Europe's Times and Unknown Waters #3
e-revistă culturală
lansată în Aprilie 2009
ISSN 2066 - 3323

Arhivă   About Us   Redacţia   Home
Jurnalul Theodorei (prima pagină) - de Ormeny Francisc Norbert Unleash the Beast - by OrmenyFrancisc Norbert Înainte şi după sinucidere(tableau suicidaire) - de Patrick Călinescu Sex la Birou - de Ormeny Francisc Norbert Ce-ţi rămâne - de Dan Pandici Ochi, zare şi lacrimi - de Alina Grad

Jurnalul Theodorei
(prima pagină)

de Ormeny Francisc Norbert

        În acelaşi tort cu fascinaţia şi obsesia, păcatul nu e niciodată un cec în alb – el necesită o cunoaştere intimă a efluviilor trupeşti. Această cunoaştere începe printr-un complicat exerciţiu de ghicire a tuturor combinaţiilor posibile de senzualităţi, în ceea ce pare a fi un joc asemănător cu cel practicat în copilărie (nici el şi nici pe acea vreme – nu total lipsit de o oarecare [foarte confuză pentru că foarte incipientă] tentă erotică, vizibilă fie şi numai în sclipirile viclene şi periculos umede şi în zâmbetele sticloase a celor ce puneau întrebările ). Odată cu această primă variaţie pe o temă dragă ţie, temă pe care o simţi tânără şi cald-apropiată (ca fata pe care o vizezi), începi să-ţi realizezi cât spirit  mezomorf (în sensul de intermediar între starea amorfă și cea cristalină) conţine în el păcatul sau, în termeni mai kirkegaardieni spus, cât trup şi cât suflet (spirit) abundă clocotind greu-concentrat în această stare de tensiune ce vrea cu orice preţ să se vadă devenind posibilitatea unei posibilităţi. O priveam panicat dar cât se poate de „conservator”-precaut...desigur, nu din politeţe înţeleasă la modul abstract şi absolut ci din teroarea cea mai intelectual-instinctuală de care am fost vreodată capabil şi care-mi spunea că dacă fac vreun gest nepotrivit sau dacă observă un detaliu „deplasat” la mine,  îmi tai posibilitatea fantastică a unei viitoare abordări. Şi ştiam că ar acolo ar putea fi femeia vieţii mele, şansa unui eseu perfect, triumfal-emblematic pentru rugbistul-crucişător care mi-am propus din totdeauna să fiu la nivelul masculinităţii pe care mă chinuiam zi de zi să o reinventez arhaicizând-o cu fel de fel de reverii păgâne (penibil-copilăreşti în esenţa lor, dar la care ţineam foarte mult pentru că mă făceau să mă simt mai nobil-retras faţă de ceilalţi, mai întunecat-religios). Ştiam că are un nume foarte frumos (Stâncel) şi două prenume cu rezonanţă puternică (Theodora şi Eva), foarte feminin-impunătoare şi malaxate istoric până la un ermetism elitist perfect.  Mă speria din foarte multe puncte de vedere: nişte gambe foarte suple şi ales-bronzate dezvelite de o pereche de pantaloni trei-sferturi roz, un păr blond uşor ondulat de nimfetă ce mima-testând vampa erotic-buimacă (într-o concupiscenţă pur sociologică, foarte viscerală în anticondescendenţa ei - ce dădea impresia de  sfidare dar care se dorea în taină a se rafina într-o provocare, o provocare ce putea deveni, dacă nu era în chiar esenţa ei, foarte periculoasă atât prin roiurile de tentaţii pe care le trezea şi le stârnea înspre ea, cât şi prin percicolul respingerii arogante a tuturor „insectelor” ce-i cerşeau polenizare [orice ar putea însemna asta-oricât de puţin ar fi...chiar şi o atingere cu „picioruşele a părului ei catifelat şi zvelt, ca să nu mai vorbim de un sărut fin-trandafiriu”] şi a împingerii consecvente a întregii situaţii personale într-o zonă de izolare din care nu se mai poate ieşi decât prin aţăţare grea, cărnoasă ca o pulpă de fruct copt puternic, a „adversarului” ...), un trup ce emana prin siguranţa mişcărilor „profesionalismul” psihotic al Claudiei Schiffer şi o colecţie de nume menite parcă a închide şi a sigila cercul de aur alb a ceea ce eu am catalogat acolo a fi „mai mult ca sigur o scăpare şi nu o fiinţă vie”...vie-în sensul realităţii de zi cu zi a viului bătrânicios (în ciuda vârstei cuprinse într 19 şi 21 de ani) ce mă cangrena şi mă îmbâcsea de viu dinspre celelete fete? cu aspect de mutanţi cronocentrici (ale căror deformări eu le puneam pe seama poluării, a lipsei de exerciţiu fizic şi a unei irecuperabile şi nesimţite prostii care le făcea să stea să se „gătească la oglindă” trei ore înainte de discotecă [timp în care fundul se aplatiza, iar creierul se descreţea, relaxându-se], să adopte ţărănismele bunicii în viaţa de cuplu şi să voteze cu PDSR-ul).

photo by: Ormeny Francisc


         Cum spuneam, o scăparea suradotată  a zeilor despre care ştiam că poartă binecuvântarea unui accident norocoso-irepetabil (o eroare pe care un sistem perfect o dă o dată la o mie de ani)şi , în agală măsură, că trebuie să pun mâna negreşit pe aceast expozeu de ambrozie pe care muzeul s-a păcălit şi l-a scăpat în realitate, în vitrina ieftină a unui magazin.

         „Magazinul” de care vorbesc e clădirea facultăţii de litere a Universităţii Babeş-Bolyai care, undeva în vara lui 2003 găzduia scena de hiperventilare descrisă mai sus – în cadrul concursului de admitere la secţia engleză-franceză. Tocmai aterizasem de la Iaşi (unde făcusem anul I de facultate şi de unde încercam acum să mă transfer prin acest examen scris) şi savuram acolo, cu un sentiment de clandestinitate mai plăcut şi mai intens decât al unui violator, plăcerea de a invada Ardealul din perspectiva moldoveanului ce „vânează” în mod „ilicit” pe teritorii ce „nu i se cuvin.” E o cutumă şi o tradiţie a „interdicţiei” la mijloc care aţâţă şi care îndeamnă la perversiune.

         Sentimentul de clandestinitate „infracţională” era amplificat şi de faptul că nici măcar nu eram acolo pentru acelaşi lucru: ea dădea admitere în mod organizat, clasic, post-bac; eu dădeam un altfel de admitere – un fel de precondiţie ca să mă pot transfera de la Iaşi (fiind oarecum deja admis). Pot spune şi că încercam să sparg sistemul forţând puţin uşa din spate şi să-mi iau o viză „problematică” spre „occidentul” României. Spun „problematic” deoarece a fost un transfer cu foarte multe complicaţii birocratice pur kafkiene al căror rezultzat final a fost acela că am fost trimis să dau efectiv examenul scris de admitere alături de colegii mei mai tineri cu un an (asigurându-mă că e mai mult o formalitate şi că e mai simplu aşa decât să se lucreze la adaptarea unor hârtii imposibile din punct de vedere al codurilor, creditelor, numărului de ore şi a datelor insuficiente sau neclare sau pur şi simplu extraterestre pentru noul secretariat – mâzgâlite pe hârtiile vechi, estice). Iată însă că, într-un act de  rebeliune tip poltergeist a transcendentalului, imposibilul, neclarul şi extraterestrul au ieşit din hârtie (tot aşa cum ies monştrii din televizor) şi s-au încarnat în această tânără zeiţă „ieşită la plimbare” – grefându-se toate  în mod dureros, ca un tatuaj, direct pe insuficienţa mea. Marea clandestinitate nu era însă nici pe departe toată povestea administrativă descrisă mai sus ci era de fapt un ocean de mirare neputincioasă pe care-l experimentam în faţa distanţei pe care acesată domnişpoară o emana cu atâta uşurinţă...exasperantă. Aveam încă multă vreme de atunci încolo să mă uit prostesc fascinat la această bijuterie vie, ca „boul la poarta nouă” şi recunosc că mi-a luat ani buni să cronicizez încetul cu încetul o anumită atitudine de exaltare pur-epifanică (religioasă de-a dreptul în respectul ei mistic pentru chipul din icoană), timorat-copilărească – şi s-o transform într-o atracţie totuşi normală pentru o fată frumoasă şi specială...care poate fi totuşi asimilată în inima mea ca o caracatiţă şi în sufletul meu de rechin prietenos cu delfinii – aşadar prost-înţeles şi dornic să înveţe.  

         Totul a devenit mai cald când am început să am bănuieli că nu e atât de sigură pe ea pe cât vrea să pară, că acolo e de fapt un mare, deşi impecabil-apolinic strălucitor scut la mijloc:  îi simţeam anxietatea şi vroiam cumva să i-o captez în mine şi s-o cronicizez mai departe, „măcar atât să fur de la ea”(gândeam pe atunci). Însă, odată ce acest filon a fost deschis anxietatea dintre noi doi s-a dovedit a fi virulent-contagioasă, s-a dedublat într-o foarte nesigură reciprocitate şi a început să traseze, cu horror-vacui-ul lui Wölfli internat la psihiatrie, anxioasă, conturul păcatului în toate direcţiile – iar păcatul tratat astfel prinde puteri şi sare, din starea lui amorfă de păcătoşenie, direct în formele precise ale trupului ei graţios de felină tânără, înaltă şi puţin nesigură pe ea şi în trupul meu de Antonio Banderas lucrat cu înverşunare la sală aproape zi de zi. Saltul a fost cu siguranţă un salt liber, asumat în toate deliciile libertaţii şi având drept resort INTERDICŢIA – marea carte pe care ea, abia acum îmi dau seama, a jucat-o atât de frumos şi de ireproşabil...şi pentru asta nu voi înceta niciodată să-i mulţumesc.

         Mi-a refuzat cu o „deontologie” de psiholog rafinat  orice zâmbet explicit, orice privire în direcţia mea, fără însă a diminua cu măcar o picătură tensiunea pe care şi-a construit-o cu atâta migală în jurul aurei personale de uraniu zenitic şi care chema „dulci nelinişti” să se arate şi s-o venereze brutal şi sado-masochist în intimitate dar delicat şi impecabil-politicos în societate. Libertatea devine reală doar atunci când ai opţiuni, mici speranţe, iar ea ştia acest lucru şi arunca cu ele peste publicul specator la picioarele ei lungi, suple şi elegant elastice în mini-jup - ca pe confetti, într-o baie multicoloră revigorantă (însă la nivel metafizic cu arome grele de curcubeu-îmbuteliat-în-crin). Visam aceşti confetti şi făceam băi metafizice-terapeutice în ei 24/7. Însă ştiam că situaţia nu poate rămâne chiar aşa, deoarece erau confetti nervoşi a căror problemă trebuia rezolvată cu foarte multă responsabilitate şi tact perfect calculat. Aceşti confetti, mici  materializări parcă ai pistruilor ei dulci şi diafani sunt ca nevinovăţia însăşi – nu e vinovată, dar totuşi e anxioasă ca şi cum ar fi (deja) pierdută.

         Kirkegaard, vedea anxietatea ca pe „realitatea libertăţii ca posibilitate a posibilităţii” în care ecuaţie, interdicţia apăre ca o condiţie de posibilitate a acestor posibilităţi – interdicţia îl face anxios pe om pentru că deşteaptă în el posibilitatea libertăţii. Iar atunci când ea e explicită se cheamă că ai, în sfârşit, un ţel în viaţă mult căutat şi euforic regăsit.

         Iar acesată împărăteasă scump-sfidătoare a ieftinităţilor a ştiut cum să împingă totul în preţiozitate, în „ales”, umplâmd spaţiile create de intuiţiile prefigurante cu experienţa nepreţuit-atâţătoare a interdicţiei explicite în chiar toate „apropourile” şi sugestiile ei discret-schiţate sau uşor-alunecoase.

photo by: Ormeny Francisc


         Anxietatea a înţeles-o ca anxiousness , ca „urge to do something”, ca nevoie de a te exterioriza în plină chiasmă protectiv-intimă (în inima furtunii fiind cel mai intim, mai sigur şi mai liniştit loc de pe Pământ). Acesata e o lecţie pe care doar femeile cele mai sensibil-inteligente o înţeleg - copiii o înţeleg şi ei şi o exprimă în căutarea monstruosului, a aventurii, a fantasticului. Măsura în care fiecare o femei poate deveni un copil în acest sens e măsura în care ea poate găsi empatia cu cel ce-o adoră şi pe care ea l-a perceput înainte vreme, inexorabil, în mod alterntiv între o antipatie simpatică şi o simpatie antipatică.

         Zelul cu care m-am sacrificat pe altarul reacţiilor ei violente de apărare a frigidităţii  de îndată ce mi s-a dat cea mai mică şansă – nu  făcut decât să-i dovedească puterea efectivă a pielii ei fine şi vaporoase (dar totuşi amazonic, sălbatic şi natural bronzată ) de a genera în flux continuu o contradefiniţie a realităţii, sau, altfel spus, de a provoca un şoc biografic sever capabil să dezintegreze realitatea interiorizată masiv de orice „gorilă” a masculinităţii.

         Visele nu pot fi ţinute în carantină, dragă Theodora, deoarece există mereu o prezenţă obsedantă a metamorfozelor resimţite şi ca posibilităţi sinistre de umplere cu efervescenţă. Asemenea terori metafizice nu pot fi întotdeauna exorcizate în timpul ritualurilor matinale iar dezacordurile rămase pot crea o densitate de realitate mai mare decât cea a fostului întreg(acum funciarmente demodat şi îngropat în desuetudine – întregul fostei frigidităţi). Aceste dezacorduri e foarte posibil ca de acum înainte să îmbrace în mod exclusiv forma tentaţiei ca pe un palimpsest blasfemiator la adresa fostei icoane din care am reuşit să te scot şi să te aduc în braţele mele (care s-au dovedit în cele din urmă a fi fost nu providenţiale ci de-a dreptul matriciale pentru întregul sens al formelor tale pufoase, graţios pneumatice,  narcotic apetisante şi foarte retroproiectabile).

Unleash the Beast

by OrmenyFrancisc Norbert

        “There is a monster in every cellar. There is a beast under every bed... an evil gnome in every basement... and there are, most certainly, devils in every closet.” I read this very interesting phrase on  the My Dying Bride forum (the “delirious stories” section ). At first I didn’t know exactly why but it surely sounded suspiciously familiar to me…almost empirical. Then I look around and I suddenly realized  what it was.: I was sitting there, in one of the old-smelling toilets of the Faculty of Letters  in Cluj surrounded by a discouraging mass of masculininized, bulky, sluggish and brutified girls displaying an incredible attitude of agrarian greed and natural-healthy  pleasure  for proletarian-full-of-raw-pride  smoking, gossiping, and other annoyingly audible “brain-farts”. They were just standing there, smoking in swollen faces in front of the washbasin and giving you aggressive and  defiant bovine gazes (which were supposed to be neither more nor less than “flirtations”…if you can belive it!!!). They were just standing there in an aggressively indifferent pose,  exposing their deformed  fat forms and stuff  boorishly crammed and thrashed  in cheap Turkish jeans. Their buttocks looked like communist monstrous bags filled with rancid greengrocer’s stuff. This is supposed to be the famous American aesthetics of buttocks as outlined by blue jeans?! These monsters were everywhere – smoking, coughing, ailing, sneezing (what can I say: “Support bacteria. They're the only culture some people have.”), bursting into animal and  hysterical laughter, making up, fatly occupying space : in every cellar (alias seminar room), in every basement (alias  reading rooms shabby with heavy dust where bespectacled nerds would rot hard, straightforwardly  magmatic), under every bed (alias tall windowpane – smoking and cursing the professors), in every closet (alias toilet cabin defecating hard and dropping in the toilet tampons  filled with menstrual blood and vaginal moss). So these monsters really exist.

         A sneeze comes out of the mouth with a speed of 960 kilometers per hour – if you sneeze too hard you can break a rib and, if you force yourself to keep your eyes open while sneezing, they can go out of their sockets. On the other hand, the largest speed of male ejaculation ever-recorded was 45.05 kilometers per hour. How I wish I could see all these happening  liveon their faces…or whatever they were.

         The next phrase from the very same section of the forum:   “bellybuttons ripped from the stomachs of one-year-old babies” – such monstrous carnal dirty holes can’t be but their eyes, empty of any sensitive passion – eyes like some raped anusesreflecting  a piggish-muddy soul.

         But, since the dawn of time, it is well known that in every fetid swamp lives a mystical princess  who would take the daily snapshots  and  blend them  in ropes of hope and delirium. Or, as  Pablo Neruda beautifully put it "You can cut all the flowers but you can not keep spring from coming".

         Once, in the hall, in full abhorrent crowd of such monsters with moustaches  badly plucked,  she rubbed against me with her breasts winningly headed forward, without my noticing. And, from this moment on, also without noticing, my life started to slide down on the very life-line which grew longer and younger than ever in her palm.

         Epiphany is a sort of  total revelation when all sort of weird things about yourself  become clear to you:

         the atomic clocks lag behind a second once every few million years; if a man lies in a basin of milk that ferments, he has  much greater chance to die, because during the fermentation a toxic gas is released;  what makes a big be a pig is, after all, the fact that it can’t look up at the sky; and the most interesting  one – and the one I  felt most acutely in her airy presence – At the North Pole there are people who raise penguins, this being their job: penguins fall back because,  when a plane flies above them, they looked up, and also raise their heads, and follow the flight of the aircraft leaving behind their  heads and looking up, after which they unbalance and fall back. In this case the person in charge with lifting penguins  comes and raises them.

photo by: Ormeny Francisc


         But you also realize important things  that you should take into account whenever  playing with women:  the number 666 is the sum of all numbers from the wheel at the casino. I wrote her a small love note but never had the slightest courage to approach her and  slip it  into her palm. I always ended up crumpling it but, in the process, I realized that , any sheet of any size, can not be folded more than 7 times – and there was her birthday (the seventh of December ) the greatest Sagittarius roaming around that old building with shabby rooms and deformed creatures that can not be identified by age or sex.

         Theodora… the cold distant and fragrant light able to vascularize one’s existence.  Her frivolities, lusts and wonderings slept majestically next to me, every night, like cathedrals. The coming years were full of silent gazes of what may come  and such effects were felt like a sort of weird reciprocal pregnancy the evolution of our mutual experimental fetus  of playful allures depending on the winds of emotional fragrancy. It grew and decreased  in waves of panic whenever we felt one behind the other…because, "No wind, no waves” – you know that baby, don’t you?

photo by: Ormeny Francisc


         I knew I’ll never be tired of being her perfect reflection and I also knew what Antoine de Saint-Exupéry simply couldn’t  understand:the Logic in her Thorns is the the same withthe logic in her petals– a logic

         for counting those mistakes we were not supposed to have made.

         Windows started flashing pictures of her  from everywhere and,  in the dizzy whirlwind caused by all those flashing windows,  I instinctually realized  that like the passing of days, soon all must part ways . But what about when there is only one way, namely Borges’s   linear maze? Well, then we are entitled to talk about predestination and to acknowledge, as if already aroused,  what we knew all along but politely and nobly  avoided: "There is no such thing as innocence, only degrees of guilt."

Înainte şi după sinucidere
(tableau suicidaire)

de Patrick Călinescu

        Scriind, mâinile-i tremurau în bolţi de necunoaştere. Hârtia dinainte se transforma treptat în scrisoare de adio. Nu dorea s-o umple cu prea multe cuvinte, pentru că ar fi făcut-o ineficientă ca bilet de sinucidere. Trebuia s-o lase cât mai aerisită, astfel încât mesajul – final – să nu se piardă în vorbele în exces şi aşa inutile înaintea morţii comandate. „Acum totul o sa fie bine”, scria şi, după ce ezită o vreme dacă să pună şi punct, se hotărî că ar fi tautologic să încheie astfel, când punctul avea să-l pună imediat mai târziu, în timpul sinuciderii înseşi, odată cu propria-i moarte. Aşa că lăsă scrisoarea de adio neterminată ca să semene cu un fel ciudat de speranţă perversă că deznodământul nu va fi totuşi atât de pesimist pe cât şi-l închipuise.

        Puse învechitul stilou chinezesc deoparte, însă foarte aproape de biletul de sinucidere, pe care-l îndreptă din poziţia oblică în care fusese compus. În sfârşit, pentru ultima oară, se mai uită încă o dată la ce rămânea să fie descoperit pe masă, în afară de scrisoarea de adio, fiindcă nu i-ar fi convenit ca mesajul din ea – atât de iremediabil – să fie obturat de vreun creion rătăcit în scenografia sinucigaşă pe care şi-o pregătise şi lăsat vraişte să zacă alandala exact acolo unde nu-i era locul. Văzând că totul e în ordine, mută totuşi un creion mai din calea biletului de sinucidere, a cărui umbră i se păru că, la vremea când îşi imagina că o să fie descoperit totul, va întuneca un colţ din hârtia pe care fusese scris, de altfel foarte departe de unde se va putea citi mica propoziţie fără punct la sfârşitul ei.

        Se ridică de pe scaun – cam alene – şi-l împinse ordonat sub tăblia mesei cu gândul să nu strice în niciun fel ordinea pe care o lăsa în urmă. Făcu câţiva paşi către scena sinuciderii şi se întoarse brusc înspre masa căreia îi lăsase în grijă ultimele momente din viaţă, pe care o privi aşa cum îşi închipuia că se vor uita la ea şi cei meniţi să descopere tot ce, imediat mai târziu, se va fi întâmplat în împrejurimile ei.

        După ce se linişti că le aranjase pe toate exact aşa cum îşi şi propusese, se apucă de ultimele pregătiri înaintea sinuciderii. Avea de gând să se spânzure de lustră, pe care o ştia foarte bine ancorată de tavan în piroanele lungi şi groase cât un picior de copil preşcolar aduse de electricianul ce făcuse cel mai uşor rost de ele. Aşeză, oarecum ritualic, taburetul sub lustră, peste ale cărei braţe robuste trecu cu îndemânare funia groasă cât două degete de om până în treizeci de ani, se urcă pe taburet, lovindu-şi în treacăt fruntea de caracatiţa de fier vânjos a lustrei, îşi înfăşură gâtul în colacul inferior al funiei, trase cu nădejde taburetul de sub picioare, mai apucă să audă cum îi trosneşte gâtul de cât se îngrăşase în ultimul timp şi, cu ultima picătură de conştiinţă, şi ea pe cale să i se zvânte din ochi, se sinucise în văzul mut al scrisorii de adio de pe masă.

        Cheia se răsuci în broască; uşa se deschise; nişte paşi înaintară în încăpere; două mâini nu mai ştiură dacă să scape îngrozite ce ţineau în ele sau dacă să încerce să astupe o gură schimonosită în tăcere; un strigăt ascuţit tăie totul împrejur, inclusiv funia de la gâtul frânt la jumătate. Aceiaşi paşi ajunseră în dreptul mesei scenografice, aceleaşi mâini găsiră biletul de sinucidere, aceeaşi gură înghiţi cuvintele din el, acelaşi strigăt le vomă în propria-i intensitate sonoră. Un trup era cât pe ce să leşine razant cu scaunul pe care altfel l-ar fi ratat; acelaşi trup se întremă în tot aceleaşi mâini în care se sprijinea de tăblia mesei; nişte ochi în lacrimi, secaţi de consternare, citeau maşinal mica propoziţie abandonată, în dreptul punctului, de punctul care ar fi încheiat-o definitiv; un glas fără pic de voce în el încerca să ridice din hârtie scrisoarea de adio şi s-o anihileze prin muţenia sa zgomotoasă. Acelaşi trup nu mai rezistă mult şi se prăbuşi trosnind în scaunul de la masă, pe care aceleaşi mâini îl scoseseră înainte de sub tăblia ei; acelaşi strigăt se tocise între timp de cât de multe ori tăiase totul în încăpere; aceiaşi ochi orbiseră marginal peste graniţele micii propoziţii fără de punct; acelaşi glas mut se estompase complet în imensitatea fiecărui cuvânt din biletul de sinucidere; aceleaşi mâini doreau cu înverşunare să ştie totul din literele cam neglijent caligrafiate ale mesajului final, însă nu reuşeau totuşi deloc să nu mai tremure parcă în aceleaşi bolţi de necunoaştere.

Sex la Birou

de Ormeny Francisc Norbert

        Tavinio (Octavian)  e un tânar inginer de 26 ani în zodia Capricorn care a terminat Politehnica la Iaşi. De-a lungul primilor ani de facultate  puţinele sale plăceri se consumau în plimbări nocturne prin zona industrială şi prin grădina botanică dar apoi, odată cu cumpărarea (undeva prin anul 3) a primului PC,  aceste mici şi vinovate vagabondaje (vinovate din punct de vedere al ideilor total  necreştineşti ce-i veneau în cap în timpul lor [sodomizarea unui fost coleg de clasă şi vampirizarea unei foste colege tot de clasă ce a îndrăznit odată să-i reproseze că „nu e colegial” - pentru că n-a vrut să scrie el în locul colegilor semi-analfabeţi de pe fiţuică pe foaia lor şi a preferat să le dea doar fiţuica şi să-şi maseze degetele, lucarea fiindu-i gata cu un sfert de oră înainte de pauză]) au fost transferate în spaţiul virtual...unde, „inginer cu basu’ de profesie” s-a „mişcat” mult mai bine...Ca peştele în apă am spune, având în vedere coada de sirenă a capricornului - coadă nu tocmai gratuită după cum se poate observa ori de câte ori i se dă ocazia s-o mişte - asta însemnând două lucruri: să şi-o bage în diferite afaceri şi, la rigoare, s-o folosească drept cârmă („gouvernail” în franceză – de unde a dat şi românescul  „a guverna”, pe care românii, mai catolici decât papa cum le place lor să fie, crezând că aşa le şade bine, au ţinut morţiş să-l aplice à la lettre, alegând conştiincios un marinatr autentic la conducere). Dar coada capricornului nu-i coadă de barcă, ea e coadă de sirenă, ori mai bine zis de „sirenoi”.

         Tavinio odată scăpat la peşte (adică pe net) a dat din coadă peste tot cu spor şi fătucile, încet dar sigur au început să i se lase şi, de ce nu, să le şi placă. Oricum, după ce a spart gheaţa şi a văzut că se poate, băiatul a devenit un adevărat profi al întâlnirilor virtuale cu inevitabile finalizări în palpabil. Indiferent de oraş (Iaşi, Lugoj sau Cluj) Tavinio era atât de priceput încât ar fi putut oricând adminsitra la cel mai înalt nivel un bordel hiperreal cu o reţea atât de bine pusă la punct şi de inteligent şi inovativ condusă cât să plouă la el în inbox cu oferte de a prelua posturi de conducere în agenţii publicitare şi call-center-uri.

         În ultima vreme însă nu-i mergeau deloc bine lucrurile şi cârmaciului metafizic i se cam înecară corăbiile la mal şi din cauza ghinionului inerent şi cu rol de supapă în orice existenţă dar mai ales din cauza faptului că se îndrăgospodise de cine-nu-trebuia.Şi uiter aşa sexul se împuţi ca o supă uitată peste noapte pe aragaz (aragazul dezafectat a lui Tavi numindu-se „limba-soacrei”...o broască ucigaşă, un aragaz ticălos ce simula ca are ochiurile închise şi când-colo el îi deschidea mişeleşte şi se uita peste tot pe unde putea şi supura infam gaz prin aceste ochiuri - ucigând nedemn „gospodarii” cinstiţi ce s-au culcat încrezători lângă el,crezându-l adormit şi credincios).

        Tavinio intră în birou, se pregăteşte să facă graficul pentru muncitori pe ziua respectivă şi e întâmpinat de colegul său cu 20 de ani mai bătrân ca el cu un călduros şi secular-sapienţial: „Are sens să mori în calitate de om,  dar nu are sens să mori în calitate de şef adjunct al unui raion de galanterie”. Se uită ridicând semnnificativ din sprânceană înspre Tavi când el de fapt vorbea cu un tânar ce venise la el pentru un interviu de angajare şi pe care îşi exersa acum veleităţile paternaliste (acasă neavând nici un spor cu proprii copii care îşi băteau crunt joc de el numindu-l nu spor ci de-a dreptul „păr sugător” de pe rădăcina numită tot „limba-soacrei”). Tavi nu-şi dorea să ajungă vreodată un astfel de păr sugător, îşi dădu rapid seama de situaţie (nu fără să i se facă graţă de ticăloşia patetică a colegului său) - anume că chelbosul îl traumatiza metodic şi  pe gratis pe tânăr, că oricum nu-l va angaja şi că numai îşi făcea psiho-terapia lui jalnică de tată eşuat pe bietul băiat venit cu morcovul în fund la interviu (morcov de pe care căzură de emoţie toţi perii sugători şi pe care acum se căznea nevoie-mare să-i fixeze înapoi la loc ca să-l poată pupa aşa cum trebuie pe chelbos...dar numai nu reuşea să-i potrivească în „găurile” specifice).

         Lui Tavinio i se făcu o milă sacrosanctă de bietul amărât şi, aducându-şi aminte de experienţe similare ale prietenilor săi, într-un acces cinic de bonomie, se hotărî să-i cruţe suferinţa şi să-i grăbească execuţia:

         Tavinio - Hai să te întreb şi eu ceva: ai chinuit animale?

         -Ăăă...am pescuit cu broască în cârlig când eram mic. Dădeam la răpitori mai mari şi de aceea a trebuit să...

         Tavinio – Ajunge, am înţeles. Ţi-ai dorit vreodată să fii mort? Sau, ai vrut să tesinucizi?

         - Ăăă... (e clar că tânărul nu se aştepta la asemenea întrebări)

         Tavinio – Ce? Încep să-ţi dau idei pentru mai târziu nu?! (bubuitură de râsete generale). În fine. Încă o întrebare: Te-ai şters pe picioare pe preş când ai intrat? Nu de alta dar cred că observi curăţenia impecabilă din acest loc de muncă? Asta e prima condiţie a performanţei. Aşadar, ti-ai şters papucii de preş înainte să intri?

         - Da. Pe cuvântul meu de onoare că da. Şi acasă la mama nu uit niciodată acest gest elementar.

         Tavinio – Îmi pare rău pentru tine dar nu avem niciun preş la intrare.(încă o bubuitură de râsete). Te-am prins fiule. Mai ai de învăţat pănă să faci faţă la un interviu serios. Du-te acasă...Îmi pare rău.

         Băiatul se ridică ruşinat şi, simţind cum pereţii se strâng parcă peste el pleacă de acolo ca din gură de mistreţ. Toate au fost împotriva lui.

         Chelul – Băiiiîîî băiatuleee, nu crezi că prea s-o umflat orzul în tine în dimineaţa asta. Nu înţeleg de ce te-ai băgat tu peste mine?

         Tavinio – Dar poţi să te întorci să-l chemi înapoi dacă vrei (încă o bubuitură de râsete, de data asta ceva mai jalnică – amortizată de evidenţa penibilă a situaţiei)...Chelul se îmbufnă şi rămase ursuz pentru restul zilei de lucru, dar nu-şi mai continuă contra cu colegul său mai tânăr: nu mai avea vârsta pentru aşa ceva iar experienţa zilnică cu fii săi de acasă îl descuraja complet, avertizându-l că nu are suficient „material” pentru o „salată de varză” sau un „suc de ţelină”. El era uscat ca un sân de femeie de  90 de ani şi o ştia cam prea bine.

         - Probleme cu iubita probabil (şopteau doamnele din birou)

         Desigur, există întotdeauna specimene ale genului slab, purtătoare ale une alternative viabile la inteligenţă şi perspicacitate şi care au parcă o artă a lor special păstrată şi mereu extinsă – ce le permite să se lase impresionate de asemenea pedagogii ale ereticului, ca cea tocmai probată. Bancheriţa de 26 de ani venită acolo cu o ofertă proapătă de creditare (de fapt o colecţie sofisticată exclusiv la nivel semantic  de variate variante de furt şi parazitare a băncii ei pe seama Intreprinderii) asistă puţin consternată la scena inedită şi brusc îşi dădu seama că nu se mai poate concentra atât de bine pe discursul ei „avocăţesc”de seducere a libidinoşilor ăstora bătrâni cu şarmanţi termeni economici. Începu să vorbească sacadat, îşi pierdu grav coerenţa şi recurse (ruşinată în sinea ei) la a-şi dezgoli pulpa tot mai sus şi la a zâmbi tot mai des şi mai larg, ba chiar la a se apleca tot mai des după 2-3 obiecte „scăpate” pe jos şi pe care momâile bătrâne şi însurate nu ştiură exact ce să facă – să se repeadă s-o ajute să le ridice sau să fie cuviincioşi şi să păstreze distanţa...dintre generaţii în primul rând. Tavinio îi aruncă o privire serioasă, respectuoasă şi totuşi interesată, a cărei sobrietate era mai întâi de toate menită să-i transmită că nu are nimic de-a face cu şleahta tristă a bărbaţilor între două vârste din acel birou şi că numai o nefericită conjunctură l-a adus în situaţia de a lucra în compania lor.

         Volovici, un fost comunist şmecher acum „recreştinat” de capitalism în responsabil cu „aprovizionarea biroului cu consumabile (tastaturi, cabluri, mouse-uri, dar şi pixuri, hârtie agrafe, tuş etc) şi căruia prietenii îi spuneau „Varujan Vosganian” (nu din pricina vreounei asemănări cu distinsul politician ci din cauză că vorbea imitând debitul unui ferestrău mecanic), îî purta Chelului multe aşchii şi se grăbi să-l felicite mişeleşte pe Tavinio cu „hai mă la o bere după servici să mai stăm devorbă că ai fost genial, fac eu cinste cât vrei...”

         Tavinio – Nu...n-am chef că am ceva de făcut când ajung acasă...

         Volovici – Hăi mă faţă palidă...Apropos, ai auzit ultima creaţie literară a noastră, cei de la „relaţii cu exteriorul” (Tavinio încerca să-l ignore în limita politeţii şi a unei oarecare distanţe de statut – regie subtilă a căror reală ţintă era bancheriţa). Atunci ascultă aici: Băutură în termeni informatici: 0,1 l pălincă – demo; 0,25 l pălincă – Trial version; 0,5 l pălincă – personal edition; 0,7 l pălincă – professional edition; 1,0  l pălincă – Network edition; 1,75 l pălincă – Small business edition; 3 l pălincă - Enterprise edition; 5 l pălincă - Corporate edition; pălincă de casă – Home edition; 50-ul lângă bere – Service pack; 50-ul de dimineaţă – Recovery tool; Bere – Patch; Coca-Cola, Fanta, 7-Up- Trojan Viruses.

         Apoi atâta trebui biroului, că începură şi restul cu bancuri şi cugetări profunde şi legate cu fundă special pentru bancheriţa care devenise (nu tocmai contrar acţiunilor şi dorinţei ei) obiectul unui asalt hormonal de tip „resentiment târziu” din filosofie, ce încă mai dospea totuşi, ca un aluat forţat chimic:

         -  Cum să vorbeşti despre femei şi să fii « politically correct » : Nu este "uşuratică", ci este "accesibilă orizontal"; Nu este o "blondă proastă", ci "o persoană cu parul deschis care s-a abătut de la calea informaţiei" ; Nu este "fosta", ci este o "persoana de a cărei companie m-am bucurat" ; Nu te "sâcâie", ci devine "repetitivă verbal" ; Nu "găteşte prost", ci este "compatibilă cu cuptorul cu microunde" ; Nu "s-a îngrăşat", ci "a depăşit pragul metabolic";

         - Care este punctul cel mai fierbinte al femeii? Podul palmei: cum îi pui un ban cum îl topeşte ! Când te poate ajuta o femeie să devii milionar? Când eşti miliardar !

         Lui  Tavinio îi sună telefonul, se scuză şi iese să vorbească, nu înainte de a se uita semnificativ şi foarte acut spre bancheriţă. Era prietenul său din Cluj care ăl întrebă cum o mai duce. Tavinio – „Băi, îs la servici dar hai că stau puţin de vorbă că fraierii mei de colegi salivează pe una de la bancă ,  care a venit să le vândă aer, aşa că oricum nu lucrează nimeni  momentan (Cum îţi merge cu Nela?)Prost. Chiar nu ştiu ce să mă mai fac cu ea. Îs super nervos din cauza asta. Aseară de exemplu, a fost un fel de sex cadaveric. Se uita în gol şi parcă nici nu respira. Măcar pe întuneric mai mormăie ceva, se mai mişcă. Dacă n-ar fi atât de convienient şi eu atât de leneş şi apatic m-aş debarasa imediat de ea (Şi n-ai încercat s-o înviorezi cumva ? Excit-o şi tu cu electrozi, cum făceam cu broasca în laboratorul de biologie…)Dar cică simte că nu o doresc cu adevărat şi de aia i se pare mecanic (Păi ţi atunci de ce mai vine…)Zice ă şi-a dat seama demult că relaţia nu merge nicicum, dar îi place mult la mine şi am văzut ca ar fi în stare să accepte şi jigniri sau înjosiri numai s-o accept prin preajmă (La apartamentul tău te referi ?)Da…da..cică îi place foarte mult casa, că se simte foarte bine la mine.(Dar nu are unde să stea ?)Ba da. Stă cu părinţii dar ea tot insistă că vrea să petreacă cât mai mult timp la mine. E ciudat rău de tot.(Băi, cam sinistru…)Dar când o văd că plânge cateodată după, sau stă şi se uită pe pereţi în gol..e creepy.(Cred că nu poate şi nu vrea să-şi ia adio de la ei. Ce chestie, să îndrăgeşti nişte pereţi atât de pasional. Poate e o rudă-ceva cu Ana a lui Manole.) Ei sunt tot ce ai câteodată…eu o înţeleg, şi eu m-am simţit de ulte ori ne-la-locul meu şi acolo unde-mi plăcea nu puteam sta din motiv că era mereu «ocupat » de altul dinaintea mea.(Băi, eu în locul tău m-aş simţi destul de atacat : adică ce pula mea, vine aşa să-ţi ia casa, să se încuibărească bine în apartamentul tău…păi mâine-poimâine îţi ia mama, câinele, hainele şi tot aşa…ar fi bine să fii mai posesiv şi mai strict cu chestiile astea). M-am gândit şi eu la treaba asta…în fine, să revin : băi, deci eu nu-mi bat eu joc de sentimentele altora mai ales că am şi avertizat-o de la bun început că maximul de la mine o să fie exact ce-a primit şi în prima zi. Apoi a zis că indiferenţa mea a făcut-o să-i placă şi mai mult de mine dar eu duc chestia asta la extrem. Iar eu i-am zis că e involuntar, nu mi-am propus nimic.(Păi poate dacă te-ai implica şi tu mai tare ori ai mima măcar un pic de intreres, ar fi şi fata mai vioaie sau...decorează pentru Dumnezeu pereţii – dacă-i plac aşa e mult. Pune poza ei în ramă şi cocoaţ-o-n cui şi vezi ce se electrifică, de n-ai să mai faci tu faţă...ca o locomotivă [dacă zici că acuma merge greu pe „cărbune” puturos] ).Mai degrabă aş accepta şi ceva cu mai multă implicare din partea mea dar să fie cu cineva mai cu spirit. Cu asta mă simt ca un necrofag câteodată. Cred că numai pereţii ăia nenorocţi o interesează şi inventează tot felul de poveşti melodramatice ca să mă facă pe mine să mă simt vinovat şi s-o las mai moale ca ea să aibă timp de ei…să-i savureze în voie. Adică dacă tot faci sex de întreţinere, pune şi tu un pic de feeling în el. Trebuie să poţi stoarce măcar o picătură de sentiment...aşa ca la un robinet de ăla prost închis care picură toată noaptea...Mă simt mizerabil după ce fac dragoste cu asta…da' mizerabil rău. Ca un zidar.(Da, te înţeleg…nu-i suficient de udă, e uscată şi aspră ca un perete) Şi plată tot ca el, sau ca o apă minerală plată. Eu vreau ceva mai carbogazificat (Păi hai că ţi-o aduc pe bunica, poate gaza sau îmbutelia toată fâşia Gaza). Bine…bine, hai că s-o făcut linişte şi mă întorc. Pa.(Pa.)

         Bancheriţa după ce a dat mâna cu toţi pe rând, în uşa dă şi de Tavinio pe care-l întreabă cu o sprânceană pervers şi foarte concentrat-sigură pe ea ridicată „Mai aveţi vreo nelămurire domnule?”

         Tavinio – Păi s-ar putea să mai am dar după cum aţi văzut a intervenit un telefon la care a trebuit să răspund şi  n-am putut asista la toată pledoaria dumneavoastră (aici zâmbi foarte ironic şi cu subînţeles). Dacă îmi lăsaţi un număr de telefon sau un id de mess cu siguranţă o să vă caut căci chiar aş avea unele lucruri despre care m-aţi putea lămuri.

         - Aveţi aici cartea mea de vizită (un zâmbet foarte binevoitor şi încurajator)   Un lubric mutual supurat de cele mai hotărâte şi virile glande acţionă ca o vaselină în maşinăria despărţirii lor potolit-obscene.

         Înăuntru Volovici îşi intră în mână şi îşi continua mascarada lui personală Volovici era un psihopat aparte – îşi conştientizase perfect aspectul fizic pe care femeile tinere îl percepeau la nivelul unei diatribe şi se hotărî să facă economie de sine, să le trateze ca inexistente (până când ajunse să nu le mai perceapă deloc sexi pentru că  radical lipsite de subatanţă şi fond) şi să se concentreze exclusiv asupra „vârstei a doua” unde fundalul de dezamăgire şi descurajare (uneori şi de disperare dacă nu chiar exasperare sexuală) îî oferea spaţiu de manevră şi un excelent suport pentru perversul său libidinos (în sensul de „unsuros”).

         Dezgustat chiar de scena lamentabilă (pe al cărui trist îl percepea plenar) cu bancheriţa, Volovici se hotărî să nu fie nici el deloc parte din şleahta aceea de ologi-milogi (deşi le împărtăşea vârsta...şi ăsta era poate şi motivul pentru care tot încerca să-i intre în graţii lui Tavinio-pentru că se simţea mai aproape de veninul vârstei tinere decât de puroiul gerontofil al restului de bărbaţi de acolo) şi să-şi facă propria scenă de „hărţuire”. Ţinta îî fu o femeie la 45 de ani care se ocupa cu distribuţia salariilor şi cu evidenţa orelor suplimentare şi a sporurilor în firma respectivă:

         Volovici: - Organul sexual masculin cere o creştere de salariu pe următoarele considerente: 1. lucrează la mare adâncime; 2. lucrează cu capul în jos; 3. lucrează în mediu cu umiditate ridicată; 4. lucrează la temperaturi ridicate; 5. nu are ventilaţie sau aer condiţionat la locul de muncă; 6. nu are weekend-uri şi nici concedii de odihnă; 7. nu are liber dacă lucrează ore suplimentare; 8. are un loc de muncă cu condiţii periculoase care de multe ori poate cauza boli profesionale!

         Eugenia Tomescu: - Cererea îi este refuzată din următoarele motive: 1. nu are studii; 2. nu munceşte 8 ore neîntrerupt; 3. nu răspunde prompt la toate solicitările; 4. după o scurtă perioadă de activitate adoarme la locul de muncă; 5. nu lasa curăţenie la locul de muncă; 6. nu dovedeşte fidelitate faţă de „angajator”.

         Desigur totul era o obscură figură de stil în care „cură” nu mai desemna un fel de tratament medical recuperatoriu ci de-a dreptul femininul de la „cur”. Volovici era deja cu mâna pe sub fusta ei iar ea jubila flatată şi surprinsă că încă mai trezea „monstrul dinLoch Ness” cu felul în care arăta şi se îmbrăca.Şi ca apogeul să fie complet se mai simţea chiar şi un pic stingheră şi emoţionată, poate chiar complexată, exact ca în adolescenţa în mare parte rarefiată de stricteţea  sistemului socialist de atunci. „Contrariată antagonic” era şi acum dar din cu totul alte motive...

         Dincolo de şoc, consternare sau insolenţă nu trebuie să ne grăbim să înfierăm asemenea episoade deoarece ele sunt cam singurele care ne fac să fim mai umani şi mai volubili unul cu celălalt în haina plăcerii. Probabil nu vom înţelege niciodată până la capăt originea, sensul şi raţiunea acestei „dăruiri reciproce”. Tot ce o prefigurează nu e decât o frumoasă colecţie de petale pe „corola de minuni a lumii”, chiar şi replicile de mai jos:

         Tavi (vorbind la telefon) : - Ştii ce Nela, m-am mai gândit şi cred că ar fi bine să întrerupem totuşi relaţia. Având în vedere suferinţa şi plânsul tău deznădăjduit de aseară mi se pare oarecum firesc...cu timpul poate şi sigur ai să vezi şi tu că e bine aşa.

         Nela: - Să-ţi eclozeze un testicol şi să-ţi iasă din el un pui care să alerge după tine

         Tavi : - Da ?

         Nela: -  Băga-ţi-aş un băţ de ureche cu vată la capăt în sus pe uretră.

         Tavi : - Şi eu am să-ţi bag un ac de seringă direct în valvele sfârcurilor. Aşa-ţi place ?

         Nela : - Ţi-ai uitat la mine în poşetă portofelul. Aveai buzunarul descusut aseară şi m-ai rugat să ţi-l ţin la mine. Să ştii că dacă nu mă laşi să vin pe la tine diseară nu mai vezi nimic din el…

         Tavi : - Părcă suntem în Ion Creangă aici… “Cum nu se dă scos ursul din bârlog, ţăranul de la munte strămutat la câmp, şi pruncul, dezlipit de la sânul mamei sale, aşa nu mă dau eu scoasă din apartamentul agenţului de integrat imigranţi din casa lui mami şi a lui tati…nu ?

         Nela. .- Vezi că ai ghicit ? Eu « mă scot » tot timpul dar nimeni numă scoate pe mine de nicăieri

         Tavi : - Ştii ce ? poţi să-şi bagi portofelul ăla oriunde crezi că-ţi intră şi încă un sfat pe viitor : Ştiai că dacă îţi tatuezi 100$ pe pulă ai 3 avantaje: poţi să te joci zilnic cu bani, poţi să vezi cum creşte $ şi poti să dai bani fetelor împrumut.

         Nela: – Da şi tu ţi-ai tatuat?

         Tavi: - Nu, dar o poţi face tu când ţi se vor termina banii din el.

         Nela : - Cum ?

         Tavi : - Ai o pizdă ca o creastă de cocoş.

         Nela: - Te referi la ciuperca „creasta cocoşului”?

         Tavi: - Nu, chiar la creasta cocoşului care ţie ţi-a crescut pe corp. Şi vezi tu – tu nu mai ai „păsărică” ci „păsăroi”. Vezi, le ai pe toate, nu mai ai nevoie de mine. Şi dacă-ţi tatuezi după cum te-am sfătuit organul astfel reverberat în excrescenţa pielii tale ai şi bani non-stop.

         Nela: - Ia-ţi un floc din cur şi puneţi-l în vază! E singura floare pe care o vei mai avea tu vreodată în casă! (sfârşitul conversaţiei)

        Şi tot în virtutea acelui sens şi a acelei origini a dăruirii reciproce pe care nu le vom înţelege niciodată până la capăt, însă în a căror inerţie ne savurăm extazele, Bancheriţa se întoarse exact la timp (când Tavi apăsă tasta roşie a telefonuilui marcând sfârşitul conversaţiei)în biroul cu pricina pe motiv că şi-a uitat „pagerul”:

         - Vai ce noroc că v-am găsit. Nu mi-aţi văzut pagerul pe undeva. Sper din tot sufletul să-l fi uitat pe aici că dacă l-am rătăcit pe troleu s-a zis cu mine...Nu l-aţi văzut?

         -Nu...(încurcat de succesiunea rapidă a evenimentelor sexuale din viaţa lui) Încercă totuşi să-şi revină rapid şi să fie spiritual...dar şi să emită oarecare mesaje clare – ca de la pager la pager: Apropo, ştiţi reclama aia celebră care spune -  « Îţi place să fii mângâiată? Să fii atinsă ? Să fii pipăită? Să fii încinsă? Îţi place să simţi respiraţia celuilalt lângă urechea ta? Sau poate pe gât ori pe faţă? Îţi place să încerci poziţii noi? Să începi rece şi să sfârşeşti fierbinte şi transpirată? Compania locală de troleibuze cu pensionari de toate vârstele... cu noi fanteziile tale devin realitate. Încearcă-ne! » (şi aici se uită foarte alunecos înspre ea )

         -Puteţi să mă ajutaţi să-l caut...? (făcându-se cu un profesionalism desăvârşit că nu l-a auzit)

         -Da...

         - Vă reţin...?

         - Că trebuia să ajung la o înmormântare dar pot să încerc să vă ajut mai întâi. Adică nu mor din asta...

         -Şi oricum, morţii sunt la înmormântare, nu aici (spunea ea râzând diavolesc-aţâţător)

         - Nu-i vorba de asta, doar că am o plăcere aparte ori de câte ori particip la astfel de evenimente. Vedeţi dumneavoastră, când eram mic şi mergeam la nuntă, toate babele mă luau de obraz şi îmi ziceau „lasă că şi tu urmezi”. Acum m-am făcut mare şi la fiecare înmormântare le iau pe babe de obraz şi le zic „lasă că şi tu urmezi”.

         - Serios...? (gluma i se păru totuşi un puţin cam prea extremă bancheriţei) Dar se hotărăşte totuşi să intre în joc: Ştiţi ce e cu adevărat răutăcios? Să-i urezi lui Iisus, în Vinerea Mare „Weekend Plăcut!”

         -Mişto...oricum, eu nu am nimic cu Iisus, eu rămân fidel pasiunii mele pentru babe..

         - Sunteţi fidel?(ironică)

         -Da...(pervers, dar înroşindu-se foarte tare, până la vineţiu). Vedeţi dumneavoastră, mai am şi alte amintiri şi planuri la capitolul ăsta. De exemplu, filosofia mea e cuprinsă în următoarea epopee: babele au obiceiul ăsta să stea la taifas şi să se laude fiecare cu ce nepoţi au. Una îţi va zice « Nepotul meu este episcop şi când intră într-o casă toată lumea îl salută cu Înălţimea Ta! » ; alta îţi va zice « Nepotul meu este cardinal şi când intră într-o casă toată lumea îl salută cu Luminăţia Ta! » Dar baba mea (pe care eu tot timpul mi-o aleg în ultima zi ca să le meargă la toţi ceilalţi prost tot anul…) le zice tuturor celorlalte babe – « Nepotul meu este stripper şi când intră într-o casă toate exclamă « Dumnezeule !!! ». (aici se opreşte şi ridică victorios ca un împărat roman mâna în aer)V-am găsit pagerul !

         - Şi eu pe al dumneavostră (zise ea şi apoi înfulecă ca din salam)

         Tavi (de data aceasta în gândul lui – «Şi eu care tocmai doream să vă întreb dacă nu doriţi să serviţi o bomboană Sugus să sărbătorim pagerul proaspăt găsit »…şi să vă fac ademenitor din ochi când v-aş fi întrebat asta – unde doamne s-o fi dus tot romantismul din ziua de azi… ? )

        Bancheriţa îşi încheie bluza roşie de la costumul roşu din 2 piese şi, foarte apetisant ciufulită, se pregăteşte de „decolare”. Nela intră imediat după ea în clădire înfăşurată după moda islamică cu o centură de castitate cu bomb(oană - ...o mai chema şi Oana) şi cu următorul discurs antibirocratic: „Chestia asta misterioasă care îl nenoroceşte pe artistul român se numeşte  complexul capodoperei (era studentă la arte în Timişoara). Fiecare îşi doreşte în sinea lui  ca artistul  să repare stricăciunile făcute în cerul idealurilor sale. Destinul  oricărei femei  e să ajungă o Ana aşa cum al oricărui bărbat e să fie un mic Hristos; o Ana care să ţină laolaltă zidul putred şi găunos al orgoliului masculin. Am venit să devin una cu clădirea, să mă contopesc în ea astfel încât ea să mă pătrundă în toate moleculele şi să-mi scurt-circuiteze toţi atomii. Am venit aici aici să construiesc Porţile de Fier III pentru că, dragul meu, la tata acasă, unde e curent electric doar la amiază, am ascultat, fumând, prea des cotele Dunării ca să rămân indiferentă. Şi văd că ţi-ţi şi curge Dunărtea peste tot...nesimţit ordinar ce eşti...!”

         Iar cei cu fură afară,în stradă au avut norocul unei duble revelaşii, istorică şi artistică deopotrivă. Au simţit pentru o clipă atmosfera „fierbinte” din Irlanda De Nord şi au văzut cum lucrurile îşi seamănă şi se atrag în mod fatal între ele – o bombă blondă ciufulită decolează grăbită într-un costum roşu dintr-un business-center şi apoi urmează o explozie fabuloasă  de piatră a clădirii, care explozie,  într-un moment acme (de genialitate para-artistică) a erupţiei seamănă cu un hiperbolic elicopter de piatră planând apocaliptic peste oraş. Şi apoi, ceea ce părea a fi o decolare se transformă într-o grindină apocaliptică cu pământ şi ciment -  elicea elicopterului se dezintegrează sfârmicioasă peste străzi iar roşul rochiei blondei  se aşterne - o boare lichidă şi calmantă ca un balsam - peste tot peisajul acum diform. 

Ce-ţi rămâne

de Dan Pandici

        Stau în arşiţã pe refugiul renovat al tramvaiului 34. Zi toridã de mai. Era ceva inedit acest fapt canicular prin anii ’80-’90, dar de câţiva ani, în noul mileniu, e aproape normală, cotidiană într-un anumit anotimp, aş zice, încălzirea globală. E pe buzele tuturor celor care urmăresc anumite emisiuni TV şi citesc anume ziare.

         Mă şterg pe frunte şi aproape că-mi pun mâna deasupra ochilor pentru a zări în depărtare silueta metalică a tramvaiului care se bălăngăne pe şinele lucioase. O văd. Speranţă de deplasare în imediat, dar coşmar în ceea ce priveşte spectrul unei înghesuieli într-o grămadă de oameni transpiraţi. Decizia fusese luată. Trebuie să-l iau. Măcar şi pentru că-l aşteptam de ceva timp.

         Exact atunci, în soarele acela torid, orbitor, îmi aminteam că într-o discuţie elevată şi televizată, dintre doi intelectuali, unul spunea ca şi concluzie parcă: cuvintele atrag realul. În cazul meu, gândurile atrag realul şi mai mult decât atât, îi dau contur, îi dau formă. Ba chiar mai mult, substanţă.

         Urc şi-mi dau seama imediat că am avut dreptate în privinţa damfului de transpiraţie şi a înghesuielii care face ca tricoul umed de pe burta semeaţă a unui alt călător să se lipească repede de spatele meu. Off… Va trebui să rezist ceva “stăţii”, îmi zic. Odată, un cerşetor m-a întrebat câte “stăţi” sunt până la…, de atunci am reţinut insolitul cuvânt. Încerc să citesc nişte articole banale în ziarul monden al vecinului meu, dar n-am reuşit să duc articolul până la capăt. Posesorul l-a împachetat şi s-a apropiat de uşă, pentru următoarea staţie. Eroare. N-a coborât atunci, ci peste alte două. N-o să înţeleg asta niciodată la unii oameni. De ce te-ai pregăti cu atât amar de timp înainte de coborârea efectivă, doar n–o faci din mers, nu? Sau ei poate chiar asta cred? În plus, creează un frumos meleu la urcarea celor de jos în burta tramvaiului, doar pentru că au mari emoţii în a nu pierde tocmai staţia lor. Staţii care, cel puţin la tramvai, sunt apropiate una de alta.

         Între timp, zăresc un loc liber, lumea s-a mai dispersat, poţi vedea destul de liber de la un capăt la celălalt. Mă aşez satisfăcut şi privesc pe fereastra prăfuită, Bucureştiul si agitaţia locuitorilor săi. La un moment dat, îmi apare în câmpul vizual următorul slogan de pe un mare banner: “ÎŢI RĂMÂNE DOAR să ne contactezi la…”. “Îţi rămâne doar…”, repet şi eu mecanic în gând. Îmi imaginez asta ca într-o bulă din aceea din benzile desenate, din ce în ce mai mare, care conţine gândul neexprimat al personajului.   

         Peisajele se perindă, oamenii se schimbă, alte feţe, alte expresii, numai eu şi cu vatmanul, probabil, rămânem aceeaşi, pereni pe aproape tot traseul. Gândul acesta mă şi amuza, dar mă şi lăsa puţin nedecis în privinţa semnificaţiei faptului. Doar ajungerea la destinaţia mea, mă rupe din acest fir al gândurilor care mi se părea că nu duce nicăieri.

         Fac efectiv slalom printre pietoni, sunt pe unul dintre bulevardele centrale şi e normal până la urmă. Deşi când te grăbeşti, e un adevărat chin a te strecura cu rapiditate printre oameni, fără a primi înjurături în spate, când eşti la plimbare sau în grafic cu programul tău, e chiar plăcut până la un punct, să te contopeşti în masa de oameni ce circulă toţi în aceeaşi direcţie, să te pierzi printre ei, să fii un pion pe o mare tablă de şah plină ochi cu pioni. Dar numai câteodată. Trebuie să se mai răscoale şi regele sau nebunul din tine…

         Prietenul acesta al meu stă departe. Trebuie să mai iau un mijloc de locomoţie, de data asta un troleibuz. Cât am zăbovit în staţie, am mai remarcat un banner din acela de să-l vezi din depărtare şi când te apropii să nu mai poţi vedea altceva decât informaţia şi mărimea lui impunătoare. M-am uitat fugitiv, n-am reţinut pe retină decât: “…SĂ AI ÎNCREDERE în produsele…”, după care am zbughit-o în pântecul troleu-lui, în zona burdufului, unde îmi plăcea să stau de când eram copil. Locul acela cu discul ăla rotund, care se mişcă, când la stânga, când la dreapta, cu sunetele lui specifice, m-a fascinat întotdeauna. Mai nou, nu m­ai sunt aşa de atras de “mistica” lui, aş prefera totuşi un loc pe scaun, dar când eram mai mic, energia vârstei probabil îşi găsea un corespondent în acele mişcări de du-te-vino şi îmi plăcea să mă las bălăngănit de unduirile burdufului. Un alt loc din troleibuze sau autobuze care îmi plăcea tare era cabina şoferului, care prin multele butoane colorate, volanul imens, manetele şi potenţiometrele de tot felul, mă atrăgea la culme şi mă făcea să stau în faţă să-l privesc, cum era el un mic lider, un mic şef peste maşină şi peste cei dintr-ânsa. Mă distra când unele beculeţe nu se mai aprindeau, fiind arse sau când pe unele din ele, se vădea o mică dâră de praf sau jeg de pe degetele nespălate ale şoferului şi imaginea iniţială de tablou de comandă al unei centrale atomice de mare importanţă regională se estompa, se pulveriza uşor-uşor în mintea mea.

         De curând, mă certasem cu managerul meu belgian de la holding-ul cvasi-israelit, cu ramificaţii în toată lumea bună a business-ului mondial, dezvoltător pe piaţa imobiliară, care nu mă înţelesese în anumite privinţe, pe parcursul relaţiei noastre profesionale, astfel că mă aflam într-o perioadă de preaviz, mai mult sau mai puţin forţat. Incepusem déjà să caut posturi vacante şi să-mi aplic CV-ul pe la alte companii angajatoare, pentru postul de consilier juridic. Asta am ales să fac pentru umila câştigare a existenţei, după ce am absolvit Dreptul şi apoi Ştiinţele Politice şi Administrative. Eram “between-jobs”, cum ar parafraza prietenii noştri de la vest. Eligibil, pe o piaţă a muncii, nu tocmai eligibilă şi dezirabilă, din punct de vedere uman. Ştiutorii cunosc ce spun, ca să mă exprim pestriţ.

         Aşadar, printre “interviuri” programate de-a-lungul zilei de lucru, ba mai mă întâlneam cu câte-un prieten, ba mai vizitam câte ceva interesant prin centru, ba mai citeam pasaje bune din câte-o carte de pe rafturile librăriilor, în general băteam străzile la pas pe distanţe considerabile, uitându-mă la oameni, clădiri, copaci etc.

         Aşa eram şi acum, când vă istorisesc real şi abrupt, ce mi se întâmpla în ziua aceea, ce senzaţii aveam, ce trăiri îmi declanşau diverse imagini, obiecte, fiinţe. Deci, mă aflam după un astfel de interviu, într-o vizită în cartierul unui prieten, să zăbovim niţel la o tacla la umbră, la o terasă cu flori şi bere. Eu despre ale mele, el despre ale lui, întâlnindu-ne undeva la mijloc cu cele comune. Străbăteam o stradă din cartierul Tei ca să ajung la punctul de joncţiune, când deodată răsare după o coroană bogată a unui tei, un panou publicitar care spunea potenţialului client cam aşa: “…doar ÎN TINE stă puterea să…”. Aceeaşi senzaţie de împlântare în minte şi pe retină a cuvintelor scrise cu majusculă. Cuvinte şi expresii luate, culese de aiurea şi care-ţi stăruie în minte, aparent aleatoriu, dar care parcă îţi sfredelesc ţeasta, ţi se înşurubează adânc în cutia craniană, ca pentru indicarea unui atare înţeles, ca pentru dezvăluirea unui adevăr ascuns de cutele subţiri ale unei perdele imaginare de pe ochii şi mintea ta înceţoşată. Adevăr care poate îl ştiai, dar la modul neimplicat, neutru, universal valabil, ca dintre filele frumos apretate ale unei cărţi noi, cu coperţi lucioase şi atrăgătoare, dar al cărei miez şi conţinut îţi scapă, poate din cauza grabei, a ignoranţei, a indiferenţei sau a atenţiei neimplicate profund în actul citirii textului propriu-zis. Adevăr banal care auzit, citit de la altcineva sau trăit şi realizat la nivel mental personal, biologic aş zice, îţi ajunge direct în cortex unde îşi sapă propria fundaţie pentru viitoarea lui temeinicie în mintea ta, în modul tău de a înţelege şi percepe lumea dimprejurul tău. E vorba de ecoul pe care-l lasă în mintea şi urechile tale, dangătul scurt şi totuşi zgomotos al unui clopot de metal ruginit şi scorojit pe care-l vedeai de multă vreme, dar nu ştiai cum sună…

         Grăbisem puţin paşii ca să ajung la ora promisă pentru revederea cu prietenul, mă uitam în jos la pantofii mei cum ţineau ritmul şi comenzile dorite pentru deplasare cvasi-rapidă, cu fundal, asfaltul prăfuit şi presărat cu mucuri de ţigară, iar în timp ce-mi brodeam ţesătura gândului până la capăt, mă opresc brusc în mijlocul trotuarului şi-mi prefigurez mental următoarea idée revelatoare:  ÎŢI RĂMÂNE DOAR SĂ AI ÎNCREDERE ÎN TINE! Reiau destul de repede mersul, dar de data asta cu o idée-finalitate clară, limpede, senină. În timp ce-l vedeam déjà pe prieten la colţul de străzi stabilit, îmi recapitulam pe repede-înainte imaginile-flash pe care le văzusem pe durata drumului şi mi le întipărisem involuntar în memorie. “Carevasăzică, despre asta era vorba…”, îmi zic în sine. Perioada de viaţă pe care o traversam la acele momente chema după sine, ca o sirenă tânguitoare, indescifrabil la început, dar lămurit-clar la final, luminozitatea şi reflexia acestui gând încurajator. În ultimă instanţă, asta îţi rămâne, încrederea în propriile-ţi forţe de regenerare şi de continuare a ceea ce ştii că ai de făcut.

         Uşurat, re-setat, re-motivat ca după o povară cărată la destinaţie şi livrată în bune condiţii, cu fruntea mea descreţită de efortul interpretării firului gândurilor anterioare, şi cu un zâmbet sincer pe faţă, îmi întâmpin prietenul c-o strângere de mână hotărâtă şi cu promisiunea unei conversaţii vii, interesante.
        Viaţa mea de după această revelaţie personală putea re-începe nestingherită. Erau primele minute ale uneia noi…



Webdesign by: Ştefan Matyus Ernest