Scriitori Clujeni - Conţinut
- Un locuitor al oglinzii - realităţi ficţionalizate
- DESCRIPTIO ET NARATIO
- Autoreverenţă Saturnică
- Implicaţii psihologice ale schimbării în proza lui Marius Jucan
- David Lynch şi acedia à la Marius Jucan
- Erinii revoluţionare
Invitatul acestui numar e scriitorul clujean Marius Jucan cu al său volum de nuvele „un locuitor al oglinzii”
Un locuitor al oglinzii - realităţi ficţionalizate
de Narcisa Braşoveanu
Lumea narativă pe care o propune Marius Jucan în volumul Un locuitor al oglinzii reprezintă o îmbinare stranie între realităţi recognoscibile şi ficţiuni transparente. Desigur, fiind vorba de o scriere aparţinând „tărâmului” ficţional, s-ar putea argumenta faptul ca realităţilor menţionate mai sus nu li se poate valida statutul de componente ale realului şi, în mod normal acesta ar fi cazul - elementele realului, odată trecute în spaţiul ficţional, suportă un proces de ficţionalizare specific, inerent. Dar, în cadrul nuvelelor sale, atât perspectivele narative, cât şi tehnicile aferente construirii universului scriptural generează premisele unor considerente opuse: ficţiunea se constituie asemenea unui văl ce se suprapune unor varii realităţi, ascunzând suficient de multe aspecte concrete, generalizând situaţii particulare, abstractizând indivizi. Astfel, ficţiunea pare să devină un paravan în spatele căruia se ascunde realitatea, o realitate ghicită, intangibilă, ce îmbie cititorul să o descopere, dar care întotdeuna îi scăpă acestuia. Mai mult, în acest mod, ia naştere şi o anumită tensiune a decodificării, intensitatea acesteia fiind clar determinată de indicii interpretativi plasaţi în text de către autor, pe de o parte şi de eforturile de descifrare emise de cititor, pe de altă parte.
Aplicând o privire critică mai aproape de text, se poate afirma că există o gradare calitativă evidentă a celor trei nuvele, tehnicile de creare a naraţiunii, precum şi jocul perspectivelor spaţio-temporale rafinându-se treptat. Darul, Anul şarpelui şi Un locuitor al oglinzii devin martorii unui joc tot mai elaborat al combiării subiectivităţilor ce construiesc o reţea comunicantă, firul narativ derulându-se între nodurile acestei reţele (anume, personajele). Astfel, deşi în fiecare nuvelă există un singur punct de orientare a perspectivei, actualizat de personajul - filtru, comentariile acestuia, generate de un fel de expandare a subiectivităţii sale în exterior, creează un dialog permanent cu personajele cu care interacţionează, dialog ce ajunge să fie resimţit (de către cititor) drept plurivocitate a tuturor subiectivităţilor narative. Şi, cu toate că acest lucru se întâmplă abia în cazul ultimei nuvele, Un locuitor al oglinzii, există semne ale acestui fenomen narativ şi în cadrul celorlalte două scrieri ale lui Marius Jucan.
Astfel, personajul - filtru din Darul, Gabriel, poate fi caracterizat de manifestarea unor percepţii acute, detaliate care, alături de comentariile sale interioare reprezintă singurul punct de focalizare narativă; dar, se pot remarca şi anumite inserţii ale subiectivităţii celorlaltor personaje, secretarul Hurdubeu şi Naforniţă fiind două exemple bune în acest sens.
„Fumul firav al hornului urca unduind, fără putere. Nicicând viaţa lui nu i se păruse atât de întâmplătoare. Niciodată nu simţise atât de zadarnică bucuria unei noi zile. Un pericol ascuns sclipea în faldurile cerului albastru. Gabriel îşi desfăcu braţele, vârându-şi palmele în buzunare. […] Naforniţă zâmbea strâmb, privindu-şi unghiile murdare. Cuţitul intră inofensiv în teacă.”
Apoi, cea de-a doua nuvelă, Anul şarpelui, dezvăluie o lumea instabilă în interiorul căreia începe să se cristalize o conştiinţă puternică - Alma, un simplu pion al unei fundaţii, un mic mecanism ce asigură funcţionarea unui organism instituţionalizat, ajunge să îşi cunoască intim resorturile proprii, folosindu-se de acestea, precum şi de contextele specifice exterioare pentru a-şi hrăni aviditatea de putere, pentru a se construi pe sine drept simbol, drept marcă de referinţă pentru ceilalţi. Totuşi, în cazul său se poate vorbi, deja, de o creştere substanţială a proiectării propriei personalităţi asupra celorlalte personaje, astfel încât să apară un dialog incipient între subiectivităţle comunicante. Astfel, se remarcă prezenţa profesorului Stanomir, a lui Filip şi a domnei Beckmann, aceştia putând fi consideraţi mărci ale susţinerii configurării ontologice a Almei.
„Într-o dimineaţă târzie, ieşind de la o şedinţă a băncii Fundaţiei, Alma îl zări pe profesorul Stanomir urcând treptele pasajului ce ducea, prin spirale înguste săpate între zidurile vechi cetăţi a oraşului, spre Universitate. […] Bătrânul Stanomir ridică din umeri, placid, el nu citea ziare iar cuvântările fiului lui îl plictiseau. […] Bătrânul Stanomir se prinse de balustrada terasei negând, privind strada Clemenceau curgând liniştită printre tei, spre statuia unui călăreţ ce ucidea un dragon înaripat. […] Domnul profesor dorea cu orice preţ să rămână unic într-un fel remarcabil pentru ceilalţi.”
În cele din urmă, Un locuitor al oglinzii trasează cel mai intens dialog intersubiectiv (în sensul orientării perspectivelor), aici manifestându-se doi poli ai „puterii” narative, anume Radu şi cercetătorul Ulmeanu, accesul dublu în două lumi existenţiale fiind de natură simbiotică: pe de o parte, Radu are nevoie de cercetătorul Ulmeanu pentru a accede într-o o lume a creaţiei, într-o lume fascinantă ce nu are drept pivot central monotonia existenţei zilnice (aşa cum se întâmplă în cazul universului său); pe de altă parte, Radu îi oferă lui Ulmeanu un ucenic (propria sa persoană) pe care acesta îl poate modela, îndeplinindu-şi atât statutul de profesor - cercetător, cât şi menirea de creator.
„Ce era de îndreptat? De ce se veştejea lumea mai repede decât avea el răgaz să se bucure? Avea, indubitabil, nevoie de Ulmeanu. Dacă l-ar vedea înfrânt, neîmpăcat. Nu i-ar fi spus atunci nimic, doar mai târziu, desigur, mai târziu. Ori niciodată; acest mai târziu, târziul perpetuu îi aparţinea lui, lui Radu Hagiu fixat în bucătărioara afumată ca pe un rug ridicol, chiar sacrificiul pregătit minuţios, amânat încă puţin şi încă puţin. Avea nevoie de conversaţie, de puţină conversaţie, zise, înhăţând lingura, grăbindu-se să o vâre în gură.”
„Staai-aşaa, dom’le, ce-ai păţit, doar nu te grăbeşti, sau nu mai poţi spune că eşti aşteptat, că răspunzi de careva, ha, ha, eşti în fine doar de capul tău, faci ce vrei, uite, cum ne e dat să ne întâlnim, mormăi Ulmeanu, coborând deodată vocea, cu tristeţe. […] Tu n-aveai nevoie de maeştri, îi spuse, ci de un orar pe care să-l slujeşti, să-i fii marele preot, marele sacrificator, ha-ha-ha, şi, de ce nu, martir. Ai refuzat mereu ceva înălţător, cu timpul acest refuz avea să toarne betonul conformării dfinitive. […] Vino, dom’le, înapoi, vino aici, striga cercetătorul.”
Din alt punct de vedere, lumile narative ale lui Marius Jucan sunt populate de personaje al căror grad de variaţie nu este foarte mare. Însă, deşi acestea sunt tipizate, se poate afirma că există o rafinare a acestora de-a lungul celor trei nuvele. Dacă ar trebui ca personajele să fie încadrate în categorii, modul în care au fost create, precum şi comporatmentul lor narativ sunt criteriile principale de clasificare. Se pot identifica, astfel, trei mari categorii de personaje ce conferă aproximativ acelaşi gen de consistenţă existenţială volumului: personajul - filtru (care se transformă în protagonist), profesorul şi personajele secundare al căror rol este acela de reflector multiplu al protagonistului, dar şi de constructor de contexte prin intermediul cărora protagnistul se poate metamorfoza - explorator al unei lumi pierdute şi purtătorul germenilor unei melancoli destructive (Gabriel), centru de acumulare a puterii (Alma), condiţia artistului neintegrat, neînţeles (Radu). De asemenea, senzaţia de repetivitate a personajelor (personje-pattern) provine şi din faptul că acestora le sunt atribuite discursuri lungi, dialogurile având adesea aspectul unor monologuri ce reiterează în exterior experienţele, senzaţiile, sentimentele, nevoile interne ale fiinţelor narative din Un locuitor al oglinzii. Cu toate acestea, irealitatea sau, mai degrabă, neverosimilitatea discursivă a personajelor se conturează drept una din tehnicile narative adoptate de autor pentru a intensifica impresia ficţionalizării realităţii, consolidând procesul de abstractizare căruia îi este supusă aceasta, proces susţinut şi de stilurile indirect şi indirect liber.
Dar ceea ce este foarte interesant prinde formă sub raportul relaţional constant dintre personajul - filtru, ce achiziţionează treptat statutul unui ucenic, al unui neofit ce aşteaptă să i se traseze coordonatele onotologice (de asucces, aş adăga) şi profesorul, ce preia diferite structuri morfologice. Astfel, Gabriel se raportează unui profesor - lipsă, un profesor ce determină, în mod direct, contextul existenţei sale prezente (prezentul naraţiunii, desigur), iar aşteptarea sa se concretizează în revizitarea unor loci comuni. Apoi, transformarea Almei este modelată intermitent de întâlnirile cu profesorul Stanomir, o prezenţă constantă, de această dată. Iar Radu pare să fie dublu determinat din acest punct de vedere: pe de o parte, cercetătorul Ulmeanu este mijlocul prin care poate să atingă un univers compensativ, net superior celui actual, pe de altă parte Fodor Sylvester (o altă absenţă), deşi nu are acelaşi statut ca ceilalţi doi, este o altă formă sub care se manifestă o personalitate puternică, boemă, independentă (adică, exact idealul la care aspiră Radu). Astfel, cele trei nuvele construiesc pas cu pas un joc narativ deconstructivist, în cadrul căruia căsuţa goală (absenţa) se reinvesteşte continuu, atât formal, cât şi semantic.
Mai mult, acestui joc i se alătură şi impresionismul textual care, deşi poate părea paradoxal în contextul celor afirmate mai sus (vezi paragraful referitor la stil), nu face nimic altceva decât să reinvestească subiectiv lumea ficţională „jucaniană”.
În concluzie, Marius Jucan construieşte, prin intermediul celor trei nuvele, un cadru ontologic în care graniţele dintre ficţiune şi realitate se contopesc, calea interpretativă descoperind o anumită reversibilitate între cele două: atât Darul, cât şi Anul şarpelui şi Un locuitor al oglinzii sunt astfel determinate încât par a fi fragmente rupte din realitate, ficţionalizate şi, apoi, redate acesteia, particularizând spaţiului literar autohton romanul autorului britanic John Fowles, A Maggot.
Invitatul acestui numar e scriitorul clujean Marius Jucan cu al său volum de nuvele „un locuitor al oglinzii”
DESCRIPTIO ET NARATIO
de Marcela Iuga
Secolul al XX-lea debuta, din punct de vedere stilistic, cu un curent literar care promova un amestec al modurilor de expunere. În plin realism Balzac implementa un tip textual mixt: naraţiune şi descriere (printr-un joc ludic, putem spune că naraţiune+ descriere= balzacianism). Aceste moduri permit articularea unei întregi realităţi şi dau un criteriu de validare a discursului: valoarea de adevăr. Adică, mai simplu, cu cât lectorul poate construi imagini fotografice ale mediului şi ale actanţilor cu atât mai realistă este opera.
În cazul lui Marius Jucan şi al operei sale Un locuitor al oglinzii (1994) lectorul se vede în faţa a trei nuvele descriptive. Descrierea (cu etimologia lat. de scriptio = scriere după model) este discursul ce înlocuieşte referentul imaginar care poate fi atribuit unui referent real.
Spaţiile se construiesc în jurul personajelor lui Marius Jucan, personaje care, la rândul lor, cameleonic, se adaptează mediului (vezi Ulmeanu în nuvela Un locuitor al oglinzii). Descrierea devine, prin definiţie, singura structură verticală textuală. Toate celelalte rămân orizontale urmărind un timp linear. Descrierea funcţionează ca axis mundi între sacru şi profan: „ Soarele cuprins în ochiul iepurelui mort era cât un bob de muştar. Un cerc verzui, înăuntrul lui, unul cafeniu, în mijlocul acestuia, un punct auriu. Ochiul întors spre Gabriel, privea încremenit din diafragma ceţoasă a morţii. Era curat şi gol.” (Darul, 7). Descrierea minuţioasă încetineşte firul epic şi poate că autorul intenţionează această zăbavă asupra textului. Aceeaşi intenţie o are şi Breban când construieşte acele renumite fraze melc.
Prima nuvelă, Darul, are patru părţi. Firul narativ este nesemnificativ. Personajul principal, Gabriel, pleacă în căutarea/aşteptarea unui personaj absent, precum Nechifor Lipan. Despre aşteptatul profesor şi Gabriel şi celelalte personaje ştiu, conştientizează că nu va veni. Există aici o miză a lucrurilor nespuse, a misterului. Aşteptarea lui aduce prilejul rememorării, anamnesis-ului, care scoate la suprafaţă defulări interne ale personajelor.
Cele patru părţi se construiesc pe relaţii interumane: Gabriel şi pădurarul, Gabriel şi secretarul, Gabriel şi colonelul şi Gabriel şi preotul. Numele acestor personaje devin dispensabile, astfel încât, le identificăm în funcţia de poziţia lor socială. Prima parte debutează cu o crimă: uciderea unui iepure. Lectorul va trăi cu impresia suspendării timpului, timpul este static „nimic nu s-a schimbat” şi totuşi trece „ Faptul că nu se întâmpla nimic ne apăsa îngrozitor vieţile. Cu toate acestea, în tot acest timp, fostul secretar a descoperit că are cancer. Doctorul garnizoanei bea mai mult decât oricând. Colonelul Ganea a împuşcat doi râşi. Preotul şi-a cumpărat o maşină nouă. Iar nevastă-mea a rămas gravidă.” (Darul, 9).
Figura pădurarului merită explorată. Din scrierile şi descrierile lui Agârbiceanu (actualizarea figurii bunicului, pădurar) ştim că pădurarii sunt firi meditative şi singuratice „Viaţa pădurarului era o înşiruire de mici episoade naive”. Astfel, pădurarul se macină adânc în plan psihologic. Cândva a suferit o mutaţie sufletească care se simte în raport cu Gabriel „Pădurarul se apropie cu ochii îngustaţi şi bărbia jucând gata să plângă”. Tensiunea psihică dintre cei doi trimite spre nuvela psihologică carageliană În vreme de război, episodul întoarcerii fratelui care duce la pierderea raţiunii lui Stavrache. Acesta stă, în final pe pat, şi refuză acceptarea realităţii. În cazul de faţă „ Gabriel nu-l mai auzea…Închise pleoapele de câteva ori, gata să aţipească. Rămase aşa, nu îşi dădu seama cât timp, poate doar câteva secunde, poate o oră, iar când se trezi din amorţeală îl găsi pe pădurar lângă el..” (Darul, 10).
Ca pattern textual, model repetitiv, vom găsi imixiunea, în meditaţia lui Gabriel, ale figurilor feminine prezente. În prima parte o vom descoperi pe nevasta pădurarului „Nevasta lui Naforniţă învârtea neobosită cojile de cartofi. Îl privi fără să-l vadă…Gabriel începu să glumească cu nevasta pădurarului. Şoldurile femeii se mişcau molcome, ca şi când ar fi încuviinţat tot timpul.” (Darul, 11).
Abia în a doua parte vom afla şi locaţia acţiunii: un oraş de munte, minier. După Arhanghelii, inevitabil, lectorul va asocia această locaţie cu un blestem. Conexiunea dintre Gabriel şi fostul secretar (de partid) este una rece. Secretarul îl invidiază pentru relaţia strânsă a lui Gabriel cu profesorul „prietenia dumneavoastră a rămas exemplară”. Secretarul este un personaj curios. Pentru că este un personaj cu conştiinţa eşecului „ Nu eram decât un balon de săpun împins de celălalt balon de săpun, transparent, efemer, gol.” (Darul, 17). Lumea secretarului, a celui ce a făcut compromisuri „slujbaşul român”, este o lume a Meşterului Manole, sisifică „ Frica alunecă pe sub fiecare zi, o distruge încet lăsând doar chenarul unui trecut aleatoriu, într-o lume întâmplătoare, câştigată dimineaţa, pierdută seara.” (Darul, 16).
Deconstrucţia lui Derrida se poate aplica textului în fragmentul „Picnic după epoca socialistă”. Secretarul, împreună cu alţi săteni, sărbătoresc primul Crăciun (Naşterea Domnului creştină) postcomunist în grajd/ iesle. Scena cade în derizoriu în momentul în care toţi se ameţesc de la vinul adus de veterinar. Este o deconstrucţie pentru că Naşterea Domnului a reprezentant o barieră între nou şi vechi (naşterea unei noi religii – Creştinismul) iar perioada de după ’89 trebuia să fie, de asemenea, un nou început. Începutul este un eşec, iar schimbarea adusă de apusul unui regim totalitar este de fapt o remodelare, o psihomorfoză ironică „ Schimbarea, spune puterea, nu cere decât Ta-ram-tam-tam, o nouă lozincă oricare ar fi ea…mulţimea şi crede că a pus piciorul într-o altă viaţă…nu mai putea aştepta sosirea feţilor-frumoşi politici care să ridice steagul din noroi.” (Darul, 20).
Acţiunea stagnează din nou, datorită portretizării soţiei secretarului „ Gabriel privi hainele încolăcindu-se ude în mâinile femeii, şoldurile ridicate mişcându-se pe loc, semănând cu ale cultivatoarelor de orez din filmele nord-coreene.” (Darul, 14).
Tabloul al treilea pune în prim plan o figură e cuceritor (vezi Grobei în Bunavestire a lui Nicolae Breban) şi anume cea a colonelului „Cuceritorul nu trebuie decât să aştepte. Victima aleasă cedează din teama de a nu mai interesa cumva. Cruzimea e vitală, desparte sentimentul de impostură.” (Darul, 25). Deşi cuceritorul acesta se apropie mai mult de conceptul lui Kirkegaard de seducător.
Apariţia unui alt personaj, doctorul, aduce cu el o descriere demnă de un realism magic rushdian „ ţara numită Montainland. Vegetaţia abundentă se revarsă peste malurile albastre. Peşti fosforescenţi semnalizează în drumul lor subacvatic ascensiunea spre peştii portocalii. Androginii superbi zac agăţaţi în liane protectoare, intonând imnuri angelice.” (Darul, 28). Figura feminină este iminentă şi imanentă – fata cu părul roşu „ Gabriel o zării pe fata cu părul roşu…privindu-i sânii disproporţionat de mari, ascunşi în pâlnii de întuneric.” (Darul, 32).
Ultima parte este regresivă. Legătura lui Gabriel cu părintele Floru este una aproape beligerantă pentru că Gabriel este mult prea necredincios, laic, pentru părinte „presupuneţi că o cifră poate măsura credinţa ori necredinţa.” Gabriel accesează un universul prin viziunea ludică a omului „Natura omului este jocul. Omul învaţă jucându-se, trăieşte după regulile unui joc…” Şi, la fel ca în Moromeţii, şi aici timpul are răbdare „intervalul între început ţi sfârşit, imaginea însăşi a vieţii noastre, un traseu dezvăluit clipă de clipă, dar ce bizar, privind doar înapoi” (Darul, 39).. A se citi fraza anterioară drept cheie de lectură pentru întreaga nuvelă.
Un locuitor al oglinzii este, prin definiţie, personajul Ulmeanu. Totuşi, nuvela are trei personaje masculine centrale, iar atenţia lectorului se deplasează de la unul la altul, pentru că cei trei se urmăresc unul pe altul: cel absent, recuperat din trecut, Fodor Sylvrster (care ar putea fi un veritabil Crai de Curtea Veche), cel martor Radu Hagiu şi cel reflector şi refractar Ulmeanu. Ulmeanu pare să sufere mutaţia spre bătrânul Fodor. După ce îi adoptă castelul ca spaţiu înconjurător, îi adoptă şi eşecurile „ De fapt, nici despre Fodor nu ar fi putut vorbi la nesfârşit, fără să ajungă în punctul unde puteau vorbi liber despre ei… Sylvester era doar un exerciţiu…dând timpul înapoi în camera aceea…duhul tinereţii, capacitatea plastică de a se mula pe orice ipoteză”. (Un locuitor al oglinzii,127)
La debutul nuvelei, Ulmeanu şi Radu devin amândoi naratori din prezent al trecutului lui Sylvester „Viaţa bătrânului Fodor ar fi fost poate doar o iluzie fără expresia fotografică a atâtor expresii feminine înălţate de o speranţă, deprimate de o melancolie.” (Un locuitor al oglinzii,118)
Portretul lui Fodor se reflectă în aceste două personaje, speranţe refulate se defulează în viaţa şi faptele lui Fodor „Omul a trăit, de fapt, o singură, obsedantă experienţă: că nu e veşnic” (Un locuitor al oglinzii,125) Ideea supravieţuirii unei figuri vine din antichitate (barzii care erau recunoscuţi ca fiind cei care te salvează de la nemurire), în Umanism cu Shakespeare (splendidul sonet 18 „ So long lives thee/ And this gives life to thee”) şi respectiv, cronicarii moldoveni (vezi portretul lui Ştefan cel Mare „Fostu acest Ştefan”) care din această cauză conştientizau responsabilitatea scrierii.
Textul este presărat cu referinţe culturale, artistice: pictură „Erau anemone de Luchian, risipindu-şi neliniştea carnală. Verile aburoase, culmile albăstrui şi bivolii lui Simon Hollosy. Replici îndrăzneţe după Klimt…copii după Tonitza” (Un locuitor al oglinzii,123)
literatură „ Două cărţi şi-au pus definitiv amprenta pe soarta mea. Le venerez. Jurnalul din anul ciumei şi Arhipelagul Gulag.” (Un locuitor al oglinzii,195). Naratorul construieşte o frumoasă imagine a bibliotecii „Biblioteca a fost salvarea. Ea conţinea armonia şi congruenţa unei ipostaze a cărei sancţiune e doar în viitor.” , care devine totuşi o metaforă a efemerităţii „un pustiu de vorbe scrise” Prin toate acestea proza devine metatextuală „ Frazele tale nu-ţi plac doar ţie, asta ar fi o mulţumitoare şi paşnică satisfacţie, dar descoperi cât de mult plac celorlalţi, care au înţeles că adevărurile tale, care au controlat într-adevăr cât de genuine ori cât de fabricate sunt?” (Un locuitor al oglinzii,130)
Unele fragmente se identifică intertextual cu alte bucăţi din alte romane: Visarion are o operă numită „Cap de ţăran” care „urmăreşte să atingă o vârstă patriarhală…şi să îngheţe mersul vremii” imagine ce poate fi relaţionată cu bustul lui Moromete din Poiana lui Iocan. O altă imagine referenţială este cea a Ramonei „Coapsele suple se lipiră vibrând sub miniul exagerat. Sânii bogaţi tresăriră impudic din tricoul uzat” imagine ce poate fi relaţionată cu Vica, personaj feminin creat de Ştefan Bănulescu în Mistreţii erau blânzi: „…o femeie tânără cu trupul mare. O recunoscu după basmaua galbenă, legată sub bărbie, şi după cozile groase negre. Deşi Vica poate fi bănuita drept femeie uşoara, nu avem niciodată certitudinea: „Îşi ridică ochii şi văzu mărgelele de sticlă verde care săltau pe pieptul roşu şi umflat al Vicăi” (Mistreţii erau blânzi, 29).
Postmodernismul cade sistematic, din nou, în poststructuralism prin deconstrucţie: a ţăranului „ Stăpâneşti o vacă, o unealtă, o parcelă, o femeie care îţi produce în câţiva ani argaţi” (Un locuitor al oglinzii,159) apoi a artistului „Toţi îl pândesc pe artist ca pe un taumaturg înnăscut, care îl va vindeca pe rând, şi pe învăţaţi şi pe fraieri, de impenetrabila plictiseală de a trăi” (Un locuitor al oglinzii,160)
Dar postmodernismul se reflectă sistematic şi într-o apologie a contemporanităţii „Gândirea scindată şi limbaj reducţionist. Mitologia egalităţii şi drepturilor, revoluţii şi servicii secrete, radicalism etnic şi religios. Neînţelegerea suferinţei umane atinge valoarea ieftină a paradoxului cinic despre putere, sex şi justiţie din romanele poliţiste şi serialele de cult de pe micul ecran” (Un locuitor al oglinzii,167) şi în biografia ficţională lui Fodor Sylvester „ desele şi curioasele lui întâlniri cu agenţii secreţi ai imperiului – nume, date, sume, ştiu eu, reale, fictive toate trecute sub semnul K.U.K.” (Un locuitor al oglinzii,168)
Într-un anumit punct textul devine gotic (vezi E.A.Poe Căderea Casei Usher): „Îl zări pe Ulmeanu într-un fotoliu vechi de piele…Costumul închis, elegant, cămaşa de mătase, bastonul cu măciucile de fildeş şi argint, pălărie cu boruri, pelerina desfăcută, scurtă, neagră, ca nişte aripi întinse, de vampir de operetă…Era un personaj. Un erou la care Radu nu avea acces.” (Un locuitor al oglinzii,182)
Multe afirmaţii ale personajelor sunt contradictorii cu firul epic. De exemplu Ulmeanu afirmă „ Am trăit” ori nici unul dintre personajele din nuvelă nu par să fi trăit. Ele se construiesc pe sentimente şi revolte la fel ca Lapona Enigel „cu piei” şi nu mai mult. Lectorul rămâne cu sentimentul de eteritate, lipsă a corporalităţii.
Textul însă se salvează atunci când dezvoltă fraze cheie, de o frumuseţe stilistică incredibilă. Aceste fragmente devin figuri stilistice narative „ Un model absent. Un model uman care trăieşte în absenţa marelui model strecurându-se în ordinea adjectivelor şi a timpurilor verbale aplicate într-o literatură gândită ca regim de translaţie în ambele sensuri, între viaţă şi artă” (Un locuitor al oglinzii,129) sau „ Coline golaşe eliberate, cuprinse de umbră, secvenţe pământeşti ale trecerii…Totul neclintit. Nimic nu se schimbă. Poate tu, în tăcerea adunată în jurul tău ca o pulbere auriferă.” (Un locuitor al oglinzii,135)
Pentru fiecare tip de proză există un tip de lector. Nu o spunem noi, o spune Eco prin lectorul model, dorit de către autor. Marius Jucan doreşte un lector răbdător, deşi proza sa este postmodernă iar postmodernitatea presupune consum, mişcare, nelinişte. La fel ca personajele pe care ni le propune: scindate, golite intern, prin urmare, extrem de contemporane.
Invitatul acestui numar e scriitorul clujean Marius Jucan cu al său volum de nuvele „un locuitor al oglinzii”
Autoreverenţă Saturnică zgâriată pe Oglinda Timpului
Imprecaţii zodiacale în Marius Jucan, Un locuitor al Oglinzii, ed. Dacia, Cluj, 1994)
de Ormeny Francisc
 Photo by Ormeny Francisc |  Photo by Ormeny Francisc |
Au lecteur-ul lui Marius Jucan:
„Iată formula, ai ajuns o persoană verbală, te-ai acoperit cu vorbe, care, culmea, au sens! Frazele tale nu-ţi plac doar ţie, asta ar fi o mulţumitoare şi paşnică satisfacţie, dar descoperi cât de mult plac celorlalţi, care au înţeles că adevărurile tale, care au controlat într-adevăr cât de genuine ori cât de fabricate sunt?, pot fi împrumutate, jucate, dejucate la infinit, piese de schimb, proteze sufleteşti, gadgeturi pentru inteligenţe mediocre şi că, din moment ce experienţele tale au produs cuvinte, trebuie să producă experienţe!”(p.130)
Stejarul...21 Martie- echinoxul de primãvarã în zodiacul arboricol. Stejarul este un copac mare, fălos, puternic şi frumos, cu nişte rădăcini ce au în ele forţa tentaculelor caracatiţei descrise de Jules Verne în 20.000 de leghe sub mări. Stejarul se bucură de o sănătate trainică, ţeapănă - aproape taurină, emanând o virilitate mereu tânără, mereu proaspătă...niciodată otrăvită de parfumul greu de crini al oboselii. Ca semn zodiacal, „se bucură de mult noroc în viatã. Este o fire conservatoare, nemlãdioasã, adesea extrem de rigidă, tactul fiind o noţiune necunoscută pentru el. Prin statura sa impozantă ( nu neapărat din punct de vedere fizic, cât psihic), el nu cere ajutorul nimănui şi nu se sprijină niciodată pe ceilalţi. Are o inteligenţă clară, ordonată, dublată de o anume intuiţie[n.r. Stejarul, ori de câte ori are o idee groundbreaking îşi va mulţumi lui însuşi pentru acea revelaţie - „Îşi mulţumi pentru ideea excelentă”(p.183) într-o dementă autoveneraţie făcută într-o deja scăpată de sub control mizantropie frenetică de canibal sinistru-mezomorf]. Îi place să acţioneze, iar întreprinderile sale sunt duse de cele mai multe ori la bun sfârşit, datorită îndeosebi unei încăpăţânări inflexibile. Devine foarte iritabil când este contrazis, ori se retrage din dispute fără prea multe explicaţii. Natură independentă, ştie să-şi ocrotească interesele, după cum ştie să nu le încalce pe ale altora. Cu toate acestea nu este un altruist, suferinţa celorlalţi lăsându-l rece în genere; însă te poţi baza pe el dacă promite câte ceva. Are multi prieteni, căci e o companie plăcută şi o gazdã primitoare. Poate fi remarcat în diverse împrejurări prin curajul de care dă dovadă, ori prin orgoliul, cel mai adesea bine mascat.”( http://www.zodiace.ro/zodiac_arboricol/stejarul.html consultat la data de 24 iunie 2009 02:05 a.m.) Este omul dragostei la prima vedere, având ca trăsătură definitorie FORŢA.
Pherekides din Syros îndrăznea să compare pământul cu un stejar înaripat, care pluteşte prin văzduh cu aripile desfăcute şi pe care Zeus, după înfrângerea lui Cronos, îl învăluie într-o splendidă mantie de ceremonie pe care el a brodat, cu mâna lui, ţările, apa şi râurile. Filosofarea întunecat-alegorică inugurată de Pherekides din Syros (vechiul filosof grec vorbeşte de un stejar majestuos şi apocaliptic ce pare a avea forţa oceanului primordial de a gesta viaţă şi monştrii marini[rechini imenşi cât o insulă] care s-o celebreze într-un carnagiu baroc, fabulos, a cărui macră abundent revărsată[din sine şi jur împrejur peste sine - ca o poamă răscoaptă într-o toamnă bombastică] mai are reminescenţe şi în imaginarul apos de azi, tributar oceanului primordial şi monştrilor lui grandioşi de carne flască debordantă: „Ploaia atârna deasupra curţii spitalului, în draperii piezişe[n.r.picurând parcă din acest ocean primordial]. Cineva, pacient ori vizitator, uitase lângă poartă o pungă de nailon transparentă, plină cu roşii.Între foliile ude, lipite de asfalt ca nişte hematii uriaşe, strivite.” Jucan, op.cit., p.175 ) a surprins, încă de atunci, un adevăr universal intuit nu cu forţa inteligenţei ci cu forţa caracterului(„Inteligenţa ratează oricum”, ne zice Ulmeanu – „Caracterul nu” p.173): stejarul, ca copac cu o sută de braţe(un fel de hecatonheir [uriaşul cu o sută de braţe din mitologia grecească]), ridică din el însuşi spre cer forţa primordialităţii(ca un val apocaliptic al oceanului arhaic înalt de zgârie norii cu creata-i ) încercând să-şi transforme propria-i sevă într-un canal de comunicare între oceanul acvatic şi cel celest – şi astfel, prin această voinţă de a-şi împinge seva în nori, el ţine în ţâţâni, în echilibru, înaltul(pe care-l infuzează cu irizaţiile sale) şi adâncul(pe care-l ţine strâns între rădăcinele-i puternice ca tentaculele).
Însă voinţa de a da zgâria norii, de a da cu gheara peste aceşti „paianjeni pufoşi”(p.120)[până hăpt sus-sus de tot unde va descoperi „norii mici, pufoşi, croşetaţi din ace de gheaţă”p.211] e totodata şi pasiunea valului de a-şi lăsa braţul imens de apă să cadă nimicitor, din înalt, asupra pământului - de a nimici întru remodelare tot ce se află „dedesubt”, de a înghiţi, ca o umbră apocaliptică un peisaj viu...de parcă Saturn ar da târcoale Pământului dorind să-L fogociteze în amiba lui de gaz lichid.
Urme ale acestui spejar primodial răzbat, cu o forţă mută de apocalips placid, în proza lui Marius Jucan. Stejarul poate fi admirat în toată splendoarea lui în „candelabrul arborescent”(p.165)[n.r. Stejarul înaripat al lui Pherekides din Syros pluteşte prin văzduh, la el cum candelabrul pluteşte prin cameră]; sau simţit sub forma unei „plase uriaşe, lăsându-se peste noapte, crescând din pădure, un nor de sepie violet.”(p.165)
Coroana imensă a stejarului cosmic aruncă o umbră ubicuuă dar aerisită de mici găuri de lumină(deci crepusculară – „bobina uriaşă şi nevăzută a zilei” p.141...ne spune marius Jucan, încercând să conveargă ideea că, Pământul Organic, parcă pentru a se proteja de cantitatea crescândă de radiaţii solare s-a mai depărtat de Astru până a ajuns într-o zonă mai sigură, cu o zi mai scurtă, mai blândă şi mai sănătoasă - în care îşi poate păstra şi sedimenta vigoarea şi tinereţea[adică SEVA] la o temperatură şi o lumină mult neutralizate...un loc în care din radiaţia nucleară a soarelui a mai rămas doar „o amintire a zilei păstrată înapoia pleoapelor, o lamă de argint”p.209) peste sol; aduce o noapte calmantă, fertilă, peste ziua de vară suprasaturată şi fetidă ca o mlaştină statută(atât la nivel fizic cât şi metafizic-„mlaştina cotidiană în care se bălăceau porci ca sculptorul Visarion şi nuferi feminini ca pudica Graţiana” pp.183-184). Ea(coroana), pe lângă întunericul reconfortant cu care ne binecuvânteză, acţionează şi ca un strat de ozon; ca un filtru de radiaţii, împingând mereu aer proaspăt (revigorant ca aerul nopţii pe care o creează şi o întreţine perpetuu sub el) în plămânii hulpavi ca nişte plante carnivore ai coloniilor „vâsc” şi „muşchi” ce proliferează sub Stejar, depinzând direct de estetica lui subcutanată: „Ziua se scursese paşnic, departe[n.r. filtrată de coroana generoasă a copacului], lăsându-i gospodăria neatinsă, pătând doar suprafaţa obiectelor, coborând în straturi dense, maronii peste curte şi cîmp” (p.147)
În acesată zonă mirifică, răcoroasă, seva e de cea mai aleasă calitate, absorpţia ei făcându-se imperceptibil, prin spori psiho-somatici ce asigură o circulaţie completă şi un determinism în reţea între niveluri diferite de realitate: „zilele se aşează una în prelungirea celeilalte, un jgheab natural prin care trece proaspătă o sevă subtilă”(p.167) creând o ”umbră apoasă”(p.219) în care o nouă rasă de oameni, asolari, proaspeţi, întunecaţi şi aseptici, vor prospera în mod nobil.
În Locuitorul Oglinzii, Stajarul are diferite epifanii şi încarnări - toate epiosodice, toate spasmodice, toate, toate cu „expresii feminine înălţate de o speranţă, deprimate de melancolie”(p.118)...femei, melancolie...fusta diafană(deşi bătrână) a Anuşcăi are ceva din coroana stejarului şi din capacitatea acesteia de a genera aer proaspăt:”Fustele Anuşcăi fluturau în valuri lungi, înfoiate la fiecare proptire a genunchiului. Un berbec de aer pornea din poalele umflate, zvâcnea moale, înainta şi cădea cuo unduire simplă şi întreagă, ştergând cu marginile tivite coridorul într-un fâşâit continuu.”(p.128). Fâşâitul crepoanelor din fustele Anuşcăi e fâşâitul frunzelor din coroana stajarului(o umbelă la fel de protectivă[chiar cu valenţe de UTER aş zice] pentru locuitorii de sub ea pe cât de maternă e fusta bătrânei şi bunei servitoare) iar acest zgomot, aşa cum ne spune şi Marius Jucam e, de fapt, un „fâşâit epidermic” - doarece frunzele stejarului sunt pielea noastră care se descuamează, se vestejeşte şi se reînnoieşte perpetuu. Femeia astfel obiectivată în stejar, păstrează totuşi ceva şi din oceanul primordial(cu care a comparat anterior stejarul), din forţa maternă de seducţie şi de distrugere a acestuia: „Femeile aveau unda acvatică, sprinţară, a nudurilor lui Fragonard”(p.120). Stejarul şi oceanul îmbină frumuseţea(exprimată în puterea de seducţie) cu forţa împlântată nemilos şi împreună fuzionează într-un principiu al vieţii, al capacităţii de a gesta viaţă şi sănătate.
Asemeni oceanului(care îneacă continente pentru a face loc altora mai fragede şi mai revigorate), Stejarul iubeşte şi urăşte la prima vedere, crează din dragoste viscerală şi nimiceşte, „cu o anumită intuiţie” acolo unde instinctul îi spune, asemeni lui Nietzsche(„one mustpush what is collapsing”- „acelui ceva care stă să e prăbuşească trebuie să-i dai un brânci”), că o cangrenă bătrână trebuie extirpată pentru ca viaţă nouă şi tânără să poată creşte din humusul ei. Asemeni oceanului, Stejarul e o gazdă primitoare şi o companie plăcută(În prezenţa lui „amuzametul, cheful se înlănţuiesc în nevăzute vase comunicante” p. 126), liniştitoare şi motivantă, gata oricând să acţioneze pentru a crea spaţii şi vieţi fără a se lăsa măcar o clipă otrăvit/stricat/infestat de o milă infamă, ticăloasă şi îndreptată împotriva vieţii(pentru cei bolnavi, infestaţi de moarte şi care nu-i lasă nici pe cei sănătoşi să trăiască; care încearcă să tragă la fund cu ei în canalul colector[folosind plasa ticăloasă de păianjen a milei], într-un înec colectiv, orice dă semne că le-ar putea supravieţui...supravieţui în exces faţă de tot ceea ce au crezut ei că ar fi putut însemna vreodată).
Idele gândite de Stejar, acesta „nu le-a gândit cu nasul turtit de vitrină, cum fac alţii. Le-a stăpânit. Posesia pentru el e o mistică a trăirii.”(p.131) - Ghindarul fiind „posesiv şi tiranic ca un stăpân de turme valah”(p. 179). El va striga, asemeni lui Visarion „n-am studiat niciodată nimic în viaţa mea. I-am creat.”(p.158) - cu completarea de rigoare „a fi înseamnă, în primul rând a avea”(p.159)...un fel de cogito ergo sum dezpăduchit, adică dez-cartezianizat. Totuşi, posesiunea face întotdeauna parte dintr-un arsenal invaziv, ea fiind doar un efect secundar şi cu totul scontat al pasiunii stejarului pentru cucerire (luare în stăpânire şi dominaţie) - el „neiubindu-şi viaţa ca proprietate i ca posibilitate.”(p.168)
Partea întunecată a Stejarului şi a tot ce înseamnă el e că posibilitatea, invaziunea, dominaţia, proprietatea...toate acestea sunt permanent contrabalansate şi însoţite de umbra lor: FRICA - „curajul nu e decât cealaltă faţă a fricii, omul fiind atât de curajos fiindcă îi era încă atât de frică”(p.177). Însă despre ce frică e vorba aici? Despre frica dezgustătoarea unei entităţi firave(şi nevoită de această slăbiciune să fie rea) ce se teme pentru viaţa ei şi că va fi mâncată de vie? Nu. Este vorba despre frica unui suflet mărinimos, despre acel tip special de frică...anume, despre frica de a fi om care naşte dumnezei.
O forţă arhaică, primordială, imposibil de corupt, de infuzat cu ipocrizie, mereu fidelă ei înseşi, mereu prezentă şi pozitivă în dragoste şi în ură, frumoasă şi fascinantă (impregnează cu virilitate tot ce atinge cu mrejele-i crepusculare) chiar şi atunci când distruge. Stejarul – un tratat despre esenţa intimă a forţelor - în vorbe nitzscheene, o formă care se percepe şi se simte mereu pe sine ca un conţinut.
Depărtarea de esenţa Stejarului a însemnat degradare şi împuţirea omenirii.Uitarea acesti mari şi virile primordialităţi ne împinge în groapa de gunoi nucleară a Soarelui.
Pe de altă parte, depărtarea de Stejar, ipocrizia, infidelitatea faţă de natură, de cosmos şi de fluxurile lui de sevă şi de electroni, la nivel citadin a dat o pseudo-mască(ca pleonasm constitutiv) a nobleţii: snobismul.
Carpenul (4-13 iunie; 2-11 decembrie în zodiacul arboricol) este un copac oarecum asemănător şi prieten cu Stejarul însă, simbolizează deja o scădere în forţă, o dimiuare a energiei vitale şi o irosire a ei în fluşturatic, în oportunism în reverii defazate şi defocalizate(El îşi petrece de obicei timpul liber „descâlcind ghemul de intenţii şi enervându-se, alunecând între variante neînţelese şi posibilităţi niciodată încercate”p.203):
„Adesea foarte frumos[n.r. graţios, îngrijorat şi suav ca o felină tânără, el nu se poate urâţi decât într-un singur mod – „urâţindu-se din pricina urii” p. 222], mare şi cu o înfăţişare studiată, carpenul nu inspiră decât o emoţie rece prin imaginea uşor artificială pe care şi-o construieşte. El pune foarte mult accent pe felul cum arată, neglijând o cultivare a simţirilor mai profunde şi neavând cunoştinţă de faptul că o frumuseţe e cu atât mai autentică cu cât îşi are surse spirituale mai adânci. Simtul estetic este foarte dezvoltat la carpen şi în acelaşi timp foarte exclusiv, uneori în detrimentul său. Legat de aceasta, e demn de remarcat gustul sãu pronunţat pentru diplome, decoraţii, titluri de orice gen, blazoane[n.r. uneori şi sub formă de colecţii de obiecte vechi şi simandicoase]. O astfel de recunoaştere pare anume facută pentru el, în scopul încununării muncii sale neobişnuite de înfrumuseţare a propriei persoane, a cunoştinţelor şi a mediului în care trăieste, măgulindu-i totodată exclusivismul după criterii estetice („Viena a fost scuza lui metafizică”p. 125).
Inteligent şi idealist, îşi alege cu grijă metodele de lucru astfel încât ele să se încadreze pe deplin în tiparele tradiţionale. E speriat de tot ceea ce e nou şi nu va merge niciodată în avangarda vreunei mişcări. De altfel, în problemele de iniţiativă este extrem de nehotărât şi de temător[n.r. trăieşte perpetuu prudent, pe „linia dintre da şi nu” p.221] şi chiar dacă va lua o decizie o va regreta imediat după aceea. Deşi adesea superficial, este foarte credincios partenerului şi pune mare preţ pe reciprocitate. Dacă scopuri mai înalte reclamă acest lucru, atunci el îşi va jertfi iubirea pe altarul lor. „http://www.zodiace.ro/zodiac_arboricol/carpenul.html consultat la data de 24 iunie 2009 02:07 a.m.
Acesată ultimă frază(faptul că-şi jertfeşte iubirea de dragul moralei colective) arată poate cel mai bine esenţa carpenului:dincolo de faptul că are un foarte dezvoltat simţ estetic, el reprezintă o degradare faţă de Stejar printr-un handicap de pasiune, printr-o insuficienţă sentimentală venite parte din frică(slăbiciune, fragilitate), parte din snobism. Nefiind la fel de sigur pe el, carpenul e mai degraba precaut şi incapabil să acţioneze, să aducă acel şoc binecuvântat al creaţiei(big bang). Astfel, el se refugiază în estetic şi în convenţii sociale la care aderă, încercând să-şi mascheze şi să-şi compenseze nesiguranţa şi energia insuficientă care-i crează un deficit de forţă periculos.
Atunci când e „încolţit”, în mod oarecum ne-natural, îşi duce confruntarea folosind ca arme şi câmp de bătălie tot culorile convenţionalismului social (noţiunile acceptate de „bun simţ”, „bun gust”, „cuviincios”, „decent”), preferând o abordare agresivă dar la un nivel foarte elitist, foarte studiat şi care încearcă să valorifice nuanţele cele mai fine şi exegete ale afectării manieriste şi să-şi schiţeze acolo victoria estetizată. În asemenea momente, el va „râde circumstanţial”(p.226), ”surâsul [...] strâmb, ca o sârmă deznodată păstrând un fel de demnitate jignită” (p.219)
Ce face de fapt aici Carpenul e următorul lucru: Prin transparenţe, el „caută să ghicească urma degetului lui Dumnezeu”(p.195)
Proza lui Marius Jucan surprinde foarte bine punctat acesată uitare de către omenire a forţei trainice, autentice a primordialităţii(Stejarul) în detrimentul unui „À La Légère” citadin fluşturatic, superficial, în esenţă snob şi insuficient de puternic penru face fapte măreţe(esteticul, oricât de acutizat şi ramificat în capilarii nebănuite ar fi el, nu poate compensa forţa autentică[generozitatea adevărată]):
„Grădina se termina într-o spărtură îngustă. Un gard de nuiele, lăstărite, împânzite de tufe arboroase, încercuite sus de firele cenuşii, groase de carpen. Un loc pe unde se furişau hoţii, ori vagabonzii. Un orificiu fumegos prin care ziua scădea, lăsând în mijloc, un mic spot negru, umbra unui obiect ce nu există.”(p.135)
Deschizând poarta degradării, slăbiciunii, a sărăciei, carpenul, oricât de delicat şi suav-studiat ar fi el, aduce încet dar sigur, în absenţa stejarului, DECĂDEREA: hoţie(doar cel slab şi incapabil să cucerească şi să ia e ise cuvine în virtutea proprie-i forţe-ajunge să fie nevoit să fure mişleşte), alienare, inadaptare(vagabondaj).
 Photo by Ormeny Francisc |  Photo by Ormeny Francisc |
Ulmul în schimb, apare ca o combinaţie stranie a Stejarului cu Carpenul: are frumuseţea, înălţimea şi statura impozantă a Stejarului (magnetizează toţi porii spre el, neputând trece neobservat), e natural, nepăsător la mode dar predispus la delăsare(şi aici se vede Carpenul). Snobismul însă i se manifestă în tendinţa spre o filosofie moralistă, mereu nemulţumită, mereu îmbufnată în pufăituri nervoase, morocănoase şi exasperate(„un bufnet de focă deranjată” p. 124) în colecţionartea şi fetişizarea maniacală a obiectelor, a detaliilor, a subînţelesurilor.
Descrierea FETIŞIZĂRII OBIECTELOR DE CĂTRE UN RAC/ULM MIZANTROP(care cautăîn ele exact acei prieteni tăcuţio şi fidfeli de care are în taină nevoie...care sunt capabili să-i respecte intimitatea întunecat-delicată, selenic torturată întru o plăcere ce are ceva tainic pervers în ea) abundă în Locuitorul Oglinzii:
- „Colecţii vechi de ziare, bricege, monede. Cutii cu cartuşe şi prezervative, cămăşi de oţel şi de cauciuc mătăsos”(p. 146)
- „Colecţiile de crustacee, fluturi şi fotografii de prostituate, purtând toate amprenta vremurilor lui Sylvester”(p.182)
Explicaţia pentru pentru acest tip de refugiu crepuscular, e furnizată de Racul din Marius Jucan prin invocarea existenţei, pe alt nivel de realitate, probabil, a unui alfabet şi a unei comunicări ce persistă în paralel cu cea verbalizată sau ortografiată (curentă) şi pe care aceasta o infuzează larvar(ca o lavă foarte densă de crom greu topit) , din umbră, din subconştient - aşa cum gândacul lui Kafka scoate un cap curios şi simpatic direct în proza autorului praghez, privind cu o buimăcie simpatică lumea în care s-a trezit din greşeală, deoarece a încurcat un pic „etajele”(din cauză că a fost neatent, distrat, visător şi timid boem în intimitatea lui fragilă atunci când îşi căuta tacticos şi puţin distrat, cu grijă sfioasă să nu deranjeze pe nimieni, drumul prin coridorul irizat - crepuscular, de sub coroana stejarului lui Pherekides):
„Există o relaţie subtilă a corpului cu obiectele pe care le împărţeau, le treceau zilnic de la unul la altul, le mângâiau, le refuzau, le reprimeau; mai ales cărţile, ca şi cum din propria-i căldură, nesăţioasă să existe pentru sine, toate acestea luau câte puţin hrănindu-se, lustruindu-se[...]un alfabet secret, compus din obiecte, aceleaşi obiecte zilnic folosite, devenite limbaj. O cheie ruptă, un basc cârpit, un peşte de sticlă, colaje, reviste vechi.”(p. 128)
Mai departe(în aceeaşi ordine de idei) în virtutea şi în orizontul acestei fascinaţii vis-à-vis de obiectitate( ca să vorbim puţin şi în termenii lui Schopenhauer şi a vis-à-vis-ului...adică a visului care trage la alt vis), Racul/Ulmul va contempla fascinat cum „piciorul de sticlă al paharului se atinge de marginea tăvii” cauzând un „clinchet greu, de rnic bătrânesc”(p.144) în încăpere
În prelungirea momentului, şi a clinchetului greu făcut de pahar, Ulmul va ascultala, la fel de fascinat, „Zgomotul lin al pendulei, picurând adânc în centrul clădirii, împrăştiind parcă radiar bătăile singuratice ale orei”(p.146)
Marius Jucan are, aşa cu putem vedea, meritul de a fi venit cu o viziune potrivit căreia orice clipă este o celulă vie, divizibilă şi permeabilă. Astfel, prin diviziune, orice clipă are datoria de a-şi construi întâi temeiuri – care să-i suţină apoi pasul greoi. De aceea, „ascultând discurile preferate ale lui Ulmeanu”, personajele lui Marius Jucan vor avea revelaţia unor „surprize murind sonor în nemişcarea pădurii”(p.146)
În cadrul acestui psihotic determinism în reţea, fetişizarea obiectelor duce, inevitabil, înspre fetişizarea segmentelor temporale petrecute în compania obiectelor respective, cu colecţiile lor de impresii, despinse de „demonul analogiei”(p.200), direct din colecţiile de obiecte(ca irizaţii metafizice ale acestor entităţi fizice):”se despărţea de ziua ce trecuse cuun suspin uşor, proptindu-l între ei ca un titirez”(p. 149)
Să ne amintim puţin, de pe vremea când eram copii, bucuria nespusă pe care o încercam atunci când un titirez îşi desfăcea sub ochii noştri fascinaţi fustele de culori şi nuanţe; volutele-i voluptuoase; şi vidul angoasant în care cădeam brusc(fără nici o explicaţie), atunci când jucăria în formă de con şi cu vârf ascuţit, cădea, murind încet dar sigur, din răsuceala nerăbdătoare şi şugubeaţăcu care o aţâţasem noi cu atâta plăcere.
Titirezul, dacă stăm acum puţin să ne gândim, era, în definitiv, un execelent exerciţiu în acomodarea neofitului cu moartea, cu ideea pierderii şia stingerii…”Un titirez în continuă mişcare” ar fi trebuit aşadar Marius Jucan să menţioneze.
Ulmul o apariţie fioroasă de stejar, dar o sănătate fragilă de carpen. În zodiacul european, are ca zodie echivalentă Racul(Bizareria Racului: „apariţia lui fioroasă şi extraordinara lui vulnerabilitate.” P.137).
Ciudat sau nu, în proza lui Marius Jucan, pe personajul principal îl cheamă Ulmeanu iar acesta trăieşte în orizontul scânteiat greu, confuz, din trecut, de descoperirea de către un cercetător bizar şi extravagant a unei specii ciudate de rac - racul de fântână.
Fascinaţia pe care personajul Ulmeanu o are atunci când îşi contemplă analogul crustaceu e demnă de Metamorfoza lui Kafka şi de psihoza paranormală legată de gândacul de acolo(care de fapt e tot un rac, venind direct din semnul zodiacal al lui Kafka[rac de 3 iulie], la fel cum racul lui Marius Jucan vine direct din semnul zodiacal al autorului nuvelei pe care o analizăm aici):
„Ulmeanu îşi căută ochelarii, începu să citească cu vocea uşoară, limpezită de o siguranţă formală, aproape un semn de cochetărie; mâinile îi tremurau puţin. Îşi mască nervozitatea aducând volumul vechi mai aproape de faţa nemişcată, ridicată ca într-o efigie, deasupra paginei învechite.
- ‘Public de pe acum desenele şi descrierea unui crustaceu de fântână, pe care-l numesc Bathynella Natans, în ciuda faptului că nu pot trage decât concluzii foarte incomplete asupra organizării şi poziţiei sale sistematice. Întâlnire mea cu Bathynella Natans s-a produs de abia când cercetările asupra apelor de fântână din Praga se încheiaseră, când am găsit într-un vas cu apă din fântâna de pe strada Carmelţilor nr.528, doi crustacei înotători, minusculi, la studiul cărora n-am putut porni însă de îndată.[...]
Ulmeanu puse cartea întredeschisă pe genunchi şi îşi scoase ochelarii încet, apăsându-şi pleoapele închisepeste ochii tresărind neliniştiţi. Apoi se ridică şi aduse în încăpere un aspectomat; un diapozitiv, primul din trenul încărcat, apăru proiectat pe peretele gol într-o pânză de umbră vineţie. Cu bruscheţea neaşteptată a unei ţâşniri la suprafaţă, spărgând liniştea unui cerc netulburat de fântână, răcuşorul. Graţios în toate detaliile, îl văzu înotând cu burta în sus, mişcându-şi ritmic multiplele sale apendice, alungite şi fine, înaintând fără grabă, împărţit în segmente, având picioare pentru fiecare segment, iar la baza fiecărui picior, o branhie lunguiaţă şi ovală. Micili plăcuţe cu spini aflate între cele două ramuri stăteau pleoştite, nişte mustăţi petrecute radiar semănând cu fireturile uneibomboane aruncate în apă, recuperată prea târziu, când deja apa trecuse prin înveliş şi conţinut, topind zahărul, destrămând hârtia şi subţiind crema; o broşă veche, coclită, a cărei părţi neatinse luceau ademenitor. Alt diapozitiv. Apoi altul. Răcuşorul înfăşurat într-o fâşie de apă străvezie, transparentă, o rolă lichidă în care, ca un miez tare, metalic, se înşuruba între cer şi apă cu antenele lui fragile, chiar în clipa fotografierii în aliajul instabil, al unirii celor două elemente.Răcuşorul cobora apoi, strat cu strat, în străfundurile fântânii. Din ce în ce mai mic, un mosor metalic ţinând un caer fosforescent de lumină subacvatică; odată cu diminuarea dimensiunii, întunericul dinăuntru se mărea în turburenţa apei. Plutea încă vizibil aplatizat, învârtindu-se lent în poziţiile cele mai surpărinzătoare, manevrate de cercetător cu delicateţea şi interesul rece cu care ar fi întors pe toate feţele o bijuterie de care nu dorea să se despartă.
- Minunat secol.
- Secolul nouăsprezece. Secolul surprizelor, murmură.” (pp135-136)
Gândacul kafkian, spre deosebire de racul lui Marius Jucan, îşi face o apariţie brutală(nu în sensul de agresivă ci cu conotaţia de greoaie şi neîndemânatică, de clumsy...care de altfel, cu mărul împlântat în carne, sfârşeşte prin a stârni mila - o apariţie fioroasă dar inofensivă ce a speriat o familie cam isterică) în realitate, părând un pasager buimac, greoi, căzut din pat în timp ce dormea - jos peste marginea patului său zodiacal-procustian, asemeni unei comete neîndemânatice - direct pe un alt nivel de realitate(printr-o dereglare raraisimă a maşinăriei ce ţine spaţiul şi fâşiile temporale în ţâţâni) – în corpul echivalentului său uman.
E o chestie pur fizică în sensul că, atât Gregor Samsa cât şi Gândacul, nu se urăsc şi nici nu se iubesc dar vor pur şi simplu să scape unul de celălalt, astfel încât să se poată fiecare întoarce la rutina normală şi liniştitoare a existenţei lui de zi cu zi (fiecare pe nivelul lui de realitate şi în lumea sa proprie, cu grijile sau nepăsările ei caracteristice)
În schimb, în ceea ce-l priveşte pe Ulmeanu a lui Marius Jucan, Racul nu mai intră în corp (ca la Gregor Samsa ) ci-şi mişcă meandrele monstruoase(deşi practic inofensive) apele jilave ale sufletului. Rămâne captive în aceste ape le lui Ulmeanu şi nu mai poate pleca la el „acasă” şi trebuie să vină moartea ca să rezolve „încurcătura”, deoarece numai moartea, aşa cum zicea Jean Cocteau, numai “Moartea desparte complet apele noastre grele de apele noastre uşoare” ( Jean Cocteau – Opium Jurnalul unei dezintoxicări, Editura Art, traducerea Luminiţa Brăileanu, Bucureşti 2007
p.87)
Să încercăm să citim situaţia într-o cheie heideggeriană: să asociem Omul Dasein-ului şi Gândacul-Racul Sein-ului.Penru că, la urma urmei, SEMNUL ZODIACAL AL OMULUI E, DE FAPT, FIINŢA LUI.
Atât la Marius Jucan cât şi a lui Kafka, avem de-a face cu o intruiziune butală, apocaliptică(cel puţin la nivelul fizic al apariţiei propriu-zise) a semnului zodiacal de pe nivelul lui de realitate în nivelul nostru de realitate...ca un monstru ce-şi bagă un cap curios pe după perdea, ca să vadă ce se petrece dincolo de cortină.
La Marius Jucan, acesată intruziune bombată, oarecum tâmpă în masivitatea ei, e lizibilă în cadrul altor obiecte din Welt:
- „clădirea masivă apăru încet, ieşind ca un Zeppelin dintr-un hangar”(p.117)
- „Cerul se făcea într-un tobogan cenuşiu, colţul cabanei se afunda în pădure ca un bot de vapor scufundat”(p.208)
Vaporul şi zeppelinul scot capul buimaci, curioşi pentru că uşor contrariat şi de aceea puţini comici, ca nişte mari, greoi şi neîndemânatici monştrii(gândaci kafkieni) treziţi în nivelul nostru de realitate ca un călător într-o gară în care a ajuns din greşeală(şi care se întreabă acum, binevoitor-boem totuşi, unde se află...).
 Photo by Ormeny Francisc |  Photo by Ormeny Francisc |
În Fiinţă şi Timp de Heidegger, Dasein-ul(omul) hărţuieşte Seinu-ul(Fiinţa), încercând să o prindă, să o posede. Faptul că nu reuşeşte niciodată, că totul rămâne la nivelul unei tachinări reciproce, a unui teasing, a unui joc de-a prinselea copilăros şi drăgăstos – este cel carre asigură însuşi frumuseţea vieţii noastre: pentru că dacă Dasein-ul ar captura Sein-ul, altfel spus, dacă Omul şi-ar atiunge Fiinţa, atunci totul s-ar sfârşi, nu ar mai exista loc pentru indeterminism, pentru mişcare, petnru evoluţie de orice fel sau în orişice direcţie. Ar fi o perfecţiune apocaliptică, suocant compactă fără vid. Vidul, fie el şi existenţial(alias „gol sufletesc”), e singurul capabil să asigure „mişcarea”/mişcarea:
„Dar punctul de pornire al lui Democrit stă în faptul că el crede în realitatea mişcării, pentru că gândirea e mişcare. E punctul său de atac: mişcarea există, căci eu gândesc şi gândirea are realitate. Dar dacă există mişcare, trebuie să existe un spaţiu vid, ceea ce îneamnă că non-fiinţa este la fel de reală ca şi fiinţa. Dacă spaţiul ar fi cu totul plin, nu ar putea exista mişcare în el.”(Nietzsche, Naşterea Filosofiei, p.116)
E clar că Sein-ul inhabitează un alt nivel de realitate decât Dasein-ul şi că, atunci când ele(nivelele) se ating, episoadele sunt pe cât de epifanice(deşi uneori pot deveni infricoşătoare - de exemplu apariţia gâdacului kafkian ce a alunecat din nivelul lui în nivelul nostru) pe atâzt de scurte pentru că, dacă ar dura o secundă mai mult, Dasein-ul ar ucide prin atingerea-i de acid coroziv Sein-ul.
Dasein-ul e un etern căutăor al Sein-ului, un etern îndrăgostit de Sein, pe care Sein îl vânează şi îl cauă după toate uşile, în toate găurile de şarpe şi de cui(„de ce te-ai afundat anii ăştia într-o gaură de cui?” p. 122 - îşi interoghează un Dasein [personaj jucanian] Sein-ul[propria-i Fiinţă, obiectivată, ce-i drept, în prietenu-i cel mai bun{vom reveni mai jos asupra subiectului metabolizării unul în celălalt a personajelor acestei nuvele} care-i e şi maestru{Radu pe Ulmeanu}]), tot aşa cum omul aleargă, în sufletul lui, toată viaţa, după semnulsău zodiacal, încercând să-l „prindă” într-o faptă măreaţă sau alta...
În schimb, la Jucan şi la Kafka avem de-a face cu o rocadă apocaliptică şi antiexistenţialistă - în sensl că, acum, rolul vânat-vânător s-a schimbat; acum Fiinţa a pornit la vânătoarea Omului; acum Dasein-ul(Ulmeanu, Gregor Samsa) e hăituit, agresat şi violat în esenţa lui cea mai intimă de Sein(un Sein inserat la nivel molecular, ca un virus, în trupul, mintea şi sufletul lor şi care-i atacă de acolo în mod cangrenant).
Îl conduce pe om înspre moarte. Atât Ulmeanu cât şi Gregor Samsa mor deoarece au virusulacesta al gândacului/racului în ei; „au rac”; „au cancer”. Sunt oameni infestaţi. Sunt purtători de Sein(de „rac”):
„Racul m-a urmărit cu desenul său, o emblemă încifrată, bizară; apariţia lui fioroasă şi extraordinara lui vulnerabilitate. Contradicţia, slăbiciunea lui şi supravieţuirea îndărătnică...Călătoria în timp şi locaşul tainic în care zăcea, fidel, unei singure ascunzători...o certitudine mereu ameninţată.
Ulmeanu îşi încleştă palmele mari[n.r. ca nişte cleşti de rac], surâzând sec. Puţin tulburat de avântul care-l purta ingenuu. Nesigur, deocamdată. Entuziasmul se stinse aşa cum se aprinses, o gamă de semitonuri sumbre.”(p. 137)
Ulmeanu...o arhitectură ce se vrea ideal-călduţă(ca un ceai la o temperatură ideală, puţin peste temperatura camerei, numai bine cât să încălzească spiritul şi să-l incite la relaxare şi introspecţii vaporoase ) dar care ascunde în ea un monstru mai urât ca mâlul reavăn din cel mai mocirlos suflet...de unde de altfel şi vine acest rac apocaliptic. Asemeni racului, acesta e o apariţie fioroasă, de vampir de operă, dar care însăîşi foloseşte Castelul ca pe o întunecată lojă franc-masonică secretă, pentru a se putea ascunde...mereu fidel în mod patetic aceleiaşi ascunzători pe care tinde s-o fetişizeze până la a o investi cu miasme uterine:
„Ulmeanu se lăsa cu toată greutatea în gard, nu se grăbea niciunde, aştepta nişte ‘lucruri de la ţară’, de la Castel, dar nu era sigur că vor veni cu autobuzul care tocmai intrase.”(p.216)
Acesată frază, în care Marius Jucan scrie „Castel” cu „C” mare e cea mai tare trimitere la romanul similar al lui Kafka cu ai săi pasageri care numai ajung niciodată nici de la Castel în Oraş, nici din Oraş în Castel.
Despre Ulmeanu se poate spune ceeea ce Nietzsche spunea despe Heraclit din Efes:
”Asemenea oameni trăiesc într-un solar propriu; acolo se cuvine să fie căutaţi.” Solar şi nu soare. Nietzesche, involuntar, devine un fel de Jules Verne, anticipând măşinăria de imitat/exersat, într-o demenţă şi o iresponsabilitate consumeristă, la nivel micrososmic, efectul cancerigen solar...deşi el, aici nu foloseşte un substantiv, ci un adjectiv („solar” ca adjectiv) ce vroia să descrie un majeastuos aproape angoasant, în sensul de ermetizat de/în propria-i hiperbolă. Oricum, filosoful din Weimar a surprins un aspecte care serveşte foarte bine/precis scopul demonstraţiei noastrede aici: Heraclit, asemeni Racului îşi vrea un soare al lui personal, un soare intim, nocturn dacă se poate{care să ilumineze peste noapte şi cumva din interior şi în interiorul grotei în care se scunde el în mod personal afectuos}. Racul al cărei planetă e Luna; Racul zis şi Cancer, Soarele iradiind oamenii cu ultravioletele lui nucleare în Cancer...Racul-fiinţa care se teme şise acunde de Cancer...Racul - Cancerul{cu „C” mare} care se ascunde de cancer{cu „c” mic}...altfel spus, esenţa cancerului nu e cancerigenă, e doar interiorizată într-un mod abraziv, adânc carnal, familiar-cald şi dulce pervers...Seninătatea în marasm, tiranic de augustă(Stejarul, Stăpânul de turme Valah) dar terorizată tainic, în ruşinos secret şi în cangrena-i cea mai incestuoasă, de spaima perversă de a fi şi frumuseţea chirurgicală unei proze ce vorbeşte elegant-ocolit despre diabolic(„mai târziu, în sala de disecţii văzuse părţi ale corpului uman de acea culoare respingătoare, o făcu să plângă brusc”p. 179) trebuie înţelelese, aşa cum ne arăta Nietzsche, ca fenomen ce se manifestă ca opusul unui fenomen optic bine cunoscut. „Dacă, după ce am încercat să privim drept în soare, întoarcem capul, orbiţi, ne apar în faţa ochilor pete pestriţe şi întunecate, ca un fel de apărare a văzului, invers, acele apariţii luminoase ale eroilor lui Sofocle, pe scurt, masca apollinică, sunt consecinţele necesare ale uni priviri aruncate în sânul înfricoşător al naturii şi pot fi asemănate cu nişte pete luminoase, menite să tămăduiască privirea rănită de înspăimântătoarea negură.”(Nietzsche, Naşterea tragediei, în volumul De la Apollo la Faust, Bucureşti, Editura Meridiane, 1978, p. 216)
Prin urmare, Cancerul nu e cancer. Tot ceea ce s-a uitat în soare(căutând frumuseţea şi înalţaea acolo) în loc să se uite mai întâi în el însuşi, tot ceea ce s-a uitat pe sine şi ajuns să iradieze materie arzândă cu demenţa soarelui, tot cea ce a devenit exterior e cancer. Desigur, Baudrillard vorbeşte aici din mine şi al său senzaţional test al adevărului: seducţia care vine din exterior e seducţia simulacrului (soarele fiind în cazul nostru simulacrul Cancerului), seducţia simulacrului e seducţia morţii, a consumului care de fapt te consumă. Racul, refugiindu-se în lumea lui, refuză cu nobilă, discretă şi şarmantă mizantropie acest consum şi deaceea, el îşi are propria lui viaţă - crepusculară, infernal-magmatică şi greu-cărnoasă...monstruoasă câteodată, dar sănătoasă şi mereu fidelă ei înseşi prin ea însăşi.
Să revenim puţin la Ulmeanu şi la comparaţia pe care am făcut-o între el şi Heraclit din Efes:
”Asemenea oameni trăiesc într-un solar propriu; acolo se cuvine să fie căutaţi.(...)Fiecare efort spre cunoaştere pare, prin însăşi natura lui, să fie veşnic nesatisfăcut şi nesatisfăcător(...)De la el nu izvorăşte nici un simţământ puternic al impulsurilor milei, nici o dorinţă de a voi să-i ajute, să-i vindece, şi să-i salveze pe semeni. Este o stea lipsită de atmosferă. Ochiul său, pâlpâitor îndreptat spre lăuntru,priveşte mort şi îngheţat, parcă părelnic doar, spre afară. Jur împrejurul lui, nemijlocit spărgându-se de zidurile foretăreţei mândriei sale, izbesc valurile amăgirii şi ale absurdităţi; el îşi întoarce cu silă faţa de la ele.”( Friedrich Nietzsche, Naşterea Filosofiei, Ed. Dacia, Cluj 1992, traducere de Mircea Ivănescu p. 56)
Odată ajunşi aici, cred că putem spune despre Ulmeanu că are ceva din Dorian Gray în el. La fel ca şi Dorian Gray, Ulmeanu era şi elun personaj dintr-un tablou: „Era un personaj. Un ecou la care Radu nu avea acces. Nu putea decât să-l accepte, să-l refuze, să-l vegheze.”(p.182) E omul despărţirilor... :
- „-Ha-ha, râse Iolanda(...)E stilul lui, îl recunosc. Bieţii oameni. Nu-şi dau seama, e un fanfaron. După ce îşi sfârşeşte rolul de agent provocator al destinului, te lasă baltă, plecând, luându-ţi ultima suflare. Repetă mereu, un singur act: despărţirea.”(p.184)
- „Ulmeanu mirosea, cu instinctul său fin, ceasul plecărilor. Îi cerceta înduioşat, încercând să guste, fără să înţeleagă deloc glumele triviale care începuseră să curgă, făcând tristeţea palpabilă.Era limpede că nu se vor mai vedea cu toţii împreună(...)PETRECEREA de adio”(p.184)
Sinistrul episod al despărţirii de servitoarea de care a profitat sexual: „Mi-am amintit expresia tâmpă a servitoarei mele în momentul premergător despărţirilor noastre, când urcam colina şi ea suspina, ce frumos!”(p.190) , are ceva din „a murit exact la timp” al lui Dorian Gray(replică pe care personajul lui Wilde o dă la moarteacriţei care l-a idolatrizat şi care s-a sinucis din cauza lui)
Photo by Ormeny Francisc
Ca şi în cazul lui Dorian Gray, a unui artist care le are pe toate...de vină pentru toată nebunia de aici pare a fi saţietatea, pentru că, aşa cum au observat şi vechii greci, „Saţietatea naşte crima(Hybris)” :
„-Pentru micile mele crime! Toastă Iolanda[...]
-Pentru ocaziile în care i-am sacrificat pe alţii în locul nostru! Îi propuse Radu”(p.181)[n.r. de fapt aici vorbeşte Ulmeanu din Radu]
Nietzsche a fost singurul care a făcut această traducere a termenului Hybris prin „crimă”. El nu traduce acest hybris prin greşeală sau prin vinovăţie, aşa cu se întâmplă în mod normal, ci de-a dreptul prin „crimă”.
Fericirea dar şi tragedia, în acest context, devin asemeni unor comete, al căror drum nu poate fi calculat şi din cauza aceasta simpla perspectivă a acestora stârneşte spaimă şi chiar disperare metafizică.
Obiectivarea acestor sentimente confuze poartă un singur nume: „presimţirea”: „UN RĂU CARE NU MERITA ÎNCĂ SĂ FIE NUMIT, O STARE DE LUCIDITATE COROZIVĂ CĂREIA ÎI LIPSEAU MIJLOACELE DE A CORECTA ÎNTR-ADEVĂR CEVA” (p.154)
De exemplu, presimţirea acesata îi roade gleznele lui Radu şi-l pune să urce iarşi iar la Castel...îi roade gleznele aşa cum cadavrul roase gleznele groparului(George Birch) lui Lovecraft din In the Vault.
În tot acest timp, cât el urva la castel, Stejarul îl priveşte obsesiv, Înfricoşător, surd şi vorace ca un cutremur de pământ.
De ce?....Pentru că, „trăim totuşi un ceas, în care omul începe să înţeleagă deodată că şi el are o sensibilitate de acelaşi fel ca cea pe care o admră la plante, care se întorc şi se caţără şi în cele dinurmă răzbesc la lumină şi ajung să stăpânească puţin din împărăţia asta a pământului, şi astel îşi creează pentru ele însele partea lor de bucurie într-un sol neospitalier.”(Nietzsche, Naşterea Tragediei, p.104)
Seva, câteodată, se întâmplă să miroase a cerneală „când îi desfăcea capacul, cerneala mirosea puternic, aţâţător, incitându-l ca o doză de otraă vie(p. 128)”, alteori a feromoni(„În încăpere plutea morosul excitant al transpiraţiei or, vertijul senzual al mişcării care le unise trupurile, mutând o dată cu gesturile sacadate, parte din trăirea unuia în celălalt trecând timp, ca printr-o osmoză lentă, într-un circuit care îi lega definitiv.”p.178), alteori a sânge proaspăt – „Ulmeanu, ghemuit în vană. Zmbetul crispat, pumnii strânşi, pleoapele învineţite. Mirosul sângelui adunase un roi de muşte care intrau şi ieşeau bâzâind îngrpzitor din tăietura gâtului”(p.227)
Şi, până la urmă, iar şi iar acea dreptate atotstăpânitoare şi demonic atotprezentă(moartea „binemeritată” a lui Dorian Gray şi cea a lui Ulmeanu...binemeritată pentru răul pe care l-au făcut celor din jurul lor, în special femeilor care s-au ofilit în vaza lor ticăloasă)...acel Dumnezeu infernal de care ne vorbeşte Contele de Lautréamont[alias Isidore Lucien Ducasse] în Cânturile lui Maldoror: „ Îmi ridicai încet ochii spleenetici, cercănaţi de un mare cerc vineţiu, înspre concavitatea firmamentului, şi cutezai a pătrunde, eu, atât de tânăr, tainele cerului! Negăsind ceea ce căutam, îmi ridicai pleoapa înfricoşată mai sus încă, până când să zăresc un tron, alcătuit din scârnă omenească şi aur, pe care trona cu trufie tâmpă, cu trupul înfăşurat într-un giulgiu cel care se intitulează el însuşi Ziditorul! Îinea în mână trunchiul putrezit al unui om mort şi-l ducea, rând pe rând, de la ochi la nas, şi de la nas la gură, se poate bănui ce făcea(...)îşi vedea mai departe de cumplitul lui ospăţ, mişcându-şi falca în jos, care îi mişca barba plină de creieri. O, cetitorule, acest din urmă amănunt nu face să-ţi lase gura apă? N mănâncă oricine asemenea creier, atât de bun, atât de proaspăt. ”( Lautréamont, Cânturile lui Maldoror, traducerea de Taşcu Gheorghiu, Ed. Univers, 1976 pp.63-64)
Sau poate, toată descrierea de mai sus e doar o frică, o sperietură de „fată mare”...Poate e doar faptul că cititorul acetei nuvele a descoperit un instrument superb pe care nu l-a înţeles însă bine, şi de aceea s-a grăbit să-l numească demonic...la fel cum familia lui Gregor Samsa s-a grăbit să arunce cu mărul criminal în gândac; la fel cum unii oameni se sperie de rac (confundându-l, probabil cu un scorpion ceva...); la fel cum Ulmeanu si Dorian Gray s-au grăbit să se sinucidă.
De aceea poate, cartea conţine şi o excelentă meditaţie despre condiţia artistului şi în general a omului ca artist (ca făcut după chipul şi asemănarea Lui).
Când Omul este redus la sine însuşi, nu poate efectiv suporta această reducţie fenomenologică, acestă tăiere a mâinilor şi a picioarelor metafizice, motive pentru care, cu prima ocazie, se va sinucide...într-un fel sau altul.
De aici motivul obsesiv al prafului în opera lui Marius Jucan („Urc dealul la biserică, deschid uşa veche şi strâmbă, găsind de fiecare dată aceleaşi câteva elemente. Lemnul, pânza, metalul. Şi peste tot, praful, ca un duh materializat. Îmi place să-l şterg, să-l ating, să-l pipăi, să-i simt granulaţia. Se desface uşor, în boabe mici, uscate, o sămânţă necunoscută. Când îl şterg de pe obiectele sfintei, înaintea slujbei divine, părăsesc lanţul cauzalităţii inferioare, cuşca cotidiană a întrebărilor, gândesc, caut ceva nobilşi frumos.” Nuvela Darul, p.40 ); al aparenţelor şi rămăşiţelor care rătăcesc prin minţile omeneşti, a vieţii umane comparabile în micimea ei cu praful de pe o planetă îndepărtată.
Rămăţiţele, scamele, cioburile, aşchiile au o putere mai mare decât puterea adevărului şi decid soarta celor care trec prin zona lor.
Photo by Ormeny Francisc
Au echivalent în viaţa sufletească în tot atâtea suspine, răbufniri superstiţioase, tresăriri întunecate ale minţii...dacă nu cumva situaţia stă exact invers: aceste scame şi cioburi fiind obiectivările din lumea materială a acestor sentimente prescurtate, ricanate-n spuză şi în zgură de meteorit, de Diavol însuşi:
- „Lumina era rece, nisip cernut peste oglinzi”(p.145)
- „Ieţi afară în lumina scăzută, coborând în cenuşa zilei pe care vântul o aduna de pretutindeni”(p.214)
- „Sus, descoperea norii mici, pufoşi, croşetaţi din ace de gheaţă şi îi însoţea cu privirea cum se desprind pulverizându-se ca nişte mingi de tenis lovite spre infinit.”(p. 211)
- ”Începu să plouă din senin, spreiul fin al picurilor reci îngreuna sprânau sprâncenele unite”(p.171)
- „Ningea încet şi privea fulgii cum despart ca nişte virgule, între afirmaţiile persoanei.”(p.209)
- „am văzut căzând fulgi de zăpadă şi am crezut că sunt porumbei”(p.201)
- „Citea alb pe alb fiecare semn găsit în timp ce înainta, cruste vechi şi tari, mici chingi ascuţite pe care piciorul aluneca, îmbiat să cadă, tumuli sidefii ce îl înecau cu boarea asfixiantă de ger pulverizat, poduri subţiri crăpând sub pas cu un susur cristalin”(p.206)
- „Găsise o parcelă, propice cultivării, în solurile saturate de azot, fosfor, plumb; ieşiseră câteva tije de floarea soarelui pe care le cerceta zilnic, notând minuţios cum mureau câte puţin în fiecare zi. Aveau flori violacee, aţoase, îşi pierdeau seminţele, se înălţau ca nişte pecingini ce se destrămau la prima atingere. Un cercetător din capitală îi scrisese că praful obţinut avea efecte purgative excepţionale..”(p.216)
- „câte idei avea omul ăsta, exclamă el cu o frustrare amară; le împrăştie ca o păpădie ambulantă”(p.183)
- „Îi arăta spinul alburiu, deja copt în carnea lui şi el îl arunca în gura sobei”(p. 150)
- „privind limbile lichide ale ploii deşirând cortinele suprapuse ale norilor”(p.178)
- „Aţipise, dorind micul eveniment marital. Acum se odihnea în făina dorinţei”(p.155)
- „Visarion îşi turnă un pahar de vin, stropind cu picuri rubinii lemnul mesei, pe care ăl şterse cu o tandreţe tristă.”(p.161)
- „întorcea plicurile corespondenţei lui Sylvester să nu fi pătruns vreun spor de mucegai”(p.217)
- „erai obligat să nu mai trăieşti, să exişti redus la dimensiunea unui spor uman”(p.193)
- „Candelabrul arborescent vibra, în ecoul glasurilor lor, clopoţeii mărunţi tremurând cu sclipiri metalice în obscuritatea blândă.”(p.165)
- „Frunzele îngheţate, strânse în teci argintate se risipiră în fragmente sonore, umplând spaţiul de sub coroanele răşchirate ale nucilor, nişte pânze de păianjen pietrificate, sunetul unei fiole zdrobite.”(p.170)...care pânze urmează şi ele să se fisureze, să se usuce, să se farme şi să se scurgă în nisipul dintr-o clesidră invizibilă, claustrofobică ,mare cât stejarul lui Phikes căruia i-a şi luat locul ca axis mundi.
Toate acestea sunt metafore ale destructurării, ale unor experienţe destructurante. Un acid numit „poftă de viaţă” atacă tot timpul realitatea, care realitate, în contact cu el, se dizolvă.
Viaţa e o balanţă care se strică; se dezechilibrează încet dar sigur pe măsură ce îmbătrânim:
„Sfârşitul lumii, sfârşitul dragostei lor. Bătrânul le vorbea adesea despre moarte ca de o expediţie pentru care se pregătise de multă vreme, dar nu primise încă nici un semn[...]o balanţă liberă care nu cântărea nimic, ceea ceavusese cândva greutate diminuase până la egalitatea acelui moment cu oricare altul. ‘Aveţi grijă’, le spunea bătrânul, promiţându-le că a doua zi îi va trezi foarte devreme, în zori. ‘Aveţi grijă’ rostea el, grav, transmiţându-le consemnul irepetabilităţii fiecărei clipe, îndemnându-i să vegheze, să cerceteze dacă avutul lor comun, comoara lor sporise, se înmulţise, ori, dimpotrivă se risipise ”(p.148)
Balanţa e elementul antagonic al busolei; balanţa reprezintă moartea în vreme ce busola reptrezintă viaţa drumul spre salvare. Dar ce se întâmplă când busola, cu simbolul naşterii încorsetat în ea, începe să se comporte ca o balanţă, nehotărâtă,nesigură: „berze cumpănindu-se ca nişte ace de busolă”(p. 135)?
Praful e...de fapt, praful(adică NISIPUL) din clepsidră
Clepsidra - cea mai dezechilibrată balanţă...până la orizontalitate.
Invitatul acestui numar e scriitorul clujean Marius Jucan cu al său volum de nuvele „un locuitor al oglinzii”
Implicaţii psihologice ale schimbării în proza lui Marius Jucan
~1990-perioadă de tranziţie~
De Theodora-Eva Stâncel
Anul 1989 şi perioada imediat mergătoare au pentru societatea românească un caracter de cotitură culturală. Este un moment de tranziţie, de schimbari dramatice , un fel de “end of the world as we know it” pentru un popor care a fost obişnuit o lungă perioadă de timp să i se spună ce să gîndească, cum să gîndească şi cum să acţioneze în consecinţă.
Dizolvarea instituţiilor statului, înlocuirea vechilor norme sociale cu noi valori a generat un dezechilibru masiv şi o stare de tensiune în interiorul căreia individul se destabilizează şi cade într-o stare de confuzie produsă de neînţelegerea rolului nou pe care este nevoit să şi-l asume. Omul de rând se găseşte în dificultatea de a sesiza, interpreta şi de a înţelege amploarea (ca şi consecinţe sociale, politice şi culturale) a acestui răstimp, tocmai pentru că este buimăcit de noul lui statut şi nu ştie ce se aşteaptă de la el în continuare.
Schimbarea, ca şi concept general, este un proces psihologic foarte complex, care impus fie de cauze interne sau externe individului, acţionează asupra acestuia din urmă în mod determinant şi de cele mai multe ori cu valoare marcantă. Ea, (schimbarea) survine adesea ca urmare a unei crize la nivel existenţial, iar pentru ca traseul de la un punct la celălalt sa fie cît mai lesnicios, e necesară o înţelegere a crizei, asumarea nevoii de a da o turnură radicală lucrurilor, managementul sentimentelor de rezistenţă la schimbare ( frică, îndoială şi furie), adoptarea de noi valori (cuvîntul democraţie nu avea o rezonanţă semnificativă în mintea românului), acceptarea transformării calitative esenţiale.
Noul, este un fenomen care vine deopotrivă dinspre societate cât şi dinspre individ. Deplasarea accentului pe alte necesităţi sociale, şi implicit pe alte idealuri (ceea ce este valoros , important şi vrednic de apreciere) provoacă o dislocare a sentimentelor de apartenenţă, de obişnuinţă generatoare de siguranţă. Individul resimte realitatea înconjurătoare ca dominată de Pierdere, şi e încercat de sentimente de nesiguranţă, teamă, anxietate, şi furie. Este nevoie de o pătrundere în profunzime, pentru a apropria necunoscutul, pentru a dobândi o nouă perspectivă asupra lumii sale, asupra unui nou context social şi nivel existenţial.
România s-a trezit după Revoluţie fără plan de acţiune. După zeci de ani în interiorul maşinăriei comuniste, cu un comportament impus dar asumat, individul s-a văzut abandonat, singur cu propra-i soartă în mână, şi cu totul nepregătit pentru o independenţă responsabilă. Ţara, un organism bolnav , cu caracter pavlovian s-a găsit subit în situaţia în care clopoţelul lui Pavlov nu a mai sunat. Astfel, ce-i de făcut? - ori nu-ţi mai este foame deloc ori mori de foame.
Marius Jucan a surprins în Un locuitor al oglinzii drama românului din diverse colţuri sociale. Autorul a subliniat problemele existenţiale cauzate de incapacitatea de adaptare la un nou univers social. În încercarea de a se elibera de o conducere care obişnuia să ţină sub control şi să înfrâneze pornirile, a survenit un plonjon heads first pentru care societatea românească nu a fost pregătită.
Cartea, trecănd prin fiecare povestire în parte, urmareşte firul evoluţiei individuale şi sociale a unor personaje cu totul diferite unele de celelalte ca şi structură internă şi ca şi mod de percepere a mediului exterior. Totalitatea însuşirilor fenomenelor şi obiectelor exterioare individului sunt resimţite şi prelucrate în plan mental în mod subiectiv şi în anumite împrejurări dirijate totuşi de factori ca educaţie, statut social şi precizie în gîndire.
Ceea ce Marius Jucan reuşeşte să surprindă în mod irefutabil este faptul că intervalul de timp de după 90, se defineşte printr-o inadaptabilitate la regulile capitalismului şi la ideile unei forme noi de organizare care implică participarea la luarea decizilor importante şi exercitarea drepturilor şi obligaţiilor personale.
Comunismul a fost un fenomen care s-a extins vertiginous datorită caracterului idealist înnăscut al omului, pentru că ideologia comunistă era într-adevăr frumoasă; problemele au apărut în momentul aplicării ei la realitatea românească. În funcţie de zona de extindere impactul asupra individului a fost mai adânc sau mai de suprafaţă.
Muntele a reprezentat un separeu care nu a cunoscut comunismul în esenţa lui. Astfel că atunci când s-a anunţat căderea sistemului vechi şi adoptarea unuia total opus şi enigmatic în natura lui, românul de la munte a avut parte de o dilemă. Naforniţă întrupează psihologia omului izolat în inima naturii permisive. Acestuia noile vremuri îi scoteau în evidenţă nevoia de a schimba ceva în existenţa proprie.
Aflat în totală necunoştinţă de cauză în ceea ce priveşte viaţa politică (el nu încercă să analizeze impasul guvernamental), psihologia socială, şi libertatea promisă de democraţie, pădurarul resimte criza naţională sub forma crizei personale. Pentru că după o viaţă molcomă la munte are ocazia să exprime fără sentimentul vinovaţiei ceea ce a ascuns în spatele tăcerii specifice muntenior, nemulţmire, angoasă şi sentimentul frustrant al neînţelegerii de către ceilalti.
Gabriel îl găseşte pe Naforniţa în binecunoscutul peisaj din totdeauna-liniştea mediului natural (“depărtarea înzăpezită, neatinsă de umbra norilor”-pg. 7) şi atmosfera casnică (“copilul..rostogolindu-se, împiedicat de bocancii prea mari. Femeia aplecată peste marginea cerdacului, le strigă să intre mai repede în casă”, pg.8) Şi totuşi, Gabriel recunoaşte atmosfera oarecum neprimitoare, a gospodariei îngheţate, adăncite în liniştea apasătoare şi sentimentul acut de singurătate.
Imaginea creată este aceea a unei lumi paralele maiestoase dar ameninţătoare, sălbatică şi neatinsă de problemele lumeşti. Gabriel îl priveşte pe pădurar mişcandu-se de colo colo ca şi un element dintr-o dioramă. Privind într-o lumină specială, realitatea se transformă , se confundă asemenea reprezentării unui colţ de natură în interiorul peretilor unui muzeu. Viaţa în sălbăticie, ca un salt în trecut, se revelează plină de singurătate şi generoasă în timpul acordat introspecţiei. Când comunismul a căzut, muntenii s-au simţit datori să marcheze cumva diferenţa, astfel că o personalitate stăpânită de simplitate, şi de un caracter rudimentar, pădurarul, suprapune chestiunii naţionale propria criză a vârstei de mijloc.
Naforniţă este omul simplu, care a trăit toată viaţa lui în izolare, aparent necioplit, neşcolit dar în esenţa sa o natură sensibilă şi profundă care este angoasată de sentimentul că viaţa a trecut pe lângă el, că a trăit într-o buclă temporală exitinsă la nesfârşit, “..vasăzică nimic nu s-a schimbat, exclamă uşurat Naforniţă [..] mi se părea că pe aici rămăseserăm cu toţii în afara timpului şi ne simţeam aproape vinovaţi pentru asta”.(pg.9)
Sentimentul de a fi furat de ceva, ignoranţa în ceea ce priveşte viziunea asupra lumii, ignoranţa celorlalti înspre neputinţa şi zbuciumul sufletesc acutizează criza personală. Nici chiar partenera lui de viaţă nu este capabilă să perceapă punctul mort căci soţia nu înţelege drama bărbatului ei, ea apare ca o fiinţă plafonată şi fericită în ignoranţa ei. Ea nu are crize identitare şi nici probleme existenţiale.
El este un suflet sensibil, care în tinereţe obişnuia să audă un glas “.subţire ca de copil, melodios ca al unei femei îndrăgostite[ …] glasul singurătăţii. Sunetul prelung al inocenţei pierdute. Ecoul disperat al unei promisiuni neîmplinite. Vuietul surd al unei promisiuni amânate.” (pg.8-9). Acum, însă se vede îngrădit fără posibilitate de ieşire într-o existenţă care nu îl mulţumeşte, alături de oameni care nu îl înţeleg.
Viaţa lui este guvernată de nostalgia a ceea ce ar fi putut fi altfel. Povara unei vieţi fără evenimente, îl impinge spre o confesiune înjositoare sub forma unui strigăt disperat, o mână întinsă spre omul care i-ar putea înţelege complexitatea trăirilor şi emoţilor care îl năvălesc: “trăiesc atât de urât [….].faţa pădurarului se întoarse furioasă, trădând amărăciunea unui copil pentru care totul devenise minciună […] nu urmăresc nimic, nu vreau să vă cer ceva credeţi-mă, vreau doar să ştiţi . Nu mai vreau să trăiesc aşa […]…trebuie să vă spun ceva important…Acum …azi..ştiu că aş putea trăi altfel…m-auziţi?(pg.10).
Cercetătorii canadieni sunt de părere că psihicul uman devine vulnerabil atunci când intervin factori externi precum izolare, singurătate sau frig. S-a dovedit că singurătatea este adesea potenţată de temperaturi scăzute. Din acest motiv cele mai dese depresii se înregistrează iarna la persoane necomunicative , mai puţin sociabile. Naforniţă, o persoană introvertită şi-a acceptat destinul pentru că aşa erau normele sociale. Conceptul de depresie la nivelul maselor a intrat în România odată cu proclamarea democraţiei. Înainte, individul se mulţumea cu ceea ce avea deoarece nu existau alte perspective. Dar în momentul când subit ţi se oferă atâtea variante de acţiune o mulţime de lucruri devin dureros de evidente-“nicicând viaţa lui nu i se păruse atît de întâmplătoare. Niciodată nu simţise atăt de zadarnică bucuria unei noi zile”. (pg. 8)
În căutarea cuiva pentru a-şi elibera sufletul de povara conştientizării situaţiei personale, disperarea lui Naforniţă întălneşte darul de psiholog al lui Gabriel şi lucrurile se precipită, culminând într-o scenă – pe de o parte emoţionantă pe de o parte înjositoare. Pădurarul se prebuşeste la picioarele lui Gabriel, în hohote disperate de plâns, sărutându-i degetele în dorinţa nestăvilită de a găsi ascultare, de a intra în comuniune de idei cu un om care ar putea , în sfărşit să îl înţeleagă.
În natură, un astfel de afişare a slăbiciunii ar însemna expunere totală, moarte. Noi, oamenii, suntem la fel de instinctuali, şi uneori lăsînd la o parte educaţia avem tendinţa de a-l încolţi pe cel slab, iar de cele mai multe ori există cel puţin un sentiment de stânjeneală când asfel de confesiuni se plasează pe umerii altuia. În consecinţă, Gabriel trăieşte uimirea de moment dar şi sentimente multiple şi confuze.
Pe langă dorinţa de a-l întâmpina din motive de morală învaţată, Gabriel, în primă instanţă are o reacţie de respingere. Stăpînit de repulsie, îl urmareşte pe Naforniţă, în aceaşi manieră ca şi întotdeauna- cu aerul unui om de ştiinţă ce analizează o variantă mai puţin evoluată a propriei persoane.
Naforniţă este pus sub microscop, privirea necruţătoare a savantului care se vrea a fi Gabriel, se opreşte asupra unghilor murdare, asupra jerseului verde, ponosit, cu ochiurile lărgite, asupra stratului gros de jeg de pe gât, asupra gurii, a buzelor uscate care-i atingeau mâna- „pădurarul veni lângă el, gata să îl îmbrăţişeze. Sub gulerul lăbărţat al puloverului verde, dungi groase de transpiraţie înnegrită colorau ca nişte straturi de grafit.[…] Mâna pădurarului, groasă şi aspră, prinsese neîndemanatică două degete trăgându-i palma spre buzele flămânde şi uscate.[…] (pg.11)
Naforniţă este pentru Gabriel, bătrânul din troleul numărul trei (ruta Gheorgheni-Gară Cluj), care miroase urât, te agasează cu plângerile lui, cu slăbiciunea lui. Comportamentul pădurarului incomodează tocmai din acest motiv. Gabriel este însă puţin snob privind situaţia cu superioritatea orăşeanului intelectual, care venea împreună cu prietenul său profesorul pentru a se relaxa în aerul tare de munte şi probabil pentru a purta discuţii pe diferite teme academice. Amabilitatea lor ca şi persoane aparţinând altui univers cultural (cel puţin) faţă de locuitorii din zonă survine datorită educaţiei, şi a generozităţii celui care deşi conştientizează diferenţele ,se vrea capabil să le treacă cu vederea.
“Gabriel îl împinse încet nehotărât. Dar braţul i se oprise inert pe umărul pădurarului. Părul cărunt se revărsa peste urechile lui mici, lipite de ţeastă; o vână groasă, şerpuind pe gât, se zbătea încet, singurul punct viu. Acolo ar fi putut să îl lovească. O singură lovitură precisă, neaşteptată. Îl văzu prăbuşindu-se cu ochii închişi şi membrele tremurând.[..] dorinţa loviturii nu era decât nevoia ciudată de a-l atinge: degetele rămăseseră lipite de lâna verzuie a jerseului, încurcate în ochiurile largi ca nişte larve mari şi albe, în plasa unui păianjen.” (pg.11).
În viziunea pădurarului Naforniţă gestul facut este eliberator, este momentul în care emoţii refulate explodează vertiginous, epuizant-“ziua asta e un dar, şopti Naforniţă, palid”( 11).- dar pentru Gabriel care joacă rolul psihologului, a intelectualului care se coboară la nivelul omului de rând pentru a-l înţelege, a-l reconforta, dar în spatele voalului compasiunii şi a generozităţii spirituale se ascunde dezgustul profund faţă de omul abrutizat, căzut în genunchi în faţa lui, trăgându-i două degete căre buzele-i jinduitoare. Un amalgam de sentimente şi porniri îl domină pe Gabriel. Singurul lucru nobil şi mărinimos pe care putea să îl facă, l-a şi făcut de altfel, a părăsit încăperea dându-i pădurarului ocazia să-şi recapete cumpătul şi imaginea de om puternic, stăpân pe sine,…capul celulei familale.
Zbuciumul lui Naforniţă este anticipat în chiar primele rânduri prin asocierea cu imaginea iepurelui care cade sub lama tăioasă a sorţii- “soarele cuprins în ochiul iepurelui mort era cât un bob de muştar. […] Aburi calzi ieşeau din botul căscat. Cuţitul i se înfipse sub gât. Sunetul cavităţii deschise şuiera moale”.(pg.7)
Filosoful Ludwig Wittgenstein spune că moartea nu este un eveniment în viaţă ci marchează o limită, sfârşitul vieţii. Ea, moartea nu face parte din experienţa de viaţă, şi în mod efectiv lumea se termină în momentul când am atins limita. Naforniţă şi-a atins limita, şi în mod metaforic, lumea lui de până atunci a încetat. O dată cu recunoaşterea existenţei pragului, se poate încerca părăsirea unei ere şi a se trăi „altfel”.
„Esenţa cea mai intimă a existenţei este voinţa de putere”
Nietzsche.
Puterea este abilitatea unei persoane de a se controla pe sine, mediul înconjurător şi pe ceilalţi. Voinţa de putere se naşte din nevoia de autoconservare. Freud spunea că nevoia şi dorinţa de putere este strâns legată de principiul plăcerii. Acesta din urmă reprezintă râspunsul la nevoile imediate şi primare ale unui individ.
Ceea ce numim nevoi primare sunt situate în partea cea mai ascunsă , îndepartată şi încă misterioasă pentru noi, a creierului uman, adică inconştientul sau Id-ul, şi ele sunt foamea , setea, nevoia de sex şi reacţia de rezistenţă la durere. Dacă principiul placerii are ca scop perpetuarea unei stări de bine, atunci voinţa de putere este instrumentul instaurării acelei stări de bine ca şi evitare a unei situaţii generatoare de emoţii negative puternice precum frica.
În perioada de dinainte de Revoluţie se dorea a fi la conducere pentru ca să se întruchipeze autoritatea cu drept de exercitare a puterii, tocmai pentru a asigura un trai mai bun. O propunere de moto ar fi fost „muşcă înainte să fi tu muşcat”.
Secretarul Hurdubeu obişnuia să întruchipeze autoritatea. Lumea se temea de el şi îl bănuiau a fi informator la Partid. Frica personală a lui Hurdubeu de a nu fi el însuşi vizat îl înverşuna să pastreze frica în populaţia locală, creându-şi o imagine de om puternic, hotărât.
Acum odată cu Schimbarea, s-a transformat complet şi viaţa lui Hurdubeu care povesteşte din postura celui care trăieşte fără „ obsesia unui viitor,a nostalgiei salvării” despre ceea ce a reprezentat propriul dezechilibru personal în interiorul sistemului claustrofob, precum şi momentele dureroase după „ marele eveniment”.
Hurdubeu câştiga respectul lumii cu autorul permisului său de armă şi cu presupusul statut social de care se temeau toţi. El accentuează în depănarea amintirilor sale momentele de „mici privilegii” cum le numea el, pe vremea când participă la mitinguri „cocoţat pe carul triumfal al pionierilor sportivi, în tabloul alegoric” (pg.16).
Marius Jucan foloseşte acest moment descriptiv pentru a crea o imagine a acelor timpuri care pentru generaţiile de după 1990 înseamnă doar încă o pagină în manualul de istorie. Din acest punct de vedere nuvela lui Jucan devin artefact istoric.
Secretarul, era un pion al sistemului care se „ confunda până la dispariţie” (pg.17) în mulţimea celor care mimau libertatea de mişcare într-un mediu în care ţi se refuzau alternative: „eram cu toţii obligaţi să mergem, să ne supunem, în turmă..(pg.17). În turma celui care era la conducere, indiferent cine era el, tu ca individ te regăseai într-o „independenţă obedientă”.
În haosul de după Revoluţie, când oamenii nu ştiau încă ce se întâmplă şi în ce fel se schimbă viaţa lor, Hurdubeu şi veterinarul discută despre modul în care va evolua ţara şi ce va determina schimbarea. Sceptici, cei doi ajung la concluzia că deşi vor veni alţii la conducere, lucrurile nu se vor schimba radical- “schimbarea, spune puterea, nu cere decât Ta- ram-tam-Tam, o noua lozincă oricare ar fi ea. Efectele aprape instantaneu, mulţimea crede că a şi pus deja piciorul într-o altă viaţă, aşteptând cu încredere comanda următoare […] păcat că nu există […] o eutanasie politică pe cât de discretă , pe atât de eficientă”(pg.20).
Revenind la Freud, subconştientul este sursa motivaţiei noastre, el include toate emoţiile şi amintirile legate de traumă. Trauma lui Hurdubeu se centrează în jurul zilei de decembrie. Este momentul care nu doar l-a costat un ochi ci şi a reprezentat un turning point în existenta lui ca şi om al Partitudului.
Hurdubeu şi veterninarul au fost acostaţi de o “turmă” de ţărani beţi hotărâţi să le facă “ceva”. Timpul îngheaţă şi se întinde necruţător, prelungind agonia şi provocând o întoarcere la instinctele primare de frică şi conservare.
“Pe drum se întâlniră cu câţiva ţărani. Intrară în vorbă, miraţi de râsetele care le şfichiuiau, batjocoritoare, vorbele. Se opriseră înaintea lor la câţiva metri, cu ţigările aprinse în gură, pufăind şi privindu-i înăcriţi […] da-acu, doreau şi ei să ştie, aveau şi ei nevoie să fie informaţi. [..] Ţăranii nu mai aveau acea supunere rituală, invitaţia gâtului plecat să îl calci, tendinţa de a linguşi şi de a căpăta ceva în schimb, un fleac , o promisiune.”(pg 21)
Odată îndepărtate diferenţele sociale, oamenii sunt reduşi la biologic, şi de ce nu la selecţie naturală. Comportamentele sunt modelate de mediu, context, de relaţiile interumane după pattern-uri complicate. Autoritatea instituită asupra lui Hurdubeu de către stat, îmbiba ţaranii cu o condiţionare operantă. Când limita de demarcaţie s-a şters fiinţa eliberată de constrângeri atacă instinctual cu condiţia ca autoritatea să se disipeze în întregime.
În accidentele de călărie se moare atunci când odată aruncat din şa , călăreţul rămâne prins cu piciorul în scară şi calul scăpat din frâu îl loveşte cu copitele. Trebuie însă reţinut că un animal dresat, la fel ca şi soldaţii întotdeauna va răspunde la un ordin ferm care vine pe nepregătite. În cazul călăreţului, acesta are o şansă dacă atunci când este la pământ îşi păstreză calmul şi vorbeşte animalului cu ton ferm. Comportamentul învăţat va funcţiona întotdeauna.
Ţăranii, în aceiaşi manieră, şi-au încolţit foştii stăpîni, dar nu aveau curajul de a ataca. Ani de reprimare a instinctelor, i-au adus în punctul încapacitaţii de a ridica mâna asupra simbolului Autorităţii. “Încă nu se hotărâseră, unii îşi şopteau precipitaţi, alţii se mulţumeau să îi privească tăcuţi, alţii să-i înjure printre dinţi.” (pg.22) Cu siguranţă că dacă unul ar fi atacat, ar fi atacat cu toţii.
Veterinarul încerca din răsputeri să-şi menţină sângele rece. Se ştie prea bine că în cazul unui posibil conflict cea mai mare greşeală este sa te pierzi cu firea. Dacă arăţi slăbiciune eşti mâncat de viu.
Cu nervii întinşi la maximum cei doi privesc terorizaţi un copil, o apariţie bizară, un tânăr pe care nimeni nu-şi mai amintea să-l mai fi văzut în sat, pocnind ameninţător din bici, “ claritatea primejdiei în loc să-i zăpăcescă îi dăruia lui şi veterinarului limpezimea uluitoare a unui act care avea să se petreacă în câteva secunde.”(pg.22)
Oamenii de ştiinţă au analizat modurile în care reacţionează o persoană atunci când se simte ameninţată într-o situaţie conflictuală. Secretarul adoptă vechea metodă fă-te frate cu dracul până treci puntea, pe care o suprapune pe un substrat puternic de manipulare subliminală. El apelează, cel mai probabil în mod inconştient la unul din mecanismele psihologice de apărare în caz de anxietate. Se numeşte identificarea cu agresorul şi se bazează pe adoptarea trăsăturilor pozitive şi negative ale agresorului în încercarea de a socializa şi de tempera conflictul prin apropiere şi asociere. “Veterinarul lungea discuţia sperând ca şeful de post să apară pe neaşteptate. După tremurul vocii, Hurdubeu, se convinse că veterinarul devenise la fel de disperat ca şi el; disperarea lor mirosea ca urma unui vânat”(pg.21).
Atunci când apare frica, omul somatizează. Este un fenomen cu totul incontrolabil, care trădează emoţiile puternice, muşchii de suprafaţă tresar, se transpiră, şi vocea tremură. Aceasta din urmă este imposibil de disimulat, oricât de bun actor ai fi timbrul vocii nu se poate controla. Aici a fost greşeala celor doi, probabil că ţăranii nu s-ar fi gândit la violenţă dacă idea nu le-ar fi fost inoculată prin limbajul non-verbal. Este la fel ca şi în cazul câinilor catre au abilitatea de a mirosi feromonii emanaţi atunci când apare frica.
Vorbindu-le oamenilor şi în final urându-le an bun, noroc, şi belşug, veterinarul le sugerează la nivel subliminal să adopte o stare de bine, întorcând discuţia înspre lucruri familiare , personale, care îi atingeau în mod direct. Pe acele persoane îndobitocite de sistem nu îi interesau ce se va întâmpla pe scena politică internă şi externă, ci bunăstarea personală acum că li s-a deschis în faţă un nou orizont.
Psihologii au dovedit că cei mai buni partcipanţi la şedinţele de hipnoză sunt oamenii cu un IQ ridicat. Asta deoarece pentru a putea intra în transă este nevoie de un grad de concentrare la care oamenii mai puţin dotaţi sau retardaţi nu pot ajunge. Ţăranii adulţi, ca şi animalele dresate au răspuns în mod pozitiv urărilor de bine ale secretarului, întocmai pentru că s-a apelat la mesaje subliminale în cazul unor oameni cu un comportament învăţat. În schimb copilul prezent la scenă care a fost mai puţin expus la condiţionare, şi care nu recunoştea instanţa superioară a fostului om de Partid, a reacţionat instinctual şi i-a aruncat un bulgăr de noroi întărit în cap secretarului, orbindu-l- „prin lumina sângerie, întunecându-se brusc, zări silueta copilului fugind […] ochiul fusese compromis i se spuse a doua zi la clinică […] linia argintie a apei, pe care o bănui mai degrabă, suspendase undeva, deasupra curţii, o pată întunecată care cobora încet, pe măsura ce doctorul îi sugera cu vocea stinsă că era orb”.(p.24)
Puterea există doar în procesul de exercitare asupra unui obiect. Când nu mai are teritoriu de dominat puterea se devalorizeză. Colonelul Ganea şi-a trăit viaţa într-o continuă expectativă. Răbdarea îi era „cheltuită în execiţii şi simulări”, astfel încât deschiderea spre o lume în care rolul armatei se presupune a fi redundant, l-a redus la statutul de organizator de serate. Cel care ar fi trebuit să fie apărătorul ţării, respectat şi căruia i se acordă încredere totală, Colonelul Ganea, a suferit o involuţie spre un donjuanism vulgar. Destinul său majestuos s-a ratat. Imaginea puterii va trebui investită în altcineva, care să salveze ceea ce ar fi putut să fie. Colonelul vrea să-şi suprapună soarta peste cea a locotenetului Arzoiu, care spre dezamăgirea sa s-a apucat de scris poezii. Puţin după Revoluţie a intrat în România un curent numit Emo (de la Eng -emotional). Adepţii acestui curent se reprezintă ca suflete profund simţitoare, marginalizate de societatea care nu le acceptă sensibilitatea ridicată la mediul înconjurător. E imposibil de zis dacă e sau nu Arzoiu Emo, dar este clar că se vrea artist căci renunţă la idelurile militare pentru a scrie un poem despre nenorocire.
Darul lui Gabriel de a asculta pe cei din jur este alimentat de nevoia psihologică de confesiune, inerentă naturii umane. Ceea ce se împărtăşeşte de cele mai multe ori sunt regretele, lucrurile asupra cărora nu se mai poate reveni. Preotul Floru înclină balanţa în favoarea sa, furându-i rolul lui Gabriel, şi plasându-l pe acesta sub lupa microscopului.Gabriel are o reală aversiune asupra preotului pe care îl acuză în sinea sa de preţiozitate, şi în mod real de oportunism. Preotul este cel care deşi regretă că nu a realiozat mai mult pe plan profesional, decât să fie un simplu consilier de suflete, compensează „spaima pierderii” prin „ intuiţia câştigului”. În noua lume capitalistă toată lumea are ceva de pierdut şi de câştigat. În primii anişori ai capitalismului în România, cei care s-au dezmeticit primii au sărit cu ghearele înainte sa pună mâna pe tot ce se putea la momentul respectiv. Şi de ce nu ar fi făcut-o pănă la urmă? Aceasta este amprenta schimbării, şi cum spune Marius Jucan în Un Locuitor al Oglinzii au venit „timpurile libertăţii ‚permise’, incluse şi ocrotite de gardienii surâzatori la ceasul schimbării gărzii. Cine nu s-ar fi înghesuit să guste măcar o bucăţică din tortul democratizării aduse pe braţe muncitoreşti în sărăcacioasa noastră cantină populară, un premiu pentru cei răbdători, parfum franţuzesc, burse în Germania şi paşapoarte americane? […] Cuştile se deschiseră, drumurile libertaţii li se arătau în toată simplitatea opţiunilor, oricât de tardive” (Un locuitor al oglinzii, pg.177).
Invitatul acestui numar e scriitorul clujean Marius Jucan cu al său volum de nuvele „un locuitor al oglinzii”
David Lynch şi acedia à la Marius Jucan
de Ormeny Francisc
Marius Jucan şi-a scris cartea pe la începutul anilor ’90, o perioadă în care, în România, serialul Twin Peaks al lui David Lynch şoca şi înspăimânta o întragă ţară proaspăt ieşită de sub Cortina de Fier.
După părerea mea există foarte multe similarităţi între atmosfera generală din Un Locuitor al Oglinzii şi spaţiul greu, montan al TwinPeaks-ului unde, din cauza pădurii foarte dese care apsă peste oraş, e practic cam noapte şi ziua.
Există un demonism aparte al spaţiilor intermediare. Exemplele care-mi vin în minte sunt Argentina(ţara prozei întunecate a lui Adolfo Bioy Casares şi a lui Jorge Luis Borges) – un teritoriu crepuscular care nu e nici America nici Europa şi Irlanda de Nord – un spaţiu care nu e nici Irlanda, nici Anglia. Foarte multe pasiuni întunecate şi conflicte imposibil de explicat raţional gestează aici cu o demenţă du vulcan ce clocoteşte monstruos în sine. La fel Twin Peaks-ul este un orăşel de munte, undeva între SUA şi Canada, nefiind, practic, nici SUA şi nici Canada...un hibrid, un avorton geografic.
Pun toate apariţiile diabolice din aceste locuri pe seama unei intermediarităţi capabile să genereze falii spaţio-temporale; fâşii de ruptură între nivele - prin care fisuri, intră în lumea noastră monştrii de pe alte niveluri paralele de realitate. Altfel spus, pe graniţă, pe cusătură, materialul din care e fabricată realitatea noastră îşi pierde un pic din impermeabilitate – suficient cât un diform cumplit de „Altundeva” să-şi poată băga capul în lumea noatră, în visele noastre, în neatenţiile noastre.
Welt-ul romanului lui Marius Jucan aduce în faţă un spaţiu populat de „obiecte din care timpul fugise”(p.117); în care „liniştea din interiorul curţii închise, un patio de mănăstire franciscană îl îndemna să fie prudent”(p.183) pe călătorul buimac-rătăcit...un loc în care „liniştea se reinstalează, ocupând pe rând toate încăperile, curgând în jurul lor, compactă, izolându-i ca pe un promotoriu pustiu.”(p.119)
Ca privit prin vitraliul unei mănăstiri părăsite, „Cerul era la amiază un imens ochi orb. Cobora deasupra lui cu umoarea transparentă a unui miez vitros, se despica în văluri ascunse, lumea nu mai exista decât ipoteza ei aluingată de zgomotul paşilor.”(p.210) Aici liniştea nu e niciodată aceeaşi şi de fapt nu e niciodată „linişte” propriu-zisă - e mai mult o tăcere prevestitoare de rău: „Liniştea se rotea în cuiburi adânci, pecetluindu-i vechea senzaţie de neputinţă, era un etern intrus”(p. 182)
Tot timpul „ai impresia că participi la o reparaţie morală”(p.126) când de fapt acolo se întâmplă o satanizare fără geamăn.
Ţipătul Laurei Palmer , deşi mare cât al lui Munch, „e gol”(p. 130)...”un urlet de animal părăsit”(p.227). Un ecou care implodează în loc să se disperseze.
De altfel zona e o zonă anti- apollinairică în care Zgomotul familiar capătă deodată ceva sinistru în el, ceva ameninţător(ultimativ): „Alteori schiori, îndepărtându-se în viteză, treceau ca o şoaptă aspră, dojenitoare”(p.208)
În Twin Peaks, pădurile erau bântuite de o bufniţă prin ochii căreia Bob se uita la victime, în pădurea lui Mariuj Jucan trăieşte „Ciocănitoarea umană” (p. 159), un fel de Chuckie venită să ciugulească din carnea copiilor...Bufniţa lui Lynch, Ciocănitoarea Umană a lui Jucan - aceeaşi demonizare a păsărilor venite pe filiera nepăsărilor noastre.
Photo by Streiteanu Ciprian
Toată povestirea Un Locuitor al Oglinzii aduce tare cu un Descensus ad Inferos, personajele părâd că marşează pe marginea abisului şi, spiralat, înspre inima abisului. Coboară tot mai adânc în genune, hipnotizaţi, deoarece s-au holbat prea mult la groapă - până când aceasta le-a intrat de-a binele în sufleut şi, orice ar face, nu şi-o mai pot scoate de acolo: “Iar de priveşti îndelung abisul, află că şi abisul îţi scrutează străfundul sufletului.” (Friedrich Nietzsche-Dincolo de Bine şi de Rău, Ed. Humanitas, Bucureşti 1991,traducere de Francisc Grünberg, p.89)
Pe marginea abisului ameţeşti inevitabil...te intoxici cu sevăşi adrenalină. Dacă iţi revii, supravieţuieşti. Dacă nu, cazi...Ţi se înmoaie gleznele în timp ce auzi tectonic o hârcă bacoviană în tâmple, pulsându-ţi şi plusându-ţi cu un ciocan cu lovituri meticuoaee, apăsate – următorul cod morse: „nu plânge uito şi nu-ţi fie teamă, ascultă cum greu din adâncuri pământul la dânsul ne cheamă.”(Melancolie de George Bacovia)
Acum, când s-au apropiat atât de mult de inima monstrului ce gestează în măruntaiele Pământului şi care a împins din el însuşi la suprafaţă înteagă această planetă, acum un dostoievski moare în sufletul fiecăruia dintre ei pentru că acum „nu curajul vinovăţiei, ci instinctul, mereu, din nou, trezindu-se de a se juca cheamă lumi noi la viaţă.”( Friedrich Nietzsche, Naşterea Filosofiei, Ed. Dacia, Cluj 1992, traducere de Mircea Ivănescu p. 53). Acum devin Demoni Nemuritori ori pier pe Vecie.
Durerea personajului lynchean, ca cea a personajului jucanian,... „durerea zăcea sub gesturile lui obişnuite, aparent sigure, aparent controlate; un lac de lavă ascunsă”...ca în cazul celui născut în zodia racului. Viitorul pentru ei a fost „un arhipelag de soluţii antagoniste în care a crezut simultan”(p.126). De fapt, atât mesajul lui Jucan cât şi cel al lui Lynch e că, tot ceea ce a părut a fi viitor, n-a fost de fapt decât un trecut viclean şi hulpav care te-a hipnotizat cu jocul tentaculelor lui, cu unduirea lor de şerpi(cobre) dansatori.
Personajele lui Marius Jucan trăiesc viaţa de zi cu zi ca pe o stabilitate ploioasă, ca pe o serie de disocieri sacrosancte în care fascinatia are ceva fatal uranic în ea.
Ele îşi privesc neputincioase, dar nunepăsătoare...cu o neputinţă catatonică zelul şi cheful de viaşă pierzându-se în nisipuri sau risipindu-se în ceţuri.
Radu, de exemplu, îşi face o apariţie posac - întâmplătoare într-un mediu ostil; este un rătăcitor singuratic care se strecoară pe furiş parcă, aproape cu pumnii strânşi, în arealul fizic şi emoţional al celor din jurul lui, cu o îndrăzneală bizar plasată la limita dintre laşitate, intimidare, curiozitate reţinută şi slăbiciune patetică exprimată în nevoia angoasantă de companie.
Drama lui cea mai mare e că nu poate efectiv înţelege adevărata esenţă a excluderii, explicată atât de bine de Habermas: „Tocmai prin excluderea sa din rândul categoriilor dominant reprezentative, poporul face parte din condiţiile constitutive ale acestei sfere publice.”( Jürgen Habermas , Sfera Publică, Ed. Comunicare.ro, Bucureşti, 1995, traducere deJanina Ianoşi p.18)
El vrea să aibă familie dar un sub-baroc mâlos, reavăn şi o luxurianţă satanică (cum numai un sequoia carnivor o poate înţelege) îl cheamă mereu, irezistibil, înapoi la nişte origini întunecate, abrazive, destructurante. Farul acestui ocean de pe Neptum,cu vânturi primordiale de 2100km/h venite direct dintr-un ataşament angoasant-invaziv, se numeşte Ulmeanu.
Ulmeanu, în fascinaţia lui sibilinică, contemplă, răspândind din sine o lumină pătrunztoare ca frigul în oase, rece şi desăvârşit lipsită de sânge. Radu, prins în mrejele aceleiaşi pasiuni criptice(chiar oculte aş spune), nu contemplă ci spionează. Radu e un etern intrus: „Liniştea se rotea în cuiburi adânci, pecetluindu-i vechea senzaţie de neputinţă, era un etern intrus”(p. 182)
Vrea şi nu poate nicium să fie artist, e un iremediabil parvenit al spiritului, un intrus ignobil în Cetatea Sfântă Întunecată a lui Ulmeanu unde Greul apasă de peste tot, se dă energic simurilor ca o sursă de energie - cu singura diferenţă că pe unul îl energizaeză îl vreme ce pe altul îl dezintegrează(Radu).
Ulmeanu e apolinic – autoreferenţial, Radu ecultural-contorsionat...e o fraudă dionisiacă.
Metabolizarea reciprocă a personajelor
Cel mai interesant aspect din proza lui Marius Jucan şi totodată cel mai lynchean e acela al metabolizării reciproce(aproape în flux continu) a personajelor. Să ne amintim căîn Twin Peaks Bob îl posedă pe Leland până când acesta îşi voilează şi ucide fiica(pe Laura Palmer) şi apoi trece direct în Agent Cooper. Şi în Twin Peaks, totul seînvârte în jurul oglinzii, în sensul că personajele seizbesc cu capul de oglindă până când ăşi farmă craniul pentru a-l scoate pe Bob din mintea lor şi că, de iecare dată când se uită în oglindă, în loc să se vadă pe ei – îl văd pe Bob.
În proza lui Jucan, acesată metabolizare a personajelor unul-ntr-altul, mai precis posedarea lui Radu de către Ulmeanu(Bob), este lizibilă în fragmentele:
- „[Îşi nota] datele zilelor când îl văzuse pe Ulmeanu, când ‘cheltuise’ în secret ceva din fiinţa lui”(p. 148)[n.r. asemeni Laurei Palmer care îşi nota cu obstinaţie terorizată în Jurnalul eiSecret, intervalele orale fixe la careîl vedea pe Bob]
- „Remarcase decâteva ori expresia; nu-i aparţinea. I-o vându-se probabil maică-sa, insinuantă ca preludiul unui blestem”(p.153)[n.r. stadiul în care personajul nu se mai recunoaşte în oglindă pentru căîl cedepe Bob acolo...deşi referinţa de aici ar merge parcă mai tare înspre relaţia mamă-fiu prezenată de Lynch în altă capodoperă de-a sa, Eraserhead]
Anxagoras pune aici cel mai mişto punct pe „i” cu putinţă. În teoria sa critică despre haos, Anaxagoras făcea următoarea obsewrvaşie asupra cărnii (atunci când explica hrănirea trupului): ”bucatele de hrană trebuie să fi fost părţi componente minuscule, invizibile, de carne sau sânge sau oase, care, în procesul hrănirii trupului, se separă şi se unesc cucele asemenea lor din trupul omenesc.”
Photo by Ormeny Francisc
Emedocles, încercând şi el să explice unitatea a tot ceea ce vieţuiete pe acest pământ, condamnă conumul de cane văzându-l a pe o cruntă autofagie.
Aşadar, mesajul Jucaniano-Lynchean e că, chiar dacă am renunţat la canibalismul fizic, acesta, ca un element psihanalitic reprimat, se răzbună şi continuă „on the other side of the slash”(de cealaltă parte a semnului egal), la nivel psihic.
În fiecare dintre noi există semiţele râncede ale pervertrii şi ajunge doar o boare de vânt rău pentru ca toate buruienile pe care le purtăm tainic în suflet să erupă:
„This day travels within the dense mist and awake this clearer sight as the birth of the night is seen... Though my mind wander like an stream beside, caressing a sigh... fading afar... closing me in, to astray. Still motionless as i am, i carry the seeds of horror inside me. This pain... grows in me and try to reach the other side... infinity of dreams... and they all - each side in me - are listening myself and my mind blacken... fading like that gone sigh... and i fall... down into the stream..”(Shape of Despair, piesa Down Into the Stream, album Shades of... CD, 2000, Spinefarm Records, Finlanda)
Poţi, într-adevăr să trăieşti(uneori chiar plenar) în misticism, dar doar secvenţial. Realul este o dimensiune intruzivă (cu tentacule specializate) de care nu poţi scăpa. Prăbuşirea din când în când, prin real, înapoi în realitate e inevitabilă. De ce nu, o condiţie existenţială.Trecerile/alunecările din misticism în realitate sunt cel mai adesea bruşte, greu de anticipat/controlat/ coordonat.Cazi înapoi în realitate când ţi-e lumea mai dragă iar rezistenţa la cădere îţi amplifică chinul. Problema apare cu atât cu cât căderea e mai intensă şi diferenţa de nivel, “de atmosferă” mai mare. Se creaază viduri, bruiaje pe frecvenţă, bule de aer ca pe seringă – ce sunt foarte periculoase pentru organism dacă ajung să fie injectate odată cu lichidul din seringă... bule de oxigen...un soi de “in between”, un no man’s land: nici real, nici mistic; un fel de vacuum existenţial; o anticameră din teatru apărută impostoric în existenţa ta (pe care astfel o „teatralizează” în mod grotesc pentru tine).
Trecerea fiind prea bruscă, există şanse mari să rămâi blocat în această dimensiune de tip”purgatoriu”, fără nici o vagă idee despre cum ai putea reveni pe un traseu cât de cât cunoscut. Felul în care reuşeşti să accepţi şi sa-ţi integrezi şi să-ţi personalizezi acest vid îţi va defini personalitatea(asta dacă reuşeşti whatsoever). Dacă reuşeşti să-l accepţi şi să dezvolţi inteligenţa necesară penru a-l depăşi, ai şanse să revii înapoi la misticism (de la real), îmbogăţit şi întărit. Dacă nu, devii o victimă a golului/golurilor creat/create de “diferenţele de nivel”...”spărturi” prin care creaturi hidoase scot capul şi se zgâiesc la tine.
Revenind la Ulmeanu, un nume ciudat, nu putem decât se aducem în discuţie, mai departe, motto-ul biblic sub care acţionează trupa Shape of Despaire, şi anume, „Nomen est omen” (iniţial de la Plautus) – „The Name is the Curse”(„Numele este Blestemul”).
Şi tot ca în Twin Peaks, aşa cum Bob trece din Leland în Agentul FBI Cooper, la fel, în proza lui Jucan, diavolul trece din Ulmeanu(la moartea acestuia) în Radu:
Radu – „De ce se veştejea mai repede decât avea el răgaz să se bucure?”(p.154) ... de veştejirea ei, desigur! Replica poate echivala cu următoarea interpretare dată vorbei „Îţi vreau bine” : VREAU SĂ ŞI-L IAU...deşi, la nivelstetic, citatul sus-menţionat din Radu, aduce clar, iar şi iar a Dorian Gray.
Din nefericire pentru el, Radu, spre deosebire de Ulmeanu şi Dorian(care-şi rămân fideli până la ultima virgulă), înţelege prin „libertate” posibilitatea nebunească de a-şi schimba esenţa proprie după toane, ca pe veşminte.
Astfel, venind dinspre el, observăm că, de fapt, e ceva mai mult şarlatanesc în toate aspiraţiile sale legate de Destin: Radu vrea un destin frumos şi care să-i fie divers şi nemeritat de facil(în sensul de comod, sigur)- asemeni jocului cu zarurile ( sunt tot timpul aceleaşi zaruri[familiaritatea pe care ocaută Radu în orice unghe de Fiinţă ], dar căzând într-un felele înseamnă pentru fiecare altceva[diversitatea „fabricată” în interior, ca o bere de casă..].Însă orice ar face, zarurile rămân şarlataneşti, ieftine, derizorii, slabe, prefăcute şi rele ca ei care le mânuiesc.
Photo by Ormeny Francisc
Cractere hibride, altoiuri, Ulmeanu şi Radu riscă nu o dată să decadă în caricaturi groteşti (nu de puţine ori apar ca doi adolescenţi indolenţi şi neînţeleşi care se văd puşi la punct de o incapacitate cronică de a conduce ceva sau pe cineva...ca doi poeţi filfizoni alungaţi de Platon din viaţă şi din cetatea sa), defazate de realitate; în focare de opoziţie împotriva artisticităţii înseşi pe al cărei altar se şi sacrifică de altfel în mod atât de teatral, de expirat, de „fumat”... neştiindu-se foarte bine până la urmă cine e Avraam, cine Isasc şi, mai ales, cine e Dumnezeu.
Invitatul acestui numar e scriitorul clujean Marius Jucan cu al său volum de nuvele „un locuitor al oglinzii”
Erinii revoluţionare
(Marius Jucan, Un locuitor al oglinzii. Trei nuvele, Editura Dacia, 1994)
de Ştefan Bolea
„Elita trebuie să servească un ideal, nu să încerce să-şi procure sursele propriului amuzament. Pentru asta există lăutarii.”
(Colonelul Ganea, Darul, p. 27)
Trademark-ul prozei lui Marius Jucan pare a fi calitatea descrierilor. În fraze concise se redă o imagine puternică, care fie subliniază starea de spirit a personajelor, fie evocă cu o directeţe decisă setting-ul, încât pare că eşti teleportat în chiar miezul acţiunii. Dacă ar exista lovituri de gong care imprimă textura destinului în retina ascunsă a lectorului (un echivalent al primelor acorduri din Simfonia a cincea), Marius Jucan s-ar folosi de bornele lor pentru a sugera, prin descrieri, scena în care are loc o dramă a hiperlucidităţii, a ratării sau a unei prietenii, care confundă loialitatea cu masochismul. Exemplele sunt nenumărate: „Sus, spre han, cerul era la amiază un imens ochi orb” (210). Aici autorul pare să-l evoce pe Jean Paul, care constata angoasat, că „ochiul inchizitorial” s-a spart. „Semnele feminităţii, abia ghicite, atârnau ca nişte steaguri ale înfrângerii” (53). Un realism, din care lipseşte ambiguitatea compasiunii, pare să rezulte din acest fragment.
Asemenea unui martor, care nu iubeşte, de aceea poate să înregistreze detaliile cu fidelitate şi fără patimă (pentru a parafraza caracterizarea personajului principal din Darul), prozatorul mizează pe luciditate, chiar până la exces, emulând poate, stoicismul unui înţelept, care ştie să separe intelectul de afectiv. Această sapientia este alteori jucăuşă, mizând pe ironia virulentă, din care lipseşte total părtinirea: „Doctorul Semion ajunse în dreptul microfonului, legănându-se ca un urangatan care primise cea mai mare banană” (33). Avem astfel portretul unui medic ratat, fără mari ambiţii, pentru care alcoolul reprezintă cea mai mare motivaţie, prin care viaţa este justificată, care este salvat, în ochii mei, prin reproducerea de Géricault, care încă mi se pare fabuloasă. Descrierile te lovesc chiar de la primul pasaj: „Soarele cuprins în ochii iepurelui mort era cât un bob de muştar” (7). Soarele compimat în ochii unui animal mort pare să trimită la celebrul extras din Tabla de Smarald a lui Hermes Trismegistus: „ce e deasupra este la fel cu ceea ce este dedesupt”. Imanenţa zdrobită de finitudine îşi găseşte propriul principiu de transcendere, inventând o lege a corespondenţei care leagă această lume de the world elsewhere.
Următorul nivel, care trebuie studiat, în nuvelele scriitorului clujean este cel politic, deosebit de instructiv şi probabil la o primă privire, cel care necesită un feed-back imediat din partea lectorului. De regulă, discursurile politice sunt puse pe seama unor artişti excentrici, care suferă de ratare (dar nu în genul absolutist al personajelor lui Camil Petrescu, ci una moderată şi asumată) şi au vericitatea şi apetenţa de Truthsayer a Cassandrei. Câteva mostre: „Iorga a hrănit la pieptul său atât pe Romulusul legionar cât şi pe Remusul comuist (73)”; „Strămoşii noştri sapienţiali ... ne-au fermecat cu demonstraţiile lor de apărare pasivă, preferând izolarea, bejenia şi doina din frunză ... Conştiinţa dublă s-a născut la ţară, arând ţarina, mânând vitele, furând încă o porţie de mămăligă. A fi înseamnă, în primul rând, a avea. Stăpâneşti o vacă, o unealtă, o parcelă, o femeie care îţi va produce în câţiva ani argaţi” (158-159).
Primul extras (aparţinând pictorului Chiuzdea), folosit fără menajamente la o soirée convenţională, burgheză, ar produce şi azi efectul de vid al anunţării unui atentat cu bombă. În al doilea citat, sculptorul Visarion pare să-şi dorească să-l contrazică frapant pe Gabriel Marcel şi în general toată filosofia care neagă o dimensiune ontologică posesiunii. Această calitate ontologică a averii este menţionată şi în descrierea nostalgică, totuşi crudă a lui Fodor Sylvester: „Posesia pentru el era o mistică a trăirii. Relaţia de proprietate s-a spiritualizat într-o înfiere” (131). Tot pictorul Chiuzdea aminteşte o anecdotă, care parcă sintetizează spiritul pragmatic şi pre-civilizaţional al României, care îmi evocă modul în care se traducea tag-ul din Hamlet în anii 1900 („e ceva puturos în Danemarca”). Pentru un român, episodul următor este plauzibil, pentru un danez, de exemplu, înfiorător, îmi imaginez: „În preajma unei staţii de metrou care tocmai se construia s-a spart o conductă menajeră. Materiile fecale s-au împrăştiat între două staţii de autobuz, într-o zonă foarte circulată. Nişte isteţi au avut iniţiativa sponatană de a-şi sufleca nădragii şi de a se apuca de treabă, cotra cost, şi ce preţ, cărând în spinare pietonii grăbiţi. S-au făcut zeci de curse” (87). Chiuzdea şi Visarion nu sunt la fel de radicali ca şi tânărul Stanomir totuşi, un personaj nihilist, care îmi aminteşte de nepotul lui Rameau şi care observă cioranian că: „nu văd nimic bun dacă setea noastră de absolut se reflectă în condiţia noastră de eternă colonie” (74).
Acestea fiind spuse, aş vrea să mă opresc puţin asupra nuvelei Darul. Dialogurile sunt autentice, în mare parte discursurile personajelor nu au nici o legătură cu sfera heideggeriană Gerede. Doctorul Semion, care sparge această premisă a autenticităţii, prin locvacitatea sa tragicomică, este mitraliat de colonelul Ganea, într-o caracterizare în care Marius Jucan operează o pastişă după Hamlet: „Eşti un om făcut doar din vorbe. În coşul tău ambulant de cuvinte s-au topit zăcăminte de speranţă, alcool şi încredere. Sticle golite pentru a produce alte vorbe. Vorbe care cer imperios alte sticle” (35). Acest words, words, words exprimă cel mai clar hegemonia lui Gerede, de care personajele discrete sau grave din Darul se feresc.
Un alt personaj, care este pedepsit de data aceasta mult mai direct, este secretarul Hurdubeu, care reflectează cu nostalgie şi sinceritate la „epopeea” comunistă: „Memoria păstrează doar adevărata bucurie, cea a adolescenţei, atunci când participam la mitinguri ... Ne confundam până la dispariţie, dar ce puţin trebuia să dispară ca să nu mai fim ...” (16-17). Secretarul Hurdubeu, bănuit a fi informator, se retrage cu veterinarul GAC-ului în preajma revoluţiei din 1989, pentru a degusta rezerva de vin, pe care au lăsat-o în urmă „ştabii”. După o beţie circumstanţială, scapă într-un moment de inspiraţie de nişte ţărani agresivi, care uită de servitudinea ceremonială şi sunt gata să-i linşeze. Dar destinul are alte planuri şi el se exprimă printr-o erinie revoluţionară, care administrează o pedeaspsă oedipiană.
Să o vedem cum se apropie, ca la Eschil şi Seneca: „Un sunet aspru, neplăcut, cu un urlet mecanic, trecea peste fermă, neliniştindu-i ... Nu era decât un copil învârtind un bici, pocnind îndelung, ecoul se ciocnea sacadat de ziduri” (21). Acest „nu era decât un copil” e desprins parcă dintr-un film de Stephen King, aparţinând unor adulţi, care se grăbesc să remarce că absolut nimic nu poate să-i îngrijoreze: tranchilizaţi cu această constatare, pot să-şi continue viaţa fără grijă. „Nu era decât...” contrastează cu „urletul mecanic”, care trimite adevarată cunoaştere premonitorie, contrabalansată de ignoranţa suficientă a celor care aleg calea sedativelor. Erinia se apropie („copilul cu biciul se învârtea tot mai aproape, pocnind cu sete” -22-) şi începe să lovească („Îl văzură pe copilul necunoscut alergând după ei, învârtind biciul deasupra capului, plesnind mereu. Bulgări mici, întăriţi de frig, îi loviră din spate, în ceafă, în umeri” -23-). Înainte de a observa inevitabilul deznodământ, să ne oprim puţin asupra acestui ţărănuş anarhist, care este, după mine, exact prototipul copilului de 10 ani, care a murit în Piaţa Revoluţiei şi l-a speriat pe Ceauşescu, până acesta a ales detour-ul unui elicopter anxiogen şi Pan-ic, care nu l-a dus foarte departe. Faptul că ţine un bici este paradigmatic: în stil New Age, este un trimis al epocii Berbecului, care simte catastrofa, adulmecă deruta nihilismului pasiv şi pune mâna, operând răzbunarea absolut necesară a destinului. Erinia atacă decisiv: „Un bulgăr mic de noroi întărit îl plesi în ochi. Prin lumina sângerie, întunecându-se brusc, zări silueta copilului fugind ... Ochiul fusese compromis” (23).
Într-o observaţie finală, aş dori să remarc că multe pasaje virează spre poezie, împlinindu-se. Prima jumătate de monedă constituindu-se într-un realism intelectual (care, prin apetenţele unui entomolog, desparte mentalul de afectiv), a doua, cea ascunsă, combină psihologicul cu liricul, amintind în aumite pasaje de proza lui Eliade şi de apetitul conspiraţionist al lui Kafka. Să amintim doar o mostră din delicateţea unei descrieri, care deturnează proza spre poezie: „Gabriel îşi zări deodată chipul palid, înviind fantomatic deasupra unei mese încărcată cu sticle. Luceau ca nişte lumânări negre” (25).