Agricultura – ecourile în sexualitate a osmozei între mediu cultivat şi cultivator
de Ormeny Francisc
În relaţia sa cu mediul înconjurător, omul e, aşa cum punea Heidegger problema, “aruncat în lume” laolaltă cu obiectele. Plutim ca într-o supă (deşi atât noi cât şi obiectele şi celelelte vieţuitoare suntem bine definiţi/individualizaţi), cu tot ceea ce ne înconjoară, într-un Welt dincolo de a cărui limite nu mai există nimic şi nimeni – “cine sare peste limită, sare în gol”(spunea iar Heidegger).
“Aruncarea în lume”(în germană Geworfenheit, în engleză Thrownness) este un concept folosit de Martin Heidegger pentru a descrie interacţiunile omului cu mediul înconjurător – aşa cum au ele loc în viaţa de zi cu zi a acestuia. Pentru Heidegger omul este tot timpul deja în lume, deja acolo(există în lumea respectivă înainte de a o fi conştientizat propriu-zis): Da-sein(“Da” în germană însemnând “acolo”). Atunci când omul se exprimă, sau trece la acţiune, el scoate la iveală un “acolo” specific. Adică un “acolo” legat totuşi în mod strict de situaţia istorică, culturală şi de mediul în care trăieşte şi fasonat de scopurile aferente acestora. Aceasta este facticitatea Daseinului – Faktizität.
Cu toate că Dasein-ul e caracterizat de facticitate şi aruncare(Faktizität şi Geworfenheit/ Facticity şi Thrownness în engleză ), Heidegger nu ezită să sublinieze ca acesta(Omul, Daseinul) nu este în mod la fel de natural, de de-la-sine caracterizat şi de o esenţă. Esenţa spune filosoful german, vine din modul şi din tipurile de relaţii pe care omul le dezvoltă cu Welt-ul şi cu obiectele şi vieţuitoarele din Welt. Cu alte cuvinte, din Existenţă. În Existenţă este de găsit esenţa Dasein-ului, în faptul de a fi activ în lumea în care trăieşte(“In-der-Welt-sein”; în engleză – “within-the –world”). Activ într-un fel sau altul, deoarece şi non-implicarea e tot dovada unei decizii active(în sensul de conştiente).
După părerea mea, în cadrul acestui Welt, între om şi obiecte se stabileşte, inevitabil, o relaţie de tip osmoză, cu legături inextricabile şi super-ramificate(asemeni unor capilarii) pe toate şi între toate nivelurile de realitatea ale fiinţei vii. Personalitatea omului va fi, inevitabil, permanent o totalitate integrată, angajată într-un proces continuu de adaptare la mediu. Acesata se va obiectiva într-un comportament ce se va derula şi el în orizontul unor nevoi adaptative. O schimbare cât de mică în ceva(om, obiect sau mediu natural), proavoacă o reacţie în lanţ în toate celelalte elemente deoarece – încă o dată – în Welt totul e legat de totul pentru a putea supravieţui şi pentru a se putea integra cu un lucru mecanic util în dinamica schimburilor ce asigură fluiditatea/circulaţia viului.
În agricultură, ca în oricare domeniu al lumii trăite, o modificare produsă în mediul de viaţă vegetal sau animal produce ecouri, adică contra-modificări de tip “răspuns” în mediul uman şi invers.
Jean-Francois Lyotard, în studiul său intitulat “Fenomenologia”(publicat în 1997 la Humanitas în traducerea lui Horia Gănescu) explică cum, în Tanala(Madagascar), trecerea de la cultura uscată la cultura umedă a orezului a produs modificări nu doar în regimul proprietăţii(aşa cum se aştepta de altfel să se întâmple – din cauza modificării formei exterioare a plantaţiilor), ci şi în structura familiară şi în practica sexuală. O cultură umedă a orezului era de aşteptat să aibă ecouri în sexualitate, transmiţând ceva agricultorilor care, încet, prin “sinteze passive”(cele din care conştiinţa îşi ia semnificaţiile) - cel mai probabil, au interiorizat şi au ajuns să practice ei însuşi “umezimea” la propriul nivel reproductiv. Plantele folosesc umiditatea penztru a creşte, pentru a înflori şi era normal ca oamenii să fie şi ei stimulaţi în acest sens de explozia de sevă şi de fluiditate din jur. Ei, cu alte cuvinte, şi-au însuşit mediul şi au ajuns efectiv să-l practice.Mediul a pătruns în ei ca o dimensiune invazivă şi a ajuns să se exrime prin ei, în cadrul a ceea ce Lyotard numeşte “o socialitate vie”. Lyotard caracterizează socialitatea vie ca un fenomen care are la bază următorul process: “dacă o anumită instituţie se modifică[n.r.în cazul nostru orezăria], întreaga structură a personalităţii se pune în mişcare.”(Lyotard p.84)
Dacă tot vorbim aici de munca pămânntului se cade poate să menţionăm, în lumina blestemului biblic ce s-a abătut asupra lui Adam, interpretarea pe care părintele Stăniloaie o dă Geworfenheit-ului heideggerian. Din câte am înţeles eu, după părerea dumnealui, aruncarea-în-lume de care vorbeşte Heidegger e totuna că decăderea, posibil şi cu izgonirea din Paradis – deoarece, se argumentează, o aruncare a unui om undeva fără să fie întrebat(faptul discutat mai sus că tot timpul omul/Dasein-ul se află deja acolo[„Da”] ) echivalează un act de pedeapsă, de ispăşire a unui păcat(vine direct „din fondul păcatului ereditar”, cum spune dumnealui.) Iisus, afirmă părintele Stăniloaie,
nu-şi are originea într-o „aruncare”(aşa cum e cazul tuturor celorlalţi oameni), el, dimpotrivă, a venit pe lumea această „din proprie iniţiativă” cum s-ar spune – „printr-un act deplin voluntar.” Vedem deci că, aruncarea, Geworfenheit-ul, atunci când e transmutat în sfera religiei ajunge să fie, mai mult sau mai puţin, sinonimă cu „izgonirea”.
Oricum, personal nu pot să văd în această aruncare un blestem, o ispăşire de păcat – eu dimpotrivă o interpretez ca pe o şansă la viaţă, ca pe o ocazie de a interacţiona cu mediul şi de a te transforma – adică reînnoi perpetuu. O eventuală perfecţiune, anterioară păcatului originar, din care noi am fost expulzaţi prin „aruncare” îmi apare ca ermetizată în propria-i puritate, lipsită de şansa de a-şi mai aduce sieşi ceva nou…ca trădată de chiar propria-i perfecţiune. Am adus în discuţie viziunea religioasă asupra problemei deoarece mi se pare că aceasta surprinde de fapt, deşi printre rânduri, aspectul esenţial al problemei şi anume dependenţa totală a vieţii de organicitate în cadrul Welt-ului. În jurul acestei organicităţi gravitează întreaga critică religioasă la adresa Geworfenheit-ului şi cred sincer că nimeni din cadrul Bisericii nu s-ar mai fi revoltat atât de tare dacă omul ar fi fost „aruncat” într-o lume pur spirituală, fără circulaţie organică.
Ceea ce s-a întâmplat în Tanala e poate una din dovezile greu de combătut, potrivit căreia orice modificare porneşte de la fizic(orezul) şi se întoarce tot în fizic(schimbarea comportamentului sexual), chiar dacă între timp mai trece şi prin spiritual. Omul e în aşa fel construit încât, la nivelul de bază relaţionează fizic cu mediul, şi chiar şi atunci când o face spiritual, o face tot în orizontul unui scop dictat de fizic.
Chiar dacă el, Dasein-ul, îşi propune cu tot dinadinsul să trăiască la un nivel spiritual şi să-şi exprime toată forţa pe care e capabil s-o genereze acolo, INTERACŢIUNEA cu ceilalţi şi cu mediul în care trăieşte îi va „faulta” perpetuu proiectul spiritual, mutându-l cinic, cu fiecare interacţiune, înapoi în material, adică în nevoia de forţă fizică, brută(fie că acest lucru însemnă doar simpla adunare de adepţi în jurul tău-şi aceasta e o formă de forţă fizică în care forţa ta are nevoie să se exprime pentru a putea exista).
În Welt, trebuie practic să devii ceea ce priveşti. Dacă ceea ce priveşti te lasă indiferent, înseamnă că ignori pericolul şi îţi diminuezi şansele de supravieţuire:
„Astfel, fizicii informaţiilor vizuale îi corespunde o fiziologie a captării lor, iar acesteia totodată o psihologie a traducerii lor. Prin urmare este necesar să stabilim ca ipoteză de lucru principiul unui izomorfism ce deschide calea unor cercetări explicative: simpla descriere comprehensivă a experienţei trăite trebuie să se prelungească în interpretarea ei cauzală.”(Lyotard p. 60)
Vrând-nevrând, atunci când studiem dinamica sau bizareria unor manifestări sociale, trebuie(cel puţin într-o primă instanţă) pornit de la o psihologie empirică, fără a rămâne apoi, neapărat prizonierul ei.
Lyotard, atunci când îl aduce în discuţie pe Watson, o face după cum urmează:”conceptul de comportament, aşa cum este definit, de exemplu, de către Watson în 1914(…)poate fi studiat(…)ca un raport constant mobil între un ansamblu de stimuli, proveniţi din mediul natural şi cultural, şi un ansamblu de răspunsuri la aceşti stimuli, îndreptând subiectul către mediu”(Lyotard p. 54) Acest „îndreptând subiectul către mediu” oglindeşte, în opinia mea, cel mai bine comportamentul sexual al celor din Tanala, ca răspuns la modificările imediate din mediul în care trăiesc şi la care au trebuit să se ralieze pentru a forma un tot unitar cu el, pentru a coagula cu el şi în el şi pentru a ajunge astfel la un randament osmotic. Îţi înţelegi mai bine mediul atunci când trăieşti în el, iar a trăi în el înseamnă a trăi ca el…iar a trăi ca el înseamnă a lasă mediul să trăiască în tine – „ipoteza unei conştiinţe închise în interioritatea ei şi coducând comportamentul, precum un pilot nava lui, trebuie elimninată: ea este contrară singurului postulat coerent al unei psihologii obiective, determinismul.”(Lyotard, p. 54)
Extirpând orice rădăcini din organic, copacul vieţii se uscă şi moare.
Ultima remarcă legată de aspectul religios al problemei este aceea că, întregul proces al „aruncării” nu este neapărat unul de ispăşire. El poate fi la fel de bine unul de ispită, care PREMERGE ispăşirea, sau, cum spunea Merleu Ponty în Fenomenologia percepţiei -
“Înintea actului conştiinţei, socialul există în taină şi ca solicitare”
Totuşi, o remarcă foarte interesantă legată de influenţa mediului asupra omului a făcut-o Jean Baudrillard. Pornind de la deja hiper-celebra formulă a lui Marshall McLuhan – „The medium is the message”, Baudrillard duce această idee până la cele mai apocaliptice consecinţe posibile ale ei: „The medium itself is no longer identifiable as such, and the confusion of the medium and the message (McLuhan) is the first great formula of this new era. There is no longer a medium in the literal sense: it is now intangible, diffused, and diffracted in the real, and one can no longer even say that the medium is altered by it. Such a blending, such a viral, endemic, chronic, alarming presence of the medium, without the possibility of isolating the effects(…)Jean Baudrillard, Simulacra and Simulation(originally published in French by editions Galike 1981), translated by Sheila Faria Glaser, The University of Michigan, 1994, p.29
Ceea ce vrea să spună de fapt Baudrillard aici e că trăim într-o eră în care mediul a scăpat efectiv de sub control şi s-a infiltrat pur şi simplu în noi. Confuzia mediului cu mesajul, semnalată anterior de McLuhan, desemnează faptul că, mediul nu ne mai dă informaţii despre situaţia noastră în lume – nu ne mai informează ci ne in-formează(ne formează aşadar din interior deoarece a reuşit să se infiltreze în noi).
Desigur, întrebarea normală şi de bun-simţ elementar care se va pune aici este ce are de-a face hiper-realitatea bazată pe tehnologie de ultimă generaţie cu orezăria din Tanala, care probabil că nici nu ştie că există astfel de lucruri.Ei bine, răspunsul zace cel mai probabil în faptul că, contrar a ceea ce crede Baudrillard, influenţa mediului asupra individului şi capacitatea acestuia de a se infiltra în individ e o realitrate arhaică ce ţine de prima „aruncare în lume”, de primul Geworfenheit(şi şi durează de atunci). Încă de la primul contact al omului cu Welt-ul său, mediul a fost mesajul; tehnologia n-a făcut decât să facă mult mai vizibilă toată chestia asta.
Şi este şi normal să fie aşa, deoarece, „(…)ceea ce Koffka numeşte mediul de comportament(Umwelt) constituie universul efectiv real, deoarece este efectiv trăit ca real”(Lyotard p. 56)
Realitatea este modul în care omul a reuşit să îmblânzească realul, să-l umanizeze. Dar, el nu trebuie să uite că forţa efectivă a vieţii vine, vrând-nevrând tot din real iar în cazuri de genul Tanala(caz comparabil cu atracţia fatală dintre doi oameni ce comit adulter) realul reprezintă o forţă primordială a vieţii ce nu poate fi decât contemplată, în nici un caz „adaptată”, transformată în realitate. Şi la ceea ce nu poţi adapta, nu-ţi mai rămâne decât să te adaptezi. Tanala merge pe aceeaşi logică a primăverii: cum copacii dau în floare, cum seva intoxică întraga atmosfera cum perechile de tineri, „îmbătaţi” ies în aer liber cu intenţii de a copula raliate la ceea ce se întâmplă în natură.
În literatură, romanul Un Veac de Singurătate a lui Gabriel García Márquez surprinde exact acelaşi fenomen numai că venind dinspre uman înspre animal: la un moment dat soţii încep să se împerecheze în mod frenetic, iepurii din gospodărie simt asta, la fel cum un câine simte când o femeie e la menstruaţie şi-i dă târcoale în mod psihotic înnebunit de emanaţiile ei, şi încep şi ei să copuleze şi să aducă prosperitate gospodăriei respective încurajând o reacţie în lanţ în rândul tuturor celorlalte animale dela fermă, o inerţie şi o voinâă a vieţii de a se propaga exprimată inevitabil în frenezia sexuală.
Mai este ănsă şi un alt aspect: pentru a trăi într-un mediu, trebuie să fii efectiv mediul respectiv.Jean Cocteau, ajuns şi el aici, punea superb problema:”Pictorul căruia în place să picteze copaci devine un copac” Jean Cocteau – Opium Jurnalul unei dezintoxicări, Editura Art, traducerea Luminiţa Brăileanu, Bucureşti 2007 p.66
Prin analogie, omul care face cultură de orez de calitate devine orezul respectiv deoarece, plantându-l cu artă, el îl „pictează” de fapt în peisajul geografivc respectiv. Astfel, planmtatorul fiind un pictor, dacă orezul va fi plantat în mod uscat – femeia lui acasă va fi şi ea plantată pe uscat – dacă orezul va i planta umed, femea acasă îi va fi şi ea „suculentă”.
Mă gândesc inevitabil la cazul României şi a modului în care acesata a fost nevoită să-şi adapteze politicile agricole cerinţelor Uniunii Europene.Legat de văcari, cerinţa este ca mulsul să nu se mai facă decât cu ajutorul unei mulgătoare mecanizate. Văcarul respectiv, care trece astfel, invers cu ceea ce s-a întâmplat cu locuitorii din Tanala, de la un muls natural la unul robotizat – mă întreb ce fel de viaţă sexuală va avea el acasă? Se va adapta în dormoitor modului de aţşi mulge vaca şi va avea unact sexual mecanic cu nevasta(de unde până atunci fusese unul „lăptos”)
Dacă se va întâmpla aşa, cu siguranţă ne întoarcem înapoi la Marcuse şi la al său “Eros şi Civilizaţie”, constatând odată ciu filosoful frankfurtez obliterarea erosului în thanatos printr-un instriumentar chirurgical apocalyptic şi de factură tehnologică.
Totuşi odată reperată o posibilă cauză, ar fi o mare greşeală şi un iremediabil abandon acela de a rămâne la nivelul ei. Şi spun asta din chiar punctul de vedere al sexualului. Merleau Ponty în Fenomenologia Percepţiei îl clarifică şi-l updatează pe Freud aşa cum se cuvine. El spune despre Freud că, deşi a generalizat sexualul cu mult dincolo de genital, e imposibil să nu-şi fi dat seama că motivaţiile comportamentale nu pot fi divizate în motivaţii sexuale şi motivaţii nesexuale; că această graniţă nu există practic nicăieri în realitate:
“Sexualul nu există în sine, el este un sens pe care eu îl dau vieţii mele, iar dacă istoria sexuală a unui om reprezintă cheia vieţii sale, aceasta se datorează faptului că în sexualitatea omului se proiectează felul său de a fi faţă de lume, adică faţă de timp şi de ceilalţi oameni(…)” Ceea ce vrea să spună Merleau Ponty aici este că sexualitatea este proiecţia, obiectivarea felului de a fi al omului faţă de lume, este, în termeni heideggerieni spus, esenţa pe care Dasein-ul(omul) şi.o caută în existenţă.
Aici ajunşi, trebie să ne câştigăm o oarecare independenţă faşă de categotia de “cauză” şi faţă de ideea de înlanţuire unilineară, şi să vedem condiţionarea ca pe un ansamblu de condiţii având ca motor un “determinism în reţea”(Lyotard p.69)
Cu toate acestea însă, trebuie să recunoaştem totuşi că, “Nu este mai puţin adevărat că misiunea sociologică rămâne exclusiv explicativă, atât din punct de vedere longitudinal(geneza), cât şi transversal(mediul). Determinismul este în reţea, dar întotdeauna e vorba de determinism”(Lyotard pp. 70-71)
Bibliografie:
- Martin Heidegger – Finţă şi Timp, Editura Humanitas, Bucureşti 2002, traducerea de Gabriel Liiceanu
- Jean François Lyotard – Fenomenologia, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997, traducerea de Horia Gănescu<
- Maurice Merleau -Ponty - Fenomenologia percepţiei, Editura Aion, Oradea 1999, traducerea de Ilies Câmpeanu şi Georgiana Vatajelu
- Jean Baudrillard, Simulacra and Simulation(originally published in French by editions Galike 1981), translated by Sheila Faria Glaser, The University of Michigan, 1994
- Jean Cocteau – Opium Jurnalul unei dezintoxicări, Editura Art, Bucureşti 2007 traducerea de Luminiţa Brăileanu