„Închisoarea”
de Oana Oţelea
Totul din jurul meu e în ceaţă… Nu pot înţelege unde mă aflu…dacă e vis sau realitate, dacă totul e doar o farsă. Ochii înceţoşaţi încearcă să vadă, dar nu reuşesc… Mâinile îngheţate încearcă să pipăie dar nu dau de nimic… Târâş mă apropii de ceva rece, iar mâinile mele învie! Iar în acelaşi timp corpul primeşte fiori de la corpul rece care este atins. Încerc să explorez în rudimentare mişcări…dar frigul mă cuprinde şi nu mă lasă să înaintez sau să descopăr ceva…
„Unde sunt? Ce se întâmplă? Ieri eram în patul meu moale şi cald şi mă alintam pe lângă părinţii mei… unde sunt acum? Ce se întâmplă?... De ce totul e rece şi întunecat? De ce nu văd nimic? De ce îmi simt corpul ca o stâncă de gheaţă? Încerc să-mi mişc un deget…dar nu reuşesc!”
…O picătură îmi curge încet pe obrazul ce odată era cald şi se înfiora la drumul lacrimei…însă acum totul e la fel, nimic nu se mai distinge…Şiroaie de lacrimi se preling pe corpu-mi îngheţat…aproape mort…
„Luna trecută mă plimbam prin parc cu mama şi tata de mână şi-mi ziceau să fiu atentă şi să nu mai pun mâna pe toate pietricelele de pe stradă… şi-mi ziceau să mă duc să mă joc cu ceilalţi copii…şi totul era bine…şi cald!!”
Carnea-mi îngheţată acoperită de stratul de piele a reuşit să ajungă într-un colţ, înconjurată de doi pereţi goi şi reci, iar stratul de beton rece păstrează răceala ce-mi trece prin fiecare os..
„Parcă văd ceva... da... deşi e foarte întuneric desluşesc ceva! Da!”
Totul din jurul meu e negru şi tot ce văd e...
„Da! E o încăpere! Şi totul e negru... Da... Cred că dacă aş putea înainta aş ajunge undeva! Undeva departe! Foarte departe! Unde totul e bine şi cald! Da! Aş reuşi în sfârşit tot ce n-am reuşit până acum! Şi totul ar fi bine şi cald...”
Amorţirea a mai dispărut un pic...parcă... şi corpu-mi a reuşit să-şi mişte picoarele... iar degetele de asemenea...
„Da! Am zis eu că dacă înaintez totul va fi mai bine! Dacă aş reuşi din nou! Dar mă dor toate... şi abia îmi simt corpul, şi-mi simt sufletul cum se zbate în mine şi inima care îmi tremură toată... şi totul e un necunoscut.. şi abia desluşesc tot ce-mi apare în faţă... Oare mai plâng? Totuşi îmi simt parcă ochii umezi...”
Mişcări încete reuşesc să fac şi parcă înaintez, deşi tot drumul pe care îl parcurg e doar de câţiva centimentri care par o veşnicie... un drum fără de sfârşit... ce nu a avut nici început, nici mijloc...
„Săptămâna trecută mă plimbam prin grădina bunicii mele... printre pomii înfloriţi şi înverziţi... iar razele soarelui mă încălzeau şi priveam cerul...da! un cer senin fără nici un nor...era un cer perfect... şi visam..da! visam la viitorul meu şi la viaţa frumoasă ce o voi avea! Şi totul era înconjurat de iubire, fericire şi căldură.... da... căldură...”
Şi parcă mă aflu în altă cameră... deşi totul e întuneric şi nu văd nimic... simt că ceva s-a schimbat sau totul s-a schimbat! Deja... nu mai simt răceala, nu mai simt nimic, oare în acest moment mi-e cald sau frig? Oare ce simt?
„Şi alergam printre copaci... cu ochii închişi, şi niciodată nu m-am gândit că totul s-ar putea sfârşi... Şi râdeam! Da! Râdeam!... oare acum aş mai putea să râd?...”
Iar pe faţa-mi îngheţată au apărut nişte încreţiri... de teamă şi de nelinişte...
„Oare am zâmbit?... Dacă aş avea o oglindă... Ooo!! Da! Unde să găsesc o oglindă pe întunericul ăsta!?...Poate există una în această nouă cameră! Poate că aici nu mai este aşa rece... poate există şi un pat.. poate e la fel ca în camera mea... Da!! Camera mea!...Ce frumoasă era...de fapt...este! Oare eu sunt în camera mea? Oare e altcineva în camera mea? Ohhh!! Nu... Dacă mi-a ocupat cineva camera?Dacă sunt într-un pustiu şi tot ce era al meu nu mai este? Oare eu mai trăiesc?...”
Acest corp care parcă îmi aparţine a reuşit să înainteze câţiva centimentri, dintr-un colţ întunecat, spre mijlocul la fel de închis al camerei cu 4 pereţi reci şi înfiorători...
„Parcă văd ceva... Da! Dar oare ce e? Totuşi cred că mă aflu într-o camera... Dar lumină nu este? Poate un geam... Da! Parcă întrezăresc ceva... o lumină... dar nu ştiu... totul e prea mic, totul e prea înfiorător... şi îngheţat...”
Un geam mic şi îndepărtat se zăreşte...dar lumina nu reuşeşte să pătrundă destul... Am reuşit să înaintez cu adevărat acum, însă ceva mi-a lovit fruntea îndurerată... Mâinile se mişcă încet şi ating ceva... un perete... un perete rece şi dur, dur ca o inimă frântă şi dezamăgită de toate inimile din jurul ei...
„De ce totul e schimbat? De ce tot ce aveam ieri a dispărut? De ce sunt într-o încăpere pustie care nu are ieşire...care mă îngheaţă şi mă străpunge încet, încet, ca un cuţit înfipt în inima-mi pustie... De ce nu mai e cald? De ce totul s-a evaporat? De ce nu mai simt nimic? De ce nu mai este lumină? Lumina care îmi arăta drumul spre... spre fericire...iubire...şi...şi...şi... căldură!!...”
Auuuuu....un perete în faţa corpului meu se arată...Un perete! Acelaşi perete din spatele meu... Aceeaşi răceală, acelaşi îngheţ îmi străpunge oasele... Şi o lumină de pe acest perete îmi luminează părul negru... negru ca întunericul din această încăpere de unde nu se poate evada...