret? [“In my dark eyes and frozen arms/ Nothing lives 'cept my harm.” A Doomed Lover]
         God (the oldest vampyre ):Don't you want to lose it?
         Aaron (the superhuman beast): So you can have that too? The heart that mourns her...whom you burnt to a cinder? [“Your pain was nothing. You longed for more.” -
         Your Shameful Heaven]
         God (the oldest vampyre ): I swear I didn't...

         Aaron (the superhuman beast): But I know you did.I know…you...regret nothing.You feel...nothing. If that's all I have left to learn...I can do that on my own. [“My work is done and I leave none/The passion in my dying words/ The grief I leave is meaningless/ The lies within these ancient words” - The Lies I Sire; ]

         God (the oldest vampyre ): I will die.         [ the best explanation of the entire Nitzschean controversial  philosophy]         

         Aaron (the superhuman beast): No. You are dead. [ “Our great god lies naked next to me/ I witnessed death in his beauty/ Shouldering your sadness unto me/ The great caldera moon to the east/ The annihilation from your eyes/ Flowing deep into me from your eyes/ You wallow in your suffering/ and swim in your senseless grief/ The shadow of your body/Is cast upon only me” Fall With Me  ] And you want me to quicken you

         once more.And as much as your invitation might appeal to me...I must regretfully...decline. [ “Resentment conquers sympathy and I turn my back/ His {editor’s note / my edit, as in the original version in was “her”} burning stare, like a minute blazing suns/ Roars into the back of my head/ And I simply move away.” My Body, A Funeral]

         Louis ştie ce mină invizibilă de aur se află în aceste regrete , în jale şi în disperare şi de aceea e suficient de inteligent cât să nu se lase prădat de ele (de către Armand).

         La fel, şi Aron e suficient de inteligent(dar, atenţie, e o inteligenţă puţin mai special - una venită pe filiera sensibilităţii) cât să dea drumul Bestiei la timp,  înainte ca să fie absorbit în Ea – toată această poveste se citeşte rând cu rând e piesa I Cannot Be Loved: după ce într-o primă instanţă “Bound together/ The darkest embrace/ Bound forever/ We will be chaste/ […]God, I want you. Just be mine/ Because you haunt me all the/ time. “  Sfârşitul arată clar desprindere salutară din cleştii Călugăriţei: “My hands, your neck, they/greet each well in a loving hell/ This hold we have can't last/because it's killing me.” (I Cannot Be Loved)

         [BUT Let us also not forget or somehow ignore that Aaron(Louis) leaving God (Armand) in utter despair is Aaron’s most valuable possible gift for God as, by means of this metaphysical wound, a new liberating field of infinite possibilities has just cut itself an entrance into God himself. And that’s the big trick of te whole game. Louis giving Armand the possibility to fall into utter despair is Louis greatest proof of generosity.]

         Aaron  a vrut să-i fure Puterea lui Dumnezeu dar  a obţinut acea putere în cel mai neaşteptat  mod cu putinţă: luciferic - prin cunoaştere, adică aflând ce este Puterea cu adevărat…c’est a dire aflând că nimic nu e şi nu a fost niciodată “dat”, că totul vine din sinele omului. Nu prin credinţă!!! Credinţa e corolarul cel mai sinsitru al „mitului datului” – ci prin cunoaştere: „Acolo unde omul încetează să mai cunoască, el începe să creadă” ne avertiza Nietzsche iar Aaron e un mic corifeu nitzschean prin felul său unic de a fi în relaţia cu Dumnezeu – care e felul lui « mereu mai mult, mereu mai sincer, mereu mai profund ». E şi un mod Genial de a provoca Divinitatea la Evoluţie, la ieşirea ei din perfecţiune..o ieşire deja exasperant de aşteptată de către întreaga Omenire.

         Marele servici pe care oamenii i l-ar putea face lui Dumnezeu, dacă ar fi să fie cu adevărat credincioşi, ar fi să-i ofere divinităţii o ieşire  din carapacea tare şi absurdă a proprie-i perfecţiuni (acesta fost de fapt şi marele dar al vampirului Louis pentru Armand).

         ŞI AICI ÎNCEPE ULTIMA ŞI CEA MAI IMPORTANTĂ ETAPĂ A ACESTUI TRIPTIC INIŢIATIC:  INTROECŢIA.

         După ce ţi-ai realizat că ceea ce ai văzut atâta vreme ca fiind blestemul tău inexorabil (disperarea, frustrarea, vina) sunt de fapt marile tale motoare, marile tale izvoare/surse de Putere  – te întorci iremediabil spre tine însuţi cu încrederea absolută (sau mai bine zis verificată – după ce ai văzut ce mare farsă mişelească e întreaga poveste a datului divin ) a celui ce a cartografiat complet un teritoriu iar acum se stabileşte în colţul în care daimonul hedonist din el se simte cel mai favorizat:

         “I’ve seen that man before
         Down from the fall
         And now standing tall
         I've seen this
         I have been this
         And now I am
         my own man” Bring me Victory

         De obicei, cel ce reuşeşte să învingă Iadul sau pe Dumnezeu prin mijloace proprii ajunge invitabil să se valorizeze pe sine ca principal scop în viaţă, dar asta cu marea precauţie de a nu cea din sine alt Dumnezeu – căci soarta ultimă a Supremului este de a fi sacrificat – iar el, supravieţuitorul, a învăţat aici să supravieţuiască. Apoi şi-a dat seama că forma ideală şi rafinată a supravieţuirii este dăinuirea peste secole prin artă – motiv pentru care va fi tainic şi pevers fascinate de sine, dar într-un mod precaut (să nu creeze un alt zeu), potolit platonic. Adică uman, after all:

         “I'm alive and I'm bleeding for everyone
         …I believe in all of me
         so I'll always live on
         I have seen them
         I have watched them all fall
         I have been them
         I have watched myself crawl
         but I'm alive
         and I'll be singing for everyone
         did you see them
         did you watch us all fall
         did you save them
         no you watched as we died
         will you believe in me
         because sometimes we never die.” Der Uberlebende

         …concluzia puţin cinică, puţin narcisistă (dar potolită şi infuzată totuşi de un oarecare realism până la urmă incontestabil) fiind: “I try to lose but always win.”   The Fever Sea

         Aici e şi Gottheit –ul  care, în termenii lui Bohme, e superioară lui Gott.

         Simbolul perfect al acestei stări sufleteşti nu pot fi decât stelele – un foc cu o strălucire rece, o melancolie îndepărtată, mereu rece-inaccesibilă şi mereu cald-obsesivă graţie unei intimităţi ce nu poate fi efectiv altfel explicată decât printr-o istorie ce ascunde bine  undeva, în meandrele ei încâlcite, o scurtă secundă de continguitate  supremă (mult dincolo de ceea ce cuvântul “totală” ar putea sugera) între om şi stea…şi care acum s-a disipat uniform şi constant cantitativ pe marile distanţe ce-i separă – distanţe necesare (aşa cum am arătat mai sus) pentru supravieţuirea elementului uman. 

        Însă, pentru a evita o privire monopată pe acest subiect (şi a ecilibra sistemul de mai sus prin aducerea unui argument şi în favoarea posibilităţii ca Dumnezeu să fie totuşi subiectul principal al căutării şi nu omul), e absolut capital să aducem aici în discuţie observaţia lui Emil Cioran pe acest subiect.

         Demonii, spune Cioran, sunt ceea ce sunt pentru că şi-au dorit-o într-o viaţă anterioară: ei au decis să se întrupeze într-o fiinţă îndârjită împotriva lui Dumnezeu, tocmai pentru a se putea concentra mai bine asupra Lui, pentru a-L resimţi nemijlocit şi fără încetare în masiva lui actualitate (parafrază realizată de Andrei Pleşu). Şi vrâd-nevrând iar ne întoarcem la sinistrul dar totuşi abisal-fascinntul Sfânt Ioan al Crucii.

         Când tu ca ascultător, vei reuşi să refaci acest triptic (proiecţie, retroiecţie, introiecţie) sub bagheta marelui dirijor de orchesră funerară Aaron, atunci, dorinţa îşi va crea singură obiectul. Acesta cred eu că e sensul vorbelor  artistului din Two Winters Only: “We could have changed the world, have you been here with me.”

         “Purtăm cu toţii în noi ceva strâns înfăşurat ca acele flori de lemn japoneze care se desfac în apă”(Jean Cocteau idem. p.51) iar acest monstru sublim de singurătate şi dragoste întinde mii de mâini-tentacule invizibile înspre tine - mâini prin care te va ajuta, prin sinsitre mângâieri sangvine, să-ţi deschizi cele mai veninoase flori pe care nici nu bănuiai că le-ai putea purta în tine…să le deschizi şi să renaşti monstrous de puternic şi divin de frumos din chiar otrava lor, deoarece ţi-ai refulat toate entuziasmele tocmai pentru că ele există şi constituie rezervele tale, fondul tău neexploatat, viitorul tău poate.

         Privindu-L  live pe Aaron îţi dai inevitabil seama că tristeţea, departe de a fi „sânge stătut” e un rafinament nebănuit şi de cele mai multe ori insesizabil al iubirii faţă de fata adulată cu toată frivolitatea dezastrului pe care-l porţi în tine în dimineţile reci şi singuratice de noiembrie; un mod de a dilata cu demenţă idealul de femeie intimă până la o completă anihilare de sine în fascinaţie (echivalentă şi cu o întoarcere la marea-mamă primordială – care este apa [o reabsorbire binecuvântată]: „This closing river takes all away/Daughters of Eve, slowly fade.” Echoes From A Hollow Soul ): fiecare rotunjime catifelată, moale şi pufoasă a pielii ei are corespondenţi în tot atâtea palid-voluptoase icoane şi vacuităţile aferente pervers supte din culorile şi aromele lor lasciv-îngrijorate (lor - ale icoanelor).

         Din toate aceste motive, un concert My Dying Bride devine o realitate consangvină, premonitivă – o privire nobil-scârbită aruncată peste ruina realităţii de către magicianul care a învăţat să folosească satanicul realului şi angoasanta pândă a vidului ca pe un alfabet al  nevoii...al unei nevoi care năpădeşte totul - ca dragostea, ca răul de mare.

         Legat de magician, trebuie permanent conştientizat faptul că “dezvăluirea secretului scamatoriilor de catre iluzionist nu ne face pe noi capabili să executăm scamatoria. Iluzionistul care îşi dezvăluie scamatoria adăposteste spiritele unui mister pe care ele îl refuză în favoarea unui mister pe care-l acceptă, vărsându-şi în contul lui sufragii care îmbogăţesc necunoscutul”( Jean Cocteau idem.  p.111)

         Să revenim puţin la prima axiomă: “Dorinţa îşi crează propriul obiect.” Ce înseamnă asta în definitiv? E vorba de a avea puterea şi voracitatea satanic-nesătulă şi animalic excitată de mirosul sângelui diafan al fetei iubite - care sânge al ei creşte în tine prin ecouri surde şi seisme firave aşa cum iarba creşte şi intră încet în cadavru (dacă el e neîngropat şi aşternut languros şi calm ca un apus în alb,  pe câmp). Îţi dai mai întâi  seama că eşti îndrăgostit. A-ţi da seama că eşti îndrăgostit înseamnă a-ţi da seama că eşti invadat în timpul tău îngrijorat şi terorizat de iminenţa propriilor înserări de timpul revigorant, fermecător, captivant dar baroc-infernal din punct de vedere al plantelor şi florilor carnivore - al fete ce-şi joacă sublimul în crude priviri viscerale: “And so now, your time's come, for me girl.”(A Sea To Suffer in). Aici are loc un paradox (dar şi o antinomie şi o aporie): aici, în aceste secunde confuze e destructurarea şi învierea ta; decuplarea ta  de la profan şi prima conectare la enorm, la sideral...la denistatea euforică dar posibil sufocantă a lui Jupiter. E şi singurul punct vernal al vieţii tale. Prima şi cea mi frumoasă Cutie a Pandorei.

         A iubi şi a fi îndrăgostit nu sunt deloc unul şi acelaşi lucru. Atunci când iubeşti totul este bine, trăieşti într-o narcoză a platitudinii, experimentezi un “cancer al fericirii”(ca să-l citez pe Bolea). Odată cantonat aici începi să ignori cu obstinaţie faptul că această stare de bine (deşi e indiscutabil că există) vine tot de la un soi de moarte. Placiditatea ei poate absorbi practic orice

         Cu totul altfel stau lucrurile atunci când eşti îndrăgostit: cerul atârnă din ce în ce mai greu, apele ce-ţi irigă mucoasele devin vâscoase iar luminle raţiunii se condensează până la paroxism – până la limita întunericului…până când lumina se arde pe sine, iar “vâslele” şi “catargele” prind o viaţă satanică devenind carnivore.

         În Dispariţii şi Reîntoarceri neputincioase, începi să vezi în lucruri mai ales ceea ce ele ascund şi câteodată numai aceasta – sentiment care te poate înnebuni sau salva, dar orice ar fi te plasează într-o altă dimensiune...ca pe o planetă total nouă, câteodată sinistră, câteodată captivantă.

         Furia conexă acestui sentiment, exprimată de cele mai multe ori în rapiditatera tobelor şi a riffurilor de chitară devine în mod evident  un corelativ al inspiraţiei. Şi astfel, încet dar sigur, se pare că am obţinut o mică reţetă pentru aceasta din urmă...

photo by: Bruckner Leon Eduard

photo by: Bruckner Leon Eduard

         Diferenţa dintre a fi îndrăgostit şi a iubi echivalează oarecum cu cea dintre taină şi mister. Poţi spune  „ a fi îndrăgostit în taină e cineva” („to be secretly in love with someone”) dar nu poţi spune „a fi îndrăgostit în mister de cineva”. Taina este un mister rezolvat şi visceral introiectat – dar rezolvat prin parcurgerea tripticului sus-menţionat, care, in the process, a şi sanctificat acest mister investindu-l cu un nimb de irizaţie personală (lumina fiind aici lumina luciferică a cuoaşterii – de aceea taina e tot timpul şi un pic ruşinoasă, deoarece presupune mici şi dulci trădări faţă de autoritatea „paternă”). Taina e foarte feminină,foarte complicată, capricioasă şi imprevizibilă, misterul e masculin, brut, abraziv...coroziv chiar. Taina e uşoară şi  luminoasă, misterul e întunecat şi mohorât – ca o ceaţă de plumb.

         Diferenţa dintre ele e, dacă vreţi, diferenţa dintre mare şi ocean – ecuaţie în care marea reprezintă un ocean îmblânzit, aureolat de fascinaţie miniaturizantă(„your tiny eyes” Two Winters Only). Capriciile şi imprevizibilitatea mării sunt capriciile şi imprevizibilitatea sălbatică a femeii. Să privim puţin, în aureola acestei idei, încheierea oarecum cataleptică a magistralei A Sea o Suffer In:

        „I'll suffer in your sea
         Your ocean bleeds into me
         I'll fall through your endless sky
         But never, ever cry
         Wounded by your cruelty
         Yes, I'll suffer in your sea”

          Furtuna pe mare - alias adâncul răzvrătit, adâncul care urcă înspre tine e, şi aici e şi marea întrupare în tine prin celălalt(prin femeia iubită) – PROPRIUL TĂU ADÂNC, IAR PROPRIUL TĂU ADÂNC E CAPRICIUL MIRIFIC AL FEMEII…capriciul-elementul cel mai alunecos al jocului, dizolvantul şi acidul cel mai caustic şi  mai muşcător dar, în acelaşi timp, paradoxal şi nu prea, capriciul e şi baza pe care se înalţă apoi toată suprastructura frumuseţii feminine. Şi abia aici – când ai reuşit să asimilezi în tine tot negrul aluvionat greu, de-a lungul mileniilor în taciturnul şi catastrofalul ocean, şi să-l întinereşti într-o mare miniaturizată după cerinţele cele mai sensibile (după toanele cele mai subtile) ale intimităţii personale - aici  se cheamă că ai pătruns cu adevărat în tine - dar doar  părunzând în tine prin fiinţa iubită: ea e îndrăgostită de tine, tu vezi această dragoste a ei pentru tine în ochii ei şi-ţi recuperezi de acolo (din ochii ei) dragostea şi oceanele de speranţă şi timp  pe care le-ai investit în ea şi astfel te reîntregeşti ca persoană.Acesta e singurul mod, pare să ne spună muzica My Dying Bride, în care te-ai mai putea vreodată reîntregi (dacă s-a întâmplat să fi deschis vreodată cutia Pandorei – dacă ţi s-a întâmplat măcar o dată în viaţă să te îndrăgosteşti – să pierzi contolul şi să devii un sclav al pulsiunilor pure care n-au apucat încă să se demineralizeze în dorinţe neputincioase). Atunci când te-ai îndrăgostit s-a scurs ceva din tine, ai suferit o irosire şi numai astfel mai poţi recupra ce-ai pierdut.

         Adâncul pare a fi de altfel şi unica dimensiune reală a muzicii My Dying Bride, adevărata Casă a Fiinţei în termini heideggerieni. Omul cu cât e mai îndrăgostit de ceva…de orice! cu atât îşi doreşte mai nebuneşte “to stay in Wonderland and se how deep the rabbit-hole goes”:

         “Thrashing out at torment and pain
         The maddened sea engulfs me
         I let myself be swallowed up
         The magnificent weight upon me
         Deeper I go, deeper down
         Didn't think it could get any blacker
         The cold bites, the pressure builds
         I think I no longer matter.”  (Deeper Down)

        Iar când tu ca “tine”(ca sine) ajungi să nu mai contezi, cel mai probabil înseamnă ca te-ai proiectat pe întreg arealul pe care îl locuieşti, că ai luminat ca un far uman, constelaţia de latenţe şi le-ai focalizat pe chipul femeii iubite. Astfel interpretarea corectă a acestor versuri nu e că tu propriu-zis nu mai contezi, ci că contezi enorm dar într-un nou mod, prin altul…şi că poţi acutiza acest sentiment scufundându-te cât mai adânc în fiinţa adorată.

         Posibilitatea unic-umană de a fi îndrăgostit e unica uşă de scăpare din unghiul mort al divinităţii tradiţional asimilată de omenire ca AUTOSUFICIENŢĂ INFERNALĂ(ŞI AUTONOCIVĂ)…poibilitatea de a fi îndrăgostit e, în defintiv, posibilitatea UNICĂ de a demonstra că lumea “DATĂ”  e recuperabilă prin obsesii.

         

        Notă:  Simbolistica braţelor în muzica My Dying Bride e una extrem de acută şi din acest motiv am şi insistat atât pe gestica lui Aaron din concerte – deoarece ea se reflectă foarte puternic şi în versuri:

         -   “You hang there dying off me/ Deep in the misery/ Of my long arms, weeping/ I cradle your tired head/ This moment for the keeping (My Body A Funeral)

         -    “As fire fell upon great Alexandria/ Our arms were close around us/ Forever gods turned away.”(Fall With Me)

         -   “ The honey of romance, so/sweet for us/ Through swaying grass we/ run in arms, just us/ The honey of romance, our/ treat to us/ These arms I fold around you./ It's just us./ Your charms so rare/ My flesh laid bare/ In arms we dare.”(L’ Amour Detruit)

                                                                   Extroducere

        Ştim prea bine că în diferite locuri, deranjăm oarecum pe anumiţi muzicieni (sunt ferm convins că nu e cazul lui Aaron – un tip foarte deschis la minte şi ireproşabil de amabil) integrându-le ideile într-o formulare teoretică pe care unii dintre ei ar putea-o cataloga drept nefamiliară. Drept justificare, se cuvine ca odată ajunşi în acest punct, să spunem că, în sine, recunoştinţa (înţeleasă şi ca fidelitate faţă de direcţiile clasic-acceptate ale textului) nu este prin ea însăşi o virtute ştiinţifică.

        Muzica a avut dintotdeauna un caracter dual şi în acesta din urmă rezidă întreg secretul ei. În cadrul acestui caracter dual se cere a se conştientiza cum doar împreună, o facticitate obiectivă şi o înţelegere subiectivă pot da realitatea sui-generis a actului de audiţie ca act artistic secund din punct de vedere temporal, însă prim din punct de vedere al capacităţii de împrospătare (ramificare şi dezvoltare [inovare] pe noi şi nebănuite paliere a fondului muzical de pe cd) la fiecare contact cu ea, a esenţei muzicii respective. Capacitatea ascultătorului de a sub- şi super interpreta (şi astfel reintegra perpetuu) o muzică este aceea care nu lasă mesajul artistic al muzicianului să se epuizeze odată cu aşezarea ultimei note pe portativ şi, respectiv, cu încheierea procesului de înregistrare în studio. Muzica se dă cu adevărat  în audiţii maniacal - personalizate  şi nu în analize aşa-zis „ştiinţifice”, istorice şi riguroase ale structurilor ei. A include întrebările legate de muzică în însăşi istoria şi structura brută a muzicii respective (în loc să le incluzi în structurile tale de asimilare şi în procesualităţile lor aferente), seamănă cu gestul de a încerca să împingi un autobuz în care tocmai călătoreşti.

My Body a Funeral- The Divine Inter-section of the Sinister in the Sinister.

by Ormeny Francisc Norbert
Translated from Romanian by Theodora-Eva Stancel

        As Merleau Ponty shows us in “The phenomenology of perception “, music is a sound that vibrates within us as if we ourselves would have become a violin, a flute, or contrabass-until it is reached a final stage where the sonorous element disappears as it becomes experience. Hence, often, when in the concert room you reopen your eyes the visible space appears to be narrow compared with the other space within which the music has just unfolded, and even if you keep your eyes open during the performance of the musical piece, it seems to you that the music doesn’t belong to the petty surroundings of the respective hall….beyond the visible space it (the music) insinuates a new dimension within which it unfolds. The music does not represent the visual space or that of movement, nor the mechanical work with industrial tone, but It mimics it, vests it (It officially awards it a right, a title, a dignity), It displaces it-and those who listen to this abyssal voice of the blackest blood they have in themselves (that is music), will soon observe that the earth opens beneath themselves…to such extent that they will be ravished.

        They will be a ship sank by the tempest when realizing what demonic depths they possess within themselves-depths that the music has brought to the surface : new spiritual continents emerged while others were buried by its unique power to move the heavy spiritual tectonic plates. Music in general has this gift…to bring you to the edge of the abyss : on the slippery ledge of inner precipices- within which the being gazes in the same way and as long as the very precipice gazes in its turn back in it.

                    The being will regard these sinister depths with the appalling amazement of a patient to whom it has just been demonstrated that he is infested with worms; that he was nurturing monsters- an entire collection of DEVOURERS-that natures green bosom (the heavenly manna) was his very flesh.

        There is in the middle of it an entire philosophy of sauntering carnage. What is its purpose? What is philosophy’s sense? Happily philosophy, as the slow paced carnage has no sense, because should it have sense, philosophy would die as philosophy. We, ourselves, have to construct the sense by using as pieces of a puzzle these ever consuming worms (be they physical or metaphysical- although my guess is that anyone would prefer the second) and, why not construct the sense within these very worms.

        The sense is all about relation- including the relation with these worms, which worms being just as many signifiers where the signified being our proficiencies hidden in the potencies that our need to survive these worms, forces us to awaken from slumber.

        I am talking, of course, as it is not difficult to guess; about the monumental song My Body a Funeral.

photo by: Cristina Maria Ludosan

                    Although why is it still « body », since we are talking about the soul and the intrinsic ability of regeneration of the conscience? Because, although the soul exists, only the imprint of materiality on it gives contour to the soul, it creates a map of it.

                    „Music to the extent in which it does not exist but in our nerves and in our brain; besides us or within it, she is composed only from numerical reports on what concerns rhythm if we talk about its quantity, and in what concerns tonality if we talk about its quality, as we take into consideration the harmonic element or the rhythmic element” said Nietzsche when he decrypted the Pythagoreans (they tried to explain everything, music and the universe in general, as matrixes dictated by numbers). Leibniz said about music that it was „exercitium arithmeticae occultum nescientis se numerare animi.”

                    My Dying Bride’s great secret is that they do not respect any mathematics, nor any numeric or geomatric rationality. This has two major, even capital consequences: it is extremely difficult to anticipate (at least from a first audition, the shifts in rhythm and internal atmosphere of the musical piece [not to speak about Aaron’s vocal inflections] are impossible to anticipate and they are very tricky when they need to be assimilated) and brings forth completely new maps of knowledge….maps that contain roads and markings towards the Self, that were previously unknown and mysterious.

                    While sentimental-agonic listening to the play and letting your interpretative imagination frisk around, you get the strange sensation that when Aaron makes the portrait of a woman, he describes his own voice:

        “Her hand raised from the shadows in silence
        Like a dying victim of a biblical plague
        A strange mix of innocence and horror
        Gushed from her red rimmed and swollen eyes”

        Aaron’s voice appears in the scenery such as a blood and pheromone hungry woman that spreads all around looks exasperated by the proximity of meat, looks within which scream thousands of mute voices.

         On the stage at Sibiu (2009) in the Voice of the artist as in the playful movements of the vamps feline roundness-« the entire body quivered with a malicious ease »(*), her quickness of episodically unleashed vermin have within « something demonstrative”(*) ( such as that of a woman who tries to seduce you in the evening in the kitchen…right about finishing the delicious dinner she has prepared for you…chastely wormed by the desire for the touch of your arms).

         It is an almost Jurassic world within which the nymph/ the mantis comes to thrust a needle-probe in the listener but not in order to suck his content but to fill him with its infernal, abyssal/crepucular-revigorant sap… During this transfer of spiritual bitter « the listener’s eye balls  twitch violently under the eyelids, as her soft breath [of the eventually friendly/good natured reptile….that proved to be Aaron’s voice]  wrapped him as in a bed sheet »(*)[« swollen eyes »]….as a blessed and appeasing shroud.

photo by: Cristina Maria Ludosan
        

II   Nietzsche was wrong…God is not dead, God is death. For this reason everybody talks so much about him and with him-because they are so sure they would see Him. Death is the ultimate castration. And it is as cynical a castration as a striptease.

         On the other hand, Suicide has never been a surpassing/over passing of life, but only an alternative to it : a purely nominal will, a meta-ethical theory more wicked then the most sly old woman (that vehemently and piously denies what you have already realized that she desires in her lascivious self)…a prefabricated aspect of normative structures of destruction.

         Only the song (with its unselfish pleasure that comes from a mild platonic cynicism) may remain in this Venice- circus of universal decay, to tame a real as aggressive and rapacious as acid.

         “I will sing you this song of
         All my pain, so listen
         Great roaring, tears pouring
         Down unto me from my lover
         The winter in your soul
         Has frozen me forever”

         Why is it „The winter in your soul/ Has frozen me forever”? Because, in the middle of all this depraved icon-like voluptuousness game, there is an unimaginably sinister joke…What hides an icon, be it physical or metaphysical (therefore without a proper substance) of feminine beauty??? It hides the deadly virus called “Time” every wrinkle on your lover’s face or in the corner of your mouth reflected in the cruel mirror of the girl’s eyes equals with a demonic sparkle in the eyes of the most chastely painted icon…. a glitter that sends shivers down your spine and paralyzes it:

         “On the boulevard Miss A.D. is being sold a minuscule dog. She arrives at home, lets it down and goes to bring it water. As she returns she finds the dog climb up on a picture frame. It was a rat in a dog’s skin. He managed to chew his fake paws out of fury”. (Jean Cocteau- Opium. The Journal of a disintoxication, Art Publishing, translation Lumnita Braileanu, Bucharest, 2007, p.68).

         Note:

         The passages marked with (*) have been extracted from the short story “ An inhabitant of the mirror”, by Marius Jucan.

My Body a Funeral - Divina Inter-secţie cu Sinistrul în Sinistru

de Ormeny Francisc Norbert

        Aşa cum ne arată Merleau Ponty în Fenomenologia Percepţiei, muzica este un sunet care vibrează în noi ca şi cum am fi devenit noi înşine vioară, flaut sau contrabas – până se ajunge la un ultim stadiu în care elementul sonor dispare pentru că devine experienţă. De aceea, nu de puţine ori, când în sala de concert deschizi din nou ochii, spaţiul vizibil ţi se pare strâmt faţă de celălalt spaţiu în care muzica tocmai s-a desfăşurat, şi chiar dacă îţi ţii ochii deschişi în timpul executării bucăţii muzicale, ţi se pare că muzica nu aparţine spaţiului meschin al sălii respective...de-a lungul spaţiului vizibil ea insinuează o dimensiune nouă, în care se dezlănţuie. Muzica nu este spaţiul vizual sau cel al mişcării, al lucrului mecanic cu tonicitate industrială, dar ea îl mimează,îl învesteşte (îi acordă în mod oficial un drept, un titlu, o demnitate), îl deplasează -  şi cei ce ascultă acest glas abisal al sângelui celui mai negru pe care îl au în ei (şi care este muzica), vor observa în curând că pământul se deschide sub ei…Într-atâta vor fi de răscoliţi.

         Vor fi o corabie scufundată de furtună atunci când îşi vor da seama ce profunzimi de demon posedă în ei – profunzimi pe care muzica le-a scos la iveală: a adus continente sufleteşti noi la suprafaţă în timp ce le-a îngropat pe altele prin puterea-i unică de a mişca grelele plăci tectonice ale sufletului.

         Muzica în general are acest dar…să te aducă pe marginea abisului ; pe buza alunecoasă a prăpăstiilor interioare - în care fiinţa se uită tot aşa şi tot atât cât se uită şi prăpastia în ea.  

         Fiinţa va privi aceste profunzimi sinistre cu mirarea oripilată a unui pacient căruia i s-a demonstrat că e infestat cu viermi; că pe dinăuntru adăpostea şi hrănea nişte monştrii – o colecţie întreagă de DEVORATORI – că sânul verde al naturii (mana generoasă) era însăşi carnea lui.

         E  o filosofie întreagă a carnagiului lent la mijloc. Ce sens are carnagiul acesta? Ce sens are filosofia? Din fericire filosofia, ca şi carnagiul lent nu are sens, deoarece atunci când începe să aibă sens, moare ca filosofie. Sensul trebuie să-l construim noi folosind ca piese de puzzle aceşti viermi care ne rod (fie ei fizici sau metafizici – deşi oricine îi va prefera pe cei de-ai doilea ) şi, dacă e nevoie, de ce nu, în chiar aceşti viermi.

photo by: Bruckner Leon Eduard

         Sensul ţine de relaţie – inclusiv de relaţia cu aceşti viermi, care viermi sunt tot atâtea semnificante iar semnificatele sunt veleităţile noastre ascunse în potenţele pe care nevoia de a supravieţui acestor viermi ni le trezeşte cu forţa din somn.

         Vorbesc desigur, cum nu era absolut deloc greu de ghicit, despre monumentala piesă My Body a Funeral.

         De ce totuşi corp devreme ce noi vorbim despre suflet şi capacitate intrinsecă de regenerare a conştiinţei? Pentru că, deşi sufletul există, doar amprenta materialităţii pe el da un contur sufletului, îl « cartografiază ».

        „Muzica în măsura în care nu există decât în nervii noştri şi în creierul nostru; în afară de noi sau în ea însăşi, ea nu se compune decât din raporturi numerice în ce priveşte ritmul dacă e vorba de cantitatea sa, şi în ce priveşte tonalitatea dacă e vorba de calitatea sa, după cum îi luăm în considerare elementul armonic sau elementul ritmic” spunea Nietzsche atunci când îi decripta pe  pythagoreici (pythagoreici încercau să explice totul, muzica şi universul în general, pe nişte şabloane dictate de numere)

         Leibniz spunea şi el  despre muzică că ar fi „exercitium arithmeticae occultum nescientis se numerare animi.”

         Marele secret al orchestraţiei My Dying Bride e că aceasta nu respectă absolut nici o matematică, nici o raţionalitate numerică ori geometrică. Acest fapt are două consecinţe majore, capitale chiar : este foarte greu anticipabilă (cel puţin la o primă audiţie, schimbările de ritm şi de atmosferă internă a piesei [ca să nu mai vorbesc de inflexiunile vocale ale lui Aaron] sunt imposibil de anticipat şi foarte înşelătoare atunci când vine vorba să fie asimilate) şi aduce în faţă hărţi complet noi ale cunoaşterii…hărţi conţinnd drumuri şi marcaje înspre Sine până atunci necunoscute şi nebănuite.

         Ascultând sentimental-agonic piesa şi lăsându-ţi imaginaţia interpretativă  să zburde, ai ciudata senzaţie că atunci când Aaron face portretul unei femei, el îşi descrie de fapt propria voce:

         “Her hand raised from the shadows in silence
         Like a dying victim of a biblical plague
         A strange mix of innocence and horror
         Gushed from her red rimmed and swollen eyes”

         Vocea lui Aaron apare în peisaj asemeni unei femei însetată de sânge şi feromoni care aruncă peste tot priviri exasperate de apropierea cărnii, priviri în care ţipă mii de glasuri mute.

photo by: Bruckner Leon Eduard

         Pe scenă la Sibiu(2009), în Vocea artistului ca şi în unduirile şăgalnice ale rotunjimilor de felină ale vampei - „tot corpul se unduia cu o uşurinţă răutacioasă”(*), rapiditatea  ei de vermină dezlănţuită episodic având mereu în ea   „ ceva demonstrativ”(*) (ca o femeie care încearcă să te seducă seara în bucătărie…cam imediat după ce ai terminat delicioasa cină pe care ea ţi-a pregtit-o…cast încălzită de dorinţă pentru atingerea braţelor tale).

         E o lume aproape jurasică în care nimfa/ călugăriţa vine sa înfingă un ac-trompă în ascultător dar nu pentru a-i suge conţinutul ci pentru a-l umple cu seva ei infernală, abisal/crepuscular-revigorantă… În timpul acestui transfer de bitter spiritual „globii ochilor ascultătorului zvâcnesc violent pe sub pleoape, căci respiratia ei moale [a reptilei până la urmă prietenoasă/binefăcătoare…care s-a dovedit a fi vocea lui Aaron] îl învelise ca un cearşaf”(*)[“swollen eyes “]…ca un giulgiu binecuvântat şi odhnitor...

        II              Nietzsche s-a înşelat…Dumnezeu n-a murit, Dumnezeu e moartea.  Din acesată cauză toată lumea vorbeste atât de mult despre El şi cu El –pentru că e atât de sigură că îl va vedea.

         Moartea e ultima castrare. Şi e o castrare  la fel de cinică ca un striptease.

         Pe de altă parte, Sinuciderea nu a fost niciodată o depăşire a vieţii, ci numai o alternativă la aceasta: o voinţă pur nominală, o teorie metaetică mai parşivă ca cea mai vicleană femeie bătrână (care neagă vehement şi cu sfinţenie ceea ce tu ţi-ai dat deja seama ca ea îşi doreşte în mod copios în sinea ei lascivă)… un aspect prefabricat de structuri normative de distrugere.

photo by: Bruckner Leon Eduard

         Doar cântecul (cu plăcerea lui dezinteresată venită dintr-un cinism potolit-platonic)mai poate rămâne în această Veneţie – circ-al-descompunerii-universale ca să mai  îmblânzească un real agresiv şi rapace ca un acid:

         “I will sing you this song of
         All my pain, so listen
         Great roaring, tears pouring
         Down unto me from my lover
         The winter in your soul
         Has frozen me forever”

         De ce “The winter in your soul/ Has frozen me forever”? Pentru că e o glumă inimaginabil de sinsitră la mijloc în tot acest joc depravat – voluptuous de icoane…Ce ascunde o icoană, fie ea una (fizică) a divinităţii ori una metafizică (deci fără o materialitate propriu-zisă) a frumuseţii feminine??? Acunde virusul mortal numit Timp: fiecare rid de pe faţa iubitei sau din colţul gurii tale reflectat în oglinda nemiloasă a ochilor fetei echivalează cu o sclipire demonică din ochii cele mai cast-picate icoane…o sclipire ce-ţi trece fiori de gheaţă prin şira spinării şi ţi-o paralizează:

         “Pe boulevard, Doamnei A.D. i se vinde un căţel minuscul. Ajunge acasă, îl lasă jos şi merge să-i aducă apă. Se întoarce şi-şi găseşte căţelul suit pe o ramă. Era un şobolan într-o piele de câine. De furie reuşise să-şi roadă labele false”( Jean Cocteau – Opium Jurnalul unei dezintoxicari, Editura Art, traducerea Luminita Braileanu, Bucuresti 2007 p.68)

        Notă:
        Pasajele însemnate cu (*) au fost extrase din nuvela „Un locuitor al Oglinzii” de Marius Jucan.

Tsatthoggua - Dionysos Ecstasy (album Hosanna Bizarre)

de Ormeny Francisc-Norbert

        Tsatthoggua a fost una dintre cele mai atipice şi neverosimile trupe de black metal din istoria genului, deşi a avut parte de o apariţie foarte episodică exprimată în două albume de studio(Hosanna Bizarre - 1996 şi Trans Cunt Whip – 1998 ambele scoase la Osmose) şi un aşa-zis al treilea album-fantomă – Extazia, care însă nu a mai apărut niciodată nicăieri...Iată că, acum, la mai bine de zece ani de la ultimul lor album, un remember nu strică.

         În spatele extravagantului nume se ascund 5 băieţi pasionaţi de sado-maso (cu colecţia „clasică” de ustensile: bice, măşti de piele cu fermoar la gură, lanţuri şi zgărzi pentru femei şi alte bestii, curele şi mici instrumente cu mâner şi rotitoare căptuşite cu ace şi cuie pentru stimularea cu forţa, directă, a epidermei lenevite...şi scoaterea endorfinei direct din carnea omului aşa cum storci sucul dintr-o portocală), death, ocultism, vampirism, ritualistică goth orgiastică, violuri simbolice (menite să pună pe tapet extazul lacom al deflorării – extaz unde pofta şi plăcerea vin „mâncând” şi ating cote ce-l pot băga pe „Hans” în fibrilaţie [transă erotică hiper-estetică megalomană şi egoistă până la dumnezei] )...într-un cuvânt – de dominare.

         Se spune că, din cauza ancorării patologic-obsesive a black-metalului în underground,  trebuie, mai mult sau mai puţin, să fii masochis ca să-ţi înfiinţezi o trupă de black.  Ei bine, trupeţii germani au răsturnat acest „probverb” împotriva lui însuşi arătând cât de autentic-viscerală poate fi cealaltă faţă a masochismului, cea empirică, ca opusă sărăciei şi acrelii tardiţiei proverbiale ce parazitează pe acest mod de viaţă şi de venerare sălbatică (autentică aşadar înfervoarea ei oleandrică) a bogăţiei carnale.

         Oarecum de inspiraţiei nitzscheană, sado-maso-ul împarte lumea în stăpîni şi sclavi şi jubilează în confortul psihic oferit claritatea brutal-sănătoasă a acestei situaţii.

         Personal nu iau (şi nici nu cred că aş putea să iau...) nici un fel de atitudine faţă de ideile acestea însă nu pot să nu remarc faptul că, dincolo de bucuria barbară, metalică şi cauciucată a acestor ritualuri de  „revigorare” şi de saună feromonală (executate cel mai probabil pe ritmuri hiper-dionisace de „sado-maso German black - hyperspeed metal” – aşa cum se autorecomandă ei) se ascund, nu tocmai surprinzător aş spune eu, idei literare şi filosofice foarte bine mestecate şi digerate de trupeţi.

         Există chiar şi în folclorul românesc o mistică a sexualităţii legată de broasca râioasă, o mistică grea, de o lascivitate vâscoasă foarte, foarte densă şi apăsător-crepusculară (celebrele poveşti în care broasca râioasă pupată, în ciuda scârbei [deja o gest ritualic foartze arhaic de sado-maso] de prinţul perfect, se transformă în prinţesa cu păr de aur şi piele de lapte). Se pare că acesată broască râioasă e, într-o foarte obscură tradiţie dionisacă, o încarnare vie şi biologic-autonomă a mucoasei vaginale care expusă astfel poate apărea ca dezgustătoare şi reprobabilă. Mesajul Tsatthoggua pare însă să fie acela că, acceptarea acestei amfibii gelatinoase ca delicioasă (şi juisarea decuplată de la orice inhibiţii, direct în carnalitatea ei fără nici o ezitare sau preconcept) e primul pas spre o atitudine cu adevărat umană şi aducătoare, mai târziu, de frumuseţe autentică (care e frumuseţea înţeleasă biologic). De aceea ei şi-au şi numit trupa Tsatthoggua – care, asemeni lui Uriah Heep,  nu este nimeni altcineva decât tot un celebru personaj literar luat din povestirile lui Clark Ashton Smith şi ale lui H. P. Lovecraft unde, numele denotă o zeitate întunecată, „mlăştinoasă” şi foarte arhaică, descrisă ca o broască râioasă imensă  înaripată (sau, ca o broască simplă înaripată). Dacă alăturăm aripile mecanismului carnalităţii proaspăt explicat mai sus avem deja biografia completă a avatarurilor, metamorfozelor şi metempsihozelor angelicului – angelic din care poezia romantică alege (oarecum pe nedrept şi periculos de idealist [şi astfel orbitor]) să prezinte doar ultima fază, cea perfect finisată a femeii(diafane). Acesată „deconspirae” (deşi termenul e mult prea dur şi nedrept) a mecanismelor din spatele „produsului femeiesc perfect-finit” al romantismului e, în fond, o chemare la cunoaştere şi la autodescoperire ca specie:

         [...]
         „We know you seek for dreams
         Coming true with flaming steam
         Offered by us inner
         hearts
         Learn to penetrate forbidden parts [n.r. adică învaţă să descui secretele vieţii şi ale istoriei penetrând bio-materializările lor din viaţa de zii cu zi]
         [...]
         Forget what you have lived so
         far
         Free for love and pain you are
         Unconsious wants for lust and seed

         Learn to create and teach your breed” [n.r. acesată ultimă frază e mai mult decât grăitoare pentru toată interpretarea mea de mai sus...ca să mă autocitez - „juisarea decuplată de la orice inhibiţii, direct în carnalitatea ei fără nici o ezitare sau preconcept, e primul pas spre o atitudine cu adevărat umană”]. (versuri extrase din Tsatthoggua - Dionysos Ecstasy)

                    Să zăbovim puţin şi asupra altor aspecte ale versurilor piesei menţionate în titlu:

        „Finally we dare to show
         Origin of life and bow
         To our god debauchery
         Dionysos - we're your to feel
         [...]
         Join us in delighted times
         We tolerate and you are fine
         Like an ulcer of life we
         multiply
         Learn the excessive speech of wine
         [...]
         Ecstasy - Participation
         Alliance – Crucified” (versuri extrase din Tsatthoggua - Dionysos Ecstasy)

        Se pun următoarele întrebări: care este originea vieţii şi a speciei noastre pe care îndrăznim finalmente să ne-o dezvăluim nouă înşine atât de „impudic”?; Cine e „crucificatul” şi pentru extazul cui? Alianţa ingrată (participarea ticăloasă) a căror „persoane” a dus la sacrificiu uman? Cre e adevărata origine a „dezmăţului”/”debauchery”(altfel spus care a fost primul păcat [FĂRĂ GHILIMELE DE ACESATĂ DATĂ!!!] împotriva firii) şi cum am ajuns să fim „ulcerul” vieţii şi să proliferăm în orizontul canceros al excesului?

        După cum (ar trebui să) se ştie, credinţa orfică începe de la următoarea poveste: Dionysos este prins, sfâşiat şi mâncat de Titani (aceştia îl fură, îl taie în bucăţi pe care le aruncă într-un cazan, le fierb şi apoi le frig). Totuşi, inima zeului scapă acestui act de canibalism. Zeus îi fulgeră pe Titani; pe Dionysos îl învie din inima rămasă intactă (de fapt, întreaga poveste e că Atena salvează inima sfârtecatului; Zeus îi dă lui Apolo membrele copilului, care le îngroapă în Parnas şi Reea reasamblează bucăţile risipite redându-i viaţa tânărului zeu.) şi din cenuşa Titanilor carbonizaţi de fulgere, plămădeşte Omenirea. Omul se naşte astfel din cenuşa Titanilor arşi de către Zeus, dar care cenuşă conţinea şi bucăţi din Dionysos (acele părţi ale trupului său pe care Titanii au apucat să le mănânce şi pe care le aveau în stomac mai mult sau mai puţin digerate în momentul în care au fost loviţi de fulgerele lui Zeus).  Din părţile/fragmentele de cenuşă care au rezultat din arderea de către fulger a trupului Titanilor a luat naştere corpul omenesc, iar din fragmentele de cenuşă care proveneau de la carnea lui Dionysos din stomacul Titanilor, a luat naştere sufletul omenesc - suflet închis în trup tot aşa cum carnea sfâşiată de pe Dionysos (de la care şi provine) era  închisă în stomacul Titanilor. Metaforic vorbind(deşi metafora s-a cam transpus în realitate...), Titanilor le-a ieşit pe ochi(şi probabil şi pe nas şi pe gură) gustoasa carne fragedă a lui Dionysos.  

         Legenda orfică trage de aici concluzia că  în om coexistă un element bun (sufletul - moştenirea lui Dionysos) cu un element rău ( trupul- moştenirea Titanilor canibali).

         Dar inevitabil, se pune întrebarea: cât de bun era la urma urmei Dionysos?

         Apollo era înalt, atletic şi frumos, reprezentând profesionistul prin excelenţă – omul cu o deontologie ireproşabilă: calm, mândrie distantă şi elitistă, demnitatea în nobleţe uşor arogantă, “astralitate”, lumină, glorie.

         În schimb, Dionysos era vânjos şi gras(mai rotofei...aşa...cum îi stă bine oricărui vânător/”vânător”), iubea viaţa şi plăcerile pe care aceasta le poate oferi, reprezentând nebunia, desfrâul, noaptea, locurile întunecate şi calde (preferatele broaştelor – şi iar ne întoarcem încet dar sigur şi pe nesimţite la metafora amfibian-nocturnă a vaginului). Aşadar, era ÎN MOD VĂDIT O PREZENŢĂ CARNALĂ. Faptul că sufletul omului îşi are obârşia în Dionysos, mai precis în carnea lui Dionysos care “coloac peste pupăză” era el însuşi un spirit carnal - (un fel de carne din carne...ca emisunea aceea religioasă de pe TVR – “Lumină din Lumină” ), duce inevitabil la concluzia că sufletul acestuia este şi el de carne şi că, la extracţia sufletului curge sânge - ca la orice altă extracţie dentară. Şi aici cred eu că e punctul forte şi mesajul cel mai profund al muzicii Tsatthoggua. Aici muzica germanilor îşi arată imensul potenţial uman, în această capacitate de  a înţelege sufletul în termeni atât de profunzi, de personali...de empirici: DE APROPIAŢI. A vedea sufletul ca sângerând la propriu este, după părerea mea o dovadă de preţuire pentru fiinţa umană mai mare decât multe alte ideologii abstracte ale sufetului (abstract şi imaterial şi el, desigur!).

         Pentru a-mi susţine mai emfatic ideea extravagantă, am să mă folosesc de superbul citat din Camil Petrescu care numeşte FEMEILE-"ACESTE SUFLETE DE CARNE ŞI DE MĂTASE"- o excelentă metaforă menită să ne demonstreze ca avem “carne şi în suflet” …sau că, carnea a intrat în suflet, colonizându-l / invadându-l.

         Dar într-o zi vom muri cel mai probabil, iar sufletul, fiind de carne, moare şi el. De aceea, cu muţenia bovină, aferentă şi implacabilă a oricărui cadavru (pe care-l anticipăm deja mult prea bine...din ce în cemai bine cu fiecare zi care trece) pornim acum pe urmele tehnicilor şi tacticilor de recuperare a materialităţi (de care e-am dat seama în sfârşitcă depindem mai mult decât am fi visat în cel mai realist coşmar) iar excesul e rimul şi poate cel mai sănătos simptom al unei eventule însănătoşiri: “Like an ulcer of life we multiply/ Learn the excessive speech of wine”

         Poezia orfică vine cu texte de genul –“Omul trebuie să se elibereze de elementele titanice şi să revină pur la zeul, din care o parte trăieşte în el”; “omul trebuie să scape de înlănţuirea trupului, în care sufletul stă ca un osândit în închisoare”...şi merge cu “cinismul” până-ntr-acolo încât are “tupeul”să afirme aberaţii de genul: “vegetarianismul este abstinenţa maximă practicată de teama impurificării prin sânge şi legea esenţială a vieţii”...“Elementul esenţial este sufletul, divin, nemuritor; trupul este obstacolul, pedeapsa de care trebuie scăpat.”

        Tsatthoggua vine aici cu hotărârea şi viteza unui Panzer, să sfarme sub şenilă aceste oripilante mituri şi idei orfice.

         Mai mult, cine le ascultă atent muzica, observă cum Peştera Platonică a Ideilor devine peştera de carne a vaginului.

                                                        Extroducere

        Booklet-ul CD-ului Trans Cunt Whip – pe care mă mândresc că îl am acasă în original  oferă însă şi alte idei decât cele vehiculate mai sus. Îl el potfi vizionate lungi draperii roşii (comuniste) şi, respectiv, trupeţii îmbrăcaţi în lungi mantii şi balonzaide de piele (asemănătoare fostelor uniforme naziste). E clar că, dincolo de a fi vorba de o aderenţă la un curent ideologic sau altul ( cum probabil mulţi au fost tentaţi să creadă în mania lor perversă de-a dreptul de a interpreta facil lucrurile) trupa pune aici roblema libertăţilor individuale în post-totalitarism (fie el roşu sau verde). În România post-comunistă, la fel ca în Germania post-dublu rafinată (adică şi nazistă şi comunistă), muzica trupei îndeamnă, metaforic desigur, la atitudini de genul: „hai să facem dragoste cu prezervativ si cu venele deschise ca să iasă tot Roşul din ele” ; “sângele tău înainte de partid era Incolor dar s-a înroşi şi s-a înverzit (după caz) imediat după ce Partidul a spermat în el aşa cum puisosul de tomate într-o supă”; “că un popor care se lasă isterizat cu ieftinităţi urlate în gura mare ca la piaţă - e un popor căruia ‘i se văd chiloţii’ şi care fie e o prostituată care ‘îşi asumă riscul meseriei’ , fie o fată inconştientă care nu-şi dă seama de ce face – că se cere violată”. Declaraţia chitaristului Nar Marratuk “We adore the fun in life like drugs, alcohol, noise and sex.”e una cât se poate de anti-totalitară; iar când pe banner-ul trupei scrie “let's celebrate the satanic reich!” e clar că acest “reich”de care vorbesc ei e un “reich anti-reich”, adică un reich dionisiac al dezmăţului eliberator şi al celebrării de sine...nu atât numai în libertate sexulă cât şi în cunoaştere. Aici trimiterea e deja la Bakunin şi la al său paralelism din  “Dumnezeu şi Statul”: potrivit lui Bakunin Dumnezeu e un Dictator, primul mare dictator şi cel care a inspirat majoritatea sistemelor statale totalitare.

         De la acest Dictator, Statul, pe lângă deprinderile autoritare şi ultra-paternaliste, a mai învăţat şi să folosească în discursul şi în acţiunile sale o funcţie de dominaţie cu puternice conotaţii sacramentale („statul le ştie pe toate, statul e sfânt”/ drapelul e echivalentul iconei”).

         Mai mult chiar, în al său „Dumnezeu şi Statul ”, Bakunin merge şi mai depate, în sens invers, pe săgeata timpului (folosinf ca far paralelismul de mai sus): „Primii noştri strămoşi, Adamii şi Evele noastre, au fost, dacă nu gorile, atunci rude apropiate ale gorilei, fiare omnivore, inteligente şi feroce, înzestrate într-o proporţie mai mare decât orice alt animal din altă specie cu două facultăţi preţioase – puterea gândirii şi dorinţa rebeliunii.” Mai departe, Bakunin spune că „Iehova i-a creat pe Adam şi pe Eva, să-şi satisfacă eterna singurătate egoistă, sau în dorinţa de a-şi procura noi sclavi(...)Le-a interzis celor doi explicit să se atingă de arborele cunoaşterii. Îşi dorea de altfel, ca omul, lipsit de completa sa înţelegere, să rămână pe veci o bestie(...) A venit Satana şi l-a făcut pe om să se ruşineze de ignoranţa sa bestială şi de umilinţa sa; îl emancipează, lipeşte pe obrazul său sigiliul libertăţii şi al umanităţii, provocându-l la nesupunere - incitându-l să guste din pomul vieţii.” Tsatthoggua îşi asumă această voce şi prezenţă a Satanei emancipatoare de care vorbea Bakunin, şi o face în contextul post-totalitarismului (de unde şi foarte importanta trimitere la parallimul stat-biserică pe care l-a observat filosoful rus).

        Dar în România, noi cum am receptat postcomunismul în stil sado-maso?

         Am borât de foame în borcanele goale pe care altă dată le spălam la pompă şi mergeam sa le vindem la alimentară pe 3 sau 5 lei, cu care ne cumpăram casete piratate cu Cannibal Corpse şi Obituary.

         Am făcut felaţie unei sticle goale de Bergenbier -“prietenii ştiu de ce” uitându-ne tâmpiţi  la babele analfabete cum stau pe wc cu păpuşa gonflabilă a Preafericitului în braţe, ÎN TIMP CE Miniştrii inaugurau o Statuie mare şi alba ca însăşi Moartea.

         Aici n-au existat vreodată bani de droguri, aici au existat doar sticle şi borcane goale şi de aceea am simţit cel mai acut acel “ulcer al vieţii” (“ulcer of life”) de care vorbeşte Tsatthoggua. Din acest motiv cred cu tărie că pe meleaguri autohtone putem înţelege, dacă nu mai bine acesată muzică, cel puţin într-un strălucit şi salutar mod complementar...pentru că aici noi nu am trîit niciun postmodernism nimic (de aceea ne şi place atât de mut acest curent, în ciuda faptului că avem buzunarele goale iar el e mai mult un „anarhism de cafenea”), noi aici am trăim post-comunismul şi atât.

Six Feet Under - No Warning Shot

de Ormeny Francisc-Norbert

        În situaţiile de faţă-în-faţă mânia este expusă prin indicii corporale foarte sugestive (începând de la poziţia generală a corpului şi terminând cu mina facială) care permit un acces în timp real la subiectivitatea celuilalt. Aceste indicii sunt incapabile să supravieţuiască şi după ce a trecut prezentul viu al unei situaţii de genul faţă-în-faţă.

         Şi atunci se pune întrebarea: cum să facem să născocim ceva în care nu atât mânia cât energia şi încărcătura cognitivă câştigată prin experienţa mâniei să poată dăinui şi după ce momentul întâlnirii directe s-a epuizat?

         Ei bine, mânia are minunata capacitate de a se obiectiva în „uneltele ei” şi de a le impregna pentru totdeauna aura şi câmpul personal de energie cu efluviile ei - ghicite aproape instantaneu de privitor. Cuţitul şi pistolul ca obiecte reale exprimă astfel, aproape cu aceeaşi eficacitate şi in absentia, mânia adversarului meu, deschizându-mi drumul către subiectivitatea lui (altminteri inaccesibilă mie - în lipsa unei întrevederi efective). Capacitatea de a prezentifica adversarul şi de a-l pune astfel pe individ într-o preţioasă stare de alertă (pentru supravieţuirea lui) la care nu ar fi avut altminteri un acces atât de contrastant – e cea mai preţioasă virtute şi folos pe care-l putem  trage de pe urma prezenţei unui pistol în vestă sau pe biroul din dormitor. Puţini au însă răbdarea să înţeleagă acest deloc de neglijat cadou pe care arma îl face omului şi se grăbesc fie s-o folosească, fie să se descotorosească înspăimântaţi de ea...

         De ce sunt armele atât de negre în esenţa lor? Probabil deoarece realitatea lor este întotdeauna întunecată de penumbra viselor noastre de stăpânire şi răzbunare – siuaţie în care ele se constituie în adevărate chemări, în găuri de absorpţie pentru venalitatea instinctelor noastre...cam la fel cum sunt sânii unei femei pentru libidoul unui bărbat întărâtat. Însă organizarea instinctuală a omului este mult subdezvoltată în comparaţie cu cea a animalelor şi prin aceasta nu trebuie înţeles neapărat că omul e mai slab ci doar că el dispune de o forţă chiar foarte mare, cu singura diferenţă (faţă de animale) că această forţă este extrem de nespecializată. Această stare de fapt este un cuţit cu două tăişuri în sensul că-l poate lăsa pe individ într-un haos paralizant aunci când e să se mobilizeze brusc într-o situaţie pe viaţă şi pe moarte dar, pe de altă parte, acolo unde există răgazul pentru premeditare – ea îi oferă acestuia posibilitatea de a-şi folosi constituţia într-o gamă foarte largă şi permanent variabilă de activităţi. Armele sunt o expresie printre multe altele a acestei deschideri spre varietate. Construcţia lor implică multă imaginaţie şi creativtate – care e de fapt materializarea imaginaţiei şi a creativitţii puse în slujba unei analize suprareale a adversarului. Capacitatea de a-ţi vizualiza adversarul pe toate faţetele şi în toate profunzimile e exprimată în ingeniozitatea conceperii designului şi a mecanismului fiecărei arme în parte – iar cu cât arma e mai sofisticată, cu atât capacitatea de vizualizare (şi penetrabilitatea viziunii) a manufacturierului e mai impresionantă.

         În fenomenologia armelor, diferenţele de nivel joacă şi ele un rol foarte important şi prin aceasta înţeleg două lucruri: situaţia în care vânătorul îşi pierde arma şi e nevoit să lupte cu mâna goală împotriva unui animal sălbatic şi situaţia în care o societate de agricultori(deci nu de vânători) ajunge în posesia armelor (prin moştenire, descoperie accidentală sau alte astfel de întâmplări...puţin mai bombastice). E infinit mai mare impactul psihologic rezultat din a lupta cu o fiară sălbatică după ce anterior ai înfruntat-o cu ajutorul unei arme decât acela de a o înfrunta permanent în acest mod (aşa cum se făcea înaintea descoperirii armelor de foc, să zicem...).

         Şocul fiind mult mai mare şi revelaţia interioară a celui ce e pus într-o atare situaţie va fi direct proporţională cu acesta din urmă. Urmarea naturală e că individul care supravieţuieşte unei lupte purtate cu mâinile goale împotriva bestiei prinde inexorabil gustul arhaicităţii (a freneziei vânătorii aşa cum era ea practicată în vremurile de început) şi, când va intra iar în posesia armei, o va folosi, în orizontul şi în inerţia(excitaţia?) revelaţiei proaspăt avute: adică  în cea mai directă manieră cu putinţă(şi astfel mai eficientă) – fără foc de avertizare şi ţintit într-o zonă cât mai fatală cu putinţă a corpului inamicului:

         „I'll put a bullet between your fucking eyes
         Pull the trigger - cock the hammer back
         5th shot to the back of your neck
         You're not a threat, you're a fucking disease
         Eradicate the enemy
         Dead body - another crime scene
         Blood-stained pavement, chalk outline
         Bullet holes you're dead and cold

         The end of all law - no warning shot[...]You won't survive, when the bullets start to fly”  (Six Feet Under  - No Warning Shot)

         Cu aceaşi hotărâre cu care vânătorul arhaic ucidea în pădure şarpele ce încerca să-l muşte ori cârtiţă ce-i strica gospodăria, vânătorul modern proaspăt ipostaziat în strămoşul lui mult mai îndepărtat, cu rana încă proaspătă şi aţâţătoare - de la şocul produs de diferenţa de nivel la care a fost pe neaşteptate supus – îşi va trata inamicul în cel mai pragmatic mod cu putinţă, adică ca pe un dăunător natural al biotopului său(„You're not a threat, you're a fucking disease”)  şi îl va elimina cu aceeaşi grijă cu care un vânător elimină un animal de care se teme fie că ar putea fugi (şi astfel l-ar pierde definitiv dacă l-ar auzi când îndreaptă arma spre el), fie că l-ar ataca el pe dânsul (şi nu ar mai avea astfel intervalul necesar pentru a-şi folosi arma), de aceea fiind capital să-l ia el primul prin surprindere.

         La fel se întâmplă lucrurile şi cu populaţiile de păstori/”populaţiile de păstori” care intră în mod neaşteptat în posesia unei arme de foc: o vor folosi cu fascinaţie, înnebuniţi efectiv de prgmatismul pe care noul instrument îl aduce în vieţile lor; de felul în care le uşurează viaţa şi-i face mai puternici şi capabili să acţioneze pe paliere la care anterior nu aveau nici un fel de acces. Unde anterior provocau o ploaie de săgeţi asupra duşmanului sau asupra vânatului, acum au ocazia să-şi asalteze ţinta cu o ploaie infinit mai rapidă şi mai incisivă  de oţel(„You won't survive, when the bullets start to fly”)

         În cele două cazuri discutate mai sus, cazuri oarecum antagonice(primul constând din pierderea armei iar al doilea din descoperirea ei), observăm că totuşi ambele eveniment(atât cel de dispariţie cât şi cel de apariţie a armei) au ca efect trimiterea individul direct în cea mai arhaică şi mai instinctuală zonă a sinelui său.

         Aceasta se întâmplă atunci când arma apare sau dispare BRUSC în viaţa omului. Secretul pentru a o face inofensvă este de a o transforma într-o prezenţă constantă şi într-un obiect de meditaţie,  introspecţie şi autodescoperire. Arma privită cu ochiul lui Shiva poate spune multe despre natura relaţiei individului cu celălalt dar şi despre istoia speciei din care facem parte şi a modului în care ea a ajuns la stadiul actual de civilizaţie...despre pericolule care incumbă în însuşi modul de formare şi agregare a actualelor democraţii, sau despre punctele lor sensibile (cele care trebuie tratate cu ea mai mare precauţie).

         În schimb, dacă e folosită -  arma anulează instantaneu orice istorie sau civilizaţie reipostaziind utilizatorul ei în puritatea instinctuală a stadiilor de început ale desprinderii omului din mediul animal...chiar în spaele acestui moment(„The end of all law - no warning shot”), deoarece există şi animale care afişează atitudini meditative înainte de a recurge la violenţă (am în minte în mod obsesiv filmarea de pe Animal Planet în care un rinocer goneşte crocodilul upă ce-i scoate o gazelă dintre fălci, ca apoi să încerce chiar să resusciteze gazela respectivă prin ceea ce părea un soi de respiraţie gură-la-gură).  

         Cât despre specia umană există exemple edificatoarea pentru speculaţiile filosofice de mai sus -  atât în modernitatea cât şi în postmodernitatea Europei : cee ce în Irlanda de Nord a ajuns să fie  numit „a shoot-to-kill policy” desemna în timpul conflictului catolico-prtestant(„the Troubles”) modalitatea recruţilor din British Army şi din Royal Ulster Constabulary de a „rezolva” problema IRA – orice persoană care era suspectată de forţele britanice sau nord-irlandeze ca făcând parte din gruparea teroristă IRA era împuşcată pe loc, FĂRĂ CEA MAI MICĂ ÎNCERCARE SAU INTENŢIE DE A O ARESTA. Aici avem exact frica vânătorului de a nu face zgomot astfel încât prada să se sperie şi să fugă, dar şi frica grăbită a agricultorului proaspăt înarmat de a împuşca cât mai repede şi mai „la obiect” duşmanul, ştiind că o eventuală replică a acestuia i-ar putea oricând fi fatală.

         Concluzie: e o mare prostie să eradichezi armele (într-o glorioasă distrugere a lor cu buldozerele şi  în aplauzele unei mulţimi hippie semi-drogată şi sexuat-pacifistă) -pentru că  în momentul (inevitabil la urma urmei...) în care ele vor fi redescoperite, vor produce acea diferenţă de nivel discutată mai sus – care diferenţă de nivel trezeşte inevitabil zone mult mai întunecate ale spiritului şi ale psihicului uman.

         Arma, pentru a fi tratată profesional şi matur, trebuie nu folosită şi nu distrusă ci contemplată permanent în mod introspectiv – cam ceva în genul a ceea ce ziceau Pieile Roşii despre nătură ( unde, după părerea lor,  „orice fir de iarbă sau piatră e o carte care îşi are povestea ei diferită pentru fiecare ce se osteneşte să-şi aplece privirea şi gândul asupra ei”).

        De aceea consider absolut capitală înfiinţarea unui Muzeu al Armelor cât mai complex şi mai diversificat cu putinţă, în fiecare localitate şi în fiecare cătun din fiecare ţară, mai ales în cele implicate în mod „clasic” în tot felul de sensibilităţi şi irasciblităţi.

Marduk - Wormwood

by Ormeny Francisc-Norbert

         From an instrumental point of view, the album is another valuable “train-ticket” for you to continue your journey within the great and quite  labyrinthine edifice of the genealogy of hate whose intricate and multi-faceted architectural construction began in the early 90’s.

         What makes Marduk music so special is, in my opinion, a unique capacity to create a certain epic dimension in key-nodal points of  the instrumental storm which they masterfully control down to the most weird possible details. This epic dimension breathes toward the listener from certain unique (even theatric I would dare to say; anyway with a high sense of solemnity ) modulations of the voice and some very colourlessly and unearthly cold (not in the sense of “very cold” but of “very strange type of coldness”)   bass-guitar and rhythm-guitar effects (such as those on Summer’s End with a much more sophisticated guitar version on Funeral Dawn).  These sulphurously-cold wrappings create sounds that magically resemble  the  frozen, senseless, unfriendly and diffused light from the sky during the early evening or early morning. An unique sense of progression in what concerns both the drums and the guitars brings about the salt and pepper of their style – that is, some highly unexpected accelerations meant to modulate from within the madness itself the pulsatile and almost biological nature of our thrill and shivers. The crossing point which reunites all these is a living intersection - that is an inter-section between you and your involved-in-the-play-self (the one  projected in a musical character within a musical universe). A living intersection is an intersection modulated by both reason and bewilderment: thus the two selves contemplate each other with luciferian (that is with the throbbing freshness of the “newly born”…with a fabulous thirst for life and “blood”) enrapturement and provide you with an unprecedented degree of consciousness (now you see the first constellation of you-s [previously hidden selves] with all of their sinister roots predatorily exposed - as the tentacles of  a gigantic octopus).

         This is by far the normal outcome of  a respectable psychological narrative – a narrative submerged in metaphors but in the same time paradoxically full of  real expressions…as if those metaphors had served as chemical coagulant, as a chemical catalyst and especially as a chemical reagent(or reactant - a test substance that added to a system in order to bring about a reaction or to see whether a reaction occurs…such a reaction being used to confirm the presence of another substance). Should one read Poe, Lovecraft and even Dostoievski, he’ll have the same feeling of self-discovery by means of another, and, I would add, as the most prominent gain, an overall openness of the heart toward the uncanny and the marvellous as once again possible in this mortal world (“suspension of disbelief” being the theoretical term used to describe such states of mind). The advantage that occurs when such apperceptions and appetites for the self  are transferred from literature to black metal  is that everything becomes more intense, more demonic and thus truly humane (because this is what the demon is all about- a great misunderstanding; a great incapacity [short-sightedness] to distinguish the healthy hidden layers beneath a necessarily- harsh armour).  

         The music of this fantastic Swedish extreme-metal band has this unique capacity of great narratives: different types of intense emotions forge deep into your consciousness different types of tensions and strains…and we, of course pay different types of attention to these intrusions / the good music, as well as the good literary thread, is the one capable to successfully and profitably orient the receiver throughout the intricate blind-alleys  of this psychological experiment. As we depart from one reality to another, from one self to another, we live this passing (and the due[corresponding] psycho-somatic passage) as a shock. This shock must be understood as being caused by the brutal/sudden displacing of attention (necessary to grasp the new reality) – displacement which equals, at a psychological level - the pains of a true skinning.

         Good art is the one capable to alleviate such socks – that is, capable to  make such painful displacements seem perfectly natural.

         Wormwood shines supreme in matters of the up-mentioned skills and tactics – being once again a perfectly united monolithic structure of  solid ideas that usually move on under the banner of self-progressive-hate.

         Well…I really enjoyed to the maximum Mortuus theatrics from Life’s Emblem for instance -  “Man: So say me noble stranger, what brings you here this night?/ Death: I have come to release you from the bitter taste of life/ Man: Why me? Why now? It cannot be my time/Death: Everything that falls to the ground is mine!” but I still think the magnificent legendary  voice of Ophthalamia can by no means be replaced by anybody. It is not that Mortuus’s vocals are fake or vapid but they totally lack the power that grows within Legion's carnal and yet so cozy screams. He is so lame and fake. Legion was a god of  seductive aggression and no one can replace him properly.

         The simple-minded you-tubers keep on saying aberration of the kind that he (Legion)  “lost it after Panzer”.  I don’t consider at all that Legion’s voice began to crack after Panzer Division – it just changed the style toward a more epic approach. It sounded good...kinda grim in a way, and I liked it anyway.

         “Let’s face it there are so many songs Marduk can't play now because Legion isn't in the band... can you see Mortuus singing Darkness It Shall Be???? I don't think so because he cannot handle that fast vocal phrasing that Legion handled with great ease... they have different vocal styles and cannot be compared really...” says  “azrael666ethereal” on youtube  and I strongly suspect that he hit the true point.

         On the other hand, to claim that “Legion lost it after Panzer” is to pretend that the Panzer Division album was the best they can ever produce and THIS in my opinion is the most unfortunate,  ridiculous and dangerous  possible retrograde-attitude. I can’t say it wasn’y a great album but, back at home I would always listen to Nightwing and La Grande Danse Macabre albums which are much more complex artistic acts capable of exercising  an everlasting fascination full of mythological and literary references…and that is, capable of releasing into our brain a much more complex and intense web of  images and states of mind. Wormwood follows the same pattern as these previous two great masterpieces with the only slight minus of a less expressive voice(not bad but Legion’s vocals would have make a heavenly perfect album). Instrumentally – Wormwood is definitely a darkly refined masterpiece.

         So, Mister Morgan, let the fiery   “hakkaa päälle”!!! outburst of young energy blaze into the crimson skies once again and bring Legion back – for the sake of Perfection whose canopy I’m sure you are striving hard to build, like an aura, all over the Marduk phenomenon.

        Rating 9.5 (should it have been with Legion on vocals - 12) An outstanding epic masterpiece of brutality and nuclear-cold instrospection.

Lake of Tears - One comes with autumn's rain and sing the song of morning (I know now where they do go)

de Ormeny Francisc Norbert

        Constantin Noica în finalul Jurnalului filozofic, atunci când încerca o ultimă variantă pentru „portretul adevăratului învăţător” afirma: „Să fii, dacă poţi, nu cel care încearcă să mai culeagă ceva [de la tânărul din faţa lui]; ci ploaia, ploaia aceea de toamnă, care nu ştie nimic despre culesuri...”

         Ploaia rămâne un prilejuitor, o fiinţă vie-lichidă care nu ştie nimic despre descompunere sau despre infrecventabilitate şi tocmai de aceea plonjează exuberant în prima şi te aruncă  într-a doua (forţându-te să te refugierzi taciturn şi cocoşat dincolo de ea şi dincoace de mizantropie), însă o face într-un mod ademenitor – înşelându-te din priviri alunecoase de vampă să vii să-i guşti aromele tari de pe cărări şi din iarba parfumată cu nuanţe sublime de nostalgii ce-au fost şi ce probabil vor mai veni.

         Te trage prin sfori nevăzute înspre ea, înspre câmpul deschis sau înspre luminişul de pădure (poieniţă) unde revarsă peste tine, în picuri irizaţi de apus, bazarul întrebărilor ei – cu scopul de a te prăda de răspunsuri. Oricum ai nevoie de un loc anume unde să te întâlneşti cu ploaia, într-o depresie tainic meşteşugită (alias construită atent, cu pasiune şi migală ca  o sculptură chiunezească realizată cu acul într-o scoică „Coming closer every day”) ce trebuie înţeleasă mai degrabă ca depresurizare (de griji). Acest loc e  o zonă fermecată, („Down the crossroads” ) spre care te îndrepţi cu dragoste pentru tot ceea ce şimţi că pădurea ţi-ar putea spune doar ţie şi după ce ai trecut de toate răspântiile şi problematizări false („Down the crossroads” = dincolo de dileme, ezitări şi neîncrederi), după ce ai operat în tine însuţi un tandru epoché husserlian.

         Ploaia are această mare capacitate, de a construi principii incantatorii independente de sens şi de a le desena geografii divinatorii şi terapeutice.

        { Uitându-mă la gâscanul ce te provoacă cu privirea lui sfidătoare de pe coperta de la Crimson Cosmos mi-e imposibil să nu mă gândesc la minunata lume a lui  Nils Holgersson şi să afirm că viaţa în plinătatea ei şi bucuria încep cam pe undeva pe acolo pe unde începe să se termine (să dispară, să se estompeze) sensul. Prin întârzieri plăcute - frumos şi elegant calculate astfel încât să se integreze util în geometria zilei – Daniel Brennare răstoarnă conceptul rece-ştiinţific de maşină a timpului al lui H.G.Wells în cel de maşină de vise, FĂRĂ însă a trăda atmosfera fantastică şi aspiraţiile romantice din fabulosul roman „Time Machine”...deoarece maşina de vise este şi o maşină a timpului dar, dacă vreţi, o maşină a timpului mai perfecţionată, mai modernă care are capacitatea de a obnubila şi prelucra efectiv timpul în interfeţe de tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte...iar acesta DEJA nu mai e timpul convenţional ci „RĂSTIMPUL” în care, de exemplu, eroul din basmele tradiţionale româneşti îşi face marele număr de magie şi rocadă genială cu destinul: 

         Would it bring us comfort say, just a rainy day away
         I've got a little something on my mind
         [...]
         Come let's dream some, come take a ride in my dream machine
         Let's make a funny one, let's take a ride in my dream machine

         And when the dream is done, it's time to have another one(Rainy Day Away) 

         RĂSTIMPUL este surprins de Daniel Brennare în imaginea paşilor ondulatori ai timpului („A ripple forms on the brinks of time” Forever Autumn). Acest răstimp este cel mai îndepărtat de moarte punct posibil  („Blinded by dawning so you would take me/Futher away away from the fall”  So Fell Autumn Rain) unde moartea se resemantizeză artistic (fall – în engleză= toamnă/moarte) într-un ritual bio-oniric al ideii din ea înseşi.

         În amintirea sublimei aventuri a lui Nils Holgersson, cred că suntem cu toţii de acord că a spune că „totul este o iluzie” înseamnă, în definitiv, nimic altceva decât a recunoaşte iluziei un grad mare de realitate. Şi de aici încolo totul devine posibil...}

        Picurii vin din înalturi şi de acolo aduc fragmente pure de lumină - rupte parcă dintr-un soare prietenos-molatic şi încapsulate ermetic în globulele picăturilor („Boogie bubble-Upon clouds of purple they ride”) dar sting în pământ toată această lumină şi o îngroapă tot mai jos în noaptea predestinării:

         „Leaving with twilight though I was chosen

         To wander the way in the darkest of nights”(So Fell Autumn Rain) cu încheierea „But the night becomes you” în Forever Autumn care e, în fond un fel de gnoză chtonică exprimată în revirimentul/înviorarea unei binecuvântări existenţialiste.

         Iar aici e cred eu marea frumuseţe a muzicii suedezilor (mă rog, una dintre ele!) – modul în care reuşesc să îmblânzească şi să depăşească funestul sufocant care conotează ploaia în poezia simbolistă (unde acesata apare ca un solvent fabulos, ca un acid care arde şi lichefiază totul în calea lui). Dintr-un simbol murdar al unei morţi buhăite de la atâta îmbibare cu umeazeală şi putreziciune, muzica Lake of  Tears aruncă o nouă lumină asupra ploii - una din care elementul isteric şi nervozitatea au fost alungate, în locul lor fiind aduse siluete suav-sprinţare(acolo unde înainte erau corpuri greoaie şi plate)...siluete de calm (ce rezultză, asemeni prismelor de lumină-din rutina splendorii) care nu pot fi locuite dar ca te traversează binecuvântându-te cu prospeţimea lor de sticle translichide înmiresmate cromatic. Cum facea ploaia toată acesată magie a înţelegerii şi a unei împăcări euforizate a individului cu sinele-i cel mai nevinovat şi autentic melancolic ?: „And the secrets of the rain, they will stay the same”.

         Cu siguranţă, datorită faptului că ea nu ştie şi nu va şti niciodată nimic despre „cules” ci doar despre bucuria de spăla formne prosptete pentru a le reda încă şi încă o dată luciul – dar un luciu plăcut şi neutralizat, un luciu de apus dulce de toamnă. Ploaia e impecabil surprinsă de Brennare ca fiind mai mult decât o promisiume – o remanenţă şi o siguranţă care linişteşte şi calmează sufletul („will stay the same”).

         Orice ar fi, ştim că nu peste mult timp va veni o nouă toamnă(„And the time will come soon/With the secrets of the rain and the storm again”) în care lumina otrăvitoare condensată până la limita întunericului în perlele autoanularilor noastre simbolice (de scoici placide) se va dilua şi neutraliza iar în blândele transe de mulţumire a fructelor coapte şi divin parfumate de/din chiar propria împlinire (un eufemism mai ciudat pentru moarte...sau mai bine zis pentru o moarte mai ciudată).

Lake of Tears - Nathalie and the Fireflies

de OrmenyFrancisc Norbert

        Muzica  Lake of Tears se pricepe cel mai bine  înainte de toate (iar asta e apetenţa  ei  cea mai indispensabilă  ascultătorului) la reparat  idealuri ferfeniţate şi la împerecheat iluzii după nuanţe şi după toane şi capricii somnoroase. Daniel Brennare a creat o lume fantastică,  plină  de posibile ghilimele – o muzică care-şi invită fiecare ascultător să devină un posibil filosof şi să stabilească astfel  şi numai astfel unde trebuie puse ghilimelele şi unde nu (acesată selecţie fiind răspunderea filosofului prin excelenţă). Iar această invitaţie este deschisă/desfăşurată pe un spectru foarte larg de tipuri sociale, să zicem de la călugărul tibetan la omul de afaceri american; de la criminal la criminolog (în sensul  că e capabilă să creeze un păienjeniş de intenţii şi timidităţi în interiorul căruia modelează cunoaşterea ambilor cu o măiestrie aparte –foarte, foarte capabilă de specificitate)

         La o primă vedere Nathalie and the Firefliesarputeasăpară o simplădivagaţie (făcutăce-I drept cu un lirismmaiaparte) a unorbasmepentrucopii, un simplulustrucevamaifilosoficaplicatmotivelorfantastice ale folcloruluisuedez. Nu e o mare crimăsaudovadă de lipsă de profunzimeşi/sauacuitatesufleteascăsăvezilucrurileşiaşa – dar e totuşidovadaunui, normal la urmaurmei (avândînvederestresulcarieristic  dezi cu zi cu care suntemconfruntaţifără a fi practicvinanimănuiîn mod special pentruasta) început de miopieînceeacepriveştesemnificaţiareală a metaforelor.

         “Comes within, comes without, what's the scarlet about
         And the one from the sun for his fires and few
         Soon comes the sun, soon comes the morning here baby
         Comes the morning with scarlet and black there for you
         Oh, do they come there anew.”

         – iatăaici  o micăbijuterie de meditaţiedacă nu chiar o incantaţieexistenţialistă

         întoatăregulaîn care iubiţiiîşivorbesc  (menţionezcă e 100% interpretarea mea) unulaltuiadintr-o posturăcevamaineobişnuită – aceea de cadavreaşezateunullângăaltul (umăr la umăr)într-un sicriudublu, confortabilşispaţiosca un pat dublu - îngropatundevaîntr-un cimitirfoartepitorescşicalmant. Eistaudoarşiinspirăunulîntr-altul aroma reconfortantăşidulce a frunzelor de toamnăplăcutcoaptece cad pesteeiformândîncet o plapumădeosebit de moale, intimăşiînmiresmată. PLăcereacadavruluimasculinestesăîşipetreacăapusul cu iubita-I eternalături – unulînlinişteaceluilalt(“Comes within, comes without”), sub lespezireci (darrevigorantecadimineţile de octombrie) şiînritm de iederă: “Comes the morning with scarlet and black there for you” – atuncicândzoriistacojii de  la răcoareatoamnei se lărgescproapeţiînzenit, o licărire de speranţăţi se trezeşteinvoluntarînsufletulîncăşimaimelancolic de cadavru, dar e o bucurieatât de firavăşitimidădeoarecetrebuie s-o trăieşti din spateleuitării, în umbra negrului de iederăceşi-a orientatdeja (cu agilitatearapace a unei feline ce a mirositsângeproaspăt/tânăr) frunzeleverzi-lucioasespresoareşite-a lăsatînumbra obnubilantăcreată de partea din spate a frunzeloreice-ţiacoperăacummormântul, într-o modă retro-barocătotuşiponosită.

         Deasupra ta nu e la urmaurmeidecât o câmpieplinădefrunzegalbene inutile (“Like a life full of years ”)  şi o învechităşiascuţităiederăagresivăcrescutăoarecumpestesufletultăuetern solar -  canegiierupţidizgraţiospepielea-ţicânderaiviuşitânăr. Timpul, moartea, răceala,vântulşifrigul – nimic din toateacestea nu-ţipoateluadragosteaduiosmelancolicăpentrusoareletăuideaticşiştii bine căîntr-o multpromisăziveialergatânărşiproaspătalături de ea, goiprintrestele – cadouă raze incandescente (raze-licurici-fireflies)căutândiarhaosulizbăvitor  (marele vortex generator de materieşicăldură):

         “Comes the morning with scarlet and black for you maybe
         Past the sun hides the one with fires anew
         […]Nathalie comes the ones of tomorrow
         With the fireflies there
         Nathalie tell me then shall we bother
         With the fireflies there.”

Satanochio - Hoax

by Ormeny Francisc Norbert

        Why some animals can be tamed but never manipulated (in the sense of carried through a full process of assimilation), while humans can be? Well…mainly because, from the point of view of their biological development, humans have quite a queer cycle: the fetal period of the human organism stretches about a full year after  birth. Thus, at animals we witness a complete intrauterine biological development while at humans the very same development continues and is accomplished after the detachment from the uterus. In this way, the “unfinished”(from the point of view of character-formation)  human fetus is directly exposed  to the outer  influences while still being in full process of finalization of  his general being. Here is the place where Marshall McLuhan’s famous formula “The Medium is the Message” reaches its maximum of visibility. Being directly exposed to the medium while still incomplete, the would-be human is invaded by that medium. The medium infiltrates into him and changes completely the mechanism within his process of  completion as well as the outcome of this process. Thus, the would-be human internalizes the medium to such an extent that he becomes flexible and permeable to  manipulation. In what is known as philosophical anthropology, such observation were initiated by Portmann who named the up-mention state/period of the fetus  “extrauterine Frühjahr“.

         At the level of the body, the consequences of this biological reality is that man is continuously caught and ripped inside the following antinomy: to be himself  a body and to simply have(possess) a body (without at the same time being that very body which he possesses). Between to have a body and to be yourself a body there is always a highly fragile equilibrium that demands continuous accommodations and “delicate” readjustments.

         In Satanochio’s video “Hoax” we are confronted with the two most illustrative (and also extreme) examples of  this reality: religion and prostitution. Here occurs a very interesting situation…

         For example, Catholics swallow the wafer pretending it is the body of Christ and drink wine pretending it is the blood of Christ. Unlike Protestants (who comprehend the big metaphor behind this social act), Catholics “psychotically” believe that the wafer and the wine are the very body and blood of Christ. And they happily agree to integrate both of them (wafer and wine) into their body as they firmly believe that they only possess a body; that they are not a body; that they are first and foremost spirit. He who only possesses a body without being himself that  body cannot have an organic unity with his limbs and organs; he is incomplete from a corporeal point of view and will search to still somehow achieve this completions by outer means (wafer and wine).

         On the other hand, prostitutes consider the exact opposite: they do not possess a body (their body is everyone’s property; is continuously exchangeable for money) but, having no other means to gain a living for themselves they cannot but become one with their body. Society too contributes to this state as it  regards them solely in terms of their body, considering them soulless.

         So, a prostitute is her body, while a Catholic has a body.

         Our daily reality is mould by these two acknowledged “measurement units” and thus a corporeal reality becomes a sinister corpo-real reality (and a “real reality”is a reality which can no longer hold, which is on the verge of collapse back into real).

                                                         photo by: Ormeny Francisc

                    Man is never truly alone. Even the loneliest man on the planet is in the company of his working methods. Thus, the loneliest man ( the artist) will have to have the most fertile possible relation with  his methodology and find a way out of this coropo – real back into a safe reality…a third way between to be a body and to have a body. What can it be this third way?

         Before answering the question – we must specify that it is highly important for such a third way to be discovered in due time, should we want to remain in the natural and not fall into the Unnatural (which is Man’s True Fall). In a natural world the producer acts upon his product, but in an unnatural world the product controls the producer. And this is a very sinister situation – both in the case of  thewafer and in that of prostitution (prostitution in the sense that the body released out there on the marked is a product shaped by customers’ demands and not an independent entity) and they both reflect themselves directly in the “chemical formula” of the spirit (have direct repercussions and strong echoes in the spirit)-and here is where the Fall begins.

         I will name this infernal relationship with the object “objectivity” and suggest as cure the subjectivity. Not solipsism and not relativism but still a humane subjectivity meant to attenuate the infernal presence of objects in our lives. How can we access this subjectivity? By walking in the rain without umbrellas – in the sense that society has built upon herself a protective umbrella of legitimizations for her deficiencies and flaws. And as long as you confront the “rain” from below this umbrella you practically wrap yourself  (like a corpse in its shroud) in her legitimizations: censorship, political correctness (maybe the biggest hoax of all times – let’s be honest, how can something political be correct in the same time???!!!), hypocrisy, conformism…in short “objectivity” – the state of affairs when man is no longer created in the image and likeness of God but in the image and likeness of objects that substitute God in our daily existence (icons, crosses, candles, other religious monuments and artifacts). This is the sad and sinister so-called “objectivity” and “rightfulness” of the modern man.

         We have to throw away this evil umbrella of legitimizations, walk once again courageously in the rain without umbrella or use it as some sort of parachute it in order to fly (like Mary Poppins now fallen into ridiculousness - but to my mind still an elegant-enough liberty-like gesture) over their chicanes.

         The “trick” is that we must not search this kind of liberty outdoors but solely “indoors”-namely in our always-meaningful past-experiences: these past experiences sediment themselves into our memory by means of freezing (they freeze in our memory) and whenever we want to make use of them, we just have to find a way not to melt this precious ice, but a way to bring it to the surface and thus transform it into the healthiest water ever to have been tasted.

         Here we can also perfectly read two of the most beautiful messages of the “The Extinction Algorithm” -  motion picture directed by Costin Chioreanu and based on a story by Mister S.  : “Water was the gate between worlds […] I want to discover the other side, a world of memories”, but especially “The cold weather is coming” - meaning that the cold icebergs full of precious memories sedimented in our psyche are  now significantly and sinisterly-divine rising to surface with the same devastating force with which continents once rose from the gloomy bottom of the archetypal ocean – and this is the force of inspiration (a continental-pushing [brain]storm). 

         Inspiration remains the most acute humanizing force in an “objectified” world.  

Extroduction

         The work of this unusual but highly interesting Romanian “evil metal band” should also be placed in a broader international musical and filmic context as the general atmosphere and imagery of the video Hoax lend  themselves to such references.

         First of all, the up-mentioned idea that “we must not search this liberty outdoors but solely ‘indoors’ - namely in our always-meaningful past-experiences” is ever present on the covers of the first two (and also the best) albums of the Hungarian black metal band Sear Bliss. For instance, on the cover of  the  “Phantoms” album we can see the eagle flying majestically toward the heights but, on their second album – “The Haunting” we can see the very same eagle clearly descending or, better said, flying somehow ritualistically toward the heart of the abyss (the two covers represent a natural transition and a very beautiful metaphor)

         Likewise, Alfred Hitchcock’s 1963 The Birds is ever present in the Hoax video: a long beak of a rather curious and strange bird (to me it looks like a seagull) appears immediately after the image with the naked prostitute plumping her fleshy shapes all over the stage (second 52’’ of the video and, especially, 1’:27’’). And this, besides Hitchcock’s movie, vaguely but still surely suggests  Edgar Allan Poe’s  “The Pit and the Pendulum” – precisely, some sort of French iron cock placed on the top of the roofs of the churches (in order to indicate various winds) – a nightmarish cock  wrought on edgy aluminum that functions psychotically up-and-down  like some sort of  a perpetuum mobile while pecking, with a sisyphical thoroughness, into puffy female-flesh.

Suicide and redemption (Death Magnetic - Metallica )

de Red Raven

Am ajuns...
Cu suflul tăiat, dar am ajuns.
Mă îndrept spre oglinda crăpată ce spânzura de cuiul ruginit, înfipt în stâncă.
Îmi rânjeşte livid o arătare ce cândva era un om.Cândva...
Accidentul se petrecuse demult. Perioada aceea nu o mai puteam încadra într-un interval de timp foarte bine limitat;pentru mine existau acum doar două spaţii temporale de referinţă: înainte de ... şi după...
Acidul sulfuric nu face casă bună cu pielea. Asta o ştiam demult. Probabil, însă, că nu o ştiam destul de mult. Ceea ce nu ştiam însă era senzaţia ce ţi-o conferă picăturile limpezi şi reci ce-ţi picură voios pe faţă. Un clipocit vesel, de altfel, dar mai greu de suportat. Şi nici mirosul de carne arsă, sfârâitul monoton al propriei cărni ce se coace în suc propriu în timp ce te zvârcoleşti în urlete de agonie. E o senzaţie neplăcută să fii digerat de viu de un lichid anorganic, inert, pe care îl poţi confunda uşor cu banala apă de izvor.Still waters run deep...
Dar ei nu l-au confundat.
Sunt sigur de asta.
Sunt sigur de asta...
Nu l-au confundat de fel.

Eram un bărbat arătos înainte.În liceu jucam baschet în echipa şcolii.Ajunsesem departe în sport.Semnasem chiar un precontract cu o echipă de liga I. Am făcut si modelling. E o senzaţie plăcută să fii admirat.Să fii plătit, plătit să porţi haine scumpe, să zâmbeşti...
Să fii Om.

Îmi aprind o ţigară şi mă arunc pe fotoliul jegos pe care îmi visez visurile şi trăiesc coşmarurile.
Nicotina începe să-mi invadeze creierul şi simt o amorţeală plăcută ce mă cuprinde cu voluptate, una dintre puţinele plăceri ce mi-au mai rămas pe această lume.
Dar e bine şi aşa...
Ochii mi se rotesc mecanic către "bucătărie", reprezentată de o masă de stejar pătat. crăpată la margini, acoperită cu o bucată soioasă de linoleum.
Şi cu mâncarea stau prost, rezervele mele fiind pe ducă...Şi eu sunt pe ducă.Şi ce?!
Resturile ultimei mese vegetează letargic pe masă. A fost o masă copioasă.Vânat.
Am mâncat până la refuz, animalic şi un sentiment imens de satisfacţie m-a cuprins după aceea. Mi se întâmplă rar.
Şi vânătoarea a fost grea, am urmărit prada zile în şir, am stat ascuns ore la rând, tremurând de frică că mă va vedea şi ca zile întregi de urmarire vor fi fost în zadar...
Dar am avut noroc.Pe la amurg, a luat-o pe o cărare laturalnică, mai neumblată.
M-am furişat în spatele ei, şi cu o plesnitură seacă în şold am doborât-o.
S-a prăbuşit instantaneu.M-a privit cu nişte ochi mari, umezi şi un fior de groază metalică i-a schimonosit faţa.M-a recunoscut.
Şi eu l-am recunoscut.
De fapt nu l-am putut uita vreodată, caci era ultimul dintre Ei.
Au fost nouă.
A mai rămas doar el...
Momentan.

Şi a început să urle.Ţipetele sale de groază  mi-au atins firele de păr ce mi-au mai rămas pe cap, având un rol afrodisiac asemeni atingerii calde a unei fecioare în plină transformare către stadiul de femeie. Sângele amestecat cu otravă îmi curgea în vene, pulsând cu putere în timp ce înfrigurat scoteam cuţitul.
Am început să-l tai cu nepriceperea grăbită a unui adolescent ce încearcă pentru prima oară plăcerile cărnii...
Întâi urechile. Cu grijă. Le-am analizat atent. Două foiţe subţiri, ca de varză care ne ajută să auzim, să captăm sunetele mai bine.
Eu unul le captam.
Omul se zvârcolea, urlând în continuu plin de sânge, plin de sânge şi cu ochii injectaţi. Am scos cleştele şi din două smucituri i-am smuls pleoapele, lăsând la iveală două bile rotunde, sângerii ce se învârteau îngrozite asemeni girofarului Jandarmeriei în plină zi de derby.
Au urmat dinţii, ce au sucombat rapid, pradă a unei lovituri năprasnice de tesla.Sângele s-a amestecat cu rugină.Carnea a întâlnit fierul. Apoi cu ajutorul unei sticluţe cu amoniac, l-am readus la viaţă. Căci este de înţeles, animalul leşinase.
L-am dezbrăcat rapid. Cu ajutorul unei lame Wilkinson, concepută parcă cu acest scop, i-am înlăturat pielea inutilă ce-i învelea falusul care prinsese şi el zile mai bune, lăsându-l expus.
Am deschis o sticluţă cu sodă caustică şi am turnat-o peste rană pentru a o cauteriza, se înţelege...
I-am scos splina îndesându-i-o în gură şi l-am disecat voluptuos şi cu precizie eleveţiană.
Încă se mai mişca .
Cu o ultimă lovitură de baltag i-am desprins capul de pe umeri. Sângele ţâşnea fericit în jeturi, pulverizând iarba din jur cu picături roşii şi calde.
Era ultimul...
Eram răzbunat.

M-am trezit brusc. Aţipisem.Vântul foşnea printre crengile brazilor.Urlete de lupi răzbăteau prin desişul nopţii.
Am ieşit afară să le ascult glasul.Bezna totală domnea în crâng.Ştiam ce urma să se întâmple.Am tras  poarta grea de lemn la gura grotei.Gazul încă mai ardea.
Am aruncat o ultimă privire şi apoi m-am scufundat în masa neagră a nopţii.M-am contopit cu ea...
Am auzit foşnete uscate de paşi flămânzi, dar nu m-am întors.
Era timpul...
Eram pregătit.

        \m/

Reproducerea materialelor din această revistă sau a unor fragmente de materiale este permisă numai cu condiţia precizării sursei.

Webdesign by: Ştefan Matyus Ernest