Neoavangardism sau postmodernism extrem în poezia liu Ştefan Bolea

de Marcela Iuga

    Moto:   1.   „Unde-s şirurile clare din viaţa-mi să le spun?
Ah! Organele-s sfărmate şi maestrul e nebun!” [1]
2. „ x pretins poet/ astăzi nebun (mie însumi)” [2]

         Prezentul articol are drept scop elucidarea unei enigme poetice. Secolul al XIX-lea al marilor clasici şi romantici a trecut şi o dată cu el şi gustul intens al lectorului pentru poezie. Secolul XX a încercat să recupereze o parte din acest handicap şi reuşeşte bine, cel puţin cu trei faimoase generaţii: generaţia 60 (neo-modernistă) , 70 (onirică), 80( postmoderniştii).

         Enigma sus numită este un poet contemporan, Ştefan Bolea, care  se declară a aparţine unei generaţii noi dar vechi( arta sa poetică se numeşte Imn pentru generaţia 2000+), care se  revoltă împotriva a tot şi a toate făcând uz de un limbaj injurios: « Acum, lăsând la o parte mişto-ul, care îmi permite să enunţ sub masca dada nişte evidenţe pe care le ştim cu toţii, spun aici şi acum că pariul generaţiei 2000 va fi auto-referenţialitatea ei. Cu alte cuvinte, nu mai este nevoie să aşteptăm botezul unui critic, pentru a ne simţi "mari" scriitori. Când spun generaţia 2000, am în minte imaginea ei globală, cu "nedebutaţi" care ar putea să strice friabilele ierarhii literare de moment: Petrişor Militaru, Daniel Sur, Livia Roşca, Andreea Drăguleasa, Eugen Suman, Sorin-Mihai Grad, Andrei Doboş, Ionuţ Radu şi alţii pe care nu i-am egophobizat încă, pentru că nu s-au supus artaudienei donări de sânge. Din quest-ul generaţiei 2000 face parte "ca şi cum", prin concept, grafică şi ideatică. Din quest-ul generaţiei 2000 nu face parte "românia literară", care prin concept, grafică şi direcţie, se înscrie într-un fel de şaizecism sumbru. Din quest-ul amintit face parte "club literar", care începe să-şi înăsprească selecţia şi devine o alternativă reală la grafomanie. Din acelaşi quest nu face parte "poezie punkt ro", care nu are deloc control editorial şi are cititori de poezie care ar trebui să comenteze manele. » [3]  

         Ştefan Bolea poate temporal aparţine generaţiei 2000 pentru că s-a născut acum aproape trei decenii, este absolvent a două facultăţi (Relaţii internaţionale şi Filozofie), actualmente doctorand având ca domeniu de cercetare două –isme (Existenţialismul şi Postmodernismul). De asemenea poetului nu îi este străin un alt curent şi anume Nihilismul: „ Un nihilist adevărat nu va crede în nimic, nu va avea loialităţi şi nici un scop, în afara unui posibil de un posibil impuls de a distruge” [4]. Citatul este primul său volum filosofic Ontologia negaţiei (2004), dar autorul mai are încă două volume de versuri: Război civil(2005)-  pe care îl vom analiza - şi Noaptea instinctelor (2009). Trebuie menţionat, de asemenea, faptul că este redactor şef al revistei on-line Egophobia dar şi colaborator al revistei Apostrof.   

         Volumul de versuri Război civil a apărut în 2005 în perioada de studenţie a poetului astfel primul dintre cele şapte cicluri se numeşte anagramic Sexiunea de vară ( noi, restul o numeam stresiune) dar volumul continuă cu Amnezii din casa morţilor, Auschwitz pentru suflet, Sectzia închisă, Shell, Expensive trip and…Siberian punk. Titlurile sunt sugestive nu ca idei centrale ale poeziilor din respectivul titlu ci ca stare de spirit insuflată de ele. Vom pune accentul pe stare şi în continuare pentru că Bolea este un poet al umorilor. ( am avut adesea impresia, ca lector, că mă aflu în acel Moody Land rushdian dar prima lectură, complet naivă, mi-a dezvăluit o stare beligerantă atât internă cât şi externă).

         O analiză atentă a poeziilor ne va ajuta să determinăm aparenţa lui Ştefan Bolea unui curent sau in-dependenţa totală. Ca primă probă vom lua poezia attack ubb!!! din ciclul Sexiunea de vară. Se observă preferinţa pentru titluri în limba engleză deoarece acestea stau sub semnul unei mai mari aderenţe la o mai mare gamă de lectori dar, există posibilitatea, şi unei valenţe instigative a limbii. Poezia este un flash trecut prin imaginaţia eului liric.  Confruntat cu jungla stradală dar şi întâlnirea cu „o ţărancă” îl determină pe eul liric să vizualizeze un posibil asalt al Universităţii Babeş Bolyai. Sensul cuvântului ţărancă e peiorativ, poezia debutând şi cu replica „ tulai doamne hai şi-om mere” [5].

         Din punct de vedere morfologic ne situăm pe teritoriul verbelor la imperfect „era”, „ţipa”, „avea”, „circulau”,  „mă gândeam” care vor arăta o acţiune în desfăşurare, condiţional optativ „ar avea” „ aş face” acţiuni ipotetice şi conjunctiv, prezent „să dăm” arătând încurajarea, decizia. Scheletul morfologic se întregeşte cu cel semantic. Astfel câmpurile semantice sunt două: al oraşului, urban „ trecere” „ maşinile” „claxoane” „oraş”  şi, antonimic sau poate chiar antagonic, al satului „ţărancă” „ cârduri” „ coase” „furci”. Imaginea creată este una a mixerului, amestecului satului cu oraşul, vechiului cu noul. Ori una dintre trăsăturile postmoderne este chiar „(2)fluxul istoric continuu şi relaţia trecut - prezent (3) prezenţa antropomorfismului postmodern, care duc la o (4) întoarcere spre conţinut adică spre o interioritate profundă, subiectivă;(5) un hibrid, o frumuseţe disonanţă şi o armonie haotică(oximoron absolut), hibrid ce ia naştere dintr-un(6) pluralism cultural şi politice creşte într-o (7) dublă-codare şi (8)plurivalenţă. (9)Întoarcerea spre trecut va ajuta la construirea unei retorici inovatoare care va avea o legătură eternă cu trecutul care o generează dar o şi desparte de el.” [6] O recuperare intertextuală, trăsătură din nou postmodernă este şi cuplul „ bonnie şi clyde” reprezentativ pentru spiritul aventurier, îndrăzneţ al spaţiului american.

         Brian McHale el defineşte acest spaţiu intertextual  intertextual zone „an intertextual zone […] is constituted whenever we recognize the relations among two or more texts, or between specific texts or larger categories such as genre, school, period” [7]. Nicolae Manolescu va întări această afirmaţie în spaţiul poeziei româneşti: „ Din punctul meu de vedere, intertextualitatea este indispensabilă, fiind una dintre trăsăturile specifice ale poeticului: aşa cum poezia nu poate fi definită formal în absenţa prozodiei, ea nu se poate dispensa de considerarea intertextualităţii.” [8]

         O altă poezie este anxietate burgheză. Din titlu simţim un parfum modernist, avangardist. Urmărind ideea stării de spirit ne lovim de verbul static, meditativ „mă gândeam”. De acum se va vedea faţa decadentă a poeziei „ încercam să scap/ de mucii şi flegma care se adunase pa sita de scurgere” [9]. Este o poezie a viscerelor, iar singura încercare de a folosi funcţia poetică, este construcţia unei comparaţii „ chiuveta chiar avea culoarea maro/ semăna cu plămânii mei” [10]. O altă figură de stil este enumeraţia „ mii de mucuri/ coji de ouă, sticle şi badoage/ …ultima reţetă de maggi/ doi homeleşi…” [11].

         Imaginea construită este din nou de haos „ este o dezordine a fricii şi a lăcomiei” [12] dar şi de un alt fel de paradis artificial descris de Baudelaire „Your sight is infinite” [13]. Câmpul semantic este al marginalizării, al ruşinii, al anti-socialului „profesiune de dispreţuit” „ gunoaie” „ şobolani”   „ homleşi”( adaptarea cuvântului homeless pentru boschetari) „căcat” „latrină” „ cerşetor”. Lectorul are impresia că trăieşte în future in the past-ul - dacă mi se dă voie -  ilustrat de Eugen Barbu în Groapa, într-o lume a mahalalei. Intertextul vine din nou dar de această dată este cinematografic. Fight Club este titlul cărţii lui Chuck Palahniuk dar care a devenit faimoasă datorită ecranizării din 1999. Dar trebuie reamintit eului liric că prima regulă a Fight Clubului este că nu vorbim despre el.

         Pentru lectori feminini suntem pe cale să prezentăm, posibil, cea mai expresivă, din subiectivul nostru punct de vedere, poezie a autorului: ventzia în roma. De aceea ea merită citată integral: „din flacără în flacără/trecem împuţinaţi/ întotdeauna flămânzi de încă o văpaie/dintr-un suflet în altul/ne petrecem obsesiv/ întotdeauna lacomi de încă o pedeapsă/moarte, aş vrea să mă odihnesc/puţin/în vaginul Tău.” [14]  - Dă impresia a fi puţin marin sorescian-. Poezia este simplă, terţină, repetitivă „ din…în” „ întotdeauna…..de încă o…”   Veneţia şi Roma sunt ambele din spaţiul italian. Una stă pentru apă, degradare, decădere faţă de frumuseţea trecutului, cealaltă de conducere dar stă tot sub semnul decăderii. Poate fi chir decăderea imperiului. Deşi ar trebui să fim pe teritorii lacustre, oximoronic, câmpul lexical este cel al focului „flacără” „văpaie”. Vom insista pe verbe şi atribute. Primele verbe de mişcare „trece” „ ne petrecem”. Argumentul că Bolea este un poet al stărilor vine din însele verbele folosite. Deşi prezentele verbe sunt  dinamice, lectorul rămâne cu impresia staticului. Mintea eului liric este stăpânită de o obsesie „ încă o văpaie” „ încă o pedeapsă”. Ambele par o condamnare, chiar o damnare a noastră, noi care „trecem” într-un anumit mod „flămânzi” „lacomi”. Sensul adverbelor este unul negativ, nu gurmand, ci insistent obsesiv.

         Deznodământul aduce o imagine pesimistă. Fiinţa umană nu stă sub semnul germinaţiei şi fecundităţii. Moartea este chiar un capăt de drum pentru eul liric. De ce Marin Sorescu? Vedeţi Iona „Sunt ca un Dumnezeu care nu mai poate învia. I-au ieşit toate minunile, şi venirea pe pămînt, şi viaţa, pînă  şi moartea, dar odată ajuns aici, în mormînt – nu mai poate învia.” [15] Nici eul liric nu mai poate învia pentru că, dorinţa sa (condiţional optativ)  de a se odihni, deşi legitimă, nu este în uterul ci în vaginul tău, adică al morţii. Nu va fi o renaştere, demersul său e, prin urmare, efemer. Adică la fel ca imperiul care a căzut va cădea şi eul liric.  

         Şi cum nici un poet nu poate exista fără o poezie manifest, are să-i definească crezul literar, Bolea are ca artă poetică : Imn pentru generaţia 2000+. Bolea devine un postmodernist extrem sau neo-avangardist în acest moment. Adaptăm acest termen din „modernism extrem” care se referea la poeţi ca Ilarie Voronca, Ion Vinea, Geo Bogza, prin urmare avangardişti. O altă trăsătură postmodernă este imanenţă este ceea ce Hassan defineşte drept capacitatea minţii de a se generaliza prin simbol ”Ceea ce generează acest simbol este tot un hibrid cu „exuberanţă intertextuală, metatextuală, autoreferenţială unică în istoria formelor” [16] Poetul susţine că "Antonescu sau Gheorghiu Dej nu sunt nume istorice. Există un singur nume istoric: Bolea." [17]

         Poezia se construieşte pe structura „ pentru toţi cei care…” recurentă, încercând să cuprindă aria de interes a noii generaţii. Cine ne sunt douămiiştii?: „ cei care aveau trei ani la revoluţie” „ care au auzit de ceauşescu, de cozi, foamete de la părinţi”. Din punct de vedere temporal aceştia nu au cuprins perioada comunistă decât foarte puţin pentru a-şi o mai aminti. Prin urmare „ au fost şoimi ai patriei doar pentru o zi” iar acum trăiesc în acel univers artificial despre care vorbeam înainte „ au fost aruncaţi într-un vid special/ fără închisori, fără securişti, dar ghidat de oameni/ ca vadim şi păunescu” [18]. Amintim, în acest spirit, un mic episod din Jurnalul fericirii, în care tatăl lui Nicolae Steinhardt îi spune fiului că închisoarea de afară este doar una mai mare decât cea veridică. Se pare că toate generaţiile resimt o specie sau alta de închisoare. Rămâne de văzut dacă această limitare va putea fi depăşită.

         Ce nu pare să fie depăşit este comunismul „ cei cere trăiesc într-o democraţie / în care domnesc foştii comunişti”. Situaţia actuală se înfăţişează cam aşa: „ cei care gândesc cum să-şi vândă inteligenţa/ în străinătate, pentru că ţara le oferă pentru/ capacităţile lor 3 milioane pe lună, care de-abia/ ajung de chirie” [19]

         Protestul se întoarce spre profesori, vinovaţi de nepăsare şi depăşiţi: „ profesorii de la filozofie, care uită cu greu slangul/ marxist şi pentru profesorii de liceu care apreciază/ copy/ paste-ul în favoarea unei lucrări originale”. Şi unii şi alţii sunt „ profesorii dinozauri, care ne spală creierul cu/ informaţii de-a gata” [20]. Un citat de Marcel Raymond vine acum de folos      „Demonul lui Rimbaud este demonul revoltei şi al destrucţiei. El consideră că vremea asasinilor a venit. Ceea ce numim civilizaţie şi omul occidental, iată prada asupra căreia visează să se repeadă în primul rând, ca un animal feroce. Statul, ordinea politică şi constrângerile ei, fericirea statornicită, modul convenţional în care se desfăşoară dragostea şi viaţa de familie, creştinismul, morala, într-un cuvânt, toate produsele spiritului uman, sunt negate şi ridiculizate” [21]

         Pentru douămiişti a venit momentul decisiv, când îşi concretizează direcţia: „acum, teoretizez Ruptura,/ de astăzi ne naştem din nou,/ nu mai semănăm cu taţii noştri,/ refuzăm tradiţia,/ ne întemeiem din nou,/ şi chiar dacă identitatea noastră nu e la fel de/ bine conturată ca şi confuzia/ din rebeliune va ieşi ceva nou, de nenumit,/măcar ştim ce nu vrem să fim,” [22]

         Noua generaţie nu va scăpa de istoricitate pentru că, ştim bine, demersul postmodern este unul recuperator. Avangarda a repetat această ruptură. Nici ei nu se revendicau ca aparţinând unei generaţii: „ Obiectul şi metoda agresiunii avangardiste[…] este opoziţia, contestarea, cu un termen consacrat: ruptura. Avangarda introduce un moment brusc de discontinuitate, mişcarea în contaratimp, dezagregare(…) Dar avangarda face un pas şi mai departe: de fapt ultimul posibil: spre ruptura integrală, absolută. Opoziţia faţă de sistemul existent devine însăşi opoziţia, ruptura totală de substanţă, faţă de orice continuitate, integrare şi solidarizare posibilă.” [23] Aşadar, putem spune că, aşa cum în mijlocul mişcării moderniste a existat o direcţie extremă numită avangardă şi în sânul postmodernismului trebuia să apară. Este o reacţie logică şi naturală, cel puţin din punct de vedere literar. Noi vom opta, post hoc ergo propter hoc, pentru termenul de neoavangardism pentru a defini această direcţie.

         Avangarda a fost percepută ca având drept cuvânt de ordine inovaţia, căutând noul negând orice tradiţie anterioară. La fel neoavangarda: „ voi, dinozauri, mă auziţi? Nu avem nevoie/ de moştenirea voastră/ este o lume altundeva, şi noi o vom descoperi” [24]

         Manifestul lui Bolea seamănă foarte mult, ideatic, cu Manifestul activist pentru tinerime a lui Vinea „ Jos Arta/ că s-a prostituat!” [25] pentru că şi Bolea numeşte Criza valorilor.

         Cred că se cuvine să dăm şi o definiţie a avangardei fie ea veche sau nouă ajutându-ne de Adrian Marino care explică fenomenul pornind de la ideea de inovaţie, de nou: „ recunoaştem drept «avangardă» …orice curent (mişcare, şcoală, program) literar, care descoperă şi proclamă cu violenţă, în mod consecvent şi sub orice formă, ideea de noutate, de înnoire” [26]

         Vom încerca să încheiem într-o notă veselă, uitând de faptul că tot ceea ce spiritul uman face e circular care e semper idem. Să vedem însă ce ne salvează. Eu cred că acel principiu postmodern al intertextualităţii care ne spune non nova, sed nove. De aceea lucrurile vor fi mereu sub o formă nouă dacă nu pot fi măcar noi. Avem liberul arbitru pentru orice formă de artă. De aceea intertextualitatea  are o parte bună, pentru că e o dovadă vie a liberului arbitru.

        Endnotes:

 
1. Mihai Eminescu, Poezii, Prietenii Cărţii, Bucureşti, 1997, p.126.
2. Ştefan Bolea, Război civil, Editura Vinea, Bucureşti, 2005, p.41.
3. http://www.egophobia.ro/6/editorial.htm 30 noiembrie 2009  23:00
4. Apud http://www.poezie.ro/ index.php/article/13915066/ Anti-poezia _lui_Ştefan_Bolea 2 decembrie 2009 17 :00.
5. Ştefan Bolea, Război civil, Editura Vinea, Bucureşti, 2005, p.13.
6. Vezi note curs  Sanda Berce Postmodernism
7.  Zona intertextuală există oricând recunoaştem o relaţie între două sau mai multe texte sau între anumite texte şi zone mai largi cum ar fi:genul, Şcoala, perioada [t.n] McHale, Brian, Postmodern Fiction, Routledge London, New York, p.57.
8. Nicolae Manolescu, Despre poezie, Editura Aula, Braşov, 2002, p.72.
9. Ştefan Bolea, Război civil, Editura Vinea, Bucureşti, 2005, p.14.
10. Ştefan Bolea, Război civil, Editura Vinea, Bucureşti, 2005, p.14.
11. Ştefan Bolea, Război civil, Editura Vinea, Bucureşti, 2005, p.14.
12. Ştefan Bolea, Război civil, Editura Vinea, Bucureşti, 2005, p.14.
13. apud http://druglibrary.org/Shaffer/hemp/history/baudleai.htm.  30 noiembrie 2009  19:00
14. Ştefan Bolea, Război civil, Editura Vinea, Bucureşti, 2005, p.34.
15. http://www.scribd.com/doc/2164902/Microsoft-Word-Marin-Sorescu-Iona  30 noiembrie 2009  13:00
16. Cărtărescu, Mircea, Postmodernismul Românesc, postfaţă de Paul Cornea, Humanitas, Bucureşti, 1999, p.104.
17. http://www.egophobia.ro/6/editorial.htm 30 noiembrie 2009  23:00
18. Ştefan Bolea, Război civil, Editura Vinea, Bucureşti, 2005, p.88.
19. Ştefan Bolea, Război civil, Editura Vinea, Bucureşti, 2005, p.88.
20. Ştefan Bolea, Război civil, Editura Vinea, Bucureşti, 2005, p.88/89.
21. Marcel Raymond, De la Baudelauire la suprarealism, Univers, Bucureşti, 1970, p.88.
22. Ştefan Bolea, Război civil, Editura Vinea, Bucureşti, 2005, p.89.
23. Ov.S.Crohmălniceanu, Evreii în mişcarea de avangardă românească, Text îngrijit, adnotata şi prefaţă de Geo Şerban, Editura Hasefer, Bucureşti, 2001, p.35.
24. Ştefan Bolea, Război civil, Editura Vinea, Bucureşti, 2005, p.89.
25. Nicolae Manolescu, Despre poezie, Editura Aula, Braşov, 2002, p.167.
26. apud Ion Pop, Avangardismul poetic românesc, eseuri, Editura pentru literatură, Cluj, 1969, p.9. 

Interviu cu Ştefan Bolea (Prezentare Generală, Poezie, Filosofie)

de OrmenyFrancisc

        1.    Salut Ştefan şi bun-venit în paginile revistei  Europe's Times and Unknown Waters.

        Ştefan Bolea: Bine te-am găsit, Ferry!

        2.   Care a fost primul roman pe care l-ai citit? Îţi mai aminteşti? Ţi-a  influenţat în vreun fel semnificativ evoluţia intelectuală  acea carte?

        Ştefan Bolea: Primul meu roman a fost „Cavalerii Ordinului Basarab” de Ioan Dan, citit când aveam 8 ani. Eram în clasa a doua, cred. M-a influenţat, în sensul că mi-a dat poftă de lectură. Am sărit peste basme, nici acum nu le gust. La 10 ani, citeam Agatha Christie şi Edgar Wallace, la 13, deja Shakespeare. Astfel, la 13-14 ani, puteam citi absolut orice, de la Hegel la Dostoievski. Mă bucur că nu am prins generaţia video game şi că în anii ’80 nu se ştia nimic despre calculatoare (nimic serios), pentru că am avut o formare precoce şi liniştită.


        Revenid la primul roman, ţin minte că sora mea a avut rolul de catalizator în dezvoltarea mea ca cititor la o vârstă fragedă, la fel cum mai târziu, avea să îmi impună să lucrez mai mult la germană (I was very reluctant, spuneam „gata, am terminat ce aveam pentru şcoală” – ea spunea „mehr”). Primele mele „scrieri” au fost povestioare, despre gheparzi şi urşi mucaliţi, care transgresau totuşi orizontul compunerilor idioate. Primul poem l-am scris la 10 ani şi era o mizerie cu rimă – îmi amintesc un vers memorabil: „ca copiii cei cuminţi…”


        3.  Având în vedere că te-ai născut în 1980, ai trecut puţin şi prin mâna Partidului. Ce îţi mai aduci aminte din perioada respectivă? Povesteşte-ne nişte întâmplări/ amintiri care încă te mai bine-dispun sau poate te oripilează şi astăzi.

        Ştefan Bolea: Ce să spun, am pierdut ocazia de a-l vedea pe Ceauşescu, m-am îmbolnăvit (sau m-am prefăcut a fi bolnav, nu mai ţin minte sigur), chiar înaintea unui meeting. Astăzi îmi pare rău (la modul semi-indiferent), poate aş fi avut altă amintire decât cea scuipată de media, un zombie din Night of the Living Dead. Îmi amintesc că prin 1988 se comemora în clasă Greva de la Griviţa, maică-mea îmi procurase nişte desene propagandistice (se focusau pe sirenă), rememorez atmosfera circumstanţială, vag patetică din clasă – dar nu ieşită din comun, ca şi atunci când stai la un curs slab sau la o conferinţă neinspirată, dar nu vrei să ieşi în evidenţă şi să te cari. Cred că foarte multă lume dispreţuia comunismul dar era prea adormită şi prefera „să-şi facă datoria”. Eu am fost foarte trist când n-am fost făcut nici măcar comandat de grupă, atunci când am devenit pioneri. Am ajuns locţiitor de comandant de detaşament, which is basically shit. Amintiri mai vechi? Când eram preşcolar, sărutam poza lui Ceauşescu, atunci când apărea la televizor. Şi mă supăram foarte tare, dacă cineva îl vorbea de rău. I guess I would have made it in the Communist regime…



         4. Scrii foarte mult despre Mănăştur, Gheorgheni, troleibuze şi trenuri mizere, pubele de gunoi din spatele blocului. De ce această atitudine a ta de a face adevărate anti-pasteluri; ce fel de ecou doreşti să trezeşti în cititor prin ele?

        Ştefan Bolea: Mizeriile actuale sunt doar efigia unor mizerii mentale şi cred că este terapeutic să le exorcizăm, din când în când. Din altă perspectivă, cred că blocul cu pubelele sale (şi cei câţiva homeless, care te privesc ca pe un Mântuitor, dacă le arunci nişte firimituri) este adevărata Grădina Eden, în care trăim zilnic.

Asta e realitatea, nu un Parnas, în care câţiva corporatişti îşi închiriază insule sau în care trăiesc poeţi platonici (slabi şi patetici), care se exprimă în limba română dinainte de Eminescu (cu inversiuni şi rime). Realitatea pubelei – dacă o ignori, eşti fie un şobolan, care trăieşte la vilă, fie un tip slab, care se droghează cu otherworldly din televizor. Excesul de realitate al pubelei – avem deja o imagine horror, în care fascinaţia merge mână în mână cu procesul de identificare cu gunoiul. Reluând prima idee, pe care n-am dezvoltat-o şi concluzionând, mă simt mai bine când evacuez mizerii – chiar dacă mă lupt cu fantome, simt că i-am făcut ipoteticului meu suflet un bine.

        5.  Când te blochezi în mijlocul unui text şi ţi se pare că orice ai mai spune şi oricum ai mai face-o pur şi simplu nu are sens (sau nu are sensul pe care-l cauţi tu) – dar nici nu ai inima să arunci textul la gunoi pentru că-ţi place foarte mult cum a ieşit până la acel punct, ce faci? Există o metodologie de a ieşi din asemenea situaţii?

        Ştefan Bolea: E najpa când te blochezi, mai ales când ţi-au ieşit bine versurile anterioare. Ai mai multe variante. 1) Poţi să termini poemul din tehnică. Apelezi la variante intermediare, care îţi reies din experienţa acumulată. Nu iese ceva completely genuine, dar produsul final este decent. Dacă stai să analizezi, sunt foarte puţine poeme în care spui cu adevărat ceva nou, la nivel de mesaj, de exemplu. Theoria este deja creată şi te urmăreşte ca o umbră. DAR dacă te conduce numai tehnica (şi nu te poţi baza pe inspiraţie), poţi ajunge oricând la auto-plagiat. Auto-plagiatul nu este 100% nicicum evitat – trademark-ul şi masturbarea stilistică sunt uşor de confundat. Citeşte oricând primele 2-3 volume ale unui poet tânăr şi vei vedea că evoluează foarte puţin. Break-urile şi leap-urile ca cele dintre Schelling 1 şi Schelling 2 sunt de neînchipuit în poezia 2000’istă (nici eu nu fac deocamdată excepţie).

        Încă ceva, dacă îţi duci poemul numai din tehnică, e ca şi cum întrebi Oracolul din Matrix care sunt versurile următoare (apelezi la supercomputerul din tine, să-ţi dea nişte variante proxime, vei afla doar ce ştii). Inspiraţia te duce mult mai adânc – trebuie să cauţi sub vulcan, pentru a crea ceva autentic şi radical. Dacă nu accesezi subconştientul, nu poţi să spui că ţi-ai scos masca. Inspiraţia este provocată de un exces de Erlebnis – inspiraţia este facilitată de durerea fizică sau psihică, care este oricând aliatul unui poet. Ca deţinuţii din horror-ul franţuzesc Martirii, scriitorul trebuie să îndure multă negativitate pentru a ajunge la o improbabilă viziune. Hrănit cu negritudine şi mizerii, trebuie să aspire să emane lumină ca o bombă. De reţinut şi sfatul lui Schopenhauer, pentru cei care abuzează de inspiraţie: „nu-ţi trata muza ca pe o curvă”.

        2) Poţi să abandonezi oricând – măcar rămâi cu nişte versuri bune, pe care le poţi folosi altundeva.

        Cel mai rău este când eşti blocat înaintea unui text. Am avut 2-3 ani, când n-am reuşit să scriu nici un rând. Iadul este muţenia (tăcerea pulsiunilor, cum spunea Freud), o stare psihopatologică în care nu ai nimic de spus lumii. Greu de descris dpvd fenomenologic, pentru că masca te sigilează ca un iron maiden construit special pentru creierul tău.

        6. Încearcă să-ţi aminteşti cum a fost când te-ai îndrăgostit prima dată. Descrie-ne puţin povestea cu micile ei picanterii şi spune-ne dacă îţi mai afectează în vreun fel motorul actualei  imagistici poetice acea primă experienţă? Cum?

        Ştefan Bolea: Am descris procesul acestei îndrăgostiri în Caietul Roxanei, una din primele mele scrieri, de la 16 ani. Dragostea m-a condus către nihilism – în primul rând am trăit cu intensitate imensă acest sentiment, în al doilea rând, dez-îndrăgostirea s-a înscris cu fierul roşu în conştiinţa mea. Cele două extreme se ating, la fel cu iadul şi raiul au multe în comun, diferă doar decorul. Despre balanţe se spune că iubesc îndrăgostirea, şi este ceva adevăr în asta – eu am detestat până la psihoză procesul de evaporare a iubirii. Prima dragoste şi eşecul ei fundamental m-a făcut mult mai self-centred şi mai involved with myself. De fiecare dată când abandonez o relaţie (sau, la fel, sunt abandonat), mă simt more at home at the castle of nihilism. Imensa ura şi uriaşa calitate a durerii este filtrată în poezia mea (sau în jurnal). Picanterii? Eram foarte romantic, în sensul originar al acestui termen, nu în cel trivializat astăzi în revistele pentru femei. Îngenuncheam în faţa lunii şi blestemam tot ce se poate blestema. Citeam Eminescu în ploaie, în timp ce toţi colegii se adăposteau… Acum îmi amintesc cu plăcere de prima mea iubire (dar nu cu nostalgia pensionarului care falsifică amintirea şi spune „ce bine a fost…”, scuipând inconsecvent peste cicatricele prăfuite) şi cred că a fost mai mult o chestiune de veneraţie. Aş fi vrut să opresc timpul şi să dureze (cel puţin) o eternitate până o conduceam pe Roxana acasă. I think I loved some women in a Christ-like fashion (completely, without a doubt). De aceea, trezirea din dragoste este dureroasă, ca o supradoză de lumină. Cei slabi pocnesc, ca în descrierea nietzscheană a nihilismului. Conştiinţa este acompaniată de silă, la fel cum starea de reverie corespunde unei ignoranţe plăcute. 

        7. Cât de important este în viaţa artistică a unui bărbat un eventual eşec în dragoste? Dar o bătaie pe cinste cu alţi masculi (fac trimitere directe la filmul Fight Club)?

        Ştefan Bolea: Eşecul în dragoste te face mai self-centred. Valorizezi mai mult raportul „eu=eu” decât relaţia. Orice eşec te face să te străduieşti, să lupţi, să lucrezi mai mult. Din altă perspectivă, eşecul îţi aminteşte că nu eşti perfect, că cineva te-a returnat la magazin. Te alertează asupra problemei (in)comunicabilităţii. Asupra corzilor disonante. „Sex ist eine Schlacht; Liebe ist Krieg”, spunea Rammstein şi sunt de acord. Eu sunt misogin, iubesc femei particulare, dar detest generic femeile.

        În Fight Club, bătaia era formă de cunoaştere, violenţă epistemologică. Femeile nu se bat, ci se fut psihic. Bărbaţii au această formă de defulare, care le facilitează o relaţionare mai aproape de autenticitate. Bărbaţii pot fi prieteni, nu ştiu dacă există o asemenea intensitate a prieteniei între femei. Femeia este aliata progeniturii sale iar bărbatul pe care-l ţinteşte este doar un instrument prin care îşi protejează plodul. Nu vreau să intru acum în principiile antropologice ale falsităţii mariajului, care mi se pare o afacere foarte proastă pentru bărbat, precizez doar că directeţea prieteniei dintre bărbaţi mi se pare evidentă. Prietenia este o invenţie foarte importantă, la fel ca iubirea … Femeile ce au inventat? Poate ideea de opresiune … 

        8. Ca adolescent şi licean cu siguranţă ai fost confruntat cu situaţii în care un grup de „şmecheri” vin şi te provoacă la bătaie împingându-te, înjurându-te sau poate chiar scuipând...de îndată ce văd la tine ceva de care s-ar putea „lua”. Cum ai reacţionat atunci, cum crezi azi că ar trebui trataţi astfel de oameni şi cât de fatal crezi că  îi poate fi unui tânăr timid şi sensibil un astfel de tratament din partea colegilor?

        Ştefan Bolea: Eu eram sensbil dar nu timid. Într-a zecea am fost hărţuit o vreme de un grup de jmekeraşi mai mari, dar s-au calmat când am aruncat cu un dulap de la etajul 2 după ei. Ce să spun? Metoda Lautréamont – dacă eşti slab, dă la haltere, până îţi anihilezi agresorul. În asemenea chestiuni, nu există loc de discuţii raţionale – trebuie să loveşti, altfel eşti lovit. Şi dacă nu te dor rănile provocate de un bully, te vor durea râsetele colegilor tăi, care întotdeauna îl vor adula pe cel puternic. Mulţimea ţine cu învingător, chiar dacă acesta este un bou.

        9. Dar colegii care râd de tine în liceu când ridici mână să răspunzi şi te fac „tocilar” până când, într-un procent mai mare sau mai mic reuşesc să te complexeze? Nu identifici aici un sentiment incipient de ură de clasă marxistă. Ca director de liceu/şcoală generală, ce ai face cu toţi aceşti „decreţei”?

        Ştefan Bolea: Nici problema asta nu am avut-o. Eram un geniu, nu un tocilar. Citeam exclusiv literatură şi filozofie, la restul copiam şi scriam eseuri. Pentru că eram exploziv, eram temut. Nimeni nu îndrăznea să mă atace în faţă, pentru că nu avea nici o şansă. Ţinta mea nu erau ceilalţi colegi, totuşi, ci profesorii, care erau sub-standard. Şcoala românească părea un pat procustian, confecţionat în special pentru nivelare. Iar dimensiunea ei pseudo-renascentistă îmi provoacă sarcasmul. Nici acum, nici atunci nu înţeleg la ce mi-au folosit chimia, fizica şi matematica – şi de ce nu am fost lăsat să fac numai literatură, filozofie, limbi clasice şi moderne. Oricum mă răzbunam din plin şi citeam ce voiam la toate orele (de la Aristotel la Kant), întâi pe sub masă, apoi fără menajamente şi fără jenă. Dacă profesorul mă întreba ceva, preferam să iau un 2, decât să mă întrerup din lectură. 

        10. Care e cea mai frumoasă amintire de la concursurile de poezie la care ai participat? (nu de alta dar în poezia expectoraţie cinică critici vehement astfel de evenimente) ? Sunt sau au fost ele vreodată capabile să descopere un talent sau sunt doar o scuturare de zdrenţe pur balcanică sau ceva de tipul unui retardat  Sex And Drugs And Rock And Roll Party american?

        Ştefan Bolea: Expectoraţie cinică este doar o parte a poveştii … Cele mai frumoase momente constă în prieteniile cu alţi poeţi, care au nimerit în teritoriul coşmaresc al concursurilor artificioase de poezie. Exemple concrete : discuţiile lungi cu Virgil Bănescu din Delta ’03, întâlnirile cu Petrişor Militaru de la Tecuci şi de la Agafton din ’04 şi distracţia de la Vişeu din ’05, cu Cosmin Perţa, unde Ion Mureşan a ţinu o conferinţă genială pe poezie. 

        11. Cioran spunea despre studenţii de la filosofie că sunt cei mai aroganţi şi nesuferiţi oameni. După mine, situaţia nu s-a schimbat prea mult nici azi, dacă nu cumva e şi mai acută. De ce crezi că se întâmplă aceste lucruri devreme ce, paradoxal, ceea ce învaţă ei acolo să lupte cu  « de-la-sine-înţelesul », să fie deschişi şi toleranţi ? 

        Ştefan Bolea: E foarte simplu. Facultatea de Filozofie te transformă într-un micro-Űber-mensch. Probabil lecturile dificile îţi dau impresia că eşti un ins predestinat să înţeleagă tot, te fac să simţi că eşti cumva above all. Este o impresie falsă, pentru că mulţi dintre colegi mei erau retardaţi sau păreau nimeriţi accidental acolo. Când ai un God complex, este foarte greu să fii tolerant.

        12. Ai o poezie foarte puternic ancorată în social. Mie personal îmi transmite exact ceea ce MIchael Douglass a reuşit să pună în cuvinte în filmul The Game : « Dacă nu cunoşti suficient de bine societatea nu ai cum să ai satisfacţia de a o dispreţui ». Asta să fie ? Sau e o chestie mai kafkiană la mijloc pe care încerci să o surprinzi imersând printre semeni…

        Ştefan Bolea: Poezia trebuie să atace socialul şi politicul, la fel cum trebuie să îşi ia ca target pubela. O poezie care se abţine să intre în această sferă, care vrea să nu-şi murdărească mâinile (un delir ipsofil monomaniac, în care poetul îşi taie venele orizontal, ca să-şi summoneze muza), nu prea mă interesează. Îmi place literatura de atac, care are ochii deschişi şi care renunţă la solipsism în favoarea palierului intersubiectiv. Un poem bine ţintit ar trebui să ne afecteze pe toţi, să crească tensiunea, să frângă inimi şi să dărâme guverne. Ar trebui să provoace schimbare – să alimenteze heraclitismul accelerat al generaţiei noastre. Permanenţă, substanţialitate, eu=eu, aşa ceva nu există în societatea contemporană. Şi asta e bine, pentru că ritmul de propagare al revoluţiilor este în creştere. Un poet trebuie să fie un pre-revoluţionar perpetuu. Când ajunge la stabilitate şi identitate (când ajunge la „putere”), este deja un infirm, este depăşit.  

        13. Îi consideri pe cei care se sinucid slabi sau laşi (te întreb pentru că Virgil Bănescu a şocat pe multă lume prin gestul său)?

        Ştefan Bolea: Cum ar putea să fie sinucigaşii laşi? Este comod să-i numeşti aşa de la adăpostul unei morale creştine (Sfântul Bruno spunea expresiv într-un mod nazi că sinucigaşii sunt martirii lui Satan), dar cine este atât de curajos încât să fie capabil să-i imite? Două lucruri esenţiale trebuie spuse despre sinucigaşi. Ei au descoperit (şi au sondat până la capăt) conceptul de iad. Pentru cei mai mulţi oameni, iadul este o idee abstractă. Sinucigaşii au ajuns acolo, în timpul vieţii lor. Şi l-au transgresat, pentru că nu poate exista o durere mai pură, decât cea care i-a motivat să-şi pună capăt zilelor. Mai mult, cei care distrug, care sfidează cu arma în mână, instinctul de conservare sunt nişte eroi. Temnicerul te precondiţionează, rodind în trupul tău, supraveghindu-ţi mişcările – şi tu eşti atât de puternic şi pur încât spargi celula. Mi-a părut rău de Virgil, dar am pentru el tot respectul.

        14. De ce crezi că îşi bat românii joc de poeţii lor – începând cu Eminescu şi terminând cu generaţia ta ? Unde crezi că va duce atitudinea această anti-umană în fond… ?

        Ştefan Bolea: Probabil pentru că lumea nu prea înţelege ce înseamnă poezia. Toţi am scris poezii, dar asta nu înseamnă nimic. A scrie profi, a lucra pe variante, a sta ore întregi pe un vers, a te documenta, a citi critic, etc. … este mare diferenţa dintre un poet „profesionist” şi poetul circumstanţial, la fel ca cea dintre un muzician profesionist şi unul amator. La fel cum muzicianul profesionist suferă când aude acordurile jalnice ale unui amator bine-intenţionat, la fel, pot să spun, că versurile unui anti-talent-în-necunoştinţă-de-cauză-dar-plin-de-bune-intenţii îmi zgârie timpanele. Probabil că această diferenţă dintre -1 şi +1 nu se face foarte clar. În rest, ce să spun? Lumea probabil te consideră un freak dacă vrei să fii poet – mai mult, cu venitul pe care ţi-l aduce scrisul, rişti, dacă n-ai nici un sprijin, să ajungi în categoria homeless – the drunken of the village – gunoier. „Ce e unchiul tău? Poet? Ultimul om, mai rău ca Al/Ted Bundy!” 


        15. Cum se împacă asta cu excesul de sensibilitate (că dacă aş zice « spiritualitate » ar fi, poate, prea mult spus) care ar trebui să existe într-o ţară foarte religioasă ca a noastră ?

        Ştefan Bolea: O ţară religioasă, dar prea puţin cultivată … Este mai uşor să ţi se citească Biblia duminica, decât să cumperi şi să citeşti cel puţin un biblion pe săptămână. Respect creştinismul prin sublimările sale culturale sau artistice – dar morala creştină nu aduce neapărat toleranţă sau bun simţ. Mi-aş dori mai multe biblioteci şi librării – nu sute de biserici în fiecare oraş. Ce să spun, nu ştiu dacă există vreo corespondenţă între atmosfera patriarhal-colonială română şi abandonarea poeţilor – dar probabil cu mai mult simţ comunitar, puţină decenţă şi cultură, poeţi n-ar mai fi nişte paria.

        16. Ce dispreţuieşti cel mai mult la  2000-işti? Nu de alta dar în poezia « cultură » spui: « când am intrat în librăria universităţii/ mi-a venit să arunc o damigeană de benzină/peste rafturile de douămiişti/ şi să las un zippo susurând/pe la spate »…

        Ştefan Bolea: Faptul că n-a apărut nici o operă mare în generaţia aceasta – ceva monumental, pizdos, care s-o scoată din anonimat. Au apărut numai micro-opere, micro-scântei … Generaţia ’27 avea Pe culmile disperării şi Huliganii – noi avem 69 a lui Chiva şi Manifestul anarhist al lui Ianuş. E prea mare diferenţa.

        17.  Cum te raportezi la generaţia ta (mă refer cititori, colegi, prieteni, nu la scriitori)? Eşti dezamăgit de ea sau crezi în ea? Ai dori să schimbi ceva la ea ? Ce ?

        Ştefan Bolea: Generaţia mea a prins puţin comunismul, chiar dacă atât cât să înveţe că viaţa nu este doar yahoo, mobile cells, WOW şi xbox. La care aş putea adăuga weed şi mp3. Nu sunt nostalgic, nu zic că era mai bine în lagăr sau în peşteră – dar ce fain era să dai un fotbal pe maidan sau să citeşti non-stop fără să fii hărţuit de determinismele tehnologiei. Acum, când mă întâlnesc cu prietenii, îi invit să treacă la calculatorul legat în reţea, să jucăm fifa. Wtf, e ca în filmul Gamer! Este o generaţie care merge spre confort, spre consumerism, spre lăcomie (piesa Mehr de la Rammstein spune tot), spre izolism – computerul şi televizorul parcă rezonează cu Amin, au fost sacralizate şi preiau tot mai multe din funcţiile „umane”. Cât de uman este un cip? Mi-ar fi plăcut să mă fii născut în 1860 sau şi mai bine în 400 a. Chr., să fiu contemporan cu Rimbaud sau Diogene. Ce e fain totuşi la generaţia mea? Creşte presiunea şi posibilitatea de a rezista – e mai greu să lupţi – dar în fiecare nemulţumit e un Neo!


        18. Care crezi că e cea mai valoroasă perioadă din cariera unui scriitor – euforia începutului(alias "first blood is the best blood"), ce are ceva implacabil autentic sau perioada în care începi să înmagazinezi influenţe şi să te rafinezi? Alta?

        Ştefan Bolea: Dacă aş răspunde doar din experienţă, n-aş putea vorbi decât despre first blood. Începuturile au ceva autentic – Cărtărescu spunea undeva că prima operă este adevărată, restul vine să legitimeze şi să falsifice. Abia aştept să creez o operă „adevărată” de poet şi de filosof. Deşi scriu serios/ responsabil de vreo 13-14 ani, simt că mai am mult înainte de a atinge punctul culminant al carierei mele. Also, am destulă benzină în mine pentru un proiect îndelungat de 40-50 de ani. Aşa că nu pot să spun nimic definitiv acum. Dacă mă întrebai acum 14 ani asta, îţi spuneam că la 23 de ani mă sinucid. So I must say I’m writing with the end of (my) world perspective, like a ghost after the apocalypse.  

        19. Te gândeşti ca în viitor să scrii şi o piesă de teatru? Despre ce ar fi ea ?

        Ştefan Bolea: Am scris una la 17 ani, foarte beckettiană I’m afraid. Totuşi avea ceva original – mă foloseam de ideea mea mai veche (aş putea spune „originară”) a Tratatului de crimă universală, despre care am scris şi un poem. Cam atât a rămas din Tratat, poemul acesta, piesa şi câteva aforisme (cred că titlul spune tot, aşa că n-am să intru în amănunte – dacă l-ai citit pe Schopenhauer, you have a hint). Îmi place foarte mult Sarah Kane, genială în regia lui Andrei Şerban – aşa că aş merge probabil în zona aceasta, dacă aş scrie din nou teatru. Mi-aş dori ceva la fel de violent, sensibil şi poate cu un umor mai negru. Am avut dilema asta mai demult, pe la 16 ani: unde mergi după Ground Zero (după Ionesco, Beckett, Pinter, etc.)? In filozofie, ar fi: ce se întâmplă după 1889? (pentru că majoritatea continentalilor de la Heidegger la Deleuze fac referire la Nietzsche) Viaţa mea are un sens doar privită din perspectiva ambiţiei de a realiza ceva la fel de ground-breaking şi abgründlich ca scriitorii menţionaţi. 

        20. Se ştie că eşti un tip pasionat de postmodernism. Care sunt teoreticienii favoriţi la acest capitol, ce ai învaţat de la fiecare, ce ai reuşit să aplici şi ce doreşti să mai aplici în viitor şi ai defini tu însuţi acest controversat curent?

        Ştefan Bolea: Favoriţii mei: Baudrillard, Deleuze, Foucault şi Zizek, asupra căruia mi-ai atras atenţia chiar tu. Baudrillard e fundamental, ultimele pagini din Simulacre, care au onoarea deloc minoră de a figura şi în Matrix, sunt geniale şi mai mult, dovedesc o cunoaştere a nihilismului, care nu e deloc accidentală. Deleuze este un gânditor pe care vreau să-l aprofundez şi să găsesc o posibilă modalitate de dialog cu existenţialismul, subiectul tezei mele de doctorat. Rândurile sale despre nomadism şi distincţia neted/ striat m-au influenţat foarte mult. De asemenea, cred că Deleuze a scris cea mai bună carte despre Nietzsche din toate timpurile. Mi-aş fi dorit s-o scriu eu sau să scriu în viitor ceva in the same league. Pe Foucault l-am studiat de mult, încă din timpul primei facultăţi. M-a pasionat corespondenţa dintre regicid şi deicid atunci. Acum aş vrea să-l mai atac încă odată din perspectiva Panopticon-ului. Pe Zizek aş mai face un doctorat (pe el sau pe Baudrillard) – am pornit de la cultura populară şi am ajuns la ontologie. M-a impresionat ce scrie despre Matrix, Philip K. Dick şi Jack Bauer – pornind de la distopii, putem face o analiză (pesimistă) a tendinţelor societăţii contemporane.

        21. Care e povestirea favorită din E.A. Poe şi de ce ?

        Ştefan Bolea: Pe E.A. Poe tocmai îl redescopăr, mi-am downloadat seria cu Vincent Price regizată de Roger Corman. Nu m-a impresionat proza lui Poe în adolescenţă, cum poate te-ai fi aşteptat (şi m-aş fi aşteptat şi eu)! Mi-a plăcut prea mult poezia sa pe care am citit-o în engleză în liceu. Poemul Alone mi se pare şi azi un statement de bază al romantismului (şi varianta celor de la Arcturus e reuşită). M-a impresionat ce ne-a spus profesorul Marius Jucan la unul din cursurile sale – Poe prezintă o breşă în continuitatea literaturii americane, rămânând un caz izolat, cu alte cuvinte, nu a avut discipoli. Cu toate acestea, este unul din primele produse de export ale literaturii americane, care fascinează şi azi, un trend început totuşi de Baudelaire! Calitatea versurilor sale şi a horror-ului său mă face să cred că va fi actual, ca Shakespeare şi Philip K. Dick, peste încă 500 de ani.

II Poezia

        22. Care sunt influenţele tale majore în poezie? Puncteaza te rog în dreptul fiecărui nume ce anume ai luat de la fiecare. Ia-i dacă se poate în ordine cronologică (personal recunosc un pic de Mihai Beniuc ori de Marius Ianuş dar mai bine numeşte-i tu…)

        Ştefan Bolea: Ca să scăpăm rapid de cei doi: pe Beniuc l-am citit după ce Octavian Soviany a spus, în recenzia la Război civil, că s-ar fi putut să mă influenţeze. Deci, e mai mult o corespondenţă – dar îmi place de Beniuc, e un comunist hard core, care scrie cu cuţitul ascuţit. Pe Ianuş l-am citit doar când eram în procesul de finisare a primei mele cărţi; Perdivara a spus la cenaclul Prometheus că am ceva „ecouri ianuşiene” – iar este o chestie accidentală. Ca să fiu eu acum subiectiv: ce cred eu că m-a influenţat? Cronologic? Am o filieră romantică: poate unul din primele straturi, de prin 1995-96 – Byron, Shelley, Keats, Novalis, Hölderlin şi cam atât, pentru că romanticii francezi nu m-au atins. Ce a rămas de-acolo? Un fel de atitudine rapidistă, un me against the world. Ca s-o spun mai frumos: conceptul de eu ca radical diferit de „ceilalţi”. Am încercat să ies din solipsism şi să merg spre being-with-others, dar câteva redute ipseice rezistă. Faza a doua 1996-97, deepest wounds: nihilism şi meontologie, de la Cioran înapoi la Schopenhauer. Sentimentul de agresivitate, impresia ofensivă a poeziei mele originează de aici. Aceasta cunoaşte două dezvoltări – etapa anarhistă, de la Bakunin la Kropotkin, mai veche (2002) – care alimentează violenţa limbajului, ce consonează cu etapa dadaistă (1998), care m-a ajutat să sublimez puţin violenţa şi să-mi eliberez – ca-să-spun-aşa- subconştientul şi să merg spre origini. Înainte de dadaism, o influenţă-cheie este cea a simbolismului acid (de la Baudelaire la Lautréamont) (1997-98), curentul meu pre-avangardist preferat. Toate astea 5 le pui într-un crucible şi adaugi gothic metal şi iese din computer un sample de Bolea.  Poeţii români nu m-au influenţat aproape deloc şi am început să-i citesc cu atenţie doar după Război civil, când eram curios care este (dis)continuitatea dintre mine şi ei.

        23.    Recent ai scos un volum de poezie care a cam speriat destul de multă lume : Noaptea Instinctelor. Să începem de la titlul acestui nou volum – Noaptea Instinctelor. El conţine cuvântul  « noapte. ». Într-un text publicat în numărul din mrtie a revistei Apostrof şi reprodus apoi pe blogul tău spuneai următoaele lucruri :
         « Noaptea, superego-ul şi omul funcţional adorm. Nu mai există cenzura cotidiană, care ne permite să coabităm, trăind, în schimb, în imediateţe. Ceea ce contează într-adevăr, ceea ce are valoare pentru sine, revine fulgerător în memorie. Nu mai există blocaje, pentru că scutul pe care îl punem în faţa lumii este spulberat – barajele, ce ne divid conştiinţa, sunt eliminate. Ne înfăşurăm în noapte în măsura în care ne desfăşurăm graniţele interioare – asemenea unui înger, care-şi nimiceşte statuia şi iese la suprafaţă. Există nopţii ale inimii (noche oscura) şi nopţi ale sensului, când simţi nevoia să te torturezi.
         Dacă ziua are o componentă arhitectonică, noaptea este muzicală. Filosofii şi prozatorii pot funcţiona în regim diurn, poeţii niciodată. Ce este atât de splendid la noapte, ne putem întreba? Poate este supraestimată… Liniştea exterioară, rezultatul anestezierii întregului oraş (oraş, prin extensie univers, toropit, buhăit, anemiat, cu pleoape de uraniu), este doar substructura unei linişti interioare, în care putem fi egali cu noi înşine, nemaifiind castraţi procustian de funcţionalitate şi preeminenţa regulilor.
         Când s-a făcut lumină în Grădina Eden, un aspect al configuraţiei umane a fost amputat. S-a încercat retezarea unei constante de haos, pe care o adulmecă nepotolit lunaticii. Pomul cunoştinţei binelui şi răului era un arbore de cafea. »           
         Colaboratorul permanent la rubrica "minDisecţii" a revistei Egophobia - iQ666 - publică în revista Sisif un text intitulat « Nevoia de noapte » în care duce în discuţie o suită de argumente istorice şi ştiinţifice foarte neşteptate:

        
1.   « Nu ştiu cât de serios se vorbea că ruşii vor să instaleze o oglindă în cosmos. Planul ar fi fost să crească productivitatea. Gândiţi-vă, mereu lumină, pică toate problemele şi motivele de genul „s-a'ntunecat, gata munca“. Poate că era doar un banc, ca şi ăla cu luna roşie (sovieticii vor sa vopseasca luna în roşu; replica americană: „s-o facă, scriem noi dup'aia pe ea Coca Cola“). »
        
2. « Atacul nocturn al lui Ţepeş nu se pune. Oare eventualii locuitori ai părţii luminate a Lunii ar avea nevoie de noapte? »

        Atât pentru deţinutul care noaptea îşi sapă tunelul secret de evadare cât şi pentru cetăţeanul aflat sub capitalism ori sub comunism, noaptea e un spaţiu psihic pur-personal. Acestea sunt de altfel şi cele două sensuri pe care pedalaţi cel mai tare atât tu cât şi IQ666  (folosirea nopţii pentru evadare şi pentru sporirea libertăţii personale )Nu crezi totuşi că întreaga fascinaţie pentru noapte are rădăcina altundeva decât în mirajul libertăţii şi al clandestinului…adică hai să spunem puţin lucrurilor pe nume,  ce vrei cu adevărat de la  noapte (textele de mai sus sunt foarte poetice, dar ocolersc cu eleganţă problema adevărată - sau cel puţin asta e impresia mea) ?

        Ştefan Bolea: E foarte simplu. Să-ţi spun cum am ajuns la acest titlu. Eram la Sziget în 2008. Avem aproape tot volumul gata şi lucram cu două titluri: Revolta căpuşelor şi Atentat. Primul îmi plăcea cum sună – dar practic nu avea nici o legătură cu volumul, era cam nonsensical. Atentat ducea volumul în zona terorismului ideatic, acolo doream să ajung. Mă plimbam pe insulă, pe lângă Dunăre şi mă uitam cam agresiv la occidentalii, care îmi evitau privirea. Deodată trece pe lângă mine un arab, care nu numea că nu se uită în altă parte, ci îmi aruncă şi o privire sfidătoare. Mi-a plăcut – avea balls, pe când occidentalii aveau numai bun simţ. Şi m-am gândit – vreau o noapte arabă în volumul meu, vreau mult explozibil, dinamită, atentate. Noaptea instinctelor, adică afectivul şi mentalul sunt adiacente – un fel de last night on earth, o noapte horror. Profesorul Basarab Nicolescu ne-a spus la seminarile de transdisciplinaritate despre Sfântul Ioan al Crucii şi „lunga şi întunecata noapte a sufletului”. Noaptea instinctelor este noaptea în care mori sau în care moare lumea ta.

        Referitor la IQ 666, atacul nocturn al lui Ţepeş îmi ocupă şi acum visele. Sunt eu anti-naţionalist şi cosmopolit, dar rădăcinile nu se uită. Doar că n-am să spun ca Becali, că pe turci o să-i batem, cum am făcut toată istoria. Mai mult, eu aş zice că ar trebui să construim o oglindă în cosmos, care să sugă razele soarelui şi să le reflecte înapoi. Atunci am trăi cu toţii ca la Trondheim, ca în Norvegia de nord, când vine iarna polară. Cine rezistă la supradoza de noapte, merită şi soarele de după. Mulţi pocnesc! Vae victis!

        24. Hai să considerăm viaţa de zi cu zi ca partea diurnă a vieţii umane iar situaţiile marginale ca pe partea nocturnă a vieţii umane – partea care pândeşte ameninţător de la periferia conştiinţei cotidiene. Legat de aceste situaţii marginale, spune-mi te rog care a fost cel mai cumplit coşmar pe care l-ai avut vreodată, care e cea mai ascuţită fobie şi cam în ce poezii de-ale tale şi-au lăsat ele o amprentă vizibilă.

        Ştefan Bolea: Orice ateu are un cosmos mistic, pe care îl lasă în urmă şi care îl urmăreşte. De fapt, conceptul de ateism este prea slab pentru a descrie umbra misticului. Mai corect ar fi: „orice antiteist”, pentru că ateii ştiu cum să trăiască cu indiferenţa. Astfel, cel mai intens coşmar al meu a fost unul religios. Eram la Judecata de Apoi, în boxa acuzaţilor, judecătorul fiind tot eu. „Te condamn la iad”, am auzit. And there I went … M-am trezit cu gura uscată, în şiroaie de sudoare, pentru că ştiam că decizia este corectă, dacă vine de la mine, numai că tot eu trebuia s-o sufăr. Îmi amintesc că Cioran spunea că ar fi enorm de fericit, dacă mântuirea i-ar fi indiferentă. So would I… Teza demiurgului celui rău este adiacentă schemei acestui coşmar, la fel şi schiţa unui God complex, care mă urmăreşte … I am a control freak and I hate abandoning that … Fobia cea mai mare? Să pierd acest control, capacitatea de a scrie şi libertatea mea. Război civil este o „coborâre în infern” fără speranţă, Noaptea instinctelor transgresează puţin realitatea iadului. Coşmarele şi angoasele îmi alimentează furia şi ambiţia de a le depăşi. 

        25. Să presupunem că o virgină îţi citeşte poezia şi îi trezeşti interesul într-atât de tare încât ajunge să se îndrăgostească în mod confuz şi plumburiu-crepusculat de tine. Cum i-ai motiva atitudinea pe care o ai faţă de femei în poeziile tale (« am decis să-ţi rup gâtul /ca să-ţi dau muie prin şira spinării » omv ; « să-ţi răscolesc groapa cu grebla/inima să ţi-o despic cu un cleşte/lumina să ţi-o sug din ochii stinşi/pe buze să las urme de ciocan/machiajul să-l repar cu dalta/să-ţi dezarticulez sărutul cu unghiile/să-mi chem amicii să te siluim prin fereastra de la cosciug » tumular #1; „aş vrea să te sărut cu buze de lamă/ să-ţi ling vaginul cu un burghiu/să-ţi despic labiile cu gheare de lup/şi când ne sărutăm din priviri,/să-ţi intre sticla-n creier/să-ţi explodeze centrii plăcerii/în timp ce te sugrum” hardcore)  ?

        Ştefan Bolea: Virginele sunt atrase tocmai de genul acesta de expresii, este complexul Zburătorului. Deci ar fi o seducţie (prea) uşoară, pentru că de la început intru în avantaj şi nu aş pierde decât dacă m-aş implica afectiv. Mi s-a întâmplat de câteva ori să mă impun tocmai prin masca misogină, de bully, de jmekerash sau de poet agresiv. Ce să spun? Din nou vae victis! Mai exact, dacă se confundă un caz particular în care vând ură, cum zice Manson, cu altul când violatorul provoacă orgasme, e o chestiune de masochism şi nu pot să-mi asum responsabilitatea … Deşi sunt sadic!

        26.  Gunoiul pare de asemenea un element omniprezent în lirica ta: ”trebuie să ai un stomac tare să ronţăi din gunoaie/ mă gândeam la aspectul ăsta când încercam să scap/ de mucii şi flegma care se adunse pe sita de scurgere/ chiuveta chiar avea culoarea maro/seamănă cu plămânii mei/[...]îmi arunc pungile cu mii de mucuri/coji de ouă, sticle şi badoage/plus ultima reţetă de maggi/doi homeleşi sar ca şobolanii sau ca porcii/pe raţia de lături/e o dezordine a fricii şi a lăcomiei/în mişcările lor defazate/ în aplecarea lor spre pubelă/ în aruncarea lor spre singurul loc sfânt/o cantină unde se serveşte căcat/ o latrină fără tichete de masă(anxietate burgheză)”. Ţine de un naturalism à la Émile Zola treaba asta sau găseşti ceva filosofic în aceste acumulări de resturi (să zicem restul constitutiv despre care Heidegger zicea că poate la o adică fi la fel de important ca întregul)? Altceva?

        Ştefan Bolea: Da, am atins asta când vorbeam despre pubelă. E un text cam nazi, la fel ca shut the fuck up. Poate că nivelarea şi absenţa identitară a gunoiului este doar o metonimie pentru faptul că fiinţele umane (având aceasta în comun cu gunoiul) sunt seriale. Suntem depozitaţi în coşciuge la fel cum este deşertat gunoiul. Din această perspectivă, este un protest al vieţii netrăite.

        27.  Eşti un tip pasionat de misticism şi astrologie. E adevărat ce spune Petrişor Militaru că atunci când cineva îţi lecturează poeziile e în „plină Kali Yuga”? Dacă da, descrie-ne puţin cum accesezi prin intermediul semnului tău zodiacal acest tărâm/ vârstă a omenirii şi ce părere ai despre albumul  „Kali-Yuga Bizarre” de la Aborym.

        Ştefan Bolea: Kali Yuga a început de câteva mii de ani. Guénon observa chiar că momentul de glorie al filosofiei greceşti (450-400 a. Chr.) aparţine acestei epoci, o afirmaţie cu care nu pot fi de acord. Anii pe care îi trăim ar putea fi momente de cumpănă sau ar putea fi acriţi de indiferenţă … Aş spune mai degrabă că decadentismul care s-a remarcat în ultimele decenii din secolul 19, combinat cu consumerismul, preeminenţa tehnologiei şi frica pe care încearcă s-o producă marile corporaţii, pentru a ne controla mai uşor (they scare in order to sale, cum spunea Manson) sunt marca unui Kali Yuga exrem, un fel de ev mediu particular într-un ev mediu generalizat … Soluţiile individuale ar putea încetini acest proces de descompunere al rasei umane, dar nu îl vor stopa – pentru că eu cred foarte mult în ce spunea Sartre, că nu poţi fi liber dacă cei din jurul tău sunt aserviţi. Avem nevoie de un palier intersubiectiv, de soluţii comunitare, de celule de rezistenţă. Cred că EgoPHobia şi Watery Times fac parte din această schemă lărgită, pentru că nu sunt numai expresia unor voinţe individuale, rezonând mai degrabă cu suma cititorilor lor. What can I say? We’ll see … Albumul celor de la Aborym este interesant, un fel de black transcendental, sau mai degrabă transgresor, dacă ne referim la theoria lor. Îmi pare rău că versurile sunt în italiană, limbă pe care nu o stăpânesc – pentru că aş fi vrut să-i studiez puţin.

        28. În multe poezii scuturi efectiv cerurile din temelii dar, cu toate acestea metafore biblice îţi umectează toate construcţiile poetice. De ce le foloseşti?

        Ştefan Bolea: Pentru că sunt liber să le folosesc. Fiinţa umană trebuie să beneficieze de tensiunea dintre bine şi rău, chiar şi atunci când păşeşte pe teren extra-moral. Nu sunt păpuşa nimănui, nici a lui Dumnezeu, nici a unui daimon. Aşa că mi se pare ok să-mi exprim libertatea, aşa cum simt. Sunt poeme religioase, de care mă simt ataşat, chiar dacă nu mai cred de mult. Contradicţiile nasc scântei, pe când coerenţa şi continuitatea (i)morală sunt plicticoase.

        29. Am observat două poezii care seamănă foarte multe între ele în cele două volume: cv din Război Civil („isus a terminat facultatea tanchist/ iuda liceul vampir/ dumnezeu a construit in vest/o şcoală de nebuni/cain le dădea oilor sale oţet/ abel vindea castraveţi grădinarului/adam şi eva s-au reîntâlnit în magnolia/sub o ploaie de broaşte”) şi exerciţiu din Noaptea Instinctelor („isus s-a reîncarnat în secolul 21, ateu/ iuda s-a afiliat unei grupări neonaziste/toma vinde biblii uzate la misionarii iehovişti/ petru a devenit nihilist şi s-a mutat în subterană/pavel şi-a tăiat venele într-o seară frumoasă de vară/ suferea de o depresie cronică şi nu-i suportape cei ce se îmbraţişează pe stradă/ioan îşi continuă cariera de top model de-a lungul secolelor/iosif a devenit psihoterapeut/ şi le recomandă tuturor virginelor să avorteze/satan a ajuns laborant în antartica/jucând, la momente festive, rolul lui moş crăciun şi al iepuraşului de paşti”)

         De ce ambele volume conţin aceste poezii asemănătoare atât ca construcţie cât şi ca idei? Cum ai numi acest gen de poezie (mă refer la etichete de genul gazel, pastel, sonet etc)?

        Ştefan Bolea: Da, la fel ca meet tyler şi tyler?, cele două poeme sunt îngemănate. În al treilea volum, am un poem foarte puternic, care se numeşte tumular şi este o replică ironică la cele două poeme din Noaptea. Ce să spun? Mi-a plăcut cum mi-a ieşit cv şi am decis, pe baza aceleiaşi construcţii, să scriu un poem mai bun, dacă se poate. Nu mă pricep la etichetele enumerate de tine, dar aş putea să-i dau un tag filozofic: parodie post-religioasă.

        30. Cea mai grea întrebare: cum se construieşte în viziunea ta arhitectonica unei poezii? Nu scrii o poezie cu rimă ca pe vremuri şi e clar că nu urmăreşti aşa ceva – atunci ce urmăreşti atunci când scrii (atât la nivel de idei cât şi de formă) şi cum îţi elaborezi construcţiile poetice? Intră te rog în detalii...

        Ştefan Bolea: Nimeni nu mai scrie cu rimă, asta dacă nu trăieşte cumva în copilăria poeziei. E foarte greu să mă gândesc la arhitectură, atunci când scriu un poem nou. Arhitectura reiese la final, când scriu sunt imersat în poem şi relaţia cu el este labirintic-muzicală. Primul draft este lipsit de luminile conştiinţei, care vin a posteriori să-l corecteze. Inspiraţia este substanţa ignifugă care alimentează muzicalitatea poemului. Cu toate acestea, să ne amintim că Nietzsche descria foarte radical mecanismul inspiraţiei, asemănându-l cu rigorile supra-eului. It’s not a walk in the park it’s not mere subconsciousness, it’s more than that … Cred că fiecare poet are o marcă, un fel de tipar, de la care pornesc toate poemele sale. De aceea este tributar în primul rând propriului său coşmar. Un poet are nevoie de primul vers (s-a mai remarcat asta) şi de un preaplin de fiinţă, o supradoză de senzaţie, care nu se poate exprima altfel.

III  Filosofia

        31. Heidegger oferă analiza cea mai elaborată a filosofiei actuale a morţii ca situaţie marginală prin excelenţă. Conceptul lui Schutz de „anxietate fundamentală” se referă la acelaşi fenomen. Explică-le  cititorilor revistei noastre tripticul kirkegardian angoasă-anxietate(angst)-frică şi, grefată pe acesta din urmă, care e reţeta ta pentru o moarte corectă?

        Ştefan Bolea: Anxietatea trebuie îmbrăţişată, altfel Sein zum Tode este radical falsificată. Sună facil în teorie, dar fiinţa umană ar face orice să evite anxietatea, care este un fel de Satan, peste care trebuie să călcăm în fiecare zi. Tillich observa că este mai uşor să trăim cu frica, s-o înfruntăm prin curaj, pe când anxietatea dizolvă curajul. Cum să înţelegem diferenţa dintre frică şi Angst? S-o luăm poetic: frica este ca un junghi în inimă, ca atunci când vezi un urs în pădure sau când abia eviţi o maşină, care te-ar putea călca. Anxietatea e ca o umbră, nu poate fi localizată, pe când frica o poţi prinde pe gps. Frica este instinctuală, anxietatea – mentală. Cel mai simplu, aş putea spune că o moarte autentică consonează cu o viaţă, din care n-au lipsit provocările şi riscul – mai mult, o viaţă cu scop şi sens personal. Basically, să nu trăieşti degeaba … O moarte inautentică rezonează cu o viaţă netrăită, ca aceea a lui Ivan Ilici … Eminescianul „oameni morţi de vii” spune acelaşi lucru … Există mulţi oameni care încă n-au descoperit că sunt în viaţă – şi vor afla asta poate doar în clipa morţii lor.

        32. Ţi-ai făcut lucrarea de masterat pe Generaţia Beat, mai precis pe Ginsberg şi Kerouac. Care e, în viziunea ta mesajul filosofic cel mai adânc al acestor „extremişti” într-ale hedonismului?

        Ştefan Bolea: Acum lucrez pe Gregory Corso, pe care îmi doream să-l citesc de mult. La librăria Tronsmo din Oslo este un raft întreg dedicat scriitorilor Beat şi de-aici mă alimentez. În primul rând, Ginsberg, Corso sau Burroughs au eliberat engleza americană din punct de vedere formal – în literatura română, acest lucru l-au încercat, 50 de ani mai târziu, scriitorii fracturişti. În al doilea rând, Beat-ul are multe în comun cu Dada şi cu suprarealismul francez – de aici rezidă o şi mai mare apetenţă pentru eliberare. În al treilea rând sunt de stânga şi fac o critică socială mişto. Mai mult, am putea spune că sunt primii postmoderni şi ultimii avangardişti. Îmi place şi misticismul lor non-religios (expresia îi aparţine unui comentator american al lui Bataille), care este legat de weed philosophy şi de acceptarea necondiţionată a unui rol marginal în societate, în timp ce poezia academică bate pasul pe loc. Cred că este clar că mesajul lor filosofic nemijlocit este actualizarea libertăţii, de care fiinţa umană are nevoie ca de apă vie. 

        33. La doctorat lucrezi acum pe existenţialism şi, inevitabil te-ai confruntat şi cu gânditori gen Heidegger sau Husserl. Crezi în transcendental? Daca da, descrie-ne propria ta experienţă cu transcendentalul, daca nu, motivează-ţi negarea.

        Ştefan Bolea: Există reziduuri transcendentale, chiar după moartea lui Dumnezeu. Suntem „în retragere” dar avem ochii fixaţi pe ochiul spart, care încă luminează ca o stea polară în deşert. Sunt ateu, dar consider că putem avea experienţe religioase chiar într-o lume radical desacralizată, care se aseamănă unei Grădini Eden supuse unui bombardament prelungit. Muzica şi scrisul (uneori dragostea sau sexul) mă duc în vecinătatea unui teritoriu pe care îl credeam inexistent – sunt convins că biochimia poate explica aceste revelaţii, dar asta nu mă interesează.

        34. Ai putea spune despre vis că e un fel de dovadă irefutabilă a existenţei transcendentalului?

        Ştefan Bolea: Kafka ne arată că visul dezvăluie realitatea. Visul nu dovedeşte existenţa transcendentalului, ci ne indică doar că viaţa de sub luminile conştiinţei nu este unica. Există un rezervor de iraţional, care dă savoare vieţii – visul este una din căile de acces, dar nu singura. Mai avem consumul de stupefiante, meditaţia, privirea limpezită care descoperă o altă realitate în sânul realităţii … 

        35. „De-la-sine-înţelesul” e duşmanul number one al oricărui filosof deoarece el duce la osificarea judecăţii. Pe tărâmul cărui curent filosofic crezi tu că se poate duce cel mai profitabil lupta cu acest monstru. Motivează-ţi pe scurt alegerea cu un minim set de argumente.

        Ştefan Bolea: E simplu, absurdismul din nihilism şi existenţialism. Un reprezentant de marcă al acestui „curent” este Lev Şestov, care face din anti-raţional metoda sa. Cred că „de-la-sine-înţelesul” transformă raţionalizarea într-un ochi al Meduzei, care paralizează pe oricine intră în raza ei. De reţinut că existenţialismul este o fenomenologie a afectelor (de la Angst la nausée) – şi că trebuie să intrăm pe acest teritoriu emoţional pentru a rescrie portretul fiinţei umane, pentru că genetica, de pildă, are evidenţa totalitară din Brave New World. 

        36. Crezi în suflet. Ce/cine/cum este sufletul în definţia ta?

        Ştefan Bolea: Bineînţeles, atâta timp cât înţelegem că e o metonimie. De le Klages încoace, se postulează conflictul dintre spirit şi suflet. Eu cred că în viaţa unui om, spiritul trebuie să câştige acest conflict, deşi reprezentanţii marilor religii ar spune contrariul. Să descriu printr-un experiment spiritul: când eşti singur într-o cameră, citind, ascultând muzică sau lucrând, spiritul tău ocupă ca un „abur peste apă” întreg teritoriul tău. Cu alte cuvintele, tentaculele spiritului tău sunt extinse până la bariera uşii – de aceea, atunci când bate cineva la uşă, simţi că-ţi bate în creier. Această locuire, această posesie a intimităţii tale este spiritul tău; când mă uit peste cărţile mele sau peste modul cum sunt aşezate obiectele pe masa mea de lucru, îmi citesc (sau decodez) spiritul. Sufletul îşi face simţită prezenţa înainte de adormi, când se postulează un non-A peste tot ce a însemnat conştiinţa diurnă. Sufletul, Ruf des Gewissens şi daimon-ul sunt acelaşi lucru.

        37. Cum comentezi afirmaţia lui Husserl că „nu putem ieşi cu conştiinţa din conştiinţă”. Ştii eventual cum, sau cu ce, s-ar putea ieşi finalmente  din conştiinţă?

        Ştefan Bolea: Habar n-am, în comă sau ca un brain dead zombie. Şi la Sartre conştiinţa tinde să explice totul, anulând chiar şi ipoteza inconştientului freudian. Cred că această ipoteză exprimă destul de bine condiţia umană (chiar dacă sparge unitatea conştiinţei), ca acel Wille zur Macht, care se exprimă în proiecţiile noastre cele mai intime. Dacă învăţăm să ne cunoaştem fricile şi demonii, care ne otrăvesc realitatea, putem să construim ceva magnific din fiinţa noastră. Cred foarte mult în auto-creaţie şi plasticitatea materialului uman şi cred că In-conştientul sau pre-conştientul anunţă briliant programul de auto-depăşire, pe care singuri ni l-am prescris.

        38. Tot Husserl spunea că o unitate nu poate fi construită decât prin rezonanţă – iar rezonanţa presupune discontinuitate, ruptură, salturi bruşte care să dea minţii adevărate impulsuri electrice (shots-uri). Aceste rupturi fac posibile transducţiile iar în lipsa transducţiilor organismele se plafonează, stagnează (nu proliferează, nu elimină, nu asimilează.) Aşadar, asumarea corectă a discontinuităţii ţine de sănătatea noastră mentală. O astfel de discontinuitate este boala...Cum înţelegi tu boala? Te temi de ea, eşti fascinat de ea, o eviţi, o tratezi analitic, mistic?

        Ştefan Bolea: Savater în prima lui carte despre Cioran spunea că nu trebuie să evităm spitalele, pentru că sunt locuri unde putem atinge iluminarea. Sentimentul de clandestinitate şi emoţia liminară (chiar marginală) ne pot apropia de noi. Ca-n Fight Club, we’ve just have a near life experience … Boala este pentru mine clar un rezervor cultural – dar nu unul excepţional. Pentru a-mi completa opera (care este un proiect de o viaţă) am nevoie de triviala dar atotputernica sănătate.

        39.  Crezi că boala e (poate fi) ceva definitoriu pentru evoluţia unui individ atins de ea sau că, în definitiv nu are puterea să schimbe nimic esenţial?

        Ştefan Bolea: Boala poate să transforme doar dacă fiinţa umană este programată pentru transformare. Mutaţia principală trebuie să vină din interior. Nu poţi lua un bou, să-i dai suferinţă şi să-l transformi într-un Platon. Îmi plac mult scriitorii maladivi ca Blecher, dar îi citesc pentru spiritul lor, care ar fi scos aur din trăirea lor şi ar fi trăit în zonele ecuatoriale ale conştiinţei, chiar dacă n-ar fi fost bolnavi. Fiinţa precede boala, deci.

        40. Întrebare din partea redactorului nostru Dragoş Fabian: „Ce sens mai au astazi, pentru tine, următoarele sintagme: Moartea lui Dumnezeu, Moartea Omului (Foucault)? Mai sunt ele actuale? În ce fel mai pot ele să aibă sens pentru noi?”

        Ştefan Bolea: Ce să spun, urmează moartea Morţii, şi-atunci vom fi cu toţii ca-n blockbuster-ul Amurg. Vorbind serios, întrebarea este foarte interesantă: moartea lui Dumnezeu aduce cu sine Űbermensch-ul, înţeles ca fiinţarea care poate face faţă morţii de mai sus, care găseşte sens într-o lume deposedată de motorul istoriei metafizicii, de depozitarul absolut de sens. Antiumanismul foucauldian din anii ’60 aduce filosofia cyborg-ului din anii ’80, anii ’90 – de aici vine şi ideea terminatorului, care trebuie sa se alieze cu tehnologia (un fel de Űbermensch variantă cibernetică) pentru a izbândi. Viitorul anti-uman al omului este maşina, cum au anticipat scriitorii sf de succes. Deja trăim într-o societate în care trăsăturile funcţionale ale fiinţei umane tind să aibă întâietate – aşa că majoritatea oamenilor tind să devină anonimi şi să aibă amprenta serialităţii, ale fiinţelor făcute în fabrică, cum anticipa Schopenhauer. Dacă Űbermensch-ul (putem găsi un sens minimal al acestei noţiuni care sperie, în sensul autonomiei kantiene şi al ieşirii din minorat – nu mai avem nevoie de Dumnezeu pentru a ne da sens vieţii) este consecinţa morţii lui Dumnezeu şi cyborg-ul consecinţa morţii omului (predator-ul şi terminatorul sunt la poartă, supercomputerele, implanturile, cipurile – dezumanizarea programatică, hipertehnologizarea sinelui), moartea morţii are ca şi consecinţă o fiinţă postumană, care îşi alimentează subzistenţa, care trăieşte mai mult şi moare foarte greu, ca Sibyla sau generalul Franco. Medicina contemporană ne va transforma pe toţi în post-oameni. Ar mai fi ceva: mai este un anti-umanism, care nu reiese foarte clar dintr-un Zeitgeist, ca cel foucauldian – cel al lui Cioran, cu neomul său şi al lui Lautréamont (suprarealismul îi uneşte cumva). Poate neoamenii sau anti-oamenii vor forma cândva o sectă selectă ca cele din romanele lui Dan Brown şi vor fi preoţii nihilişti, care vor analiza moartea omului. Un fel de ground Zero pentru ei ar fi anul 1889, de când a început să moară şi Dumnezeu. Coincidenţă? 

        41. În final te rog comenztează pentru cititorii revistei următorul pasaj din Tiamat (Sympathy for the devil):

         „I shouted out,
         ‘Who killed the Kennedys?’
         When after all
         It was you and me”

        Ştefan Bolea:  Cea mai bună întrebare! Există un mod dadaist de a mă apropia de aia, şi pe acesta îl voi experimenta. Pornind de la filmul Fallen din 1998, în care Azazel circula asemenea spiritului printre oameni, unindu-i pe toţi într-un lanţ malefic (punctul comun dintre întrebare şi acest film este demonizarea trupei Rolling Stones: unul din tag-urile filmului fiind time is on my side), eu cred că JFK este un martir, pe care cu toţii l-am omorât. Am citit despre el în timpul masteratului, nu a fost un preşedinte grozav, n-a realizat mare lucru, era un playboy hedonist, etc. – DAR moartea l-a transformat într-un simbol. Noi l-am omorât („you and me”) ca-n Sympathy for the Devil, pentru că n-am ridicat nici un deget pentru a-l proteja. Era inevitabil, aşa a ajuns un Jesus Christ Superstar, în jurul căruia ne putem uni (şi Axl Rose îl comemorează în Civil War). Acum vremurile s-au schimbat: pe Obama nu-l vor omorî, dacă vor fi necazuri, îl vor cumpăra.

Ştefan Bolea- Război civil (i.e. mud wrestling)[1]

De Dragoş Fabian

Îngerii îşi vor arunca bulgări de noroi în gură
Ţipătul va creşte în gâtlej şi va putrezi înainte de a fi suflat
stelele o să-şi crape ochii şi planeta te va înghiţi ca pe un
nemernic înainte de a te scuipa printr-un vulcan.[2]

         Întrebarea pe care trebuie să ne-o punem este următorea: Cine este cel care ne poate fi ghid prin mlaştina noroioasă în care ne scăldăm cu toţii? Cine mă poate ajuta pe mine, aparent un simplu turist al mlaştinii, să îmi dau seama de noroiul care imi poceşte chipul. Ghidul turistic care este Ştefan Bolea, stă la malul existenţei noastre şi ne îndeamnă să intrăm şi noi, de fapt să deschidem ochii şi să vedem că suntem deja acolo, unii până la glezne, alţii până la genunchi, unii mai norocoşi până la nas, unde mirosul aburind al noroiului se împerechează cu suflul nostru vital, contaminându-se reciproc (aici am exagerat un pic).
        Ceea ce e important e că suntem „murdari” şi unul şi altul, iar pentru acest tip de pete nu există nici un săpun şi nici un detergent care să ne poată mântui. Suntem fiecare dintre noi, nişte cute, niste încreţături pe cortex-ul noroios. Suntem condamnaţi din start la acest vals nebun al murdăriei, dar nu în sensul unui păcat originar ci în sensul unei iertări infinite, pentru că oricât de mult am încerca să ne spălăm şi să ne lepădăm de el, noroiul ne iartă şi ne primeşte de fiecare dată înapoi cu braţele deschise. Aruncaţi dracului maşinile de spălat şi săriţi în baltă.
        El, ghidul nostru, ne îndeamnă să nu mai fim pudici, aroganţi, sau fals imaculaţi, şi să recunoaştem un lucru simplu, şi anume acela că toată lumea trăieşte în acelaşi noroi. Din tărână ne-am născut şi în tărână vom ajunge, dar revenirea se face întotdeauna pe un val de noroi, mormântul ca arenă de mud-wrestling.
        Ştefan Bolea e un ghid care te plimbă prin lumea noroioasă, dar e un ghid fără hartă, sau a cărui hartă e imposibil de citit. Pe aici! Ba nu! Mai bine pe aici! Mai bine în toate direcţiile deodată! Citind peste sau pe sub rândurile sale, câteodată chiar printre ele, dar niciodată citindu-le pe ele direct, ai impresia că nimeni nu vorbeşte , sau altfel spus că nimeni anume nu scrie ceva anume. E vorba mai degrabă de o gască (un fel de lămâie mecanică), când unul când altul se mai încumetă să mai scrie un rând, sau chiar un cuvânt, scriitură când mai nebună, când mai blând, în funcţie de felul în care vin valurile de noroi. Oricum, un lucru este clar, nu e vorba de ceva ce poţi savura pe îndelete, nu e vorba de o mâncare aleasă pe marginea căreia poţi vorbi ore întregi înainte de-a o pipăii cu buzele. Doza de Bolea se ia intempestiv, adică groapă şi până la fund. Nici nu poţi altfel, pentru că odată ce te-ai urcat şi tu pe placă, nu ai de ales, ori te balansezi ori cazi în adâncurile profunzimii.
        Trebuie să vi-l imaginaţi pe ghidul nostru ca fiind cel care înainte de-a adormi(dacă o face) îşi spune un singur lucru: „Ce bine ar fi dacă nu m-aş mai trezi! Ce bine e la orizontală!” Dar toate aceste nu pentru că urăşte viaţa şi o condamnă pentru a se refugia într-o lume superioară a idealurilor şi a viselor „înalte”, ci afirmare a orizontalei noroiului ca orizont al nostru, ca „imanenţă pură” a vieţii noastre „cea de toate zilele”. Pentru el, viaţa= imanenţă= noroi este ceea ce se lasă purtat pe sufrafaţă, ceea ce pluteşte liber, eterna reîntoarcere a derivei şi întâlnirea pregnantă cu delirul în fiecare clipă a cotidianului.
        Am putea spune că Ştefan Bolea nu suportă decât mişcarea spre orizontală, fie ea de sus în jos sau de jos în sus. Miza sa, mai mult sau mai puţin explcită este să construiască un discurs „plat” dar cu un număr foarte mare de încreţături, fiecare cu intensitatea sa singulară. Pe acele lucruri care par mai înalte şi mai sacre le prinde şi le trage în jos cu o sete aproape nebună, iar pe cele mai nesemnificative şi banale ţine cu tot dinadinsul să le ridice cu o compasiune aproape cristică oferindu-le propria lor „demnitate”, aceea a simplei vizibilităţi a lui ceea ce este.
        Bolea face, produce, se cuplează şi reuşeşte să pună în mişcare o maşină de egalizare a noroiului. Să arunci cu noroi în capitalistul cu blue-tooth în ureche şi să ştergi un pic din scuipatul de pe faţa proletarului [3]. Să egalizezi cumva noroiul, dar nu în senul unei nivelări mediocre, ci în sensul unei contaminări reciproce, al unei egale distribuţii a noroiului între oameni. Trebuie să ne contaminăm, unul pe altul şi aşa mai departe, altfel nu facem nimic, altfel nu trăim, împotriva acestui virus al vieţii ca noroi egal partajat nu există antibiotic.
        suntem cu toţii săpun
        din oasele noastre lucioase
        alţii fac xilofoane în
        miniatură[4]
        Deşi acum lucrează ca şi ghid turistic şi deschizător de ochi, autorul nostru nu a s-a ocupat tot timpul cu această nobilă întreprindere. Cel mai probabil e că s-a reprofilat după ce a absolvit studii de geolog de suprafaţă. Geologia de suprafaţă e ştiinţa în care foarte puţini sau încumetat de-a lungul timpului, ea fiind una foarte solicitantă. Noroiul curge în valuri, de peste tot, tot timpul si tu trebuie să-i fi tovarăş, trebuie să-i fi martor. Trebuie să-l laşi să curgă şi să te laşi pe tine să curgi. Dar ca să cunoşti ceva în această meserie, trebuie să guşti din noroi, trebuie să iei o îmbucătură zdravănă, şi să vezi că până la urmă nu e aşa de rău pe cât se spune:
        Ştefan Bolea visează ceea ce visăm cu toţii, să spună acelaşi lucru printr-o infinitate de voci, nociodată aceleaşi, pentru că el a şi-a învăţat lecţia cât timp a fost la scoală, şi anume că repetiţia nu e posibilă (şi slavă domnului că nu e, altfel nu am avea nici o şansă). Tocmai imposibilitatea repetiţiei asigură într-un mod paradoxal posibilitatea scriiturii fluide a lui Bolea.
        Bătrânica cu „privirea de clovn ciclop” este ridicată la rang de subiect al istoriei . Dansul maiestuos al homeleşilor „care sar ca şobolanii sau ca porcii pe raţia de alături”[5], este ceva de genul unei ritual burghez foarte bine codificat.
        Şi ceea ce putem observa este tocmai o atenţie sporită de a nu pierde contactul cu orizontala. Când pare a fi în pericol de-a cădea în capcana milei, el, ca un bun nitzschean ce este, reface mişcarea strategică spre orizontală, fără stîngisme de doi bani:
        …umplu coşul de jucării de paşte
        Cu seminţe, ţigări fumate până la capăt,
        Cofraje scuipate şi prezervative
        şi-l arunc de la portiera daciei
        direct în capul unui cerşetor.[6]
        Dar şi fără excese de dreapta:
        Problema nu e de-a rămâne undeva între dreapta şi stânga, ci de-a respinge orice dualism.
        „Intervalul”, în măsura în care este imanenţă orizontală pură, trebuie să o ia în toate direcţiile deodată, fără a privilegia nici o direcţie anume. Se ajunge la un stil în care adevărul fuge necontenit în toate direcţiile, el nemaiputând fii stăvilit.
        oamenii sunt pasionaţi de tehnicile de agregare
        se strâng unii într-alţii căutând, inventând un nucleu
        acolo unde nu poate exista decât vid[7].
        Pensionarul proletar, şoferul sau femeia de pe troleu, bocterul, toţi acesti anonimi ies la suprafaţă dar nu ca să se impună printr-un puseu revoluţionar, ci doar pentru a-şi afirma existenţa, pura poziţionare, ei fiind ceea ce rezistă oricărei nivelări, oricărei mediocrizări. Ei nu mai au nici o demnitate anume, deoarece aşa ceva nu mai există (asta dacă a existat vreodată), nimeni nu mai e demn de nimic. Cu toţii înotăm împreună la orizontală.
        Viaţa e o rană deschisă, o rezistenţă continuă împotriva morţii (Foucault-Bichat), ceva de genul unui anus sungerând de hemoroizi. Viaţa, pare să ne spună Bolea, nu e ceva liniştit, cum cred tot mai mulţi new-ageri în ziua de azi, iar liniştea interioară nu poate fi câştigată decât cu preţul unei linişti finale. Viaţa e ceva ce vine şi iar vine, recurenţa e mereu ceva originar, dar fără fantasmele unei origini originale, în sensul de început absolut, ci ceva care nu încetează să înceapă.
        Frica de verticală, oroare chiar:
        Doamne, fă să nu fiu eu Dumnezeu[8].
        Nu ştiu cine plagiază pe cine
        angelina jolie pe jack nicholson
        sau amândoi pe mine.
        Ceea ce e remarcabil este că Bolea reuşeşte, de cele mai multe ori să se menţină pe această suprafaţă, abţinându-se de-a o împunge cu principii înalte sau resentimente meschine (cel mai frumos vis, supraomul care lasă în urmă atât stăpânul cât şi sclavul)[9]. Tot ceea ce ne rămâne este de văzut dacă se poate menţine pe această placă a imanenţei, lucru ,de altfel, foarte greu de performat [10]. Oricum, nici nu ştim ce poate ghidul nostru cu adevărat, nu aţi văzut nimic în materie de ce poate scoate o viaţă din el.
        Ştefan Bolea este tipul modern al surfer-ului, cel ce visează la paradisul valurilor şi vrea tot timpul să „fugă” departe, departe de tot. El se „pierde” în cuvinte, în silabe, între foneme. Casa lui este o plajă caldă, o plajă fără limite, fără contur, orizontul infinit. El vrea să fie acolo unde totul curge, unde nimic nu e solid. Nu ţine nimic în el, totul trece prin el dar în acelaşi timp totul se schimbă. Ceea ce e splendid, este că surferul merge doar acolo unde nu poate ajunge, doar acolo unde schimbând ceva în jurul său, el devine altceva decât era până atunci:
        „Mă duc până în camera unde există oglinda, fii drăguţă
        şi întinde-mi te rog cuţitul
        cred că e suficient de ascuţit, aşteaptă-mă o clipă, nu
        stau mult, mă duc să mă schimb.”[11]
        Nu vreau să fiu înţeles greşit, cel despre care scriu nu e surfer în sensul unui prostănac fumat ci e vorba de ceea ce face surfer-ul, cum funcţionează maşina de surf. Citind rândurile lui Bolea poţi experimenta pe propria piele cum e să devii altceva, să te laşi prins într-o serie nebună de transformări, ceva de genul metamorfozei lui Kafka. Citind rândurile lui Bolea, nu eşti doar un simplu cititor ci devii tu însuţi o maşină de scris, participi şi tu umăr la umăr cu Bolea la producerea scriiturii sale. Rima şi ritmul sunt absente, sau cel mult bântuie ca nişte năluci prăfuite, şi este mai bine aşa, deoarece ele ar lucra doar ca un blocaj inutil, care ar încetinii indevitabilul. E vorba de o forţă de atracţie foarte ciudată care te trage în tăvălugul său, irezistibilă avalanşă de noroi (mud-slide), care înghite tot ce întâlneşte în cale. Scriitura sa este specială dintr-un motiv aparte, pentru că reuşeşte să atingă o viteză aproape instantanee, pare să fie peste tot în acelaşi timp, se mişcă „mai iute ca gândul”, plimbându-se pe aceea linie foarte periculoasă, linia vieţii şi a morţii, în care orice pas greşit sau prea grăbit te poate arunca în nebunie.
        Şi tot în acest fel învăţăm o altă „lecţie” extrem de importantă, aceea a anarhiei „înţărcuite”. Pentru că în acelaşi fel în care trebuie să ştii cum să te laşi dus, curs, schimbat, trebuie să şti şi când să te opreşti, când să te dai jos de pe val. Ideea e să te opreşti întotdeauna la penultimul pahar, ultimul pahar fiind pierzania, moartea, etc. A te menţine la suprafaţa vieţii dar nu până la capăt, niciodată până la capăt. Arta de-a bea este de-a te putea opri la penultimul pahar[12]. Analog, „arta” de-a scrie poezie este o problemă de-a bloca la un moment dat fluxul „creativ”. Creativitatea nu înseamnă a scăpa totul de sub control, a te pierde cu totul, ci presupune lupta pentru „supravieţuire”, a scăpa viu din această experienţă. Tocmai pentru a putea scrie, trebuie să putem bloca uriaşa putere a „vieţii”, care nu încetează a venii, care nu încetează să bulverseze toate încercările noastre de-a o stăpânii. Poezia lui Bolea este întotdeauna un anumit decupaj din „viaţa” care nu încetează să-l traverseze. Ea este aceea care îl face să gândească, să scrie, dar tot ea este acel lucru în faţa căruia trebuie opus rezistenţă. Tocmai pentru că acolo unde este sanşa, acolo este şi pericolul.
        înainte să explodeze toată psihoza în mine
        consideram că nu ma pot îndeplini decât printr-o crimă
        ar fi fost sanşa mântuirii mele
        altfel ratam din plin
        m-am vindecat de acest erostratism macabru
        de nietzscheanismul unui kirillov narcisist[13]
        Şi nu e vorba aici de-o reîntoarcere la ordine, de-o reîntoarcere a formei principiului (nu dorim o revenire la morala ascezei) ci e vorba tocmai de condiţia esenţială pentru a te menţine la suprafaţa sensului[14], plutirea în mijlocul paradoxului. Problema este tocmai aceea de-a refuza orice reţetar, orice dietă despre cum am putea să rezistăm la suprafaţă. Este ceea ce trebuie făcut, gândit, intuit, riscat. Aproape că merită să devenim „obsedaţi” deleuzieni şi să cităm următorul pasaj din The Crack up de F. Scott Fitzgerald:
        ”Of course all life is a proces of breaking down”[15]
        Propoziţia aceasta poate servi drept fundal pentru poezia lui Bolea, parcă întră în rezonanţă, e ca şi cum ar fi născute din aceeaşi nebuniei. Dacă viaţa este un proces în contiună dezagregare şi (re)agregare, o mişcare la suprafaţă, atunci citind-ul pe Bolea putem fi martorii unei scriituri care face, produce, creează propriul său real. Textele sale nu se încadrează nici ordinea reprezentării nici în introspecţia intimistă, ele fiind mai degrabă încercări, experimentări intuitive, a scrie încă un vers pentru a vedea ce se întâmplă, ce poate aduce el nou, încotro te-ar putea ajuta să sari (încotro-ul astă nu e binenînţeles un loc anume, pentru că dacă am ştii unde avem de mers, nu ar mai avea rost să pornim). Cred că în această notă generală trebuie citită poezia lui Ştefan Bolea, ca o scriitură a devenirii intempestive, în sensul unei dezordini originare care îşi caută în permanenţă reperul, afirmândui nimicnicia.
        If one asks why health does not suffice, why the crack is desireable, it is perhaps because only by means of the crack and at its edges thought ocurs, that anything that is good and great in humanity enters and exists through it in people ready to destroy themselves – better death than the healt which we are given[16].
        Un lucru e sigur, Stefan Bolea nu e un om sănătos, sau cel puţin nu caută sănătatea sufocantă a bunului simţ. El este cel ce fuge încontinuu, în sensul în care nu ai cum să-l prinzi, cum să-l opreşti si să-l pui în faţa oglinzi, lucru care l-ar distruge. El nu se lasă prins şi nu se lasă înţeles, dar ceea ce face este să ne învite la propriul său dans epidermic (Dyonisos), lansând noi şi noi linii de fugă, fiecare ducând nicăieri şi peste tot. Ultima lecţie care ne-o predă ghidul nostru este următoarea: a gândi, a scrie, înseamnă a da cu zarul, dar fără posibilitatea de-a calcula vreo probabilitate, deoarece fiecare aruncare nouă este o afirmare a hazardului.
        (…)voi, dinozauri, mă auziţi?
        Nu avem nevoie de moştenirea voastră
        Este o lume altundeva, şi noi
        o vom descoperi[17]. 


        Endnotes:

1. [1] De-a lungul acestui text cuvântul noroi va fi scris cu italice, deoarece el nu trebuie luat ca atare. Pentru o mai bună înţelegere sugerăm să înlocuiţi cuvântul noroi (şi derivatele sale) cu imanenţă, delir sau viaţă, fiecare dintre ele producând efecte neaşteptate.
2. Ştefan Bolea, Noaptea instinctelor, Editura Brumar, Timişoara, 2009, p.65.
3. Ştefan Bolea, Război Civil, Editura Vinea, Bucureşti, 2005, pp. 8-17.
4. Ibidem, p.91.
5. Idem.
6. Ibidem, pp. 14-15.
7. Ibidem, p.33.
8. Ibidem, p.25.
9. Gilles Deleuze, The Logic of Sense, Colombia University Press, New York, 1990, p.107. „In his own discovery, Nietzsche glimpsed, as if in a dream, at the means of treading over the earth, of touching it lightly, of dancing and leading back to the surface those monsters of the deep and forms of the sky which were left.”
10. Ibidem, p.108. „He could not stand to stay on the fragile surface(…)Returning to a bottomless abyss that he renewed and dug out afresh, that is where Nietzsche perished in his own manner.”
11. Ştefan Bolea, Război Civil, Editura Vinea, Bucureşti, 2005, p. 63.
12. Gilles Deleuze, L’abécédaire de Deleuze, Lettre B (boisson).
13. Ibidem, p.26.
14. Gilles Deleuze, The Logic of Sense, Colombia University Press, New York, 1990, p.93. „On the surfaces, nonetheless, the entire logic of sense is located”.
15. Ibidem, p. 158.
16. Ibidem, p.160.
17. Ştefan Bolea, Război Civil, Editura Vinea, Bucureşti, 2005, p. 89.

Război civil – război personal

de Narcisa Braşoveanu

        Distrugerea contururilor unor realităţi concrete, sau, mai degrabă, constatarea pasivă a destrămării acestora, distorsiuni macabre percepute printr-o atitudine habituală, priviri autoscopice within, deschizând perspectivele asupra unui ego supradeterminat, suprasolicitat, supraextins, obsesii transformate în mutaţii emoţionale curente, viaţă măruntă claustrofobică dublată de o desire incredibil de extrapolată (într-o manieră totalizatoare, paradoxal tipic modernistă), experienţe desprinse de pe tărâmul taboo-ului mediu, transpuneri hermafrodite, preluări simbiotice reciproce între individual şi colectiv (în acest caz, echivalent cu naţional), rezultate combinatorice spectaculare (deşi, nu tocmai complexe) dintre o naţiune minimalizată şi un subiect (auto-proclamat reprezentativ) maximalizat – toate acestea par a construi universul poetic al lui Ştefan Bolea în volumul din 2005, Război civil. De fapt, elementele majore ale lumii sale constituie nu numai aspecte ale actului poietic, dar şi arme faptice şi evenimenţiale, constatative şi receptive ale unui tensiuni surde, ale unei lupte constante ce devine treptat un nucleu existenţial tradus, dispersat în jurul unui nihilism personalizat.

         Deşi diseminarea de conţinut a poeziilor sale reiese clar, douămiist din dispunerea tabulară contextuală a volumului, se remarcă, totuşi, o gradaţie secvenţială, urmând o linie invizibilă a rafinamentului calitativ, dar şi a transgresiunii de la simple expuneri ale unor obsesii impresioniste filtrate subiectiv la abordări cinice, active ale unor experienţe generalizante din punct de vedere tematic, prisma subiectivă nepierdându-şi, totuşi, din forţă, ci îmbunătăţindu-şi „instrumentele” critice, analitice. Emerge astfel un proces dinamic al construirii de sens (indiferent de forma pe care o adoptă respectivul meaning, indiferent de conţinutul său şi de logica curentului filozofic pe care îl presupune), proces configurat de principiul happening-ului –

         Deşi în cazul primelor poezii se poate citi destul de puţin dincolo de bravada lingvistică şi de despuierea taboo-urilor morale burgheze, volumul lui Ştefan Bolea expune un univers diseminat, pictând în nuanţe gri, stacojii, rubinii şi violete pânza individualităţii creative, pânză deşirată apoi pe linii ontologice douămiiste.

‘My body is my art’

by  theodora-eva stancel

        The twentieth century gave a new meaning to the word beauty. We all heard about cosmetic surgery and saw it’s effects on television while watching the glamorous world of Hollywood or a Parisian fashion show. Controversial, praised by some and rejected by others , cosmetic surgery gained terrain and it is present in our lives more then ever.

         There are several reasons why people chose to have such an intervention :there is the matter of changing one’s appearance in search for physical beauty or personal identity. Kathy Davis doesn’t understand why women would subject themselves to dangerous and painful experiences as an intervention is. Women put themselves willingly at risk. Why? Because of self-esteem issue, lack of confidence, or constraint from a male governed society who see female beauty as a ‘ must have’.

         Davis had subjects from different social circles, realizing that indeed plastic surgery has become a cultural phenomena .Beauty has become a norm , a necessity, having the perfect nose, height or breasts guaranties success.

         Many women seek the idea of perfection, believe in predetermined standards of beauty and chose to modify their body in order ‘to be just like everybody else’. A recent documentary on Discovery Channel showed that plastic surgery only manages to eliminate that features that make a person unique, a protuberant nose for example. The perfect figure would then be the most common of all, it’s lines being the most regular.

         Davis feels that cosmetic surgery sustains female inferiority, it is seen as an  act of empowerment of men over women, as a symptom of oppression. It has been proved says Alan Feingold, Ph D ( APA’s  Psychological Bulletin vol.111 . nr.2, pages 304-341 ) that physically attractive people often receive preferential treatment and are perceived as more sociable, dominant, mentally healthy and intelligent than less attractive people.

         Davis’s attention has been caught by the French female artist, Orlan. She is the master of radical body art, meaning she modifies her body in the name of art. This becoming  a statement in male governed world. Orlan  is preoccupied by the status of the body in society and rejects the idea of it being a God given thing. ‘Within modernist sciences the body has been treated as the biological bedrock of theories on self and society.’ (Davis) The body is subject to variation it is a social construct associated with the idea of a costume that one is free to change in search ‘to become who we are’.

         Outrageous artist, Orlan, she uses her body in ‘an unconventional way to challenge gender stereotypes, defy religion, and shock her audience’ (Davis).Through her art she questions modernity’s perception of the rapports between the body and identity. She built an computerized self portrait, a hybrid with the use of famous figures  from history .In her search for the perfect face she combined  the forehead of Mona Lisa with the chin of Venus, the mouth of Europe, the nose of Diana and the eyes of Psyche. The choice of these models was on grounds of what they represented rather than on terms of beauty.

         A very important aspect for Orlan is the process of change itself, everything becomes a show  starting with the operating room and continuous with the staff ( all dressed by her) .During the procedure the artist is under local anaesthesia she reads texts and talks to the public through satellite. Her  operations are happenings , each one of them has a theme and most important Orlan is perfectly lucid and in control of everything.

         She wants to make clear that in her opinion the body is a modified ready made, in close connection with the idea of identity : ‘ by wanting to become another I become myself’ (Orlan) .Plastic surgery is for her self determination, she experiences different identities by altering her body.

         Now, let us transfer all these constellation of ambitions and frustrations in a masculine ego. What relevance do they still have concepts such as beauty as a ‘ must have’ or cosmetic surgery. Most surely a satanically cynical one…should they really have one.

         But, on the other hand, the male is also entitled to  brutally manipulate his body in order to approach subjects of the kind

         -   “the body is like a costume that one is free to change in search ‘to become who we are’”

         - to question modernity’s perception of the rapports between the body and identity.

         The poet Bolea follows the same path as Orlan (although at a radically different level of the artistic act) in the sense that, in his poetries, like in Orlan’s live-operations everything becomes a show, a show with a sexist crepuscular nuance behind the operatic act of cruelty during which Bolea (once again like Orlan), is perfectly lucid and in control of everything.:

        “I no longer know whether it is your image or mine the one that I’m trying to escape from […]My love is being backed at the garbage, next to two rat cadavers and a dried rose with its thorns wrapped in dew/I like this setting, my eyelids with everything they hide/ will rest better on slops/ I don’t need them anyway-Isn’t that right love, we don’t need two eyeballs that have registered each and every one of your smile, without hesitation-each and every light that you have fugitively thrown at me/and all the hell in which your coldness has transposed me  I’m going to the room where there lies the mirror/ be nice and please hand me the knife – I think it’s sharp enough, wait for me just a second/ I won’t be long, I’m going to get changed.[1]” (cutting up)

         In Romanian “mă duc să mă schimb”( I’m going to get changed) refers exclusively to changing clothes – and here the most extreme and poetic possible reply to Orlan’s dilemma of  the body being like a costume that one is free to change in search ‘to become who we are.

         “By wanting to become another I become myself” says Orlan and “I no longer know whether it is your image or mine the one that I’m trying to escape from” says Bolea.

         So, strange-enough, women try hard to become another (Freud’s “penis-envy” is always unavoidable whenever bringing such things into discussion), while male, since Dostoievski’s novel (The Possessed) and the Fight Club movie try hard to get rid of this “other”-which they psychotically identify as a satanic element. So, feminism means trying hard to be someone you are not while “masculinism” means trying just as hard NOT  to be somebody you are not. Alterity is not a privilege of the first category (as feminist theorists may think) but the very point of intersection of these two poles of  inter-sections (neurosis and psychosis). Stinging the eyes with the knife…can it be a metaphor for an inter-section or the brutal act of a psychotic who cannot comprehend a metaphor (but by applying it)?  Isn’t  it applying a metaphor the most beautiful possible metaphor – the act of filling-in an aiming (in Husserl’s terms)?...or is this application just a metaphor meant to hide the most brutal and un-metaphoric reality which we inhabit (which is bearable for us on the condition that we are made to believe that the tragedy that we live every day is not real but it is just a metaphor ). Definitely, somebody is playing with us, we are very pissed off  and we want to get out of this “reality of the unreal” until it is not too late and the mask sticks irremediably to the face (melts into it the flesh of the face). This is, in my opinion. Bolea’s greatest humanistic message: to find the one(s) that’s been playing tricks on us and to save our faces from the degrading mask.

         Maybe the message of Bolea’s poetry is that we should redefine metaphors in pragmatic terms of vision, intention and meaning and, maybe to reach a higher degree of self-consciousness and self-esteem.
        In what concerns Kathy Davis’s notion of  “cosmetic surgery”, Stefan Bolea understands the concept in terms of Mannerism and thus he performs cosmetic surgeries on the texts of  his poetries, constantly playing with scale and perspective, distorting and hyperbolizing them – just as Orlan, at a physical level distorts and hyperbolizes her forehead, chin, mouth, nose and eyes. On the other hand, Mannerism, just like make-up or cosmetic surgery has a fual nature: it may mean obsession with perfection (of a word or phrase) but also lack of confidence, or constraint from a “male” governed society (the constraint of the cannon). Being a double-edged knife – we need to handle it carefully.

         Women give birth (perhaps the highest artistic/”artistic” act) and, because of a strange inertia,  whenever involved in an artistic act, they tend to keep using the organic matter which is their very body, in order to express their artistry: feminine charm by means of  body-undulations, flirtations and sex are the natural and healthy ones – Orlan is the unhealthy, the ideologically incarnated and carnally ideologized example of this urge.

         Not being able to give birth and operate at a physical and biological level, males will turn to metaphysics.

         Physics and metaphysics, men and women are utterly antagonistic forces  but there is still one element that binds them and that cannot be fully-assigned to neither: the eyes. You can’t tell sex only by the eyes as they possess the same degree of beauty and here are situations when a male’s eyes are more beautiful than a woman’s (in the sens of more feminine). Here is the place where true inter-sections are made. But they are so, so filled with metaphors and until we won’t elucidate the status and the condition of these metaphors, we won’t be able to understand properly the nature of such inter-section and thus we’ll be in the danger of committing horrific mistakes.

         Bolea’s poetry is a call for such elucidations on the status and on the condition of the metaphors.

        Endnotes:
        [1] my translation  

Zwischen Unterbau und Überbau – Între Infrastructură şi Suprastructură
(Pierdut în plină limită a imposibilului)

de Ormeny Francisc-Norbert

        Ştefan Bolea rămâne  cu siguranţă una dintre cele mai controversate figuri în postmodernismul autohton – un om care a împins foarte departe introspecţiile şi experimentele de limbaj; care a forţat uşa literaturii naţionale cu riscul de a-i sparge iala şi a-i rupe balamalele...dacă nu chiar de a o scoate cu totul din perete.

         Acesta  afirma despre publicul său ţintă că vrea „un cititor chinuit de revelaţia că singurul battleground e creierul său/care nu ia in seamă mesajele false trimise de vrăbiuţele ce guiţă/ când soarele intră în rezonanţă cu pământul/ care ignoră deşteptarea despotică a primăverii/ un cititor care trăieşte doar în februarie şi noiembrie”(sylar)

         Aşa că am pornit cd-playerul cu una dintre cea mai draconice piese zămislite de  underground-ul românesc de până azi (Late October de la Indian Fall) şi am început...nu să citesc ci să asimilez – nu idei, nici imagini ci stări de  conştiinţă aglutinate sub forma unui cuib de viespii: aici fiecare sentiment al tău devine o viespe pe care poetul o incită să prade cu voracitate toată mierea din jur, până la ultima bio-amprentă; iar materialul din care e încleiat acest visepar sunt lacrimile pe care nu ai avut niciodată mizeria de caracter necesară pentru a le secreta în exterior şi a murdări cu ele mediul...care au rămas înăuntru şi sunt folosite acum pe post de clei.

         În principiu, se pune ostentativ întrebarea: de unde sau de ce anume să apucăm acest tip de poezie? Pentru că dacă nu ştii ce faci când o iei în mână rişti să ajungi în postura gospodinei care ridică de pe aragaz o cratiţă cu ulei încins, cratiţei i se rupe mânerul şi tot uleiul îi cade în poală. Apoi se pune întrebarea cum să asimilăm o asemenea diatribă care e clar că nu poate fi ingerată decât după un anumit traseu preparativ. Eu zic că cea mai bună metodă e să ne ipostaziem într-un pui de pasăre care se hrăneşte cu mâncarea vomitată de genitori prin cioc direct în esofagul său (o mâncare care are avantajul că e deja pe jumătate digerată). Trebuie cu alte cuvinte să găsim un alt stomac care să-i digere chitina şi acidul iar noi să ne hrănim direct cu esenţa. Cine însă să fie această maşină prealabilă de digestie? Filmele abundă în soluţii: în Donnie Darko avem un înalt iepure satanic, în Fight Club un pinguin joacă rolul de „power animal” etc, dar pentru cei care nu trăiesc în filme, pentru cei care nu există un genitor înaripat regurgitator şi nici un personaj magic în oglindă – aceştia sunt nevoiţi să apeleze la soluţii...haideţi să le numim „mai practice”, pentru a-şi suporta supra-artisticizarea existenţei (căci asta sunt în fond şi Donnie Darko şi Fight Club şi şi poezia lui Bolea – cazuri de artisticizare excesivă a unei existenţe aplatizate): kalaşnikovul şi ghipsul („dar am kalashnikovul strecurat în ghipsul fals de la mâna/stângă/ ghipsul pe care ţi-l pun în gât/ când îţi spun cuvinte dulci” lunetişti ), toporul, cuţitul, bomba şi racheta nucleară („creez oameni asemenea în pivniţă şi îi armez cu /rachete nucleare care o să-ţi taie răsflarea atunci când/ cinezi în sugragerie/ care o să-ţi amputeze braţele cu care ţi-ai pălmuit copiii/ o să-ţi explodeze în aţă atunci când stai în genunchi şi/ primeşti împărtăşania de la televizor” atentat)

         Căci, într-adevăr, pentru a putea fi simţită aşa cum se cuvine, poezia lui Ştefan Bolea se citeşte „cu cuţitul în mână”, dacă nu chiar la gât. Care este rolul acestor obiecte? Ele absorb în materialitatea lor spectaculoasă (cu valenţe militare supraevidente) o mare parte din combustibilul toxic al poeziei lui Bolea (asemeni unor taismane sau amulete păgâne purtate direct pe piele pentru a preveni manifestarea lupanului) şi de aceea spun că e bine să citeşti volumul de poezii Noaptea Instinctelor cu o mână pe carte şi cu una pe cuţit.Aceste obiecte absorb în ele negativitatea corozivă (poate un pic prea intensă  a diatribelor), o digeră pentru noi şi ne permit să gustăm în siguranţă chimică esenţa, la urma urmei solidă şi foarte pozitivă pentru individ a acestei poezii. Cuţitul se resemantizează în acest caz ca un adevărat mesager/Înger al Domnului, ca un obiect al Salvării care te trezeştecu forţa din somnul raţiunii(„totul era fals ca o draperie aruncată pe-un cadavru” intersecţie) născător de monştrii:

        
         „şi mai iei un joint, mai iei o doză de filme jegoase în timp ce eşti ţintuit pe canapea la fel cum era fixat isus pe cruce, supt cu seringa de corbul lui prometeu
         clean your mind and maybe i will deliver the punishment swiftly
         mai iei o porţie de reclame, după care alergi adormit la mall
         hypocrites hypocrites hypocrites
         şi viaţa ta seamană cu dialogurile comentatorilor care nu se aud şi citesc glumele de pe prompter
         la final vei sta la televizor şi vei privi ecranul alb întrebându-te cât de repede intră glonţul din tâmplă în creier
         poate dura şi trei sute de ani, crede-mă
         3 hundred years of useless pain, 3 hundred years of personal apocalypse
         şi nici măcar nu va fi moartea ta, pentru că viaţa ţi-a aparţinut la fel de puţin
         so nukes equal salvation, keep that in mind as you smoke your last cigarette, fucking rat.”(atentat)

        Şi aici răspundem şi la întrebarea precedentă („de ce anume să apucăm poezia lui Bolea ca să n-o scăpăm din mână”) – răspunsul este „direct de ceea ce ea conţine” (direct de cuţitul nostru din bucătărie).  

                    Ştefan Bolea spune că îşi doreşte un cititor murdar-înnegurat precum cele mai neplăcute şi mohorâte luni ale anului: noiembrie şi februarie. Şi ceea ce îşi doreşte, mister Bolea şi obţine. O lectură prelungită din el modelează în mintea încă şocabilă (până la contactul cu poezia lui) a „amatorului”(într-ale mizeriei şi într-ale plăcerii perverse a agoniei) de cititor neverosimile pasteluri de sfârşit inutil şi dezarmant de lume: te trezeşti plimbânu-te în locuri necunocute şi vag periculoase unde, cu cât te afunzi mai tare – cu atât începi practic să înoţi printr-o ceaţă vesperală şi groasă ce ţi se lipeşte greu-usturător de creier.  Ceaţa îţi intră în piele, se absoarbe/infiltrează nefiresc de acut în ea şi face ca cicatricile vechi  să doară iar. Aburii i se întind asemeni unor flori de gheaţă şi urcă atât de sus până când ceaţa se înstăpâneşte de-a binelea în văzduh şi îl paralizează cu laptele ei greu şi dens. Ceaţa apare peste noi ca nişte cearşafuri albe – din ea nu răzbate nici o adiere proaspătă ori răcoroasă ci o căldură stătută.Aerul începe să aibă gust de ţigară vomată şi îţi năclăieşte cerul gurii. Vaca pe câmp dă un lapte metalic iar pe obiectele din căsuţa ursuză şi părăsită ce ţi-a ieşit ameninţător, ca o avertizare ultraseveră în cale – s-a aşternut un praf atât de gros încât le face să pară de-a dreptul topite în mobila pe care stau.

         Ţăranii pre-andertalici ce locuiesc câmpuri dimprejur hârcăie în somn în loc să sforăie iar bătrânii şi bătrânele lor nu chelesc încă ci năpârlesc de-a dreptul.

         Te mai uiţi o dată la cer înainte să intri: vezi cum din înalt cade parcă peste tine o cârpă imensă îmbibată cu apă iar aerul densificat îţi umple gura ca o vată. Încerci să te salvezi înăuntru. Afară vine noaptea iar cerul se desprinde de pe câmpurile mohorâte ca un staniol de pe o ciocolată năclăită pe calorifer. Patul din camera din fund a rămas părăsit de-o manieră dezolantă...şi poartă în albituri forma şi adânciturile trupului iubitei. Camera miroase a frig şi a praf noroios – ca ghereta rece şi mizeră a unui portar.

         Îţi aprinzi o ţigară acră şi udă (poate chiar puţin mucegăită), iar flacăra ei palidă, anemică ţâşneşte ca o stea căzătoare în înunericul înţepăcios al încăperii, cu aromă de scorţişoară de crom. Expiri fumul (destul de obraznic-înţepător pentru traheea macerată de ceaţă şi semi-putrezită de vie)  peste geamul deja aburit de respiraţia ta otrăvită cu mizeria lăptoasă de afară – momâile de ţărani ce par a plămădi câmpul cu mişcări anevoioase, greoaie, „ în reluare” (ca nişte gândaci de bălegar ce-l imită jalnic pe Sisif) priviţi mai atent, se arată a fi zombii ce scot şi introduc în pământ flacoane cu probe biologice de la laboratoarele de unde se întorc. Nu poţi gândi decât în „de ce? –uri” în timp ce ei îşi rânjesc conturbat unii altora în zâmbete umflate şi putrezite pe dinăuntru ca nişte mere stricate...iar babele lor se joacă sinistru cu găinile - confundându-le cu nişte câini mici. Te vezi în oglinda geamului şi observi că ai devenit palid, aproape alb ca varul – iar pielea îţi pâlpâie efectiv ca un bec ce stă să se stingă definitiv sau ca un neon ce nu reuşeşte să se aprindă. Câmpurile de noiembrie icinerate cu noroi şi cenuşă de frunze exhală acum greu miros angoasant de clor.

         Simţi o apăsare surdă în ceafă şi când te pipăi să vezi ce te apasă dai cu âna peste nişte cleşti inexplicabili:
         „simţeam cum îmi iese din creier gândacul lui kafka
         şi îmi tot pipăiam paranoic ceafa să nu se observe
         cum cleştii insectei îmi ies ca nişte antene din cortex [...]
         în timp ce colegii schimbau rânjete nevrotice
         îndesam gândacul mai adânc în creier
         fără să mă trădez, încercând să păstrez aparenţele
         m-am liniştit când insecta s-a pliat pe cerebel, înfulecându-l ca pe o baterie.”(psihotic#6)

        Te întrebi cu voce de cadavru buimac - care în mod normal nu mai are nimic de adăugat: Unde dracu sunt? Ce dumnezeu e acest ţinut al nimănui? De ce sunt aici??? Ce- am făcut să merit asata?

         Dar întrbându-te,  tocmai simţi cu o claritate cinică ca oglinda că nu vei mai scăpa niciodată, că vipera asta te va căuta peste tot  să te putrezească de viu, că lumea toată a devenit o gaură de şarpe cu tine în fundul ei şi cu vipera venind de la intrare înspre tine.

         Şi mai ştii totodată, cu clar-viziunea panicată a sinistrului, că toată viaţa de acum încolo îşi vei dori să fii orinde numai aici nu...cel mai oribil, mai absurd si mai inutil loc posibil de pe Pământ. Urci la mansardă şi te arunci în cap de pe balustrada scărilor dar din tunelul scărilor vuieşte încă ecoul căzăturii ei şi ecoul funcţionează ca o plapumă pneumatică în suspensie ce nu te lasă să atingi cu ţeasta betonul astfel încât să se poată termina totul. Suspendat în aer cu capul în jos, vezi cel mai sinistru lucru imaginabil: pe sub pământ circulă submarine rele ca nişte viermi lungi şi groşi de pământ şi te întrebi dacă nu cumva mocirla asta e un fel de ocean primordial, dacă nu cumva stai pe crusta de gheaţă de pe o mlaştină, dacă nu cumva ai regresat în perioada când încă gestau continentele – când acestea încercau fleoşcăite şi supte să se închege.

         Şi iar submarinele acelea ce scormonesc pe sub pământ...

        Da dragilor, ne alăm în PLINĂ GRANIŢĂ – cel mai antiuman şi împotriva vieţii loc cu putinţă („o parcelă de humă/ în care bezna emulsă de ceaţă” - epitaf). Un loc al regresiei şi al apariţiilor bizare.Bolea reuşeşte, cred eu, să numească acest spaţiu kafkian al coşmarului, să-i deseneze o primă hartă detaliată cu vârfuri de frică (în loc de munţi), cu atacuri de panică şi angoasă(în loc de de depresiuni) şi cu vidanjări sufleteşti forţate...cu letargii şi apatii destructurante  post-viol în loc de câmpii. E o provocare cu totul aparte să înveţi să citeşti astfel de hărţi.

         Dar să vedem puţin cum stau lucrurile şi în timpul real al vieţii de zi cu zi:

        
         „m-au dezbrăcat până la piele
         şi mi-au cercetat toate buzunarele
         şi când stăteam pe coridor
         îl auzeam pe unul din prieteni
         cum îngăima cu voce de copil
         cum răspundea la interogatoriu
         cu scâncete

        şi-mi tot recitam ca o mantră
         o replică din nu ştiu ce film
         you can’t plant cameras into my brain
         nu, dar poţi să vezi foarte bine
         ce e dedesubt
         urmărind rictusul şi ticurile
         sau tremuratul mâinii

        şi, la interviu, cu o voce trunchiată
         de călugăr cerşetor
         răspundeam
         - Baskettball? Sportler?
         - Nein, ich studiere Philosophie.
         - Ach, ein Philosoph.
         - Noch nicht.

        când am ieşit mă gândeam
         ne pot acuza pe toţi? este sfârşitul unuia din noi? vor găsi stash-ul?

        ne-au dat paşapoartele cu dispreţ
         şi ne-au lăsat s-o ştergem
         deşi nu eram tocmai clean
         Rumänen…Zigeuner

        poate plictiseala s-a evaporat
         când o maşină cu număr de românia
         trece din elveţia în germania
         o maşină de ţigani este o cocină pe roţi
         am sânge estic în vene
         tschandala răsuflă pe sub barba nerasă

        şi cumva, chiar ajuns acasă
         şi cu borcanul de cafea cumpărat
         după care am mers in the first place în elveţia
         vama s-a prelungit până aici
         s-a extins ca umbra sa infinită

        şi tot universul a devenit o limită
         care se strânge ca un ştreang
         sau ca un straight jacket ce te consumă de viu

        şi liniştea mea s-a spart
         infectată de un no man’s land ameninţător

        şi oriunde mă uit, barierele îmi aţintesc privirea
         văd doar mănuşa vameşului
         care mă manevrează cu suspiciune ca pe un obiect expirat.” (ausländer)

        Poezia de mai sus e inima absolută a volumului (unde pentagrama fusese inima din Război Civil) şi cea mai reuşită coagulare de imagini într-un întreg viu, pulsatil şi invaziv.

         Acest no man’s land ameninţător are în el infuzii clare de twilight zone, de worm-hole(scurtătură prin spaţiu şi timp)...şi, legat de serialul cu acelaşi nume (mă refer în special la episodul în care condamnatul este blestemat cu un semn în frunte care-i atrage invizibilitatea totală din partea semenilor) Bolea experimentează şi el în felul său:

         „când am deschis ochii, camera era schimbată
         cineva face experimente cu mine
         părăsind cuşca, am descoperit că au schimbat şi strada
         nu recunoşteam împrejurimile
         mă simţeam ca un cadavru strămutat dintr-un dric în altul

        încercam, fără mare succes, să mă orientez
         oamenii mă ignorau total, nu-mi răspundeau la întrebări
         nici măcar nu-mi aruncau o privire”

         Observăm cum graniţa îşi descarnează braţele din teluric (din geografia empirică) şi invadează totul devenind o hiporbolă înspăimântătoare a adâncului şi a înaltului, a înaintelui şi a înapoiei care se uită la tine ameniţător...iar o privire de-a ta iresponsabilă în ochii lor de  prăpăstii ridicate în picioare jur-împrejurul tău, poate atrage planetara stihie carnivoră a dimensiunilor dezlănţuite. Ele apasă greu, ca o sabie a lui Damocles asupra ţestei şi nu e de mirare că graniţa prinde şi alte maniere de existeţă şi inserare, ea devenind,  la sfrşitul ciclului de teroare, o supra-dimensiune mentală apocaliptică complet internalizată şi care acum se umflă în tine direct din interior:

        „am vrut să evadez într-o altă lume, am călătorit până la graniţă, ca să-ţi demonstrez că nu există decât singularul infern al lui aici şi acum

         fanteziile creştine au construit un circ bazat pe iluzie şi recompensă.” (atentat)

        Spuneam că ausländer-ul e inima volumului. Afirmaţia rămâne, cu precizarea că ausländer e un fel de inimă revelată (deus revelatus) dar există şi o inimă mai abisală a acestuia, o inimă greu ghicită prin straturile de şoapte cărnoase ale acestui volum(„pădures de şoapte” encounter):

         „sărind la recuperare, am aterizat într-un no man’s land imposibil/ parcă talpa îmi fusese suprimată/glezna fiindu-mi sudată direct în asfalt/ parcă executasem un pas într-o altă lume/ o zonă cleioasă, de gumă/ ce te momea ca o mlaştină/ spre profunzimi criminale/ m-am întins pe teren/respirând agitat/încercând să evaluez pagubele/ privindu-mă în oglinda de la baie, după un timp/ am observat cu cearcănele îmi împânziseră faţa/ înnegrindu-mă asemenea unor ciuperci mutagene/ ce împung şi brăzdează în expansiunea lor/ cu toate că eram un ins înfierat/ mi-am păstrat tonusul şi încropeam/ o conversaţie vioaie cu amicii întâlniţi/ dar cuvintelemele hârâiau, amintindu-mi de urletul care îmi sta în dinţi/ ajuns acasă, eram de nerecunoscut – averam gleznele/ tumefiate şi încruntarea unui animal de circ.”(accident - aici se vede cel mai bine stihia carnivoră a dimensiunilor - de care vorbeam mai sus)

        Ca spaţiu intermediar între două dimensiuni (viaţa terestră şi viaţa de apoi...să zicem), graniţa devine în poezia lui Ştefan Bolea  o zonă extrem de periculoasă şi înşelătoare, o capcană de urs mârşav mascată de vânători cu fân... o trapă între două dimensiuni din care, asemeni unui copil care şi-a prins capul la v-aţi-ascunselea între două plăci de beton (încercând să-şi păcălească colegii de joc), e foarte greu să mai ieşi. Avem de-a face nu cu o ubicuitate ci cu o Atotprezenţă Infernal-Divină a graniţei, un Diavol Alb African Multiorizontat şi Perfect Compact – iar în acest context, ceea ce spunea Heidegger despre subiect („nu există nimic dincolo e graniţă, cine sare peste limită, sare direct în vid”) se dovedeşte a fi o previziune de o corectitudine apocaliptică.

         Graniţa ca spaţiu intermediar ar putea fi văzută şi în sens husserlian ca un spaţiu de articulare - cu tensinea aferentă unor asemenea locuri nodale repartitoare. Dar Bolea elimină posibilitatea oricărei conexiuni, decuplează graniţa (artiulaţia) de la toate dimensiunile la care era anterior racordată (conectată), taie într-un foarte tiranic-patriarhal gest de castrare toate cordoanele umbilicale şi lasă din cea fost înainte doar tensiunea ... o lasă să fie captivă în spaţiul nodal, pune dopuri în locul fostelor guri de evacuare şi supape şi îşi scufundă cu sadism cititorul în acesată oală sub presiune (cu capacul închis ermetic):

        „singura recompensă este trapa călăului, pe care am s-o apăs eu

         şi vroiam să-ţi spun că eşti slab pentru că sufletul te trage în jos
         în timp ce spiritul este castrat, ţi-au luat boaşele ca la câinii vagabonzi” (atentat)

                    În sensul fenomenologiei lui Husserl, spaţiul intermediar este superior ca importanţă constiutivă celui mai adânc posibil nivel al predicaţiei (nivelul prim) în sensul că atât subiectul cât şi obiectul se citesc şi transpar cel mai bine nu la nivelul propriu-zis al subiectului sau al obiectului ci la nivelul locului în care ele se articulează...loc care are avantajul că nu e niciodată static, că implică permanent o mecanică structurantă care dictează fizionomia generală a angrenajelor/”angrenajelor”; că este locul per excellence al procesualităţii şi al schimburilor dinamice între entităţi...al inter- şi intra- integrărilor in vivo ( în timp real ). În filosofia lui Husserl niveul articulaţiei este de fapt nivelul de bază pe care stau/se construiesc edificiile/”edificiile” rezultate din chiar primele edificări.

         Sfera conceptului „graniţă” trebuie lărgită puţin, astfel încât prin acest cuvânt să nu se mai înţeleagă doar „zid de limitare” aşa cum s-au încetăţenit lucrurile ci spaţiu dinamic de articulare...spaţiu cu o organicitate şi o dinamică proprie. Chris Tănăsescu, în recenzia pe care a făcut-o volumului în  Convorbiri Literare - „Zorii construcţiei poetice” – a observat şi el (ca să-i dăm totuşi Cezarului ce-i al lui) acest aspect al intermediarităţii constitutive (coagulante): „La Bolea nu e vorba de o contiguitate care se face simţită sonor de la text până la titluri inclusiv, nici de dorinţa de a transmite prin anumite vibraţii constante anumite conexiuni peste şi prin timp, ci de marcarea unor zone de coagulare ce reflectă  [n.r. o] tendinţă arhitectonică.”(cam în orizontul acestei idei legate de „construcţii” şi „clădiri” se învârte şi titlul cu care am botezat acest eseu)

        Poezia lui Ştefan Bolea (şi aici îl contrazic puţin pe Tănăsescu...sau cel puţin îl completez) răstoarnă însă întreg acest sistem husserlian, arătând uriaşa diferenţă de nivel (prăpastie) care există între frumuseţea coceptului husserlian şi concretizarea lui în sistemele sociale, strucurările şi tipizările vieţii umane de zi cu zi.

                    Ca să înţelegem mai bine,să luăm două exemple empirice:

        

1. graniţa dintre două ţări (acea fâşie sinsitră de pământ cam de un kilometru jumate doi- etern stearpă, pe care nimeni nu îndrăzneşte s-o cultive vreodată, în care poţi fi împuşcat oricând din orice parte, în care nimic nu mai e sigur şi unde nimic nu e al nimănui niciodată - acea fâşie de pământ dintre doua ţări care nu e niciodată  a nimanui şi unde nu vrea nimeni să stea; de unde toţi se grăbesc să plece cât mai repede) este locul în care două ţări se îmbină geografic în puzzle-ul general al continentului respectiv şi unde clocoteşte efectiv toată tensiunea istorică acumulată între ţările respective. Di aceste motive locul e o falie tectonică care poate genera oricând un cutremur (cu o prăpastie aferentă căscată sub tine), un vulcan care în orice clipă îţi poate erupe în faţă sau o porţiune de ninsipuri mişcătoare care te pot înghiţi ca o plantă carnivoră.
2. în culturism, la cel mai dificil şi comlex exerciţiu(şi nu numai) – genuflexiunea cu haltera pe spate – toată tensiunea ridicărilor se acumulează nebuneşte în genunchi, astfel încât orice numai acesta nu are voie să cedeze. Genuchiul e o structură de oase mici, cartilagii şi alte dispizitive anatomice - de o mie de ori mai complex şi mai sensibil ca orice ceas elveţian şi în care cea mai mică neregularitate poate avea repercursiuni capitale asupra echilibrului general al posesorului. Sunt şanse mari în viziunea mea ca celebrul „Daţi-mi un punct de sprijin şi voi urni Pământul din loc”a lui Arhimede să aibă în genuchi cea mai importantă concretizare (călcâiul lui Ahile şi cheia întregului sistem) în viaţa de zi cu zi.

        Ce face însă poezia lui Ştefan Bolea este să-şi prindă cititorul, să-l introducă într-un genunchi, să-l ţină captiv acolo şi să-l strângă ca într-o menghină totală (ajung două flexiuni ca să-ţi sfarme tot ce ai în tine şi să facă din oase şi carne pastă). Ideea aceata poate fi citită printre rânduri cam prin tot volumul.De exemplu:

        „aş râde de mine cu gura defalcată
         şi limba stâlcită apretată cu spatula
         [...]
         aş râde prin machiaj ca brandon lee
         cu pumnii încleştaţi cu pieptul tras
         [...]
         vreau sa te calc cu liftul
         până ajungem amândoi la subsol (psihotic #2)

        Captivitatea într-un genunchi e captivitatea în fălcile celei mai totale menghine posibile. E un loc de presiune perfectă (în etanşeitatea ei) – o sudare totală între atomi şi membrane (cum numai biologicul viu poate produce) care, unite, te strâng în ele fără absolut nici o fisură în învăluirea carnală.

         Spuneam că trebuie să ai permanent cuţitul în mână atunci când îl citeşti pe Bolea – tocmai ca să poţi tăia tu însuţi o eventuaă secţiune, o gură de oxigen cât de mică (chiar şi o înţepătură) în închisoarea elastică de ţesut viu cu care te sufocă ţesutul lui bio-textual şi care e suficient de flexibilă  pentru a-ţi bagă mâna la infinit în ea ca într-o mănuşă care poate fi dilatată oricât e nevoie fără să se spargă/rupă.

         Să ne amintim puţin magnifica „menghină” din primul său volum(Război Civil):
         „o mie de generaţii au muncit fără să gândească
         doar ca tu să gândeşti
         să dai cu piciorul la o mie de generaţii

        care s-au istovit să te nască

         o mie de generaţii au urcat muntele
         doar ca tu să fii zămislit pe marginea abisului
         la creştetul hăului

         ai schimba oricând locul cu un simplu lucrător
         ţi-ai arunca harul la gunoi

         dacă ar fi posibil

         libertatea este o otravă pentru cei născuţi la marginea abisului
         incapabili să zboare
         ei vor contempla hăul
         Vrajiţii de scânteia expierii

         o mie de generaţii au scormonit în tăcere
         fără să se întrebe fără să viseze

         doar ca tu să sari”(menghina)

        Acum ce ar trebui să înţelegem din acesată poezie? Că mii de generaţii de strămoşi s-au luptat ca să lărgească graniţa – ca să-ţi facă ţie celula de tip uter din interiorul genunchiului în care trăieşti mai largă? Dar ce e cu acel „doar ca tu să sari” de la sfârşit? Încă o dată, Heidegger ne spunea răspicat că nu există nimic dincolo de limită, că cel ce sare peste limită sare direct în vid. Şansa de a fi limitat în viziune filosfului german e dubla şansă de a fi apărat de zid şi de a împinge tu însuţi acest zid, peste absurdul, haosul şi increatul de după el.

         Ştefan Bolea transformă însă aceste ziduri mobile şi protectoare (în viziunea lui Heidegger) într-un dispozitiv tot mobil, doar că nu pe orizintală ci în cruci – mai precis, într-o unealtă de spart nuci cu capul tău la mijloc, într-un genunchi.  Şi atunci ce e cu acel munte pe care îl urcă strămoşii ca tu să poţi sări afară din acest genunchi casant? Ei bine muntele, cu ascuţişul vârfului său e simbolul hiperbolic şi la scară naturală a cuţitului de care vorbeam la începutul eseului. Vârful acetui munte/ cuţit e menit să taie o deschizătură în compactitatea şi în ermeticul sufocant al genuchiului prin care tu să poţi fi propulsat afară.Pentru cei care au văzut filmul Închisoare Îngerilor la sfârşitul căruia Andy se târăşte kilometri buni printr-o conductă de fecale pentru a ieşi de cealaltă parte a zidurilor (după ce anterior săpase un tunel impresionant în pereţii groşi, noapte de noapte puţin câte puţin,  cu un piolet) – pentru ei versurile „o mie de generaţii au scormonit în tăcere/ fără să se întrebe fără să viseze” exprimă imagini foarte concrete.  Atunci când vrei să evadezi sapi fără să gândeşti, fără să visezi, aruncându-te tot şi dezinderesat în acel gest gol de sine – care este săpatul spre ceva...spre orice.

         Aşadar generaţii întregi au muncit ca noi să putem învăţa, să putem citi şi înţelege ceea ce ei au intuit doar intinctual (şi şi-au şi trăit şi consumat instinctul sub forma muncii acerbe, încordată câteodată până la un orgasm scremut contra-naturii) pentru ca noi să călcăm pe ţestele lor ca pe arcuri şi să sărim afară din acest genunchi pe care istoria l-a construit peste noi, din această mare amibă de slavofilie ce ameninţă să ne fagociteze (mai simplu spus, pentru a avea acces neîngrădit la cultura Occidentului).  Nu o transgresiune fizică a graniţei propriu-zise ne poate propulsa în afara genunchiului, ci o conştiinţă  bine răcorită/oxigenată – dacă e nevoie, prin canule metafizice tăiate direct în creier. Aceste canule sunt, înaite de orice, dispozitive de trecere forţată şi sigură a graniţei dintre exterior şi interiorul cutiei craniene, canale directe de comunicare cu niveluri diferite de realitate, ce pot înlocui graniţa cu o structură de circulaţie construită special ca să accelereze toate schimburile. Fluidele, emanaţiile, efluviile şi irizaţiile circulă prin canulă cu aceeaşi viteză halucinantă cu care urcă sângele prin artere înspre extremităţile corpului. Inserarea unui tub, a unui canal este o primă modalitate de a trece prin graniţă în condiţii de siguranţă şi rapiditate absolută (Tunelul Canalului Mânecii de la Dover la Calais e simbolul empiric suprem al acestei transgresiuni şi sfidări totale a graniţei).

         Cine însă şi din ce material ar putea construi o astfel de canulă? Materialul folosit nu poate fi decât limba, iar constructorii (magicienii, inginerii şi arhitecţii ei – cei care au adevărata măsură a civilizaţiei unui neam) filosofii şi ş literaţii.

         Poezia este o astfel de canulă fie şi pentru simplul motiv că aici forma câştigă întotdeauna asupra fondului (fond înţeles ca exterior iar formă înţeleasă ca element ce iese în evidenţă în uniformitatea fondului, ca putere vie în maşina de tocat a genunhiului – care genunchi  vrea ca în interiorul lui, prin presiune, să tranforme totul în pastă de mici/”mici”).

         Forma se impune întotdeauna în prim plan, eclipsând fondul, după ce l-a penetrat din interior ca o mesianică bestie Alien ce a spart burta şi pieptul gazdei. Aşa cred eu că trebuie citită poezia „menghină2 – poezie de tip „cuier” pentru hainele şi pălăriile nenumărate ale graniţei aduse de volumul Noaptea Instinctelor. Comparaţia cu producţia Alien nu e tocmai întâmplătoare, pentrui că e ceva foarte carnivor în sine la mijloc în toată „afacerea” cu această zonă intermediară - o zonă crepusculară (care te aspiră şi te suge în ea „la fel cum insectele sunt ingerate de plantele carnivore - psihotic #5”) şi de aceea, pentru a evada pe de-a-ntrgul din ea, trebuie să ai în tine ceva din caracterul puiului de Alien care sfâşie totul şi iese războinic la suprafaţă (aşa cum ar fi trebuit să fi făcut şi Iona cu burta balenei). Bolea se dă pe el însuşi exemplu în acest sens, spunând despre sine că ar poseda sângele acid al bestiei sus-menţionate: ”e destulă fiere în mine/ să strălucesc ca soarele acesta acru/”(lunetişti). Bolea e unul dintre acei poeţi are par a purta mercur pe sub piele -  care mercur, atunci când sparge pielea, invadează totul.

         Într-o poezie proaspăt publicată pe blogul personal şi care probabil va apărea într-un viitor volum III, Ştefan Bolea spune încă o dată(mai clar) ceea ce se citea printre rânduri în toate celelalte ars poetica ale lui de până acum(27 octombrie 2009): „mă preling subtil ca argintul viu/ dar sunt la atingere ca acidul sulfuric[...]/ pentru că sunt la fel de pur precum curentul electric/atinge-mă doar şi o să-ţi iasă flăcări pe nări(sirene)

         Apropo de explozie (glumind, am putea spune că e tot o  modalitate sigură şi ultra  totală de a transcende graniţa, de a înainta peste ea cu forţa exploziei spre visul/scopul tău), în lunetişti poetul afirmă: „să mă detonez la septupla intersecţie din gruia”. Acesată ideea îşi are şi ea „cuierul, anticiparea, reţeta en-detail, rampa de lansare a rachetei - în Război Civil, mai precis în poezia Bilet din iad: 
         „oamenii sunt pasionaţi de tehnicile de agregare
         Se strâng unii într-alţii căutând inventând un nucleu
         Acolo unde nu poate exista decât vid

        mi-ar plăcea să fiu linşat la răscrucile lor
         dacă forţa centifugă nu m-ar menţine doar în periferii

        mărturisesc că metodele de dispersie îmi par mult mai
         atractive
         privesc viermuiala universală viermuiala agresivă
         de la marginea nopţii de la marginea unui poem”[...]
        

         Graniţa de orice fel este aşadar o Dimensiune-Parazit care îţi blochează accesul într-o altă dimensiune, un vid(o bulăde aer) creat pe vasul de sânge care nu lasă sângele să circule, un gard ridicat în plin drum...bariera al cărei adevărat rol „e nu să mă proterjeze de alţii ci să mă împiedice pe mine să ies din incintă”.( cum spunea personajul Helen a lui David Lodge în romanul Gânduri Ascunse). De aici fantezia exploziei, a unei treceri brutale prin totul şi prin toate (şi în toate direcţiile simultan). Explozia rupe totul în calea ei, te eliberează complet întru totul din jurul tău.

        Dar să luăm pe rând fragmentele poetice care construiesc ideea de graniţă, cu toate manifestările şi implicaţiile ei - în Noaptea Instinctelor.

         1.     De-a lungul întregului volum ni se descrie în mod obsesiv o ZONĂ ADÂNC MILITARIZATĂ  organizată în stil Big Brother, c'est-à-dire  cu karma hidoasă a Securităţii lumimând ca o veioză cu o lumină foarte înfundată  holurile şi coridoarele fricii noastre: „dacă taci noaptea/auzi cum chinul forţează uşile/şi-ţi face creierul să sune ca un fişic de 50 de bani[...]aud cum sparge chinul uşile” (angst):

• a)    -   „ ei trimit puşcaşii marini să mă hăituiască
           sniperi mă veghează la fiecare intersecţie
           prin satelit mă urmăresc cei de la nasa
           aşteptând prilejul să mă bombardeze

          ca o ţintă mă plimb
           ştiind mereu că fiece clipă poate fi ultima.” (lunetişti)

• b)   -   „oameni cu laser la ochi mă vânează
           trebuie să mă strecor ca un contorsionist printre flash-uri
           să alerg sau să mă pun la adăpost

          vor să mă execute, să mă pună la colţ
           şi să mă lingă cu privirile lor (avatar)

• c)  -    „asemenea unui trenuleţ care a deraiat de pe linie/şi este ghidat prin satelit de armata nicaraguană a salvării”(intersecţie)
• d)  .   „ca şi cum aş servi drept exerciţiu
           Unui pluton de execuţie convocat anual”(draconic) – tema e dragă de altfel şi altor poeţi bătăioşi de-ai noştri...exemplul care-mi vine acum în minte e Mihai Beniuc cu al său „Tir”: ”Caprele satului pasc în izlaz/ Iarba amestecată cu soarele primăverii - / Cu automatele lor, arşi de soare la obraz/ Au ieşit la tir grănicerii.”
• e)  -  „eliberarerea condiţionată a demonilor pe care i-am luat ostatici”(tehnsofia)
• f)  -   „un soare mi-a explodat dincoace de pleoape
           Şi-n tâmple mi-a rămas doar pustiirea
           O tăcere atomică mi s-a strâns în gât
           Şi mă sugrumă
           Din pieptul meu vor jupui o uniformă de kamikaze
           Din ţeastă vor smulge destulă văpaie cât să amorseze o grenadă

          O flamură roşie o flamură neagră
           În timp ce sufletul se face ţăndări
           Şi spiritul trece ca iureşul prin vestele antiglonţ”(grenadă)

• g)    -  „regatul meu pentru o armă”(tyler?)
• h)    -   „au încercat să mă stranguleze/să-mi pună botniţă/să mă asfixieze”(rumoare)
• k)    - legat de ideea de camuflaj militar –„nimeni nu te va recunoaşte
           Dar ochiul draconic te va săgeta şi  în tenebre
           Ai vrea să te soarbă infintul
           Să dispari între labiile lui umezite”(carantină)
          
• l) -   „am un zâmbet larg care îmi ascunde mie însumi emoţia
         este o bază militară la subsol care îmi dirijează mişcările
         sunt sub influenţa radarului de aia mă mişc ca axl
         mă bat cu umbra mea şi umbra mea mă surclasează”( psihotic #3)

        2.     Odată conturată această geografie în permanentă stare de alertă şi gată să taxeze printr-un foc de armă cea mai mică tresărire, altfel spus odată ce cititorul a fost introdus metodic într-o stare de tensiune şi încordare paranoică, Bolea trece la etapa numărul 2 a experimentului de tortură, prezentând muchiile popriu-zise ale graniţei(alias fălcile menghinei).

         Doar că modul în care el înţelege să prezinte graniţa e unul un pic mai special: graniţa se comportă într-o primă instanţă ca o închisoare draconică - ea te respinge mereu ca un gard electrificat şi te trânteşte la pământ ori de câte ori vrei s-o sari; iar apoi, ştiindu-te captiv în interiorul ei, te traumatizează terapeutic în interminabile scenarii de chinuire a ta în medii naturale ostile şi în experimente psihologice cu labirinturi mentale, iluzii optice şi alei oarbe.

        RESPINGEREA DE CĂTRE GARDUL ELECTRIFICAT:
         a)   -  „ca un piranha expulzat din uterul pământului”(lunetişti)
         b)   -  „stelele o să-ţi crape ochii şi planeta te va înghiţi ca peun / nemernic înainte de a te scuipa printr-un vulcan”(encounter)
         c)    -  „din clipa în care ai fost flegmat în existenţă/devii proprietarul unui suflet întreţesut cu viermi”(angst)
         NEGAREA ACCESULUI ŞI MOARTEA PRIN PRĂJIRE  LA VOLTAJUL  GARDULUI
         a)  -  „germanii sunt decimaţi la porţile romei”(tyler?)
         EXILUL OBLIGATORIU ÎN SPAŢIUL ÎNGĂDIT DE GARDUL ELECTRIFICAT – „ACCESUL ÎN EXTERIOR STRICT INTERZIS”
         a)   -  „regele trebuie înjunghiat
         Eventual în pat, după o beţie cruntă
         Cu ochii împăienjeniţi, înnegriţi, sparţi[...]
         După o asemenea lovitură de teatru
         Trebuie să te retragi, să te împriteneşti cu nimicul
         Să faci post pentru patruzeci e zile,
         În care vei fi deportat în deşert[...]
         Anttrenat şi drenat de exil”(carantină)
         b) - „nu mi-e teamă de iad, ci de purgatoriu [n.r. spaţiu de articulare a Raiului cu Iadul, graniţa între cele două]
         Am supravieţuit cu brio infernului[...]
         Am cartografiat putreziciunea şi înţepenirea
         Dincolo de oglinzile sparte
         Stau îngerii de gardă la porţile sinelui”[n.r. ADEVĂRAŢII GRĂNICERI] – (rumoare)

        3.  În a treia fază (după ce ni s-a descris specificul militar al zonei şi calităţile de  respingere electrică a gardurilor ei) poetul se concentrează cu o lascivitate aproape perversă pe experimentele psihologice cu labirinturi mentale (vise uneori, halucinaţii diurne şi efecte ale conumului de droguri alteori).

         Iluziile optice şi aleile oarbe sus meţionate – poetul le subordonează pe toate marei mize (obsesii) a acestui joc (în sine un evantai veninos de mascarade ale sinelui): depăşirea graniţei; evadarea din dimensiunea ei morbidă, fuga din prizonierat („dar trebuie să evadezi atunci când toate drumurile duc spre iad” psihotic #4 ).

        Avem de-a face cu o progresie a acestei idei:

        a)   - exerciţii tip yoga de concentrarea pentru adunarea puţinului puterilor disponibile înainte de elanul marii încercări de evadare: „may all the armies in the worldspeak through my

         language/May all the orcs roar through my bullet”(tyler?)

        b)   - selectarea mijlocului de evadare: „pentru că orice rablă este un crucişător/care-i smulge întunericului haina”(crash)

         „o altă scară?prîpăstii noi?/îmi calc pe amorţeală/şi m-arunc în vâltoare/n-am să mă opresc/până nu-mi intră tancurile în shambala/şi-mi aprind trabucul pe acoperişul lumii”(rumoare)

        c)   - încercarea de a intra în posesia mijlocului pentru evadare, de a se folosi de el: „fac autostopul cu capul iubitei mele în mână/ un vânt mă-mpunge în coaste/ pădurea vuieşte/ aerul geme şi mi-e greaţă/ o presc un camion cu gesturi largi de comis voiajor/ îi explic şoferului că vreau să mă întorc în oraş/[...]am luat-o în goană spre oraş/ maşinile poliţiei dispăreau când mă încordam din umeri”(noaptea instinctelor)

        d)     - rateul de a intra în posesia primului mijloc de evadare şi încercare de a folosi un al doilea(trenul acolo unde maşina a fost scăpată): „caut trenul cluj-napoca – dresden din priviri
         doar ca să mă arunc în personalul de baia mare,
         care tocmai a pornit

         am răgaz de o staţie înainte de a fi reperat
         şi îmi ascund căutătura, arborând o moacă umilă
         dar ochii celorlalţi mă hăituiesc ca nişte seringi

         m-arunc din tren în apropierea staţiei cluj-napoca-est
         o linişte suspectă – aici nu sunt aşteptat
         de aceea nimic nu pare schimbat, falsificat, de mucava
         un download excesiv de lumină îmi ţintuieşte mersul
         au reuşit să manevreze soarele? – nu peste mult timp,
         voi fi iarăşi detectat

         cu ultime eforturi, urc într-un rapid pe care nu scrie destinaţia
         prefer să ajung departe [...] (psihotic #4)
        

        e) – ajungerea în gara vizată coincide cu debarcarea într-o altă lume - ce în poezia lui Bolea aduce cu Atlantida - un continent scufundat în care te plimbi singur printre statui, adică printre monoliţi post-umani care funcţionează în contemporaneitatea noastră pe post de un fel de marcaje turistice transcendentale şi retro-temporale - „mă plimb printr-o grădină cu statui care îmi dictează direcţia/ mai sus, la dreapta, înainte// urc prin biblioteca fundaţiilor regale/ aceleaşi statui îmi arată drumul/ le folosesc în chip de hartă/ urc tot mai sus”(fatum)...cu continuarea naturală(în sens de accelerare, de grăbire a pasului) în poezia fuga: „trec prin galerie, ştiind că este ultimul nivel/ ce trebuie depăşit, pentru a mă întâlni/ altădată îngenuncheam, speriat de vîltoare/ mă târam, sperând că îmi voi birui ameţeala/ sau poate adormeam împuţinat de efort/ dar acum îi privesc fără resentiment sau pasiune/ şi ochii lor par mult mai goi/ nicicând nu m-au privit în faţă”(fuga)

        f) volumul de poezii(aşa cum vom mai arăta şi la sfârşitul acestui eseu interpretativ), se încheie totuşi foarte pozitiv, semnalând o victorie irefutabilă şi aproape didactică pentru cititorul ce vrea să se iniţieze în mistica existenţialismului aplicat - aplicat de poet cu, îndreznesc să afirm,  un fel de detaşare implicată rezultată din găsirea apoteotică a unui punct de echilibru pe stânca filosofală pe cale de a se prăbuşi (să ne amintim puţin diatriba postnitzscheană  a lui Rorty –„Philosophy is dead” – adică, să ţinem cont de faptul că trăim într-o lume în care a murit filosofia sau a rămas  din ea doar o dărăpănătura şubredă, cu multe etaje şi periculoasă de locuit – trebuind  aşadar să dărâmăm marile ziduri putrezite şi să ne reclădim edificiile – sau, cum spune de altfel şi Bolea – „părăsind beciul, aud cum idolii calcinaţi se prăvălesc la podea”  fuga  ):

         „  n-ai cum să mă prinzi, pentru că de câteva ceasuri bune, nu mai trăiesc în timp’ ”(justificare)

                    Poezia lui Ştefan Bolea este totuşi o poezie referenţială până la un punct(nu sunt greu de recunoscut Nietzsche, Lev Şestov, Hegel sau Bakunin) - cu alte cuvinte poetul refuză o demolare de tip stalinist şi infuzată de complexe de clasă a acestor monumentale statui, dar nici nu le tratează ca pe chipuri cioplite. Bolea apreciază sacrul la nivel estetic şi la nivel de intimitate (ceva în genul intrării în suspans într-o catedrală gotică unde disidenţa îţi este demascată isteric de fiecare clapă a orgii ca de o alarmă de muzeu [ iar unora ca Bolea le mai place din când în când  această expunere publică ritualistică şi izbăvitoare...cu atât mai mult cu cât ea are loc într-un dulce de vinovat ilicit] ) dar nu la nivel de adoraţie, de obedienţă necodiţionată, ori de fascinaţie mistică scăpată de sub controlul mimim necesar al  raţiunii.De aceea, el nu se prosternează în faţa statuilor (le foloseşte doar ca repere utile în drumul spre sine sau spre ceva nou; ca „marcaje turistice”, ca elemente decorative  plăcute şi ca elemente istorice „de atmosferă”); nu le distruge, le lasă să-şi trăiască viaţa acum tibetană, pietroasă; acceptă să le restaureze acolo unde se mai poate dar nici nu-şi pierde vremea cu restaurări-reinstaurări inutile (mergând probabil pe mâna nitzscheanului ”Trebuie să-i dăm un brânci decisiv celuia ce se tot înclină să cadă” [în engleză „One must push what is collapsing”]).

         Cum reuşeşte însă şă-şi încununeze apostazia cu o mai mult decât suficient de evidentă victorie ? ( „ n-ai cum să mă prinzi, pentru că de câteva ceasuri bune, nu mai trăiesc în timp ” justificare ) Sper ca la sfârşitul acestui eseu (după ce voi mai aduce în discuţie o serie de detalii semnificative) să pot răspunde cu argumente decente la această întrebare.

                    Se cuvine însă ca, înainte să tragem concluziile, să observăm până la capăt aspectul psihotic sub care este prezentată graniţa în volumul Noaptea Instinctelor. Cu alte cuvinte, să ducem hiperbola graniţei până la graniţa ei :)

                    Astfel, în ciclul intitulat „anal” însăşi iubita(să o mai numesc „muză” ? – mai degrabă „abţibild” –„ pe frânghia de rufe stai acum – abţibild/şi zâmbeşti bolea inc. ) este văzută în termeni militari (prefaţatori de graniţă) – o adevărată masacrare cinică (deci nu lipsită de un oarecare - înfundat totuşi - umor) a ifoselelor romantice  à la Claudiu Komartin...dacă nu chiar o dezvirginare forţată de  tip  Action-Man posedat de Satan (un fel de Action Man [că el are o latură aşa...mai militară, mai corpolentă] transformat în Chuckie) sau Mortal-Kombat (cum zicea Petrişor Militaru) a imaginii angelice, diafane, vaporoase - bla  bla bla - a femeii idolatrizată platonic:  

         a)   – „păstrez icoana ta de prădător cabrat/ triangulez semnalul tău, meduză dotată cu laser/mă scanezi ca să mă dobori/ cumshot-ul tău e mai pur, mireasă[...]şobolanul analitic [n.r. camera de supraveghere] ţi-a dat să bei agheazmă”(confesiune)

         b)  -   „să te urmăresc asemenea unui hitman/prin toate cercurile în care te zbaţi/la fiecare vamă un glonţ în cap” (tumular#1)

         c)  - Pământul care acoperă cadavrul iubitei şi câinii ce-i ţin isonul sunt văzuţi tot în termeni militari (un fel de demolare iată! şi a unor trupe gen Theatre of Tragedy) – „să-ţi vezi chipul stins pe care se pogoară o armada de humă/ şi să mă vezi pe mine/ cum trec cu o hoardă de dobermani” (tumular#2)...dobermanul fiind în mod tradiţional cunoscut ca „guard dog”, „watch dog” şi, inevitabil, ca  „police dog”.

                    Postmodern vorbind,  tot ceea ce a fost construit poate (şi poate chiar trebuie) fi deconstruit.  Sau, altfel spus, prin metoda matematică a reducerii la absurd, doar ceea ce rezistă testului deconstrucţiei (se dovedeşte a fi o nucă prea tare pentru el) are suport în real şi nu ţine de realitate (altfel spus este dat, real şi nu construit sub formă de realitate). Ei bine, a descrie iubita şi experienţele personale (altă dată supralicitate estetic de Oscar Wilde de exemplu în Dorian Gray) în termeni militari, alerţi, de „ pre-atac” e o metodă genială, inventată de poet pentru a provoca un cutremur absolut (dar controlat) în canonul literar gerontofil şi atât de greu ancorat cu ventuze scârnave şi în zilele noastre (vezi poezia Irina a lui Claudiu Komartin...o creaţie atât de demodată ca formă încât pare aproape experimentală!!!).  Nu ştiu cum au fost receptate în timp real aceste „demonstraţii de forţă” într-ale elitismului estetic – dar revenirea contemporană la ele e una „jenibilă”, dezvăluind cititorului care mai are un gram de demnitate personală poezii ce aduc leit cu o femeie bătrână machiată, boită şi cu straturi de fond de ten pe faţă de să-ţi poţi unge cinci tartine cu ele (în loc de unt) dar în şanţurile adânci ale ridurilor căreia chiar şi acestă smântână groasă de machiaj intră - şi astfel se dezvăluie crevasa facială (altfel spus, poezii trişate, excesiv de „căutate”, la care, privite de aproape, se văd toate ştersăturile, impreciziile şi micile neîndemânări ale desenatorului netalentat [radiera şterge dar şi murdăreşte] dar care totuşi se chinuie cu ambiţia veninoasă a celui ce vrea şi ştie că poate să parvină). Lui Ştefan Bolea în schimb nu-i plac babele fardate halucinant (vezi poezia shut the fuck up din Război Civil) ci femeile tinere naturale.

         Konrad Adenauer – omul care a refăcut o Germanie ce pur şi simplu nu-şi putea reveni după şocul nazist - era totuşi un tip paralizat de frică atunci când auzea de schimbări sau iniţiative. Motto-ul său neokantian era şi el cât se poate de strict: „Fără reforme în Germania!” era lozinca sa exagerat de precaută.  Însă în poezie n-a existat o „reformă” destructurantă gen nazism, aşa că mă întreb de ce corifeii komartieni sus-numiţi în frunte cu „sensi-bilosul” lor chip de (s)lut au o asemenea fobie schiziofrenică când vine vorba de a inova, de o forţa întăritura de pe frontiertă şi de a îminge tranşeul mai în faţă. De ce să stai în genunchi şi să te prosternezi în faţa unor foste preţiozităţi acum răsuflate şi penibile, de ce să te încăpăţânezi să ţii cu forţa în viaţă un cadavru ce vrea să moară, de ce să chinui un cadavru cu viaţă când poţi face o rocadă halucinantă şi reorienta în spaţiu întregul câmp de luptă?  

         Asta vrea să spună, de ce să te uiţi în pământ şi apoi decadent în oglindă numai din unghiurile tale favorite, când poţi câştiga perspectivă uitându-te nu în oglindă ci în tine însuţi şi acceptând ceea ce vezi ca un posibil nou material de construcţie. Vei avea, ce-i drept parte de o cădere destul de neplăcută în primă instanţă dar, dacă eşti bărbat adevărat şi valoros, vei supravieţui fără probleme.

         Avantajul de a ne lăsa avionul pe mâna căpitanului Bolea e că acesta nu va avea niciodată o cădere iresponsabilă, bruscă şi perfect perpendiculară pe sol/apă(care de la înălţimea aceea are consistenţa betonului) care să omoare şi să spargă în bucăţi toţi pasagerii ca pe statui. Dimpotrivă, Bolea va prăbuşi avionul (umplut-cu şi dezechilibrat-de balastul tradiţiei [ca să folosesc exprimarea heideggeriană], tradiţie care şi-a găsit elefanţi tineri în corifeii komartieni ) în mod controlat, progresiv, astfel încât atunci când acesta va cădea, pasagerii să poată avea suficient timp să iasă din el şi să se salveze - înainte ca avionul „depăşit” să explodeze cu balastul lui ingrat cu tot. Pasagerii (cititorii) sunt astfel bineuvântaţi cu şansa de a o lua de la început, ca Adami şi Eve, în edenul sălbatic unde i-a prins naufragiul acesta programat diabolic de ingeniozitatea artistică a acestui Doctor Jekyll othelian care e Bolea(el şi afirmă de altfel, în poezia hardcore din Război Civil: „voi fi adamul tău demonic, voi fi şarpele,/însărcinat cu pedepsirea ta,/ blestemul tău va fi să nu-ţi găseşti/ niciodată moartea în braţele mele/ fi-voi demonul tău păzitor,/ îţi vei găsi mântuirea, împlinirea/în durere” – iată expresia artistică a teoriilor mele de mai sus despre accidentul de avion izbăvitor provocat de un Dr. Jekyll cu o răutate providenţială).

        După ce a fost pre-schiţată în termeni militari de tip contrafort-de-supraveghere, iubita este inevitabil văzută în termeni de graniţă:

        1.   -   GRANIŢĂ DE TIP ZIDUL BERLINULUI (cu o variantă mai draconicîă în filmul 300 unde e făcut direct din cadavre – variantă luată şi ea de altfel în considerare de Bolea în poezia anamneză:„la rădăcina pomului vieţii fiind stivuiţi/în saci de plastic/îngerul morţii şi complicii lui, /cavalerii apocaliptici”):

         a)    -   „două buze sudate, cimentate cu fulgere”(confesiune)

         b)    - „din tine a rămas doar eticheta sacului de la morgă/ adevăratul tău buletin/eşti un fluture sudat de viu/într-un bloc de gheaţă”(epitaf)

         Legat de a), referinţala „Inimă de câine”a lui Bulgakov e inevbitabilă – în cărticica lui Bulgakov ne spune că „O zgardă e ca un act”(de identitate) în societăţile militarizate - în cadrul cărora oamenii se lasă conduşi de Regim ca capilitura de fier trasă de ‚un magnet după el şi unde se practică (cu eleganţe ce ţin de un culinar în prag de a-şi găsi un prim [dar care e şi ultimul] nivel al artisticităţii)„datul din cap ca oaia ce colaborează cu măcelarul”( psihotic #2)

        2.    –GRANIŢĂ TIP GEAM DE PROTECŞIE PENTRU MARTORI ATUNCI CÂND VIN LA POLIŢIE SĂ RECUNOASCĂ  INFRACTORUL:

         a)   -„este un ecran între noi când ne privim, iubito/o mască ne divide ând te sărut/ chiar şi atunci când te pătrund, ne desparte o bucată de cauciuc”(promisiune)

         b)   - „să-mi chem amicii să te siluim prin fereastra de la coşciug”(tumular#1)

        3.   -ŞI CHIAR  GRANIŢĂ  DE TIP ORAŞ NUCLEAR RUSESC SECRTET(ORAŞ EXPERIMENTAL CARE NU APARE PE HARTĂ) – adică o zonă ultraermetică în care accesul civililor e total restrâns – o bază militară ultrastratergică şi ultrasecretă:

         a)     „aş vrea să construiesc pe locul tău de veci/ un poligon/ scrâşnetulgoanţelor să te ţină trează/ sau şi mai bine o cazarmă/ să fii bombardată strategic” (tumular#2)

        Însă nu numai iubita este văzută şi descrisă în lexicologia graniţei. Bolea îşi vede propria persoană şi propria poveste ca pe „un jurnal de graniţă”. El ne prezintă intraea lui nefericită în acest teritoriu de coşmar: „sărind la recuperare, am aterizat într-un no man’s land imposibil/ parcă talpa îmi fusese suprimată/glezna fiindu-mi sudată direct în asfalt/ parcă executasem un pas într-o altă lume/ o zonă cleioasă, de gumă/ ce te momea ca o mlaştină/ spre profunzimi criminale.”(accident)...ca apoi să ne descrie amănunţit cum graniţa, dintr-o dimensiune ce ţinea în mod clasic de mediul înconjurător, îi intră încet, ca lepra, sub piele şi în creier - ca o cămaşă de forţă ce se lipeşte de tine atât de tare încât ajunge să-ţi inte de-a dreptul în corp, prin piele şi carne; să se îngroape şi să se absoarbă în corpul tău.

        Poetul se vede pe sine sub formă de închisoare, de  graniţă cubică sau, de graniţă curbată asupra ei înseşi (ca un butoi de bere) – poate cea mai dură (cinică şi şocantă) revizitalire a mitului nitzschean al eternei reîntoarceri:

„râsetul, lătratul şi step-ul schilodului îmi împresoară celula
în fiecare zi, o altă uşă descuiată cu gheara
în fiecare zi, un alt gardian se caţără pe geam
în fiecare zi, se cască un gol acolo unde ar trebui
să am un scârţâit constant un tic-tac vesel de maimuţă

linia orizontului se apropie ca un şarpe ejaculat din mare
luna decupează silueta obosită a soarelui şi răsare
toata viaţa am fost ca un stilet ţintuit în beregata unui profet”(psihotic #1 )

        Beregata profetului joacă aici rolul unui fel de Schwarzschild wormhole Lorentzian în care poetul a rămas de-a dreptul înţepenit ca într-un tub, ca într-un gât de sticlă – aşadar captiv între două planuri paralele ale universului (de orice tip sau pe orice scară între micro şi macro).

                    În viaţa artistică de zi cu zi a teatrului, pe post de spaţiu intermediar, de  no man’s land, avem anticamera. Conform dialecticii, camera nimănui e automat şi camera tuturor. Nimicul e doar celălalt nume al întregului – numele mai puţin obişnuit al acestuia, mai cotroversat, dar absolut la fel de valid.

         Haideţi să analizăm puţin etimologia lui „anticameră” pe tripticul inventat de Nietzsche în Antichristul. În acesată lucrare filosoful german explică originea Antichristului ca Antechrist(cu e – aşa cum apare el şi în Vechiul Testament, şi nu cui i) ca divinitate nu opusă lui Iisus ci doar anterioară lui, ca prim venit înaintea lui Hristios. Mai departe, Nietzsche identifică acest Antechrist cu Dyonisos ajungând la ecuaţia Antichrist=Antechrist=Dyonisos

         Să aplicăm această metodologie etimologică şi cuvântului „anticameră”: vom vedea atunci că el se transformă în „antecameră” şi că trimite la un fel de pre-cameră, de stadiu incomplet-creat al camerei. Ceea ce e şi mai interesant e că engleza a tradus această cameră direct prin om (no man’s land), mai precis printr-o negare a omului. De ce ai traduce ideea unei încăperi prin trimitere directă la om, dacă nu chiart prin identificare cu istoria generală acestuia?

         Pentru că, probabil, în spatele conceptului se ascunde o observaţie mult mai abisală şi aflată în lergătură directă cu destinul: antecamera este un fel de purgatoriu în care se pregătesc (dacă nu de-a dreptul se prepară – ca nişte preparate din carne) viitori neofiţi – locul în care clona nu a fost încă finisată (de divinitate să zicem...). E singurul loc în care mediul acţioanează direct, cu toate energiile sale, asupra materiei din care se plămădeşte creaţia – aşa că, orice observaţie asupra energiilor naturale (care modeleează materia gen apă sau vânt care rod stânca, sau fulgerul care taie în două copacul în lumea noastră), aici, în antecameră, devine o observaţie directă asupra materiei modelate...căci aici forţele de modelare formează un tot unitar organic închegat cu materia pe care o prelucrează. Această co-organicitate cu energiile externe transformă întregul loc într-o mare maşină de tocat carne, într-o mare oală sub presiune, într-un boiler şi într-un cuptor de modelare a vaselor şi figurinelor(umane) de lut...într-un spaţiu în care materia gestează infernal, la temperaturi, intensităţi şi presiuni absolut insuportabile pentru fiinţa obişnuită de zi cu zi, de pe stradă. Dacă, dintr-o nefericită întâmplare, omul modern regresează cumva sau calcă accidental şi cade pentru câterva clipe în această dimensiune paralelă, cu siguranţă că nu poate rezista acestor inimaginabile concentrări de intensităţi, presiuni şi energii (care te fac să te simţi ca în interiorul unui genunchi  - în fabuloasa lui menghină de carne infernal ermetică) şi va sfârşi prin a fi macerat (într-un procent mai mare sau mai mic). Dacă, Doamne Fereşte!, ţi se întâmplă să nimereşti într-un astfel de spaţiu, a găsi cât mai repede o cale de  a scăpa devine o chestiune capitală, de care atârtnă viaţa ta(pe un talger al balanţei) şi moartea ta(pe celălalt talger.).  Altfel, acele energii te vor depieloşa şţi destructura până când, într-o prima instanţă te vor aduce într-un stadiu de pre-om, ca apoi să te dezintegreze şi reintegreze complet compuşilor organici elementari şi separaţi din natură.

         Nefiind însă un spaţiu pur fizic, ci un spaţiu unde fizicul vine pe filiera mentalului – problema evadării de aici devine una cu adevărat greu şi câteodată imposibil de rezolvat.

        Volumul lui Ştefan Bolea se încheie totuşi magistral de optimist, într-o depăşire apoteotică a graniţelor de absolut orice fel, într-o eliberare şi o decongestionare salutară a energiilor, într-o circulaţie completă - absolut fluidă şi nebruiată a tutor posibilităţilor:

        „buddha meditează sub lotus
         Sfidând toate armatele lumii
         Iisus incendiază pădurea amazoniană
         Îl vor răstigni de data aceasta pe schela unui igloo
         Mohamed intră în mecca
         În fruntea unei armate de asini retrograzi
         n-am luxul necesităţii
         şi trebuie să lupt
         să urc
         asemeni unui sisif nevropat
         ce face jonglerii cu bolovanii
         în condiţii de avalanşă”(fatum)

                    Şi  aici vine în mod natural şi întrebarea: Cum a reuşi Bolea această depăşire atât de salutară a graniţei; care a fost secretul evadării sale?

         Este o dimensiune din care, ca să poţi evada fizic, trebuie s-o faci mai întâi mental, sau, altfel spus, degeaba evadezi fizic dacă nu ai făcut-o mai întâi psihologic – pentru că morbul ei rămâne în tine şi îţi infectează în continuare existenţa până când, finalmente, graniţa te trage (epuizat şi bolnav fiind) înapoi în ea.

         Dar să revin la întrebare: cum?

         Răspunsul este: prin limbaj şi prin jocuri de gândire - anarhismul fiind doar cea mai vulgară faţetă a acestei tehnici. Anarhismul e  prezent în mod glorios în poezii gen „cultură”, „atentat” şi din plin în primul volum – „Război Civil” ...dar să nu uităm că, dincolo de energia pe care o emană, este şi rămâne totuşi o chemare înşelătore (alunecoasă), un canal de momire, o conductă înspre o altă zonă, adevărata energie şi adevărata miză fiind altundeva – dincoace şi dincolo (deci transcendentă şi transcendentală) de reţeaua şi sistemul complex de graniţe construit de societate (care în sensul lui Platon sunt doar reflexe şi imitaţii de diferite grade ale unor realităţi mult mai adânci şi întunecate din fiinţa umană); dincolo şi dincoace aşadar de sârma ghimpată a reţelei compacte de necesităţi a societăţii de zi cu zi (dincolo de acest imperiu virtual şi artificial de necesităţi...motiv pentru care poetul ne spune că  nu are şi nici nu vrea să aibă „luxul necesităţii” – lux ce e evident că vine, ca orice lux, dintr-o lene şi dintr-o amorţire aducătoare finalmente de moarte [orice ar putea să însemne acest cuvânt de „macaz”!] ).

         Ştefan Bolea reuşeşte să se rupă din carnea graniţei, să spargă himenul graniţei (himenul genunchiului - care e cel mai crunt şi impentrabil himen) evitând să conceptualizeze şi, ca în cazul reducţiei fenomenologice la Husserl sau a pluralismului pragmatic la Andrei Marga, transformându-şi metodele nu în concepte ci în operaţii (reducţia fenomenologică şi pluralismul pragmatic nu sunt concepte ci sunt operaţii – aş îndrăzni să spun chiar operaţii anticonceptualizante [în adevărata lor esenţă]...special concepute pentru a de-mobiliza conceptele, pentru a le  destructura). Poezia sa este o poezie în care totul e operaţional (de la nihilism şi avangardism, până la suprarealism şi diabolism), iar operaţionalitatea poate fi periculoasă pentru că imprevizibilă, dar rămâne întotdeauna intrinsec evolutivă. Asta înseamnă că avem de-a face cu o poezie care evită instinctual orice instanţieri substanţializate – şi, ca să dau un simplu exemplu în acest sens, la nivelul cuvintelor, ca o consecinţă directă a încărcăturii electric-operaţionale cu care îşi investeşte Bolea tropii, acestea denotă permanent în exces faţă de ele însele, ajungând câteodată şă-şi ramifice catena şi fusul de diviziune până la lună şi înapoi: de exemplu, „uşa”, „mănuşa”, „prezervativul”, „ecranul” şi „pleoapa” semnifică bariera, graniţa, obstacolul, separarea, izolarea, tragerea cortinei peste o lume şi aruncarea ei în întuneric; iar liftul („vreausă te calc cu liftul /până ajungem amândoi la subsol” psihotic #2) e de-a dreptul un tanc veritabil cu care poetul îşi taie cu o forţă inexorabilă drum drept în cimentul clădirii...poate chiat în zidul gros al graniţei de tip „berlinez”.

         Tehnica pe care o foloseşte Bolea în evitarea instinctuală a acestor  instanţieri substanţializate şi care-i permite să depăşească finalmente graniţa şi să intre în „cetate” într-o bucurtie orgisatică a eliberarii e  afazia. Departe de sensul ei de boală (care poate fi găsit în DEX, aşadar departe de sensul ei medical de boală sau tehnic de disfuncţie), în filosofie afazia denotă CU TOTUL ALTCEVA.  

         Dacă în medicină prin afazie se înţelege, golăneşte spus, incapacitatea de „a fi pe fază”: disfazie, tulburare a sistemului nervos superior care constă în pierderea totală sau parțială a facultății de a vorbi și de a înțelege limbajul articulat ca urmare a unei leziuni cerebrale; disfazie –  ei bine, în filosofie şi în critică, afazia se resemantizează radical, ea echivalând aici cu posibilitatea de a nu fi captivul niciunei faze, niciunei „ideologii”, de a nu rămâne mai mult decât trebuie într-o fază (faza e în general un loc unde şederea prelungită devine periculoasă – ea e ca o porţiune de litoral peste care apa fluctuează în funcţie de maree şi unde trebuie să-ţi schimbi permanent locul pentru a nu fii înghiţitde ape) şi de a reuşii să devii la nevoie plurifazat.

         Totodată această afazie mai echivalează şi cu o capacitate extraordinară pentru atenţie – în sensul că absenţa nu este în nici o fază  în vreme ce atenţia aduce cu sine şi o prezenţă. Cu cât mai multă atenţie la detaliile detaliilor – cu atât mai multă prezenţă. Iar o atenţie distributivă echivalează cu o pluriprezenţă – o pluriprezenţă echivalând la rândul ei cu posibilitatea de a acoperi un spectru larg de faze şi de a genera un determinism în reţea între aceste faze (o circulaţie accelerată de energii şi schimburi). În Noaptea Instinctelor afazia e perfect evidentă în schimbările „nonşalante” de registru şi în dedublările cameleonice ale unui eu poetic cu o colecţie de măşti (personalităţi) comparabilă la numărcu ochii lui Argus şi la mişcare „scenică” cu faţa lui Ianus.

         Prin plasarea atitudinii afazice în zona intermediarităţii (cel mai bun loc posibil pentru ea), meditaţia şi viziunea poetică devin semnificative în funcţie de realitatea cotidiană (intermediaritatea echivalând şi cu o ruptură-deschidere în/înspre exteriorul Lebensweltului), şi nu prin realitatea lor separată. Totodată, enclavele produse prin astfel de translări aparţin, într-un anumit sens, ambelor sfere ale realităţii (interioritatea şi exterioritatea indivdului). Aceste translări mai oferă totodată (prin virulenţa deschiderilor pe care le creează şi le întreţin) informaţii complexe şi detaliate despre sectoarele mai îndepărtate ale vieţii, subvieţii şi supravieţii umane. Ajunşi în acest punct (al sectoarelor îndepărtate), aceste translaţii mai fac totodată (şi acesta e poate şi cel mai mare câştig ce se poate terage de pe urma lor)  mai inteligibilă (şi astfel mai profitabilă) competiţia pluralistă dintre subnivelurile de înţelesuri imaginabile.

                    În încheiere, mai pot adăuga că volumul Noaptea Instinctelor rămâne clar cea mai kafkiană carte semntă de Ştefan Bolea iar trimiterea nu o fac atât la „Metamorfoza” - datorită hiper-evidentei  psihotic#6 („simţeam cum îmi iese din creier gândacul lui kafka” ) cât la romanul Castelul. Toată acesată luptă cu graniţa şi cu dimensiunea-parazit e lupta lui K . de  a ajunge la Castel.Ausländer-ul lui Bolea e cea mai postmodernă reiterare a dramei personajului K. a lui Kafka – cu siguranţă, şi la autorul german de origine evreiascvă – tot o poveste autobiografică (K. de la Kafka)

         Frumuseţea acestui volum e că, spre deosebire de K. , Bolea sparge graniţa şi intră în Castel cu pasiunea demonică, revanşardă şi astfel atoteliberatoare (de sine) cu care un Lucifer ar intra în Rai să-l devasteze şi să-l ia în posesie ca pe ceva ce i se cuvenea de mult...poate chiar de la Bun Început. Capacitatea de a-i lăsa cititorului în suflet un astfel de sentiment pozitiv la sfârşitullecturii ţine de o anumită forţa interioară a versurilor care dă de altfeş şi adevărata frumuseţe a acestei poezii – una neconenţională (ce-i drept), dar sănătosă, proaspătă şi revigorantă atunci când e consumată în mod adecvat.

         Ceea ce spuneau Berger şi Luckmann în cartea lor intitulată „Construcţia Socială a Realităţii” despre metoda lui Scheler se potriveşte perfect şi pentru discutarea strategiilor boleene: „Dacă ar fi să descriem metoda lui Scheler(n.r. Bolea) printr-o imagine plastică, am compara-o cu gestul de a arunca o momeală zmeului relativităţii, doar, doar îl vom face să intre mai repede în castelul certitudinii ontologice”(Peter L. Berger, Thomas Luckmann – Construcţia Socială a Realităţii, Bucureşti 2008, editura Art, traducerea de Alex Butucelea, p.18)

        Expresia intrării nimicitoare în Castel e exprimată folosind drept suport tot felul de ipostazieri istorice cu centrul de greutate răsturnat de-o manieră postmodernă (deconstruit, să zicem):         

        
• „Mohamed intră în mecca/ În fruntea unei armate de asini retrograzi” (fatum)
        
• Sisif intră şi el în Castelul său care e vârful muntelui – finalmente cucerit, smuls cu forţa naturii – „ce face jonglerii cu bolovanii/în condiţii de avalanşă” (fatum)
        
• Iisus însuşi îşi depăşeşte condiţia istorico-geografică şi etnică „Iisus incendiază pădurea amazoniană/ Îl vor răstigni de data aceasta pe schela unui igloo” (fatum)
        

        TOTAL VICTORY!!! Să numim GLOBALIZARE acesată desfiinţare a graniţelor de orice fel, această eliberare compulsivă de oricine şi de orice...? De ce nu!

Extroducere

        Celebrele seriale „Outer Limits”(La Limita Imposibilului) sau „Twilight Zone”(Zona Crepusculară)  pedalează pe exact aceeaşi temă a dimensiunii-parazit care destructurează fiinţa umană prinsă de tentaculele mrejelor invizibile ale acesteia. Pentru a înţelege capacitatea coroziovă,de destructurare a crepusculului, trebuie să ne întoarcem puţin în vremea dragonilor: dragonii vedeau foarte bine ziua şi de-a dreptul excelent noaptea, astfel încât oamenii primitivi nu aveau nicio şansă în faţa lor, însă zburătorii aveau probleme cu vederea la apus(din cauza luminii difuze) şi atunci era singurul moment când puteau fi vânaţi şi răpuşi de către acei vânători primitivi. Ideea e prezentă în toate legendele lumii. Apusul a rămas astfel în istorie ca un moment magic al zilei, ca o fază intermediară în care dimensiunile se amestecă şi muşcă pe viu una dintr-alta şi în care orice devine posibil. Carnea biologică şi carnea spirituală se macină aici, fiind în plin proces de preparare (tocare, fierbere, codimentare) pentru a-şi primi forma finală odată cu intrarea noopţii. Aici apar instinctele (de aceea volumul se şi cheamă  „Noaptea Instinctelor” – deoarece autorul a dorit să semnaleze  ieşirea salutară din maşina de tocat a apusului şi intraera izbăvitoare în noapte), ca primă manifestare de autenticitate şi ca primă dovadă a fiinţei vii şi independente, capabilă  de a supravieţui pe cont propriu într-o exterioritate în care pentru a rămâne în viaţă trebuie să fii permanent în priză, în competiţie, cu instinctele ascuţite la maxim.

         Însă,  pentru cel care rămâne captiv într-un apus sau altul, situaţia devine dramatică şi confuză, în sensul că dacă rămâi în maşina de tocat după ce ai fost gata preparat, elicea se învârte în continuare şi  inevitabil vei fi re-măcinat. Poezia lui Ştefan Bolea s-a născut clar în această zonă a intermediarităţii şi, deşi cu timpul ea se îndreaptă, după părerea mea, spre o atitudine fiosofică de tip anglo-saxon (priveşte lucrurile şi pune problema cu o detaşare tot mai matură şi astfel – totodată tot mai implicată[paradoxul aici e doar aparent şi ţine de lipsa de exerciţiu a cititorului ce se grăbeşte să vadă totul în clişeele cu care a fost obişnuit]) - ea va continua probabil mult timp de acujm încolo (şi în viitoarele volume) să fie marcată de mediul în care s-a născut, să poarte asemeni lui Milady a lui Alexandre Dumas – urma Bestiei pe umeri...Dar atenţie!  a unei bestii înţeleasă ca primordialitate şi a unei primordialităţi înţeleasă/asimilată ca instinctualitate pură. Zona intermediară este, în poezia lui Bolea, zona unde trebuie şă-ţi foloseşti instinctele cele mai „animalice” pentru a supravieţui, zona instinctului pur aşadar.

         Graniţa e totodată şi un loc foarte kirkegaardian umectat greu de anxietate, disperare, păcat şi vină. Asta şi datorită faptului că în acest no man’s land nu se realizează nici un fel de sinteză, tezei(ţara x) şi antitezei(ţara y) refuzându-li-se categoric un contact direct şi fiind perpetuu separtate de această eternă distanţă de siguranţă pe care francezii au numit-o PEEP („le plus petit écart possible”). Ştefan Bolea a fost fascinat de acest aspect al realităţii (marcat de absenţa acută a sintezei) încă de pe vremea volumului său filosofic (Ontologia Negaţiei) şi, probabil, mai mult sau mai puţin conştient ori intenţional, l-a valorifical din plin în Noaptea Instinctelor. Dar să vedem cum suna textul în Ontologioa Negaţiei: ”Hegel se foloseşte de metoda dialectică, sinteza fiind rezultatul unei teze şi a unei antiteze. La el cele două contradicţii se dizolvau, erau mediate în sinteză. Kirkegaard nu crede în această sinteză, pentru a trece de la un stadiu la altul, avem nevoie de salt, de rupere, de schimbare totală. Kirkegaard foloseşte o dialectică a discontinuităţii. Sinteza nu este o împăcare a contradicţiilor, ci o degradare a lor”( Ontologia Negaţiei, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2004p.15) Şi, în ce constă acesată rupere, acesată schimbare torală? În stil shakesperean, Ştefan bolea ne-o spune clar:  „regele trebuie înjunghiat/Eventual în pat, după o beţie cruntă/Cu ochii împăienjeniţi, înnegriţi, sparţi[...]/După o asemenea lovitură de teatru/Trebuie să te retragi, să te împriteneşti cu nimicul.”(carantină) Graniţa e locul ce corespunde perfect acestei desrieri, aici nu e niciodată nici un rege, nici o sinteză. Iar, „legitimarea ordinii instituţionale este de asemenea confruntată cu necesitatea continuă de a ţine haosul sub control. Orice realitate socială este şubredă. Toate societăţile sunt construcţii confruntate cu haosul(...)Dincolo de sentimentele de simpatie sau de preocupările pragmatice, moartea unui rege în astfel de împrejurări aduce teama de haos în apropierea conştiinţei. Reacţia populară la asasinarea preşedintelui Kennedy este un bun exemplu.”( Peter L. Berger, Thomas Luckmann op.cit., p.143) Graniţa, neavând niciodată un rege, devine un loc permanent al spaimei de haos, al terorii, al anxietăţi, al vinii dar totodată, aceasată situaţie are şi o nebănuită faţă prietenoasă şi,aşa cum o spun mai sus Luckmann şi Berger – locul aceste este totodată şi locul unei „apropieri maxime de conştiinţă”(şi aici e şi marele câştig al confruntări cu vina...o adevărată mină de aur din punct de veere literar şi filosofic).

         Şi Heidegger o spunea atât-atât de frumos şi adevărat exact acelaşi lucru: „Acolo unde e pericolul, e şi salvarea.”




        Notă:  Menţionez de asemenea că acest fragment face parte din teza mea de doctorat care abordează problematica spaţiilor intermediare şi a  construcţiei realităţii în aceste spaţii de ruptură (între subiect şi obiect – în chiar interiorul subiectului şi în chiar interiorul obiectului – care interioare astfel deschise au şansa în premieră absolută  dea fuziona între ele). Materialul va face parte din capitolul „consecinţe aplicative” – în cadrul subcapitolului intitulat „expresia artistică a intermediarităţii”.




Tank heute

von   Ormeny Francisc-Norbert

        Jeden Tag  ein Hotel bauen.  Langsam aber sicher bauen wir eine Zivilisation der Hotels. Wir bauen Hotels,  Nacht für Nacht, bis zum Punkt, wo  wir zu einem Hotel werden. Werde ein Hotel!!!

         Was treibt uns dazu?  Wir suchen, gewissenlos, ein “freies Zimmer” .

         Wir suchen die Freiheit als freies Zimmer,  wenn nicht  gerade als “Zimmer zu vermieten”.

         Wir suchen  freie Zimmer bis zum Punkt, wo  wir zu leeren Zimmern werden.

         Alle unsere Institutionen arbeiten als Hotels; als  Plätze die nur “Hosting begrenzt” anbieten:  die Kirche, die Schule, das Krankenhaus,  das Elternhaus  und ebenso unser  Haus,  wenn wir keine Steuern für die Zeit zahlen. Jeder ist willkommen, vorausgesetzt dass, früher oder spatter,  er oder sie uns auch verlassen. Warum  die Dinge so sind? Weil diese großen Plätze keine Bewegung zulassen. Weil diese großen Plätze nur zu gut wissen, dass Räumlichkeit offensichtlicher ist, desto weniger Bewegung stattfindet. Sie hassen Bewegung. Und sie (diese großen Plätze) wollen mehr als alles andere, dass ihre Räumlichkeit in vollem Umfang und Deutlichkeit sichtbar wird. Deshalb wurden wir von ihnen vertrieben - weg von des ihren.

         Aber in dieser Welt der Räumlichkeit, reizbar und mürrisch, gibt es ein Element der Bewegung, der nicht gestoppt werden kann:  der Aufzug. Seine Bewegung ist unaufhaltsam, wie das Schicksal, dass sie gewaltsam in den Boden drückt:

"Ich möchte Ihnen Druck mit dem Aufzug machen” (Psychose #2)

Der Aufzug bleibt der beste Weg, um das Gebäude zu kämpfen; der beste Weg den es gibt (wie mit einem Tank)  ins leree Zimmer; der beste Weg dem Gebäude, unerbittlich, zu trotzen.




Mini-interviu cu Patrick Călinescu – colaborator permanent Egophobia [romanul online & rubricile "eidotomii" & "egOPHob"]

de Ormeny Francisc

1. Ce consideraţi că a adus nou poezia lui Ştefan Bolea în peisajul general al poeziei româneşti?

         Nou este un cuvânt derutant prin relativitatea sa intelectuală, atât de ascunsă înţelegerii de suprafaţă (lexicale) a vorbitorului. De cele mai multe ori, ajungem la inevitabila concluzie că noul este, de fapt, vechi. De aceea, înclin să cred, personal, că noul este un palimpsest al vechiului. Fireşte, definiţiile pe care noul le poate avea din această perspectivă sunt numeroase; ce-i important de reţinut, cred, e următoarea idee fundamentală: noul este, în esenţă, vechi (temporal, se mărgineşte cu el şi cultural, îi este subordonat) şi că tot ce poate fi nou, fără să fie, concomitent, şi vechi, reprezintă, de fapt, înnoirea contextuală, particulară şi subiectivă pe care, în funcţie de ocazie, noul i-o aduce vechiului.

         Ştefan Bolea nu scapă nici el de obsesia noului în esenţă vechi, pe care reuşeşte totuşi să-l înnoiască printr-o transfigurare lingvistică destul de neaşteptată, căreia i-aş spune, împrumutând puţin din lingvistică, nouem (unitatea minimală de măsurare a noului prin înnoirile potenţiale ale vechiului). Aşadar, acest nouem prin care poetul înnoieşte vechiul esenţial nou (şi reciproca e valabilă) ţine de limbajul poetic, aşa cum îl extrage el din limbă. Mai precis, el aparţin atitudinii limbajului poetic faţă de împărţirea poliglotă a limbii în categorii poetice diferite.

         Sorin-Mihai Grad observa, despre poezia lui Ştefan Bolea, că este împânzită de cuvinte şi de frânturi de comunicare (propoziţii, de cele mai multe ori, scurte, interogative sau exclamative, sferturi sau jumătăţi de vers, etc.) în alte limbi, mai ales în engleză, dar şi în germană, care însă nu sunt expresii, ci simple „împrumuturi”. Observaţia, deşi gramatical corectă, poetic nu e foarte exactă. E adevărat că toate aceste intervenţii în engleză sau în germană asupra corpului poetic format în română nu au fixitatea morfologică a expresiilor „obişnuite” şi că, de aceea, nu pot fi numite expresii. Pe de altă parte, ele ar putea foarte bine fi numite expresii poetice, pentru că par să aibă, la nivelul minimal al versului, acea rigiditate logică pe care o au şi figurile poetice în tiparul lor lingvistic strict. Singura diferenţă dintre expresiile gramaticale şi aceste expresii poetice, în ceea ce priveşte fixitatea lor caracteristică, e dată, aşadar, de gradul de vizibilitate a rigidităţii lor inerente. Dacă fixitatea expresiilor morfologice este vizibilă gramatical (şi mai puţin vizibilă din punct de vedere logic), fixitatea expresiilor poetice de genul celor folosite de Ştefan Bolea în poeziile sale este practic invizibilă din punct de vedere gramatical, însă devine, mai ales la citire, extrem de vizibilă logic. Fireşte, mă refer, mai ales în cazul acestor expresii poetice poliglote, la o logică subiectivă, dictată în mod special de instinctul poetic al poetului, care de altfel le şi face să pară a fi tot atât de fixe în corpul lor lexical cum sunt şi expresiile „normale”, gramaticale. N-am să citez aici niciuna dintre aceste expresii poetice, pentru că sunt mai mult decât evidente în poeziile lui Ştefan Bolea. Oriunde cititorul dă peste un fragment de vers, sau chiar de un vers întreg, scris în engleză sau în germană (sau în oricare altă limbă), el trebuie să ştie că tocmai s-a întâlnit cu o astfel de expresie poetică, aşa cum am numit aceste interstiţii poliglote (al căror număr e destul de impresionant în raport cu volumul de poezie în care apar), care însumează, în prezenţa lor relativ mare, însăşi înnoirea vechiului pe care Ştefan Bolea o reuşeşte în opera sa poetică.

         2. De care poezie a lui Ştefan Bolea vă simţiţi cel mai ataşat? Descrieţi puţin povestea acestei preferinţe personale.

         Dintre toate poeziile sale, tyler? m-a impresionat cel mai tare. Nu mai vreau să reiau acum toate argumentele în favoarea acestei poezii, pe care oricine le poate citi aici. Totuşi, am să încerc să narez starea pe care această poezie mi-a creat-o în timpul lecturii. Am să fiu sincer: când am întors pagina pe care e tipărită această poezie, titlul său nu mi-a spus nimic. De obicei, când se întâmplă aşa, nu e un semn bun. În acest caz, însă, pare să fi fost de bun augur că nu s-a întâmplat decât aşa, pentru că astfel am putut s-o citesc fără a fi fost deja încărcat de anumite prejudecăţi formate încă din timpul titlului. Am început s-o citesc „în orb” şi, cred, lectura izolată de impresiile pe care deja începi să le ai odată cu titlul pare să fie o cale cât se poate de sigură spre uimirea – plăcută sau neplăcută – a cititorului. După ce-am terminat-o de citit, am închis între palme volumul zvelt de poezii şi am priceput pe dată de ce m-am simţit atât de atras de această poezie, încă de la sfârşitul ei. Pe scurt, e vorba despre suprapunerea acelor planuri temporale din istorie pe istoria lirică a acestei poezii. Mi-a plăcut mult cum această suprapunere de felurite falii istorice a reuşit să epicizeze lirismul acestei poezii, dar fără s-o şi îndepărteze de condiţia ei intrinsecă de poezie. Aproape în ciuda elementului epic revărsat prin toate supapele –lăsate intenţionat deschise? – istorice din tyler?, „el”, Tyler, arhieul poetic al poeziei, a rămas cât se poate de liric.

         3. Ce credeţi că ar fi putut zice poezia lui Bolea, dar a ratat?

         Răspunsul la această întrebare este imposibil de dat în acest moment, tranzitoriu, al creaţiei poetice a lui Ştefan Bolea. Numai la vremea bilanţurilor finale se va putea şti dacă poetul a ratat ceva – mai toţi poeţii ratează: cei mai puţin înzestraţi, ratează realizabilul, iar cei mai înzestraţi din grupul lor ratează tocmai irealizabilul – şi ce anume. Deocamdată, nu pot de cât să-i urez să rateze cât mai multe lucruri irealizabile.

         4. Ce ar trebui să facă un poet azi ca să nu fie acuzat de manierism, dar nici de „neglijenţă în serviciu”? Între aceste două extreme, unde îl plasaţi pe Bolea?

         Chiar deunăzi vorbeam cu cineva despre ceva asemănător. Nu-mi doresc să greşesc, însă, din câţi poeţi (şi n-am să dau niciun nume) de până în 40 de ani am citit până acum, extrem de puţini sunt cei care mi s-au părut a fi reuşit să îndeplinească standardul poetic de autenticitate fără de care niciun poet n-ar trebui să îndrăznească a se numi aşa. E, cred, deja o axiomă să spui că în lipsa talentului real nici nu poţi visa să fii poet, manierist sau autentic – autentic, nici atât. Totuşi, mi se pare mai puţin axiomatic faptul că un poet autentic trebuie să fie cunoscător al întregii poezii de până la el, dar şi din timpul vieţii sale. Fără această cunoaştere aprofundată a poeziei, nu poţi să fii poet şi, cu cât cunoaşterea poetică îţi este mai limitată şi mai superficială, cu atât mai vertiginos creşte şi riscul să devii manierist în poezie şi mimetic în creaţie. În esenţă, cunoaşterea specializată a întregii poezii asigură autenticitatea propriei opere poetice şi, cu cât această cunoaştere a poeziei este mai vastă şi mai adâncă, cu atât scade şi riscul manierismului în poeziile proprii. Nu sunt un idealist încercând un asemenea portret, în aparenţă, ideal al poetului adevărat. De aceea, să încercăm să nu uităm exemplele paradigmatice ale acestui tip de poet, aparent ideal, din literatura română şi, dacă vom face întocmai şi ne vom aminti de aceste trei exemple paradigmatice, vom şti şi că portretul schiţat de mine poetului adevărat nu e câtuşi de puţin ideal sau neverosimil; dimpotrivă, e cât se poate de real. Eminescu a fost un cunoscător excelent al întregii poezii de până la el (inclusiv poezia populară, pe care a asimilat-o până în cele mai nevăzute nuanţe, aşa cum ne-o arată mai ales manuscrisele). Arghezi a fost şi el un cunoscător neîntrecut al poeziei în întregul său, aşa cum reiese din atâtea modele poetice anterioare, cu care artizanul de cuvinte s-a jucat în propria creaţie poetică, dar şi din multele traduceri pe care le-a făcut din poezia universală. În sfârşit, Nichita Stănescu, probabil mai conştient (şi mai ludic) decât ambii, care, din atâta surplus de cunoaştere a poeziei, a înălţat, în toată opera sa, o veritabilă Comedie (în sens dantesc) a poeziei universale de până la el şi din timpul său. Pe de altă parte, „neglijenţa în serviciu” poate fi contracarată, cred, de un singur lucru: cu cât reuşeşti mai bine să te îndepărtezi de manierism, cu atât mai sigur te vei simţi că nu vei putea fi niciodată acuzat de niciun fel de neglijenţă artistică, estetică, etc. În ce-l priveşte pe Ştefan Bolea, din cât l-am citit (şi din cât de cu aplecare l-am citit), pot spune că aparţine acelui grup privilegiat de poeţi de care spuneam că se pot numi pe sine, fără rezerve, poeţi autentici. Şi, ca să nu mi se poată reproşa nici cel mai neînsemnat favoritism, adaug: până acum. În concluzie, deocamdată, Ştefan Bolea aparţine pe drept grupului de poeţi autentici, care sunt autentici atât nativ, cât şi din punctul de vedere al cunoştinţelor avansate de poezie. Aşadar, pentru a rămâne în acest grup select de poeţi, Ştefan Bolea nu trebuie să facă decât să nu iasă, de bună voie, din el.

         5. Ce v-a şocat cel mai tare atunci când aţi citit cele două volume ale lui Bolea?

         De obicei, „a şoca” este un verb cu o foarte puternică încărcătură negativă. Dacă te şochează ceva, înseamnă că spiritul ţi-a fost desfigurat – fie şi numai în treacăt. Din fericire, la întâlnirea mea cu poezia lui Ştefan Bolea, spiritul nu numai că nu mi-a fost desfigurat, dar s-a mai şi îmbogăţit cu unele figuri poetice (în sens anatomic), pe care nu le ştiam înainte.

         6. Trei cuvinte pe care le-aţi folosi acum pentru a-l caracteriza pe Ştefan Bolea (pe care le asociaţi instantaneu cu el).

         Compatibil cu noubilul (ceea ce poate fi nou) poetic şi cu noumenalul (ceea ce este nou) cultural.




Mini-interviu cu Morgothya  - colaborator permanent Egophobia (www.morgothya.ro)

de Ormeny Francisc

        1. Ce consideraţi că a adus nou poezia lui Ştefan Bolea în peisajul general al poeziei româneşti?

        Mi-a plăcut extrem de mult o caracterizare citită recent - venind chiar din partea redacţiei Europe’s Times and Unknown Waters –  în care se spunea despre Ştefan Bolea că “a împins foarte departe introspecţiile şi experimentele de limbaj; a forţat uşa literaturii naţionale cu riscul de a-i sparge iala şi de a-i rupe balamalele… dacă nu chiar de a o scoate cu totul din perete”. Cred că e o caracterizare foarte reuşită, într-adevăr acestea ar fi două linii importante în care poezia lui Bolea a dus la extrem nişte tendinţe existente deja, pe de o parte, pe de altă parte a inovat mult în cele două direcţii: introspecţia nemiloasă, chiar sadică, plasarea faţă în faţă cu sinele dezgolit şi un fel de teasing al limbajului, unealtă pe care o modelează după cum are chef. Poezia lui Bolea nu se inspiră doar din sursele “consacrate” pe care le folosesc de obicei poeţii; în volumele publicate de autorul clujean găsim influenţe din muzica metal, filme, filosofie. “anthem-ul lui 69 eyes /mă reprezintă mai bine decât poemul lui poe”, spune poetul.

         Bolea nu se fereşte să combine cuvintele din diferite limbi, rezultând un efect interesant: pe de o parte, poezia se îmbogăţeşte cu o atitudine rebelă şi actuală, pe de altă parte ea capătă un fel de oralitate, cursivitate si familiaritate. Un fel de Babel al generaţiei noastre, în care ne simţim ca acasă.

        Ştefan Bolea aduce fără-ndoială o violenţă poate fără precedent in poezia românească, atât în ce priveşte limbajul, cât şi în ce priveşte imaginile. Moarte, sinucidere, abis, nebunie, eu damnat, crimă, izolare, mizantropie sunt nişte teme care se plimbă nestingherite, ca la ele acasă, prin universul artistic al lui Bolea.

        2. De care poezie de-a lui Ştefan Bolea vă simţiţi cel mai ataşat? Descrieţi puţin povestea acestei preferinţe personale.

        Mi-ar fi foarte greu să aleg o poezie preferată – m-am tot gândit la asta şi n-am ajuns la nicio concluzie finală – aşa că nici n-am să o fac. Pot să-ţi povestesc în schimb cum s-au succedat poeziile care au devenit pentru un timp obsesii. La început a fost pentagrama, prima poezie citită aparţinând lui Bolea, pe care am descoperit-o pe net absolut întâmplator – deşi dacă ne gândim că poezia îşi găseşte ea singură cititorii, asta poate că până la urmă nu este o contingenţă  – căutând materiale pentru un eseu despre simboluri satanice. Mi s-a părut o chestie formidabilă, cred că nu mai întâlnisem poezii în care să se vorbească atât de explicit despre chestii familiare mie, despre piese rock, despre maldoror şi LOTR, cioran, morrison şi nietzsche. Pe urmă mi-a plăcut foarte mult Burning: A Wish, ocazie cu care am redescoperit Lacrimas Profundere. Trebuie să precizez că fiecare dintre aceste poezii încă îmi mai place. Mi-au plăcut apoi, concomitent cred, Decupaj – mi s-a părut senzaţional acel “mă duc să mă schimb”, Dor damnat, The visitor, Antichrist (In the Name of), venetzia in roma – metafora “moarte, aş vrea să mă odihnesc/puţin/în vaginul Tău” încă mi se pare genială, Sympathy for the devil iarăşi mi s-a părut originală… Tot din volumul război civil, ceva mai recent au început să-mi placă Vânătoare, 69 de pahare ciobite, St. galadriel… În rest, pot să spun că sunt ataşată de diferite pasaje, care au reprezentat cândva o revelaţie, de pildă: „nu e nimic glorios în naşterea noastră/e ca şi cum o căţea ar făta o palmă de lut/cu ceva foc în priviri” (rpg, război civil). Din volumul Noaptea Instinctelor îmi plac foarte mult tot ciclul psihotic, poezia self-titled – are nişte imagini sublime şi atroce în acelaşi timp, tumular 1 şi 2, omv, rumoare, sylar, atentat.

         3. Ce credeţi că ar fi putut zice poezia lui Bolea dar a ratat?

        Hmm… nu ştiu, ca cititor nu cred că poţi fabula îndreptăţit pe marginea acestui lucru, pentru că autorul este singurul care cunoaşte miza creaţiei sale. Fireşte, poţi face tot felul de supoziţii, dar este vorba mai degrabă despre ceea ce ţi-ai imaginat tu că ar trebui să-ţi transmită un poet decât despre ce a eşuat el să facă. Cred că e mai bine să nu ai nişte aşteptări foarte bine conturate de la poeţi, ci mai degrabă să te bucuri de ceea ce decid ei să îţi ofere, să te laşi surprins, şocat, purtat în direcţii pe care nu ţi le imaginaseşi, take it as it comes. Eu nu prea îmi imaginez în general ce ar fi putut spune o poezie, sunt atentă la ceea ce spune efectiv. Eventual, dacă mi se pare că se opreşte undeva deşi ar fi putut merge mai departe, încerc să scriu eu un fel de continuare. Mi se par foarte enervante sfaturile de tipul: ai fi putut scrie mai degrabă despre asta, decât despre ailaltă… Asta legat de tematică… in ce priveşte intensitatea, nu cred că poetul nostru se opreşte undeva, ci merge cât de departe este posibil. Dar, fireşte, rămâne o întrebare foarte bună pentru Bolea. J

        4. Ce ar trebui să facă un poet azi ca să nu fie acuzat de manierism dar nici de "neglijenţă în servici"? Între aceste două extreme, unde îl plasaţi pe Bolea.

        Preocuparea excesivă pentru formă cred că dăunează poeziei, deoarece autorul ajunge să uite ceea ce vroia să spună de fapt; în special dacă avem în vedere expresia în forma ei mai mult sau mai puţin clasică. Pe de altă parte, trebuie făcută distincţia între preocuparea pentru stil doar de dragul formei şi preocuparea pentru un stil care transmite, prin el însuşi, o bună parte din feelingul poeziei. În cel de-al doilea caz, preocuparea se justifică. La polul opus, şi neglijenţa faţă de stil – cea asumată, căutată – poate reprezenta o parte importantă în mesajul poetic. Cred că situaţia ideală nu este neapărat plasarea undeva la mijloc între manierism şi “neglijenţa în servici”, “dozarea” cuminte a celor două în cantităţi egale pentru a nu depăşi nişte limite, ci găsirea stilului personal, alegerea formei care se potriveşte cel mai bine ideilor cuprinse în poezie. Ştefan Bolea este un foarte bun exemplu de autor care şi-a găsit “vocea” personală, care îi pune în valoare cel mai bine imaginile. Cred că odată găsit acest stil personal, inconfundabil, preocuparea de a-l menţine şi de a-l rafina transcende manierismul, este o preocupare firească pentru orice autor.

         5. Ce v-a şocat cel mai tare atunci când aţi citit cele două volume ale lui Bolea?

        Nu m-a şocat ceva în sensul în care este folosit în mod obişnuit acest termen; mai degrabă m-a “şocat”, m-a frapat o anumită familiaritate a ideilor şi a imaginilor expuse, concordanţa cu propriile mele obsesii. Stilul, de asemenea, m-a “şocat” prin lipsa de artificii ca să zic aşa, deşi nu este tocmai o descriere adecvată, pentru că nu este vorba aici despre un stil facil, la îndemâna oricui. Este un stil destul de elaborat, sublimat mai apoi pentru a da senzaţia de glonţ în creier, pumn în faţă, etc.

         Totuşi, “şocul” despre care spui şi tu cred că face parte din “ars poetica” lui Bolea. Spunea undeva că poezia trebuie să fie exact ca “un glonţ în creier, după care cititorul ar trebui să se sinucidă, pentru că e prea împlinit”.

         Chiar citeam de curând câteva fragmente din război civil şi este evident că atmosfera din poeziile lui Bolea este asemănătoare cu cea din piesele gothic metal, poate uneori şi din filmele horror, pentru cineva care nu este obişnuit cu acest gen de imagistică demonică poezia poate fi şocantă, I guess.

        6. 3 cuvinte pe care le-aţi folosi acum pentru a-l caracteriza pe Ştefan Bolea (pe care le asociaţi instantaneu cu el).

        Întuneric, abis şi foc sunt trei elemente care au dat naştere la tot atâtea secţiuni într-un eseu pe care îl scriu în prezent despre poezia lui Ştefan Bolea. Cred că ele descriu destul de complet atmosfera. Au şi sinonime, cum ar fi nebunie, mormânt, refuz, care iarăşi pot fi definitorii. În general, văd poezia lui Bolea mai degrabă în culori decât în cuvinte, atunci când e vorba să o definesc. J




Mini-interviu cu Diana Todea - Redactor Egophobia [& rubrica "lumile reale, lumile virtuale"]

de Ormeny Francisc

        1. Ce consideraţi că a adus nou poezia lui Ştefa Bolea în peisajul general al poeziei româneşti?

        În generaţia poeţilor "2000"-işti, Ştefan Bolea se remarcă printr-un stil propriu, însoţit de referinţe filosofice şi politice. Poezia lui Ştefan Bolea poartă amprenta mass-mediei internaţionale, încercând să integreze sentimentele cotidiene unei logici politice. Noutatea poeziei sale este reprezentată prin imaginile cinematice pe care le promovează, cu referinţă la realităţile sociale şi politice din România şi străinătate. Aş putea spune că poezia sa prinde foarte bine "din mişcare", ca un ochi-martor care înregistrează transformările sociale. Din punct de vedere artistic, constat că poezia lui Ştefan Bolea are o imagistică împrumutată din televiziune, impregnată cu tente sarcastice şi pe alocuri nihilistice. Un poet care vrea să se definească dincolo de cuvinte, evenimente sau trend-uri adoptând o "mască filosofică" specifică, care remarc eu, i se potriveşte. Poezia românească are nevoie de un suflu nou, iar poeziile lui Ştefan Bolea reuşesc să surprindă esenţialul reacţiilor generaţiei tinere în faţa evenimentelor actuale: nihilism, detaşare sarcastică în faţa politicii, folosirea unui limbaj voit "pornografic" intenţionat să şocheze publicul, modificarea formelor clasice ale poeziei în forme contemporane din poezia internaţională (mă refer la structura poeziilor, la construcţia strofelor şi a dialogului în interiorul poeziilor, forme ce se pot întâlni în literatura americană cu precădere). Dacă reacţia voit exagerată exprimată în poeziile lui Bolea şochează dovedeşte o noutate în poezia românească, nu neapărat "2000"-istă. Este o poezie cu tente "punk" şi "kitsch", în sensul artei definită de autorii germani, care se referă la o exagerare uneori scârboasă a unor imagini, evenimente, forme artistice, fără valoare ce doreşte să surprinda, în esenţă, realitatea societăţii şi mentalităţii contemporane.

          

         2. De care poezie de-a lui Ştefan Bolea vă simţiţi cel mai ataşat? Descrieţi puţin povestea acestei preferinţe personale.

        Recunosc că mi-a "sărit în ochi" poezia "Avatarul" din volumul "Noaptea instinctelor", pentru că defineşte obsesia oamenilor pentru mediul virtual şi pentru imagine, singurătatea umanităţii din secolul 21, boala fiecărui individ pentru un "renume" şi "un trofeu", criza unicităţii, a "specialului" pe care toţi o avem în ziua de azi. Mai mult, îmi place cum Bolea construieşte universul artistic în general, surprins în punctul desfiinţării artistului de către critici, observatori, cititori, oameni din afară, pentru a descoperi dincolo de tot arsenalul personalităţii umane, un simplu avatar-goliciunea adevărului. Faptul că astăzi nu suntem şocaţi de oamenii propriu-zişi, suntem "excitaţi" de imagini, de avataruri, de masca pe care ne-o creăm dincolo de "banalul eu".  Îmi place că aceasta poezie este îmbracată în umor şi într-o formă narativă antrenantă, modernă, aproape SF. Din punct de vedere artistic, mi se pare un experiment reuşit, care îimbracă o idee relativ serioasă într-o poveste amuzantă cu final neaşteptat.

          

         3. Ce credeţi că ar fi putut zice poezia lui Bolea dar a ratat?

        Cred că poezia lui Bolea ar fi putut să pună mai mult accentul pe substratul ironic, pe destinderea versului şi a formării unui umor personalizat. Uneori am avut impresia că imaginile se repetă, versul nu mai poate respira din cauza numeroaselor imagini ce vor să impresioneze cititorul. Cred că tehnica poate fi îmbunătăţită la acest capitol, poezia trebuie să fie "independentă" în sensul în care să transmită un mesaj anume şi să concentreze mai puţin pe acumularea de imagini sau "expresii vizuale". În concluzie, poezia lui Bolea a ratat să transmită un mesaj clar cititorilor săi, uneori pierzându-se în diversitatea cadrelor mutate de la un punct de referinţă la altul. Contextualizarea ideii este importantă, însă regulile coerenţei şi simplităţii trebuie să menţină o calitate ridicată a poeziei. Totuşi prin exerciţiu, poezia lui Ştefan Bolea va reuşi să atingă acest punct.

          

         4. Ce ar trebui să facă un poet azi ca să nu fie acuzat de manierism dar nici de "neglijenţă în servici"? Între aceste două extreme, unde îl plasaţi pe Bolea ?

        Ar trebui să-şi formeze stilul personal de scriere, să fie fidel concepţiei sale despre artă şi să încerce mai puţin să clasifice "exteriorul" prin termeni banali sau vulgarităţi şi să se concentreze mai mult pe construirea universului liric propriu, al conştiinţei poetice. Aici mă refer la găsirea vocii personale, apoi la experimentarea cu forme poetice şi a perfecţionării tehnicii de scriere. "Neglijenţa în servici" se traduce prin faptul că uneori poetul îşi trăieşte emoţiile şi nemulţumirile în poezie fără să le construiască estetic suficient, să le "ridice" la o formă coerentă, clară şi originală. Uneori avem impresia când citim poezie în ziua de azi, că poetul îşi aruncă "rufele murdare" în capul cititorilor, fără să se explice, fără să obţină o expresie stilistică corespunzătoare, fără să "lucreze" asupra limbajului său. Intre "revolta împotriva generaţiilor vechi" şi "neglijenţa expresiei poetice", Bolea se plasează mai mult înspre prima categorie. Cred că Bolea face eforturi să îşi cureţe şi să lucreze asupra tehnicii sale poetice şi asupra mesajelor pe care le oferă publicului cititor, însă atitudinea sa cade prea mult în "revoltă faţă de ce a fost înainte", cade în acel "nihilism" pe care tot îl contemplă în volumele sale de poezie. Această atitudine mi se pare depăşită în secolul 21, când poezia ar trebui să devină independentă şi să propună noi atitudini în faţa realităţilor contemporane, nu să închidă ochii, să arunce zeflemitor un deget lumii sau artiştilor trecuţi, personalităţilor politice, etc. Aş vedea poezia de azi ca o încercare către auto-definire în termeni optimişti, nu nihilişti, nu punk. Rebeliunea îşi are scopul ei, însă de multe ori este infantilă şi desuetă. Poezia lui Bolea trebuie să iasă din acea pasă adolescentină şi să se maturizeze, lucru pe care îl recomand întregii generaţii de poeţi "2000"-işti.

        5. Ce v-a şocat cel mai tare atunci când aţi citit cele două volume ale lui Bolea?

        De şocat nu m-a şocat nimic prea tare, pentru că multe din atitudinile sau expresiile poetice folosite sunt întâlnite la majoritatea poeţilor "2000"-işti. Sincer, pe mine m-a captat întoarcerea poeziei lui Bolea către filosofie, lucru demn de admirat pentru că poezia se maturizează puţin. Apoi, imaginile sale devin uneori SF, cinematice, iar limbajul "pornografic" folosit nu este atât de ofensator ca la alţi scriitori, ci propune un stil punk, mai mult revoltat decât vulgarizat. Deci scopul său nu este injuria, ci este revolta.

        6.  3 cuvinte pe care le-aţi folosi acum pentru a-l caracteriza pe Stefan Bolea(pe care le asociaţi instantaneu cu el)

         -filosofie, nihilist, mască.




Mini-interviu cu Ion Buzu - tânăr poet contemporan

de Ormeny Francisc

        1. Ce consideraţi că a adus nou poezia lui Ştefa Bolea în peisajul general al poeziei româneşti?

         Hm. Aş putea spune că Bolea a adus o descriere a acelei existenţe autentice, damnabilă, care răstigneşte eul în cel mai infernal mod. Anume acest nihilism activ, o intensificare maximă a voinţei de putere (în sensul lui Nietzsche) pe care o conţine textele poetului, un fel de stare de atentat continuu şi în acelaşi timp încercarea de a supravieţui acestui atentat, fără a voi încetarea lui, ci mai degraba intesificarea pînă la o ultimă distrugere. Deci, anumea starea aceasta existenţială şi violentă este ceva pe care doar la Bolea am descoperit-o şi nu cred că o voi mai găsi la alţi poeţi români, cel puţin nu atît de revelatorie şi puternică. Poate că dimesiunea chinuitoare pînă la limitele spirituale pe care o relevă textele lui Ştefan Bolea este prea insuportabilă şi prea “întunecată” pentru a fi simţită şi poetizată de poeţii români, care preferă tendinţele minimaliste, postmoderniste...  Anume puterea textelor poetului de a trezi cele mai ascunse şi tenebroase instincte umane în cititorul său, o revelaţie a neantului inevadabil,  care ar putea servi pentru el ca o revelaţie sau un chin ce-l striveşte, anumea această putere de a trezi o putere în cititor m-a impresionat într-un mod aparte în textele lui Bolea, lucru pe care l-am întîlnit doar la el, dintre poeţii spaţiului romînesc.

        

         2. De care poezie de-a lui Ştefan Bolea vă simţiţi cel mai ataşat? Descrieţi puţin povestea acestei preferinţe personale.

        Păi, poezia care m-a făcut să-l citesc în continuare pe Ştefan Bolea este “Pentagrama”. Şi ceea ce m-a ataşat de textul dat au fost cîteva nume specifice şi mie (Maldoror, Morrison, Cioran, Nietzsche, Tyler Durden - în special Tyler Durden). M-a şocat faptul că mai există cineva care vorbeşte despre Tyler Durden şi tot ce exprimă acest personaj, semnificaţiile pe care le poartă, revelaţia existenţei lui, experimentarea şi descoperirea dovezii existenţii lui. Dar prima poezie care am citit-o a fost “Burning – A Wish” şi care am citit-o profei de română. Aceasta făcu o mutră încruntată legîndu-se de versurile “azi nu mai există poezie…”. Eu posibil să fi răspuns ceva de genul: “poezia, sensul ei, forţa de a o feri o viziune, un sens a fost înghiţită de neant, a fost devalorizată şi strivită de propria neputinţă şi zădărnicie. Textul lui Bolea ar fi ultimul text autentic, care aruncă poezia în abis, aruncîndu-şi şi propriul eul împreună cu ea”. Mmm, cam acestea au fost şi primele reacţii ale mele. Profa a făcut o faţă ce exprima dezgust şi o dorinţă de a nu mai vedea texte de acest gen. După asta am început să lipesc mai multe texte de-ale lui Bolea pe standurile liceului.

         3. Ce credeţi că ar fi putut zice poezia lui Bolea dar a ratat?

          

         Nu cred că ar fi existat ceva specific poetului care a eşuat să exprime în textele sale. Şi nici nu cred că un poet ar trebui să spună un anumit lucru, ar avea o obligaţie de a exprima anumite aspecte, fie ele fundamentale. În viziunea mea, oricine face poezie descrie modul în care e “chinuit” de revelaţiile, viziunile şi experienţele sale, deci nu aş putea determina ceea ce a ratează să exprime un poet. Dar există o viziune strict subiectivă, aş vrea să simt în textele lui Ştefan Bolea mai multă subversivitate, o prezenţă mai frecventă a acelei “fărmiţări a cursului istoriei”, un fel de transpunere într-un plan social a personajului creat de textele poetului, în ce mod acesta ar exista “în lume”, sau respectiv ce lume ar fi demnă de acest tip de fiinţă, mi s-ar părea un experiment interesant, dar repet, e o părere strict subiectivă.

         4. Ce ar trebui să facă un poet azi ca să nu fie acuzat de manierism dar nici de "neglijenţă în servici"? Între aceste două extreme, unde îl plasaţi pe Bolea ?

         Sincer să fiu, sunt cam sceptic în textele strict construite, create doar folosind tehnicile poetice cunoscute. Este necesară o stare care să nască textele mai degrabă decît să le construiască. Dar totuşi sunt necesare anumite tehnici pe care un poet ar fi bine să le exploateze la maximum, dat fiind că acestea ar putea oferi textelor sale o receptivitate mai largă. Dar este un moment în care poetul trebuie să depăşească tehnicile, să treacă dincolo de ele, să reuşească să vadă dincolo de aceste tehnici, de curentul în care a crescut. În acelaşi timp cred că în dihotomia naşterea/construcţia poeziei, una o împlineşte pe alta. Adică, dacă nu ai tehnica literară cerută de mediul cultural în care activezi, atunci rămîne inspiraţiei şi forţei poetice de a umple golul lăsat de insuficienţa tehnică. Despre Bolea nu aş spune că e “neglijent în servici”, dar poezia lui pătrunde dincolo de construcţia poetică, este prezent 100% acea forţă a tenebrelor spiritului din care conştiinţa prezentă în textele poetului îşi trage existenţa, şi cred că aceasta merge depăşeşte orice constructivism poetic.

         5. Ce v-a şocat cel mai tare atunci când aţi citit cele două volume ale lui Bolea?

         Sunt multe lucruri care m-au şocat citind textele lui Stefan Bolea (de fapt textele sale îşi au ca scop şi acest lucru). Şi anume, descrierea unei existenţe autentice, a unui spirit răstignit în permanenţă în inima dezastrului, o condamnare într-un antidestin inevitabil, inevadabil şi insuportabil, dar care e unicul mod de a exista autentic, de a putea fi tu însuţi, dincolo de prefăcătoria confortabilă a mediului social. Personajul din textele lui Bolea este în permanenţă răvăşit de propriul neant şi propria tendinţă de autodistrugere, de un fel de atentat pe care îl realizează cele mai întunecate instincte care zac ascunse şi represate pe undeva, într-un fel de subonştient sau într-o personalitate ascunsă a spiritului uman/inuman. Este acea tîrîre pînă la limita groaznicului, o încercare de a vedea pînă unde poate merge această catastrofă, pînă unde o poate suporta eul rămînîd unicul supravieţuitor autentic. Dar în acelaşi timp este un fel de avertisment subtil prezent în texte că existenţa ce urmează a fi descrisă e prea cumplită pentru cititor şi chiar pentru eu, că odată ajuns acolo nu va mai fi din nou acelaşi. De fapt, este prezenţa a acelei voinţe de putere de care vorbeam la început, a afirmării pînă la limită, şi chiar dincolo, a ceea ce există în spiritul eului poetic.

         6.  3 cuvinte pe care le-aţi folosi acum pentru a-l caracteriza pe Stefan Bolea(pe care le asociaţi instantaneu cu el)

         Nihilism, tenebre, atentat.




Mini-interviu cu Sorin-Mihai Grad – editor & webmaster Egophobia [& rubrica "egoZaur"]

de Ormeny Francisc

        1. Ce consideraţi că a adus nou poezia lui Ştefa Bolea în peisajul general al poeziei româneşti?

         Un limbaj şi o atitudine care pot şoca, dar o lectură atentă arată că nu sunt gratuit sau inutil folosite. Cred că mai interesantă ar fi întrebarea: ce i-a adus poezia românească celei a lui Ştefan Bolea?

        2. De care poezie de-a lui Ştefan Bolea vă simţiţi cel mai ataşat? Descrieţi puţin povestea acestei preferinţe personale.

         Ataşat e cam mult spus, dar îmi place mult exerciţiu. Aş fi vrut să-mi fi venit mie acel text. Totuşi, hai să spun că mă simt ataşat de un text din Război civil dedicat iniţial mie şi lui Mircea Dinescu.

        3. Ce credeţi că ar fi putut zice poezia lui Bolea dar a ratat?

         Nu am dexteritatea critică să răspund foarte la obiect, aşa că voi digava puţin prin zonă. Cred că Ştefan Bolea e în Top 5 al poeţilor debutaţi în volum propriu din 2000 încoace. Eventualele ratări irecuperabile ale poeziei sale aparţin şi receptorilor ei. De exemplu poemul Imn pentru generaţia 2k+ (care mie nu-mi place, dar nu asta contează aici) nu şi-a atins potenţialul maxim de răspândire şi influenţă.

        4. Ce ar trebui să facă un poet azi ca să nu fie acuzat de manierism dar nici de "neglijenţă în servici"? Între aceste două extreme, unde îl plasaţi pe Bolea ?

         Poeţii ar trebui să-şi scrie poezia, editorii s-o publice, revistele s-o comenteze şi publicul s-o citească. Azi poeţii sunt cam nevoiţi să se ocupe cu şi de toate acestea, aşa că poezia lor ajunge uneori să sufere, uneori de prea multă cizelare, alteori de prea puţină. Echilibrul este perceput deseori diferit de fiecare în parte. Bolea nu scrie perfect, dar nici nu poate fi jignit cu etichete precum cele din întrebare.

        5. Ce v-a şocat cel mai tare atunci când aţi citit cele două volume ale lui Bolea?

         Ar fi cam greu să mă şocheze ceva la poezia publicată a lui Bolea după ce i-am citit cele 10 volume demo. Să zicem totuşi ca m-a surprins schimbarea unor titluri aproape perfecte cu unele mai puţin inspirate şi apariţia din nimic a volumului Noaptea Instinctelor.

        6. 3 cuvinte pe care le-aţi folosi acum pentru a-l caracteriza pe Stefan Bolea(pe care le asociaţi instantaneu cu el)

         Agresivitate, nealiniere, secreţii.




Ormeny Francisc –  Mini-interviu cu IQ666 colaborator permanent Egophobia [rubrica "minDisecţii"]

        1. Ce consideraţi că a adus nou poezia lui Ştefa Bolea în peisajul general al poeziei româneşti?

         r: muia prin şira spinării

         2. De care poezie de-a lui Ştefan Bolea vă simţiţi cel mai ataşat? Descrieţi puţin povestea acestei preferinţe personale.

         r: îmi plac poemele lui de dragoste, sunt precum florile de cactus din

         cimitirele de animale din junglă

         3. Ce credeţi că ar fi putut zice poezia lui Bolea dar a ratat?

         r: bancuri seci

         4. Ce ar trebui să facă un poet azi ca să nu fie acuzat de manierism dar nici de "neglijenţă în servici"? Între aceste două extreme, unde îl plasaţi pe Bolea ?

         r: depinde de acuzator. bolea e acolo unde-i e locul, pe alte extreme

         5. Ce v-a şocat cel mai tare atunci când aţi citit cele două volume ale lui Bolea?

        

         r: politeţea lui şi buna sa creştere care pot fi citite peste tot printre

         rânduri, cu sau fără lupă

         6.  3 cuvinte pe care le-aţi folosi acum pentru a-l caracteriza pe Stefan Bolea(pe care le asociaţi instantaneu cu el)

         r: mare, rău şi urât :D

        




Reproducerea materialelor din această revistă sau a unor fragmente de materiale este permisă numai cu condiţia precizării sursei.
Webdesign by: Ştefan Matyus Ernest