Europe's Times and Unknown Waters

Proza - Conţinut

O zi din viaţa lui Tudor Vladimirescu

Fetele şi Constipaţia

FMdS

Cu sau fără tine

Poveste Despre Revoluţie

O zi din viaţa lui Tudor Vladimirescu

de Dragoş Bogdan

        Vreau să cred în ceva

         În mâinile cui stă responsabilitatea pentru binele şi pentru viaţa celorlalţi? De la cine se poate învăţa ce este viaţa? Nimeni nu răspunde de nimic. În toţi stă cuibarită frica de adevăr şi dreptate. Am conştiinţa fricii. A faptului că sunt un fricos. Mă uit la cei din jurul meu şi îmi dau seama cu stupoare că sunt mai curajos decât ei. Vreau să fiu erou. Vreau să fiu înconjurat de eroi. Chiar dacă se cacă şi se pişă. Chiar dacă eroinele trebuie să sângereze la menstruaţie. Îi vreu pe toţi eroii. Acei suplii ai vieţii, acei inşi îndurători cu tâmpiţi ca mine. Nu mai suport oameni ţinuţi în casă care la rândul lor procrează să facă acelaşi lucru: să stea în casă.

         Nemuritori fricoşi. Ţăranii cu venele ca rădăcinile pe mâini,cu viaţa căscată deasupra unei prăpăstii, veniţi şi luaţi lumina din minte, lumina din noi. Muncitori puternici, sculptaţi în carne tare ca piatra, veniţi şi fiţi înţelepţi, veniţi şi faceţi copii deştepţi,veniţi şi trăiţi,omorâţi-ne pe noi cei ce clădim sisteme politice străini fiind de viaţa, noi care ştim să dictăm între patru pereţi...

         Avem venele subţiri ca firele de păr şi suntem moi ca viermii şi totuşi cu colţi.

         Oh! Nu vă mai fie frică de noi, de colţii noştri subţiri. Stârpiţi tot ce ne seamănă, lăsaţi unealta pe care tot noi am făcut-o pe măsura voastră, fiţi voi înşivă până la capăt şi veţi birui căci viaţa în voi s-a împlinit.

         TOT NOI v-am îmbrăcat ca pe nişte papagali, v-am învăţat să vă otraviţi carnea şi mintea. Şi acum suferim. Suferim văzând că am urâţit lumea pe care o împărţim. Nu ne place ca voi, deşi urâţiţi, stropiţi cu infamii şi nedreptăţiţi sunteti mai buni ca noi. Când voi călcăţi pământul zâmbeşte sub voi, pe noi ne-ar înghiţi dacă ar vrea.
        Şi cu cine vreu eu să vorbesc până la urmă?
        Voi nu vorbiţi, noi doar gândim. Gândim şi dictăm. Ne-am născut de cealaltă parte. Nu ştiu de ce spun asta, dar simt. Când eram copil tatăl meu mă ducea la pescuit. Prima dată când am văzut somnul am râs pentru că era moale ca untul şi urât cum nu mai văzusem fiinţă până atunci. Mare mi-a fost mirarea când am aflat că spurcăciunea aceea trăia mâncând alţi peşti. Cum!? Aşa moale şi poate mânca alţi peşti!? Da, spuse tatăl meu trăgând un fum din ţigară şi încordându-şi mai tare ridurile feţei, peştele ăsta urât nici nu seamănă a peşte şi totuşi este cel mai mare care poate fi prins din apele noastre dulci.

         Ceilalţi peşti arătau a peşti. Şi dacă aş fi fost orb din naştere tot aşa mi-aş fi închipuit că trebuie să fie peştii. Îl ţineam în mână îndreptat cu mustăţile spre mine. Din ochii lui mici răzbea acea poftă de viaţă, de viaţa altuia. S-a răsucit odată şi l-am scăpat în nisip. Când l-am ridicat a doua oară îl ţineam atât de strâns încât mi-am dat seama că nu mai poate scăpa viu din mâna mea decât cu bunăvoia mea. Mi s-a făcut milă de el şi l-am pus în apă. A stat câteva clipe până s-a dezmeticit, dar nu s-a grăbit să plece. Parcă îi era tot una dacă mai sta acolo un minut sau toată viaţa lui. Peştii cei mici şi neştiutori treceau atât de aproape de el că unii îi atingeau mustăţile.

         Am plecat acasă cu capul meu tânăr şi neştiutor plin cu gânduri necunoscute, fără nume.
        Vreau să ştiţi cât sunteţi de preţuiţi. Vreau să vedeţi cât sunteţi de importanţi pentru mine. Vreau să mă luaţi cu voi când destinul îmi va cere socoteală. Să mă dezbrăcaţi în piele goală să mă arătaţi lumii şi să spuneţi că am plâns ca un copil şi că sunt neînarmat. Că am ţipat să mă luaţi cu voi. Că am fost numai un om rău care şi-a trădat răutatea din el. Să mă împuşcaţi apoi. Dar să nu audă mama. Să ştie tata, el ar şti să îndure. A fost un om care a îndurat mult din durerile celorlalţi.

         Mamă, nu vreau să mor, mamă vreau să mă ţii în braţe. Să nu îmi spui că îi rău că i-am bătut pe ceilalţi băieţi şi că trebuie să fac ce am de făcut. Spune-mi că nu au să mă împuşte. Toată căldura pe care am risipit-o între noi în univers se va răci dintr-o dată şi tu ve şti că am murit. Te vei stinge ştiind că am fost omorât.
        Vorbea şi praful îi înfăşura cuvintele în dogoarea Bărăganului. Vorbea, era sincer şi tropotul calului îi căra cuvintele în gâtlejul întunecat al sorţii, aceea a camarazilor care nu îi vor fi niciodată prieteni de curte sau de laiţă, de fugit cu fetele îmbrăcate în rochii albe prin lanuri şi păşuni. Un nod i se suise de la inimă până în gât şi îl sugruma de parcă un pitic neghiob era pus acolo tocmai să facă treaba aia fără nici un rost.
        Înota într-o băltoacă din cotul râului şi în apa limpede văzu că era înconjurat de mii de herciugi, simţea cum trupurile moi îi mângâiau carnea, cum îl ung cu untura de pe ele şi că este tot mai tânăr, deşi era copil. Se înmuie şi el şi se cufundă urmându-i în apa limpede ca cerul. Pietrele ascuţite păreau de mătase când se lovea de ele. Ajunse într-un târziu, atât de jos încât lumina soarelui se stinse, şi se culcă pe fundul apei peste miile de somni,moi şi vii ca o parte din trupul lui, ca un gând pe care îl simţi.
        Pandurii îl urmau fără să scoată o vorbă. Nici praful amestecat în boabele de sudoare de pe feţele lor mucalite nu era aşa lipsit de grai. Un val întunecat,plin de speranţă, ca o otravă liniştitoare, se răspândea din spatele călăreţului mohorât de dinaitea lor şi îi înconjura ca apa dintr-un vad. Se simţeau duşi, căraţi cu tot cu cai. Pământul uscat îi dogoarea, răzbea din el un abur pe care îl simţeau de parcă îi frigea, apoi numaidecât, le despica pielea să le îngheţe sângele în vine. Nu îndrăzneau să îşi întoarcă privirea unul către celălalt.
        Sunteţi cu mine? Mă auziţi? Nu se putea opri. Galopa ca o nălucă, blestemat de o voinţă nedreaptă. Haosul îl picta, îl mânjea fără regrete. Îl mâzgâlea irosindu-l ca pe un strop de cerneală. Era un om. Un om făcând ceea ce oamenilor le este interzis.
        Prima săgeată doborâ un pandur care căzu îintr-o ploaie de potcoave. Se auzi un sunet sec ca de funie udă rupându-se. Vladimirescu înteţi goana armăsarului. Nu voia să îl ajungă moartea din urmă.
        Vreau să mă împuşcaţi atât de repede încât să uit că am fost odată om. Vreau să aşterneţi o lume puternică, să fim ultimii laşi care mai păşesc pe pământul ăsta.
        Pandurii înteţiră la rândul lor goana nebună. Erau lângă el de pe acum. Îl înconjoară cum carnea înconjoară inima. Sunt ca o cometă desprisă din lumea viselor.
        Niciodată nu era atât de uşor. Întinse mâna prin apa grea care aluneca mătăsos peste trupul lui. Era uşor şi frica îl apăsa ca un munte ţinându-l pe fundul apei. Mâinile apucau sălbatice în apă şi cădeau înapoi de parcă cineva i le-ar fi retezat şi apoi îi creşteau într-o clipită la loc. Şi totul o lua de la început dar tot mai repede, parcă îl ardea. Muntele din sufletul lui se topea, se prefăcea în lavă. Simţea cum îşi aşează capul pe pântecele mamei şi cum tatăl îl mângâie în creştet. Că o strânge pe mumă-sa tot mai tare la piept şi că toţi trei erau asemeni unei pietre cu chip, tristă, care alunecă încet, fără întoarcere în apa limpede în care soarele îşi stingea flăcările divine pentru ultima oară.
        Săgeţile le umpleau carnea de plăcere, ştiau că moartea este de partea lor. Când Tudor ajunse în mâinile lor avea faţa plină de sânge coagulat. Doar atât mai simţea, cum sângele se usca şi îl strânge de chip.
        [Nu mai era om.]

Fetele şi Constipaţia

de Ormeny Francisc

[...]

        Voicana şi Ghervuţa aveau senzaţia că fac inhalaţii cu aburi de trifoi, de scaieţi şi de fân copt - cu baticul lor înflorat pe cap în loc de prosop. Un fel de saună oarecum fetidă, în care mirosul plantelor coapte şi transpirate avea parcă, totuşi, ceva stătut în el…ceva deja sensibil expirat, ceva infect de mlaştină. În liniştea cu aromă de pământ, cine trăgea aer în piept (dintr-o uscăciune şi o insficienţă de oxigen) simţea parcă simultan şi sine qua non o respiraţie fiebinte direct în obraji: expiraţia sufletului buhăit, fleoscăit şi molatec, deversata peste cîmpia asudată şi ea a dumnezeului transpirat a acelor minute îmbuibate în vapori fierbinţi şi grei..

         Era de parcă sufletul (suflet ce puţea totuşi cam de multişor a înmormântare dulceag-udă şi acru-mucegăită) acestui dumnezeu (molâu, moleşit şi deja tăhui la cap de la atâta necro-febră vegetală ) constipat cu bitum fierbinte ce colcăia încet, magmatic în burdihanul lui umflat şi rigid-tensionat şi-ar fi îngropat sub noi gura lui imensă cât un deal şi plină cu sevă proaspăt stricată - deci încă vag comestibilă; deci încă vag apetisantă.

         Aceasta gură emana acum greu, de jos, de sub pământ, în aerul fierbinte, trecători şi abia perceptibi aburi şi miresme vegetale - pale înghiţite aproape imediat (după primele secunde de firavă adiere) de un val greu de cocleală (cu miros de pământ clocit în seva grasă şi în colsterol călâi) ca un pârt de Căpcăun…

         Gura imensă şi plină până la refuz cu seva alterată, stătea îngropată sub cele două ţărănci…nu foarte adânc totuşi, părând că le aşteaptă (asemeni unui peşte de adâncime ce se hrăneste pur şi simplu ţinând gura permanent deschisă pentru “ce-o pica”; pentru vieţuitoarele ce au ghinionul să i-o confunde cu o grotă sau cu o gaură în bariera de corali pe care, bucuroase, cred că o pot folosi drept scorbură şi când-colo se trezesc digerate) să se scufunde încet, eminalmente imperceptibil în ea. Pe vremea când vor ajunge jos, tocmai în stomacul Marii Creaturi ubicue ce adastă reavăn sub pământ, cele două ţărănci vor fi probabil atât de deshidratate fizic şi mental încât nu vor mai putea avea habar de ce se întâmplă cu ele…deshidratate, stoarse de vlagă până la hipnotizare; până la inconştienţă şi inconsistenţă.

         Ceva dezagreabil ca o carne stricată apăsa de Pretutindeni - un Greu Universal dogoritor.

         Da tată! Da…Ăştia-s Apusenii impregnaţi de sângele nerăzbunat al Horiei şi de vaietele fluierului Iancului...Aici bucoliul are apăsarea lui aparte; aici praful de pe drum şi mirosul din atmosferă ţi se depun direct pe creier şi coclesc şi presurizează acolo ca o glazură fierbinte (proaspăt turnată) de plumb topit.
        Voicana: - Ioi tu să n-am io noroc...da’ şe mă mâncă-n cur die câtieva zâle...zici că mi-or intrat furnici nu alta!

         Ghervuţa: -Zău?

         Voicana: - Nu (pronunţat într-un bemol fătat acolo, pe loc! de jalea ei ) tuuu nu…(trist-dezamăgită şi cu un “tuuu” prelungit cu disperare pâna la inevitabila lui rupere - unica funie prin care căţărătorul rămâne agăţat de stâncă; unica şi deja ultima lui speranţă, care încet dar sigur cedează, se subţiază sub greutatea lui până se face aţă şi-l lasă să cadă…)Am oxiuri. Dar şi ăştia parc-or înnebunit, nu alta, de la o vreme. Colcăie acolo şi dansează cu învăluiri frecându-se unul de altul ca şerpii…parcă-s îndemnaţi(cu emfază suspendată), întărâtaţi(cu emfază suspendată), înrăiţi(cu emfază suspendată), de Diavol!!! să n-aibă astâmpăr o clipă şi să fie tot mai nervoşi. Cred că din cauza căldurii ăsteia au devenit aşa de agresivi şi agitaţi…

         Ghervuţa: - Sau poate că se apropie ploaia şi asta-i înnebuneşte…Şi muştele se zice că o iau raza şi devin foarte agresive şi înrăite când se apropie ploaia…vreau să zic… atmosfera aia supra-încărcată de dinainte de o mare furtună de vară le scoate efectiv din minţi şi atunci trebuie să atace şi să roadă tot ce le stă în cale ca să se calmeze. Astea resimt (să ştii tu de la mine) tensiunile din natură mult mai pregnant decât noi.

         Voicana: - Tuuu!!! Zici că le-or crescut unghii…Şi scurmă cu ele toată ziua prin toate canelurile şi pe sub toate straturile de piele.

         Ghervuţa: - Caută şi ei, săracii, obsesiv, ca nişte maniaci acolo, “acul în carul cu fân”…

         Voicana: - Da, da da…(în sictir plictisit şi îngreţoşat). Dar “acul în curul cu fân” nu-l caută? Când mi-o creşte un ac în fund, o să fii prima pe care o s-o anunţ…(necăjită că altora le arde să facă haz de necazul ei)

         Ghervuţa: - Păi atunci o să devii viespe sau albină…hi hi hi

         Voicana: - Ioi tu lasa-mă!!! Ioi tu LA!-SĂ!-MĂ!(sacadat - şi apoi, cu voce stinsă, într-un cumplit contrast cu tonul militar tocmai folosit la silabisirea lui “lasă-mă”) …că nu mai pot…Zici că-mi caută obsesiv ? D-apoi tu! Ăştia chiar îs obsedaţi! (spuse asta cu o mimică şi cu o gestică comică, caraghios-scumpică). Au un neastâmpăr aşa de mare, de drăcesc, că-mi transmit şi mie agitaţia lor. Adică mă trezesc toata agitată - am atacuri de panică, am palpitaţii, şi nu ştiu efectiv ce se întâmplă cu mine şi de unde, cum şi de ce mi-a venit starea asta. Apoi, încet, da’ foaaarte încet, fac legătura şi-mi dau seama că mă mâncă-n cur…No!…Asta-i treabă ? Zi şi tu! Ioi tu, ăştia-s ca minerii comunişti care săpau adânc în mină noaptea întreagă, pentru depăşirea glorioasă a normei.
         Într-adevăr, Voicana avea perfectă dreptate. Minerii respectivi făceau din oboseală un fel de reverberaţie interminabilă a voinţei, care, pe măsură ce se propaga, devenea tot mai puternică, mai tensionată şi mai complexă/completă (ca un bulgăre de zăpadă rostogolit la vale sau asemeni unui val ce creşte)…până când, deşi în dementă iraţionalitate iritată, ajungea să-şi depăşească cu mult (din punct de vedere energetic) forţa impulsului iniţial. Era reverberaţii care se amplificau şi nu care descreşteau pentru a se risipi, voinţa de muncă a acelor mineri. Cum bine mai zicea şi domnul Beniuc: “Eu n-am nevoie de onoruri,/ Tovarăşi, daţi-mi numai muncă, / Să cânt cu-un glas cât şapte coruri/ Şi să lovesc daţi-mi poruncă. / Mi-i limba aspră ca o pilă/ Nu linge, - zgârie şi roade! [ n.r. cam ca sărutul oxiurilor Voicanei - uneori puţin supărător şi agasant…câteodată, ce-i drept!, dar deontologic hiperconştiincios]/ Iar de-oi umbla cândva cu milă,/ Atuncea ţeapa mi se cade.”( n.r. am citat primele două strofe ale poeziei “Eu n-am nevoie de onoruri” aparţinând poetului Mihai Beniuc)

         Zicând astea, Voicana privea în gol la câmpul cu cratere mici (de la cartofii excavaţi brutal prin înţepături ţintite, secundate de extracţii verticale ) în el şi cu scurmături în crevase adânci şi lungite ca de la o avalanşă sau ca de la un buştean târât - de parcă ar fi aterizat acolo forţat avioane şi comete mici şi de alte mărimi apropiate micului. De fapt Cerbul era autorul acestor scărmăneli ale solului. Cerbul venea des aici, de cele mai multe ori la cartofi. Dar nu ezita niciodată să sfârtece burta vreunei cârtiţe care-i ieşea în cale şi, odată chiar a omorât un beţiv ce a încercat să-l alunge. Era un cerb rău ca un lup şi mizantrop ca un urs (şi mirosea la fel de urât ca unul), şi mugea de parcă lătra. De te prindea în raza lui te alerga bine, dar nu ca să te prindă şi să te împungă ori să te calce în picioare - totul era mai mult aşa, la intimidare…un fel de dojană paternă mai ursuză a ciudatului necuvântător.

         Dar atunci beţivul l-a atacat el! pe cerb, aşa, din senin, mai mult ca un ghionoi smintit. Alcoolul desigur... Cerbul n-o stat nici el pe gânduri şi l-o sfârtecat încet, sadic, cu coarnele - cu pasiunea şi devoţiunea unui chirurg pentru liniile şi tăieturile perfect drepte…cum ai tăia un porc de Crăciun - atent ca nu cumva să-i distrugi ceva organe interne pe care doreşti mai apoi să le extragi întregi/nevătămate pentru a le putea folosi în scopuri culinare.

         I-a scos astfel de-o parte măruntaiele, din care a desprins cu băgare de seamă fierea, ca să nu se spargă. Apoi i-a căutat beşica (băşica udului) pe care copiii o aşteaptă, cum spune Creangă - “ca s-o umplu cu grăunţe, s-o umflu şi s-o zurăesc după ce s-a uscat, şi apoi vai de urechile mamei, până mi-o spărgea de cap.”

         Cerbul, de asemenea, ca etern vânător singuratic prin munţi şi “Lone Ranger” vroia să ştie câte ceva despre iarna de anul acesta. Astfel că, atunci când i-a spart bârdanul sau burduhanul, toată băgarea de seamă pe care el a investit-o în acest act a fost direcţionată spre splină, căci splina arată felul cum va fi iarna, precum şi partea/direcţia din care va veni. Dacă partea subţire a splinei este îndreptată, de pildă, spre miazăzi, asta însemnează că iarna va veni de la miazănoapte. Dacă splina este mai umflată către coadă, aceasta vrea să zică despre iarnă că, undeva spre sfârşitul ei, va fi mai grea decât se aşteaptă. Dacă splina e groasă la mijloc, ăsta e semn că iarnă va fi aspră în perioada ei de mijloc. Dacă, dimpotrivă, splina este lungă şi subţire, atunci şi iarna va fi lungă, dar gerurile vor fi blânde, înţelegător-jucăuşe.

         Astea-s de fapt credinţe vechi de-ale Rutenilor care, la rândul lor, le-au deprins de la Animalele Arhetipale ce chiar îşi făceau bârlogul pe aici, în vremuri mai vechi şi mai sălbatice. Le-au învăţat de la aceste vieţuitoare primordiale şi de la vracii păgâni care, câteodată, (aşa cum arată Vasile Voiculescu) fuzionau cu ele în mod escatologic-paratelepatic, sau care, pur şi simplu se împerecheau cu câte un astfel de animal arhaic, dând naştere minotaurului, omului-peşte, lupanului şi ursanului. Unii mai povestesc cum că, odată ar fi trăit pe aici un om-pasăre(un bărbat-uliu ce stătea mai mult pe stânci şi rar cobora din munţi în sat [ unde venea totdeauna încotoşmănat cu blănuri şi căciuli - fie vară, fie iarnă - şi nu l-a văzut nimenea măcar o dată dezbrăcat...ziceau sătenii ca să ascundă faptul că pe spate, între omoplaţi, avea crescute aripi şi că pe piept avea pene în loc de păr bărbătesc] şi când plătea ceva la negustori i se vedeau ghearele de răpitor de la mână) şi o femeie ce noaptea se transforma în ciocănitoare (dimineaţa, pe la cinci, în ceaţă, când abia se crapă de ziuă, putea fi văzută peste dealuri şi în livezi, timidă, şăgalnică şi dolofană cât un struţ).

         Felul în care Cerbul l-a asasinat pe acest om (Petru Pogrom îl chema) a semănat leit parcă!, cu sacrificarea porcului de Crăciun. Cerbul a sărit şi l-a prins pe Petru sub el (s-a pus efectiv cu tot corpul şi cu picioarele îndoite ca la împerechere peste el, ca să-l poată cuprinde cu totul sub burta lui în cel mai înjositor gest de dominaţie), i-a dat drumul şi apoi, când acesta credea că a scăpat şi se pregătea să fugă, iar îl urmărea şi iar se punea pe el şi iar îi da drumul şi tot aşa până ce îl obosi în ultimul hal. Când Petru era deja atât de vlăguit de această luptă kafkiană cu cerbul că nu se mai putea ţine efectiv pe picioare, cerbul îl culcă pe-o parte, îl studie câteva secunde cu un ochi de călău-expert (care încearcă să-şi dea seama de câte lovituri e nevoie pentru a tăia un cap, precum şi care e unghiul ideal din care trebuie aplicată lovitura) şi îi înfipse cel mai ascuţit corn în gât în aşa fel încât pielea să nu se spintece decât atât cât este lăţimea “cuţitului”. Înăuntru, vârful “cuţitului”/cornului s-a plimbat cam de un lat de palmă, ca să se taie bine vinele şi să se scurgă tot sângele. O a doua lovitură de corn a fost asijderea unui cuţit vârât la inimă şi a treia a semănat şi ea tot cu o lovitură de cuţit, dar una aplicată la gâtiţă [1] sau la înghiţitoare. Petru a guiţat de trei ori scurt, câte o dată pentru fiecare împunsătură şi apoi şi-a dat dubhul din greu şi parcă mai mult ca să se uşureze. Ca şi cum asta ar fi fost nu moartea lui ci mult aşteptatul moment de relaxare şi decongestionare după o lungă şi grea constipaţie cu viaţă. Un RESPIRO asiduu căutat şi apoteotic găsit.

         Aici urmează însă partea cea mai psihotică, mai bizară şi mai bolnavă de-a dreptul a întâmplării: după ce a făcut acestea, cerbul a început să-l cresteze ritualic, cu coarnele, pe Petru, de parcă ar fi fost un mare meşter (cu veleităţi de fin estet) sculptor care dădea retuşuri din toate părţile. Cerbul se învârtea în jurul lui Petru ca un sculptor în jurul statuii la care lucrează şi, ici şi colo, îi cresta pielea sau trăgea în ea dungi (cu părţile cele mai ascuţite ale coarnelor – de câteva ori era să-şi sucească gâtul de-a binelea încercând să-şi direcţioneze un “ciot” mic dar foarte ascuţit [aflat undeva mai în spatele marelui sau coronament de coarne] astfel încât să poată face cu el o incizie mai complicată pe fruntea lui Petru, incizie ce pretindea de la executat multă fineţe şi fler/”ochi” marestru) pe care apoi le contempla gânditor, futuristic-meditativ, încercând să prindă unghiul potrivit pentru o vedere de ansamblu. Lucrul cel mai sinistru era că şi acest comportament inexplicabil al animalului era copiat parcă tot à-la-lettre din ritualistica tăierii porcului de Crăciun. Adică, când se taie porcul de Crăciun, întâi i se face acestuia în frunte o tăietură cu cuţitul în chip de cruce, zicându-se ca şi la facerea semnului Sfintei Cruci : În numele Tatălui, al Fiului şi al sfântului Duh, Amin ! În unele părţi din judeţul Teleorman, după ce i se crestează crucea în cap, se presară sare pe tăietură şi în jurul ei, crezându-se că numai astfel îi poate fugi porcului sufletul din cap.

         După aceasta i se taie porcului coada şi urechile şi se dau copiilor, care aşteaptă, ca puii de rechin (al cărui suflet umectează telepatic-inexorabil hipofiza fiecărui tăietor de porc), prin prejur. La fel făcu şi Cerbul cu Petru, în sensul că-i reteză cu grijă urechile cu cel mai lung şi mai ascuţit corn al lui (un corn curbat, semilunat, astfel încât aducea cu un iatagan sau cu o seceră) şi le dădu apoi corbilor şi stăncuţelor ce ţopăiau în jurul lui - să le mănânce. Numai că, când veni treaba cu tăiatul cozii, Petru nu avea, normal!, aşa ceva. Aşa că, iarăşi nu se ştie de ce, Cerbul începu să-i tot bage obsesiv bărbatului un corn în anus (cel mai lung şi mai subţire de care dispunea...de erai tentat să crezi că toată coroana lui de coarne e de fapt o colecţie de complicate, exotice şi multifuncţionale instrumente chirurgicale...), părând că încearcă să dibuiască ceva pe acolo…ai fi zis că sonda cu ea în găoaza lui Petru, în căutarea cozii (semăna cu un om ce-şi vâră mâna într-o scorbură, cu ochii închişi, în încercarea de a-şi deschide astfel celălalt ochi - al lui Shiva; cu toată fiinţa si cu toată energia focusată exclusiv pe momentanul acelui gest tactil). Petru era de-a dreptul violat în fund de către acest satanic cerb necrofil…

         Tot mai apoi, şi tot imitând ceremonialul legat de sacrificarea porcului, Cerbul îşi folosi cornul cel curbat în formă de semilună şi-i reteză acestuia capul. Apoi îi scoase Iepurele (alcătuit din osul pieptului cu cei doi muşchi dinainte), Iepuraşii (adică cei doi muşchi ai spinării) şi-l jupui, ştiind unde să împungă şi de unde să tragă de piele ca aceasta să se desprindă uniform de pe carne. Îl înţepă într-o bucată mare de piele de deasupra rinichilor şi apoi îl ridică/aburcă în coarne de acea bucată ( Petru arăta ca un somn agăţat de gură într-un cântar cu cârlig) şi-l tot scutură în sus şi în jos până când, greutatea corpului acestui bărbat, atrasă de gravitaţie, făcu posibilă dezbrăcarea de piele ca de un tricou cu un număr mai mic scos anevoios de pe corp. Când corpul depieloşat de la bust în sus al lui Petru căzu din coarnele Cerbului înapoi pe pământ, animalul rămase cu toată acea piele a lui în coarne şi plecă tacticos de acolo, în mers ţanţoş, cu acest trofeu în coarne, de parcă şi-ar fi pus o pălărie şmecheră aşa... pe-o ureche, sau, mă rog, ceva de genul ăsta. Şi când te gândeşti ce rău se mai poate comporta omul cu porcul...Indiferent de ipostză, animalul ăsta e făcut pentru a fii sacrificat în cel mai brutal şi mai ingrat mod: dacă-i viu – îi tăiat de viu pentru a fii canibalizat (totul se desfăşoară într-un episod apocaliptic în care nişte zombi flămânzi îl atacă, îl sfârtecă, îl rod şi îl muşcă...animalul ţipând ca din gură de şarpe); dacă-i puşculiţă – îi spart cu ciocanul când s-a umplut (banii, asemeni măruntaielor la Crăciun, sunt scoşi din el, sufletul fostei gazde[obiect sau fiinţă] fiind aruncat la gunoi fără prea multe regrete dilematice).

         Şi doar Petru era om sărac şi venea de la coasă unde-i plăteau patru milione pe lună. După ce fu dat afară de la mină, când s-or închis exploatările... - la disponibilizări, tot cu cositul s-a ocupat. A schimbat târnăcopul pe coasă – reorientare în carieră. Nimic mai mult! Pentru că pe el nu-l interesa ce făcea atâta timp cît era de lucru: el muncea, el nu gândea. Îl chema Petru Pogrom şi vârful carierei şi l-a atins la prima Mineriadă din Bucureşti, unde, se zice că a întinat mai mulţi studenţi şi alţi intelectuali de diferite vârste ( ăsta când era mai supărat decât de obicei, apoi chiar! nu mai stătea la nici un fel de discuţii şi-i lua pe “băieţi” direct după ochelari...dacă alt indiciu nu avea). Tot acolo i-a scos unei chiaburiţe, cu târnăcopul, direct din uter, fetusul. Apoi i-a dat cu târnăcopul în cap şi i-a aruncat pe amândoi într-un şanţ. Femeia respectivă zăcea crăcănată, cu fundul şi cu capul căzute în tranşeul stradal şi cu picioarele rămase la nivelul străzii. Membrele inferioare i-au rămas, într-adevăr, ancorate încă de spaţiul carposabil, dar într-un mod dezordonat (cumplit de inestetic şi chiar anti-erotic - deşi i se vedeau chiloţii, nimeni, dar absolut nimeni! nu privea la ea cu vreun gram [rătăcit în tranziţie] de dorinţă) şi sictirit răsfirate din şant, direct peste sosea. Arăta ca o rufă pusă neglijent pe sârmă, la uscat (trântită, şi ea acolo, în greaţă, pe sfoara de rufe), sau ca remorca unui tir intrată pe jumătate (cu partea din faţă) într-o groapă...

         Singură în sanţ, cu craniul spart în partea din spate (ca un portelan ciobit şi pus pe raft în mod strategic – adică învârtit/orientat spre “soare” astfel încât să nu se vadă spărtura din el), cu burta desfăcută şi cu creatura din ea scoasa afară cu târnăcopul (ca un sertar răscolit bine şi scos complet din nişa lui din dulap de Securitate, în cadrul unui “control” de rutină), victima aducea oarecum cu “Le dormeur du val” al lui Rimbaud, şi, cel mai probabil, trebuie că avea acum o privelişte straşnică asupra festivităţilor din stradă. Era fericita, în sensul de unica, posesoare a unui unghi de vedere întru totul rar asupra evenimentelor “de la suprafaţă” (adică din stradă): le vedea de jos în sus, ca Gulliver în Ţara Giganţilor (se putea uita la cele ce se desfăşurau de jos de tot, de la nivelul solului...de acolo de unde nimeni pe vremea aia nu îndrăznea să aplece capul ca să privească, pentru că risca să nu-l mai poată ridica “prea curând”...fuga! [şi asta repede şi cât încă se mai poate] era cuvântul de ordine acolo).

         Fetusul “revocat” se ţinea în continuare de măruntaiele femeii prin cordonul ombilical, deşi acum îi atârna pe undeva pe sub fund, ca o sticluţă cu apă agăţată de cercetaşi la curea. Era o privelişte ireală şi cumplită...ce-ţi punea sfârcurile pe plită. Proverbul potrivit căruia „capul plecat sabia nu-l taie” nu l-a atins niciodată pe Petru. El a zis (ca să-l parafrazez) de fiecare dată că-l taie, ce mama dracului, la urma urmei de ce să nu-l taie?! O fii mai cu moţ te pomeneşti....sau ce?(răspicat) Ba mai mult chiar l-a şi pus în practică, cu un student sechestrat de legiunea lui de mineri. Studentul aveau capul înconjurat în mod sferic de arme (baionete improvizate) – aşa cum e bumbul galben al unei margarete înconjurat de corola de petale albe. Vru să facă o glumă (sperând să-i câştige pe mineri de partea sa, prin faptul că-i face să râdă; că-i destinde [săracul de el probabil că, citit cum era, n-a auzit totuşi de proverbul potrivit căruia nu trebuie să zâmbeşti niciodată unui crocodil...poate fi ultimul tău zâmbet!!!]) şi le spuse acestora că ”Noroc Bun”e pleonasm; că norocul e prin definiţie bun; că nu există ”noroc rău”. „Seriooos??? Ne faci analfabeţi deşteptule?!”- fu replica; replică însoţită de un hâşâit de târnăcop urmat imediat de un bum înfundat ca de pepene scăpat pe jos din plasă.

         Când l-a atacat Cerbul (sau mai bine zis, când a sărit el la cerb...într-o primă instanţă), Petru venea recitând în minte (cu elan pionieresc, sănătos şi proaspăt ca o dimineaţă de mai) strofe din Mihai Beniuc - omul care i-a încântat tinereţea cu stihurile-i fermecate:

         “Venisem flăcău de pe Crişuri,/ Cu sufletu-n trei învelişuri;/ De jale, de dor, de răscoale/ A celor din munţi şi din vale/ [strofa a doua nu şi-o amintea…]/ Cântat-am de dor câteodată-/ Pădurea plângea-ndepărtată,/ Şi domnii au râs câte-un pic,/ Ci nu pricepură nimic/ Atunci scuturaiu-mi frunzişul,/ Să-l’nece-n vâltorile-i Crişul,/ Frunzişul mâhnit de-ndoială-/ Şi cântec strunii a răscoală./ Ciuliră urechile domnii/ Cei plini de osânză ca somnii,/ Şi-ncet grohoteau: -<<Nu ne place,/ Alt cântec să cânţi, măi ortace/ Alt cântec, ori vesel, ori trist,/ Nu ăsta cu iz comunist./ Şi bea ici o duşcă de vin,/ Să-ţi treacă, ortace, de chin>>/ -<<Nu beau eu şi nu vi-s ortac>>/ -<<Ia sama tu, coadă de drac!/ Ori cânţi cum ne place, ori taci,/ Ori du-te-n o mie de draci.>>”[2]

         Restul poeziei nu şi-o mai amintea şi nici nu-l mai interesa. Ultima strofă - asta cu dracul şi cu dracii - îi plăcea lui la nebunie: ”M-am dus într-o mie de draci, mi i-am făcut prieteni ş-acum uite numai ce frumos am venit cu şleahta lor cu tot după mine la Bucureşti să vă caut, să vă sfinţesc şi să vă popesc...Popeştilor...Mâncav-aş gura eu vouă să v-o mănânc de trântori şi de chiaburi împuţiţi. Noi muncim noi nu gândim…Măi! Dar voi? Voi gândiţi - voi nu munciţi!!! Îs coadă de drac?! Vai, ce bine că mi-aţi spus…Bine, bine…Ei, acum, pe coada aia de drac, care de fapt îi coada de lemn de la o toporişcă sau de la un târnăcop, am pus ş-un ascuţiş de fier şi vin aşa cu ea la voi, să vă mai scarpin olecuţă pe spătic...parşşşivilor! Da! Să vă lovesc cu sete ca pe nişte duşmani ai ţării. Ieri n-am vrut decât să muncesc şi nici aşa n-a fost bine....Ei bine, azi vreu ca să popesc!!!”

         Aici vorbea ca Vodă Lăpuşneanu...Păcat că l-a răspopit pe el cerbul. Chiar eram curios ce-o să mai facă Petru...mai ales acum, de când a schimbat târnăcopul pe coasă. Urma oare să meargă la cosit de intelectuali la Bucureşti?! Poate. Ce sa faci domne’? Ghinion!…cu sălbăticiunea asta care i-a ieşit aşa, pe nepusă masă-n cale…

         Ăsta fuse un cerb Rutean, rătăcit pe aici (sau poate doar exilat), rău şi nazist. Cerbul Rutean, spre deosebire de Cerbul Huţul, îi cerb hrăpăreţ, hain şi ursuz. Îi rău cu oaspeţii, neprimitor şi, nu se ştie de ce, cu ciudă multă în el…atât de multă de-i iese prin piele (unde efectiv nu mai încape) şi-i creşte peste tot pe corp sub formă de ciurlă.[3]

         De atunci, (de când a fost atacat pentru a fii alungat) cică aşa s-a mâhnit şi s-a ofensat de tare Domn’Cerb, că acuma scurmă după cartofi mai cu ură clevetitoare în rictus (cine l-a mai surprins de atunci în timp ce se hrănea, a jurat că ăsta vorbea singur tot timpul cât scurma...că i se mişcau buzele) şi mai cu scârbă haină în ochi ca niciodată. Se comporta ca un om care a înnebunit din cauză că a fost trădat de prietenul lui cel mai bun.

         Nimenea nu se mai apropia de el. Intersătenii (adică cei care locuiau pe drumul de zece kilometri ce lega cele două sate, fără totuşi ca gospodăria lor să aparţină în mod desluşit şi declarat de Autorităţi de vreounul din satele respective) au ajuns, până la urmă, la o înţelegere “tacită” cu el: strigau la fiară cam de la sute bune de metri distanţă, ăsta-i vedea, le arunca o privire în scârbă şi morocănos-iritată că iar este întrerupt, îşi termina mai repede decât în mod normal masa (cu cartofi) şi se retrăgea încet şi plictisit - Sfidător!(de fapt)- înapoi în pădure…Parcă se ducea mai mult de greaţă ce i s-a făcut de oamenii ăia gălăgioşi ca nişte lăcuste cu care nu dorea să-şi mai pună mintea.

         Se mai spunea despre el că nu doarme noaptea niciodată; că stă şi priveşte cu ochii lui roşii, pe întuneric, pe drumeţul rătăcit. Nu-i face niciodată nimic; stă pur şi simplu în cea mai perfectă linişte (de nu se mişcă o frunză în jurul lui) şi îl priveste din negrul pădurii cu acei ochi roşii, lunguieţi-rotunzi...ca un portar ursuz ce se uită lung-crispat după tine, scrutător (rece-reţinut şi prevăzător-neîncrezător pînă ce treci de clădirea pe care o păzeşte el).

         Dacă se întâmpla să te apropii de el fără să-ţi dai seama - să fii la nici un metru de el când îl observi (din cauză că stătea ca maniacul în linişte perfectă pe întuneric), îi simţeai numai deodată respiraţia caldă în obrazul tău, aburindă ca de Dragon(şi abia atunci îţi dădeai seama că e acolo).

         Poate că era o ştimă puternică şi vicleană; un reflex păgân rătăcit în timp; un strigoi refractar ce a reuşit să străbată în prezent din negura timpului. La fel de bine însă, putea să fie şi un fel de răspuns al naturii la industrializare şi la colectivizare, ştiut fiind faptul că Partidul a tăiat pădurile ca să facă fabrici şi a găurit ca o carie o măsea muntele, ca să extragă minereu. Cum zicea şi Eminescu - „Şi cum vin cu drum de fier/ Toate cântecele pier”. Cu siguranţă, era o poliţă plătită de munte minerului: cu târnăcopul L-a lovit - de coarne a fost sfârtecat, disecat, violat, tăiat. „Cine cu sabia dă, de sabie va şi pieri” ne-a învăţat Mântuitorul şi, dragii mei, se pare că într-adevăr „aşa merg lucrurile”( că asta era vorba preferată a lui Vonnegut).

         Ghervuţa: - Auziii tuuu Voicano, (vizibil jenată de întrebarea pe care urma să o pună) daaa viermii ăştia ai tăi te constipă ori îţi dau diaree? Vreau să zicîîî...că măcar de căcat te caci bine?

         Voicana: - Bine, bine(meditativ-rutinat plictisită)…Mă constip numai dacă stau cu maţu’ neplăcut-umflat...că-s pe drum şi nu pot face. Ş-apoi mai e când merem la târg, că îi greţos rău de tot la buda de la piaţă şi mai bine îl las să aştepte…Dacă fac acolo mi se face scârbă mare şi mi-o zis domn’ doctor că de la scârbă mare dai în hepatită. Tu! Da să vezi ce-am păţit acu’ trei săptămâni. No, tu şti că buda mea din curte îi de ciment, adică vreau să zic că...ştii tu! gaura aia din pământ îi de fapt un gol cimentat. Am vrut s-o facem de-a dreptul în pământ, ca să meargă căcatul direct în ţărână...căăă (aici are un gest argumentativ [un gest în gol făcut din mâini neputincioase, gest a cărui inerţie urcă înspre umeri pentru a-i ridica] cu o uşoară nuanţă neputincioasă în stilul înţelepciunii arhaice de tip “n-am ce-i face!... dacă aşa merg lucrurile...apoi aşa merg! Ce să le fac io acuma?”,) no! aşa se şi descompune mai repede şi intră mai bine înapoi în circuitul materiei în natură. Dar or venit ăştia de la Primărie cu daravele de-alea de m-or luat pe mine (care nu mă doare capul nici după ce beau o sticlă de Pălincă de Bihor) durerile de cap şi-or început să-mi iasă pe nas ardei graşi de puroi din sinusurile ce mi s-or inflamat pe loc când i-am auzit…No, cică Protecţia Mediului zice că n-ai voie să sapi o groapă de doi-trei metri în pământ şi să te tot caci în ea. Trebe s-o cimentezi şi să plăteşti o dată pe an maşina să vină şi să ţi-o cureţe - bagă un fel de tub-furtun (ce funcţionează ca un aspirator imens) în gaura cimentată şi plină de rahat şi în zece minute scoate totul de acolo. Cică dacă n-am cimenta gaura şi ne-am căca direct în pământ, am infesta pânza de apă pentru fântânile din zonă şi am strica terenul...adică vreau să zic solul...Înţelegi tu...

         No şi să vezi Doamne şe-am păţit acu’ trei săptămâââni (vorbea prelungind vocalele asemeni povestitorului iscusit şi carismatic ce vrea să creeze suspanas prelungind misterul...nelăsând încă povestea să “moară”) ... Or venit băieţii la mine la cosit. Ah! Apropo! Pe unul l-am pierdut că l-o cosit pe el Cerbul - s-or bătut cică pentru cartofi; s-o bătut cu Cerbul pentru cartofi şi Încornoratul l-o făcut ferfeniţă, de ziceai că arată ca un trifoi mestecat şi scuipat afară de o vacă la care i s-o părut că-i prea acru...În fine, cum spuneam...ăăă...or venit cosaşii la mine şi i-am cazat pe toti patru în pod. Ăştia, măi soro măi – de ai mai auzit tu una ca asta, or mâncat toată ziua slănină fumată cu porumb şi prune până le-or dat maţele pe afară... Eu am mers şi eu mai des ca de obicei la budă (Tu! D’apoi pe mine când m-apucă, mă apucă!!! Merg pe stradă senină şi zveltă de zici că am numai aer uşor, rarefiat şi cu parfum finuţ de trandafir pe dinăuntru, şi deodată mă trezesc că vreau cu grosu’; mă trezesc pe nepusă masă că vreau cu grosu şi atunci am cinci minute să mă rezolv, adică să găsesc un loc unde să-mi fac treaba că altfel îi jale mare...să ştii!. Nu se întâmplă decât foarte rar să am şa mnifestări, de obicei mă pot ţine când şi cât vreau, dar când survine aşa o ispravă, apoi rămâne memorabilă de fiecare dată) şi mama soacră, pe vremea aia, zici că ara şi dădea cu moto-cositoarea prin burtă cât îi noaptea de lungă şi dimineaţa îi era fabrică de salam şi de crenvurşti burduhanul ăla, nu alta. No…(îşi mai trage răsuflarea) şi după un tur de forţă de ăsta de câteva zile cu noi toţi Călare pe Tron, într-o dimineaţă s-a făcut ALBĂ-ALBĂ BUDA. TOATĂ ALBĂ, DE ZICEAI C-O VENIT IARNA PE 28 IULIE.

         Ghervuţa: - -No cum adicăăă???!!!(dezarmată, simţind că-i creşte tensiunea şi cu ochii mari cât cepele; gândind-se că cineva a murit acolo din cauza deshidratării, din cauză că şi-o vărsat toată bila peste buda respectivă - care bilă, în viziunea ei, semăna cu albuşul de ou...[Albuşul de ou, în mod normal e lichid şi transparent. Dar!, se gândea ea, “când oul e pus la prăjit sau la fiert, ăsta se face alb ca zăpada - după cum ştim de la ce vedem în fiecare zi atunci când facem ochiuri la tigaie ori ouă fierte.” Şi, îşi imagina ea, “boala asta, diareea, o fi fiert şi o fi prajit în ulei încins bila în sărmanii oamenii până când ăştia n-au mai putut răbda şi au vomat-o, consistentă şi albă ca un albuş de ou prăjit sau fiert])

         Voicana: - Adică s-o umplut de viermi şi ăştia ieşeau de acolo ca dintr-un sac fără fund…no! (de acuma deja obosită de la atâta efort explicativ) Ca boabele de porumb ce le-ai adunat pentru găini într-o plasă de rafie prea plină, ce n-o mai poţi legaaa, cum spuneam, din cauză că-i plină ochi şi nu-i poţi apropia laturile ...ăăă (i se împleticeşte limba în gură; limba n-o mai asculta şi nu mai executa, în cavitatea ei bucală, acele mişcări graţie cărora să poată articula cuvinte; are o privire tulbure şi pierdută, faţa i se tumefiază de la lipsa de oxigen ) ... (îşi revine, după câteva seunde negre de inexplicabil colaps) pe care vrei s-o apuci, dar, fiind prea plină şi tu fiind obosită, sau neîndemânatică, sau grea de spate, o scapi într-o parte şi-ţi deşerţi toate boabele alea peste papuci - aşa ieşeau viermii din buda mea la suprafaţă; se revărsau peste peste picioarele mele (că mergeam desculţă la căcăstoare) masiv!!! No, înţelegi? Şi atunci am zis: “Ce dracu domne’!” Viermi în mine, viermi sub mine, viermi în buda mea…te pomeneşti că mâine numai ce-oi descoperi că am ceva viermi şi în cap, viermi de ăia care-mi mănâncă creierul, cum am văzut io pe Discovery odată…Că aşa mă mai doare capul de la o vreme, de îmi vine să tâmpesc. Şi pe mine nu mă durea capul niciodată înainte. Puteam să beau şi o sticlă întreagă de Palincă de Bihor, că a doua zi tot n-aveam nici pe dracu. “Nu mă doare capul...” cu sensul de “nu mă interesează, pot să fac ce vreau, nu mă afectează nevolniciile din jurul meu”, ăsta era motto-ul meu în viaţă până nu dmult. Era vorba mea pentru toată lumea; “nu mă doare capul” era, practic, cartea mea de vizită...Da’ acuma...Acuma zâmbesc doar trist, în sinea mea şi numai pentru mine, când se mai ivesc situaţii care mă invită efectiv să dau replica asta şi eu ştiu prea bine că nu mai pot s-o dau...Înghit amar în sec şi-mi vine să plâng când mă gândesc ce liberă şi dezinvoltă eram pe vremea aia...când încă nu mă durea capul. Acuma însă s-o înăsprit, s-o degradat şi s-o agravat cumplit situaţia mea...acuma mă doare capul des!!! Şi nu ştiu de ce...? (rostire teatrală, simandicoasă, şi patetic-interogtiv disperată)

         Ghervuţa: - Păi cum aşa…tu Voicano! Nu te-ai gândit totuşi o clipă că poate viermii ăştia ai tăi îşi golesc toxinele în tine...adicăăă, cum să spun eu, trebuie şi ei să se cace, nu? Ei, şi atunci ei defechează în tine, iar tu, când mergi să-ţi faci treaba mare, poate că nu elimini şi toxinele lor odată cu ale tale. Neeliminându-le, precis şi dacă nu chiar mai mult ca sigur că toxinele alea ale lor, rămase în corpul tău, se absorb (şi te otrăvesc încet dar sigur) şi unele îţi ajung (ţi se urcă vreau să spun) chiar sus de tot, tocmai la creier. Şi de aia te doare capul tuuu…Da’ cum Dumnezo’ să ai tu viemi în creier?! Tu!!!(gata să-i tragă şi o palmă ca s-o ajute să-şi revină)

         Voicana: - Nu tuuu( emoţional-delicată şi erotic-ofuscată în baiul ei)... nuuu(un “nu” dulce şi gingaş chinuit)... Că am văzut io pe Discovery o eminsiune despre un tip care avea de zece ani dureri îngrozitoare de cap şi când i-or făcut autopsia (asta după ce-o murit, adicăăă...înţelegi, nu? Că atunci se face. Nu! nu! nu pe viu ! Stai liniştită!) or văzut că avea creierul plin de viermi. Şi de aia-l durea capu’, că ăştia-i mâncau din creier, tu! S-o dus în ăia zece ani, cât l-or ţinut migrenele, la toţi doctorii să întrebe ce are, da’ nici unu’ n-o ştiut să-i spună precis şi durerile n-or încetat decât la moarte. Când i-or făcut autopsia, i-or scos şi creieraşul afară, aşa... să vadă poate descoperă măcar acum, într-al o mie-lea ceas ce naiba are. Ei bine, şi ce să vezi? Era mai găurit ca un şvaiţer, tu!!! Şi viermii încă mai mişunau şi tot explorau pe acolo ca la ei acasă.

         Ghervuţa: - No bine, bine (zise repede şi nervos)... Hai lasă te rog (un “te rog” mai mult ameninţător-ultimativ decât împăciuitor) astea că mi se face rău numai când aud aşa ceva.

         Voicana: - Noa, păi tu m-ai întrebat, no…

         Ghervuţa: - Nu tu, să şti că nu ţi-am cerut chiar asemenea detalii... Eu de fapt te-am întrebat numa’ aşa…nooo...că eu nu m-am mai căcat de şepte zâle şi aşe de rău mă simt…Îs umflată şi mucedă şi râncedă la maţe ca un nas înfundat cu puroi ce nu vrea să iasă (când ţi-l sufli).

         Voicana: - Sau poate că vrea da’ nu poate...

         Ghervuţa: - Da...(meditativă, puţin încurcată, dar dând până la urmă de firul corect al gândului) păi asta-m vrut să spun. Şi mă apasă aşa surd,cumva...adică tacit, în sensul că ştiu tot timpul că-i acolo şi că mă îmboldeşte - ca atunci când împungi pe cineva cu degetul numai ca să-l necăjeşti... Îi dai ghes aşa (şi aici arată cum, penetrând psihotic aerul cu un index atât de încordat încât semăna în mod sinistru cu o rădăcină noduroasă ce vrea să se înfingă forţat, definitiv în pământ) tot în aceeaşi zonă până-i provoci neplăcere, adicăăă...disconfort şi încet dar sigur, durere. Îi viclean şi răutăcios căcatul ăsta, ca o anacondă trândavă. O simt pe scârba dracului cum deschide gura ca să mai înghită aer ( atunci mi se bombează brusc intestinul , undeva jos şi când şi-o închide, maţul mi se decongestionează); cum îi spumega balele în mine (câteodată fac pârţuri cu clăbuci şi spumă de rahat...dar când mă duc să mă uşurez, iar nu iese nimic...fazele astea-s numai aşa, nişte triste alarme false); cum adastă hulpavă la mine în intestinul gros.

         Voicana: - O anacondă zici ?

         Ghervuţa: - Da tu da...căcatul ăsta al meu s-o încuibărit acolo aşa de bine, că greu o să-l mai scoată cineva afară. Adică s-o îngrăşat şi stă încolăcit acolo -

         Voicana: - (o întrerupe brusc) Da! Tu Da! Să ştii că şi eu fac, câteodată, un căcat sub forma unui şarpe încolăcit. Asta când fac în natură şi atinge solul în faţa mea, că în buda mea din curte n-am cum să văd, că-i adâncă. Se depune acolo, încolăcit în cercuri concentrice ce descresc spre vârf...crezi că atunci iese şi din mine vreun şarpe ceva ?

         Întrebarea fu pusă pe un ton atât de serios şi cu atâta îngrijorare în glas, încât Ghervuţa, neştiind ce să creadă (parcă nici nu-i venea s-o ia pe asta în serios, că de ar fi făcut aşa, totul devenea deja prea de tot, prea psihotic şi, cel mai probabil, risca s-o ia şi ea razna), preferă să se facă că n-a auzit (ca să-i uite cât mai repede observaţia) şi continuă exact de unde a rămas când fusese întreruptă.

         Ghervuţa: - Cum spuneam, s-o îngrăşat şi stă încolăcit acolo şi acuma îi greu de urnit şi cu atât mai greu de convins (Scârnăvia Mârşavă! Înjură femeia înveninat, de parcă-i ieşeau cuţite din gură, în loc de vorbe) să iasă de bună voie...Parcă o şi văd cum mă priveşte satisfăcută de ciuda în care m-a băgat - cu zâmbetul ăla mişel de reptilă parşivă. Da ... şi îmi creează tensiune constantă în interior de parcă aş avea sinuzită la intestine...Şi stă, aşa... satanic-nesimţit în mine ştiind că de fapt îl simt şi că mă chinuie şi că nu-mi place...Ioi tuuu!!! (agresiv disperată, prinzându-se cu mâinile de păr şi dând impresia că vrea să şi-l smulgă) Ioi tuuu(de astă dată în bemol, ca după o criză, când te prăbuşeşti epuizat, vlăguit) da’ tare neplăcut îi (aici începe să vorbească nostim-piţigăiat, ca o băbuţă simpatică, şugubeaţă, care îi spune poveşti bizare, fermecate, nepotului la culcare )…Parcă aş purta copilul scârnav al Dracului în mine (cu colţurile gurii coborâte simpatic-resemnat în jos şi cu un subînţeles “asta e, n-vem ce face dragul meu, hai să ne luăm în braţe şi să adormim înfofoliţi unul-ntr-altul, că aşa o să ne apărăm mai bine şi o să ne simţim mai ocrotiţi”).

         Voicana: - Îmi imaginez!...(ridicând o sprânceană meditativ-înţelegătoare)

         Ghervuţa: - De când nu m-am mai căcat şi eu ca omul! (nervoasă - semnul de exclamare are, de fapt, valoare de sentinţă absolută, de punct definitiv, irevocabil ca însuşi destinul )

         Voicana: - No da şe-ai facut?! Ţi-ai însurat bucile? Hi hi hi ha ha ha...

         Ghervuţa: - Ceeee?

         Voicana: - Păi aşa se zice când te constipi, că ţi-ai însurat bucile între ele. Uite, de pildă, odată am sesizat fără să vreau cum bucile mele vorbeau una cu cealaltă. Ştii ce-şi ziceau? No fii atentă: <<Ce zici să ne căsătorim (îi zicea buca stângă bucii drepte), dacă tot stăm aşa de mult împreună? Că doară familia îi celula de bază a societăţii draga mea, tu nu şti asta? (Buca dreaptă îi răspunde) – Ce rost are?! Nu vezi că ne despărţim pentru orice căcat.>> Haaa ha ha!!!

         Ghervuţa mai are puţin şi plânge de necaz. Văzând-o, pe Voicana o apucă mila, se potoleşte şi îi zice (punându-i mâna pe antebraţ şi încercând s-o îmbărbăteze):

         - No, (aici, o pauză cu valoare de avertisment, de index ultimativ ridicat) Ghervuţo, ascultă aicea ce-i de făcut!!! Te duci acasă, îţi cumperi un săpun, îl bagi în apă pînă-l faci pastă (da’ nu chiar lichid-lichid, ai grijă să rămână cât-de-cât gros), îţi modelezi trei supozitoare din el, le laşi să se întărească puţin şi ţi le bagi pe toate trei (pe rând, unul după altul, cu pauză de un minut-două între ele) în gaura curului. No, şi să vezi tu de n-o să iasă din tine ca de la o decantare industrială...(aici, un “ah!” nerostit menit să umple vidul pauzei din frază, [ca şi când şi-ar fi adus aminte mai bine ce dorea să spună de fapt] care “ah” îi redă totuşi entuziasmul în discurs - că Voicana parcă reîntinerea pe măsură ce vorbea) ca atunci când dau ăştia drumul la barajul Vidraru...hi hi hi ha ha ha (atât hi-urile cât şi ha-urile fiind executate într-un diez deja cam prea strident).

         Apoi se simţi datoare să mai dea, totuşi, încă o precizare importantă, sine qua non şi în spiritul temeiniciei ireproşabile, în care şi-a îmbracat ca într-o mantie regală, demonstraţia de până acum:

         -Numa’ să nu crezi că îi chiar aşe de uşor. Ştii tu, (un “tu” prelungit în mod visător, în mrejele şi în meandrele contemplărilor) dragă…E foarte greu să-ţi pui un supozitor. Ştii de ce? Pentru că anusul, de când cu defecatul ăsta de zi cu zi...cu rutina mersului la budă...vreau să zic, are tendinţa să scoată totul afară. Când simte ceva pe traiect, are automat instinctul (adică primul instinct care-i vine...prima reacţie naturală) de a-l elimina(pentru că tu, căcându-te în fiecarezi, aşa l-ai obişnuit...deja de ani buni!), de a se descotorosi de el, - adică să-l împingă în jos, cât mai în afara organismului, NU! să-l tragă înapoi, în sus, în intestine…că dacă ar fi aşa, apoi te-ai căca înapoi în maţele tale, în loc să te caci în budă. De aceea va încerca să scoată supozitorul afară din el, să-l scuipe afară repede şi brutal de îndată ce l-o simţit şi tu trebuie să-l tot împingi, să-l bagi pe gât anusului, nu alta... E un fel de reflex necondiţionat, de instinct foarte primar al anusului de a căca rapid tot ce prinde aşa că, pentru a-l convinge să conducă supozitorul înspre intestine (în loc să-l elimine ca pe orice căcat obişnuit – că ăsta-i prost şi nu ştie că ce-i bagi tu acolo îi de fapt supozitor...ăsta crede că-i căcat şi se grăbeşte să ţi-l dea afară), trebuie să mergi oarecum împotriva naturii. Gândeşte-te că îţi dă unu’(un feşior mândru şi chipeş şi bogat nevoie mare în fudulii şi în piept, ca un cocoş ţanţoş! ha ha) plăşere în fund ori aşa şeva…Ştii tu cum se spune, că plăcerea trebuie să fie totdeauna simţită ca un fulger cald.

[…]

        Note:

         [1] Partea inferioară a gâtului ce cuprinde faringele cu esofagul şi laringele cu traheea. Cunoscută şi sub denumirea de “gâtlej” sau “beregată”.

         [2] Fragment din poezia „Venisem flăcău de pe Crişuri” de Mihai Beniuc

         [3] Cuvântul “ciurlă” este un regionalism ce desemnează un păr zbârlit, nepieptenat; cunoscut şi sub denumirea de hălăciugă.

FMdS

de Iulia Cadar

         A venit femeia de serviciu azi şi ne-a întrebat dacă mai trăieşte bătrâna (proprietara casei). I-am răspuns că “da, am văzut-o ieri”.

         FMdS îmi răspunde:

         “Credeam că a murit, că tot tremura.”

         ” Probabil că are Parkinson”, i-am zis

         Nimic în lumea asta, în secolul ăsta, în încăpera asta nu se lasă aşteptat. Discuţiile despre particular şi glorioasa îngrămădire a spiritului cu atât mai puţin. Replica se succede replicii nelăsându-ţi răgaz :

         “ Nu, nu,nu ! Îi bolnavă cu capul. De aia tremura. Anul trecut a stat în spitalul de nebuni

         Intervine Celine:

         “Eu cred că fiu-so a băgat-o în spital. Ca să obţină casa”

         Şi? Care-i intriga?

         Am zis eu că poate de aia a şi "înnebunit". Femeia nu e nebună. Are 80 şi ceva de ani, tremura, are faţa ca o scrisoare mototolită. În ciuda ridurilor, însă, nu uita că e femeie, că a fost o femeie frumoasă şi poate dorită de mai mulţi bărbaţi. Cizmele roşii, piese de muzeu, o trădează. Doi sau trei fii hărpăreţi îi vor casa. Ai răbdare, că ajung şi la intrigă !

         Femeia sigură pe deducţia ei insistă:

         ” Nu, vă spun eu că e nebună !”

         În afară de ” nu”-ul răspicat cuvintele se preling în şoapta cu care servitorii din toate timpurile, de altfel atot-ştiutori în casă, răspândeau zvonul. Sâmburele de adevăr îşi înfige rădăcinile. Mugurul şoptit prinde contur, neaşteptat de repede. Înfloreşte intriga, răspândind în încăpere aerul vital, atât de parfumat şi de dorit, al bârfei :

         ”Când îi făceam curăţenie în casă avea o mulţime de cărţi. Tot podu-i plin de cărţi. ”

         Captându-ne interesul, continuă relatarea. În faţa ochilor noştri se desfăşoară o lume a nebuniei, pe alocuri desluşită, pe alocuri nedesluşită. Cotloanele minţii omeneşti se deschid, se netezesc în limbajul colorat al povestitoarei noastre :

         ”Poate că de-aia a făcut parkinson, de la atâta citit. Îi dintr-o familie de intelectuali.”

         Remarc felul în care compasiunea, frica şi ineditul se împletesc în corzile-i vocale, dând naştere cuvântului necunoscut, neexperimentat.

         Apoi cu o mimă admirativă:

         ”Are un tablou foarte frumos pe perete. Îi cu ea, de când era tânără. Cred că îi făcut de un pictor.”

         Din nou cu compasiune:

         ”Dar i se trage de la citit...”

         După o pauză, în care dă cu mopul, reia discuţia:

         ”Intelectualii ăştia îs libidinoţi. Nu prea fac curăţenie. ”

         În timp ce întreţineam conversaţia, mă uitam la Cătunul lui Faulkner ; stătea leneş pe masă şi râdea.

         ”Stau toată ziua şi citesc şi de aia nu fac curat. Au multe cărţi împrăştiate prin casă. De-aia înnebunesc. De-aia îi nebună şi baba. ”

         Nu am vrut să mă abţin şi am întrebat-o:

         ”Cărţi de joc? ”

         “Nu, nu! Cărţi de citit; din alea de care citesc intelectualii. Îi dintr-o familie de intelectuali.”

         După câteva minute de tăcere, de dat cu mop-ul încheie discuţia în spiritul Crăciunului programat:

         ”Eu mă duc în Franţa să îmi iau ceva haine. Astea din Cluj îs de calitate proastă. O să mă plimb puţin şi pe Champs-Elysees. ”

         Poate pe Champs-Elysees-ul pe care se plimba şi baba, când era tânără, bogată şi dorită de pictori. Poate că acum tremura în aşteptarea ultimei plimbări pe bulevard.

         În timp ce vorbeam cu femeia de serviciu mă uitam la Cătunul lui Faulkner. Stătea leneş pe masă şi râdea.

         Intelectualii şi pictorii tremură, mor sau au murit cu mult timp în urmă. Ale cui sunt Luvrul, Parisul, Europa acum?

        *

         *               *
        - Dis de dimineaţă, imediat ce a stat ploaia, au venit doi tineri. Se vedea, la o privire fugară, că nu erau iubiţi. Poate colegi de serviciu. Intră înăuntru şi mi se adresează:

         ”Am venit să vă chemăm la restaurant. ”

         Eu, intimidată, mirată, cu buzele mai mult strânse decât întredeschise vorbirii, încerc să descurc încurcătura abia creată, să fac lumină:

         ”Păi pe cine căutaţi? ”

         Trag aer în piept, încet, să nu-şi dea seama că sunt stânjenită de moment adaug cu tot dreptul de angajat harnic, sosit primul la locul de muncă :

         “Aici e o firmă.”

         Încerc, mă tot întreb în gând de ce mi se pare dificilă şi stănjenitoare dimineaţa. Or fi din partea vreunui partid, că doar campania pentru alegerea parlamentului e în floare, cutiile poştale sunt pline ochi de fluturaşi electorali. Caut culorile menite să-mi confirme acest lucru - portocaliu (cu democraţi), roşu (socialişti), albastru (liberali), pe astea mi le amintesc imediat – însă singura pată de culoare e fularul ei roz. În rest, negru. Care-i partidul politic vopsit în negru ? dar în roz ?

         Mă postasem în faţa lor. Femeia se apropie de mine, mult prea mult, mă bombardează cu un discurs publicitar, bag seama. Sub asaltul fizic şi verbal încep să dau, pas cu pas, în spate. Nu vroiam să le las calea liberă, aşa că am încercat să blochez eventualele şanse de strecurare înăuntru. Din gura ei se rostogoleau propoziţii ce marcau, blatant, repetiţia : restaurant, restaurant, restaurant…

         Încleştarea fizică e urmată de una verbală. Cuvintele încremenesc înainte de a prinde viaţă. Sună poruncitor:

         ” Ştim, dar am venit să vă chemăm la restaurant ”

         ”Mergeţi sus .” Pe toţi cei care intră, când sund singură, îi redirecţionez înspre birourile de sus.

         Ea, pentru că doar ea vorbea, mă întreaba complice, maliţios :

         ”Acolo îs ăia mari ?... ”

         Mimez un da prelung, în timp ce ea îşi reia ideea exact din punctul în care o lăsase:

         ”Dar am venit să vă chemăm la restaurant. ”

         ”Păi acum sunt la lucru, în timpul programului, mergeţi sus”. Nimic în afară de ”păi” nu îmi venea în minte.

         Din nou maliţios :

         ”Deci, dumeavoastră, nu vreţi să mergeţi la restaurant ?!? ”

         Tărăgăna întrebarea, punând accent exclamativ pe unele cuvinte.

         Urma să îmi pierd răbdarea. De aceea grăbesc acest scurt şi sinistru episod din existenţa-mi. Aproape imperativ :

         ”Mergeţi sus ! ”

         Nu ia seamă la exclamaţiile mele. E de-a dreptul imperturbabilă în râvna ei:

         ”Nu, acum trebuie să mergeţi la restaurant ! ”

         ”Mai bine mergeţi sus. ” Acum îmi e frică de-a binelea, de cei doi din faţa mea, de lume, de viitor, de moarte, de univers.

         Şi au plecat.

         Şi s-au dus?

         Da.

         Da’ cum arătau?

         El avea trăsături da rusnac, dar slab, ieşit parcă dintr-o sămânţă de bărbat sobru, uscat, ulceros crescută de o femeie îmbujorată de cătun. Lat, profila totodată un relief facial ascuţit. În mâna stângă ţinea un diplomat, o agendă sau o simplă mapă de plastic. Indiferent de ambalaj, conţinutul era acelaşi ; cu siguranţă,tentant. Ea, mică, rotunjoară, hiperactivă compusă din prea multe cuvinte. Toate cele câteva propoziţii, revărsate într-o conversaţie de minut, adăposteau fără excecpţie enigmaticul RESTAURANT. Băiatul tăcea, zâmbind mecanic de fiecare dată când mă uitam la el. Îmbrăcămintea mesagerilor era sobră, neagră, potrivită cu toamna ce se îndârjeşte să-şi petreacă aici ajunul Crăciunului. Gâtul şi barba, parcă o jumătate din trupul fetei, erau acoperite de un fular roz, pluşat, de altfel, singurul detaliu.

         Restaurantul lui Satan. Poate că numai tu i-ai văzut pe ăia.

         Da, dar şi ei m-au văzut pe mine. Te poţi aştepta şi tu, din clipă în clipă, la vizita strigoilor comerciali. Sau, cine ştie, Mefistofel îşi face intrarea în politică !

        *

         *           *
        Cupluri serioase caută 10 metri pătraţi de acoperiş. Unde se pierd aşternuturile, cuibul, cireaşea, iubirea. Într-un anunţ de maxim 100 de caractere. Necrologul amorului. Caut apartament cu o cameră, cuplu odată fericit, sărăcit, sărăcit de iubire şi de fericire, dispus să-şi plătească în valută cicatricile pasiunii. Iubirea lasă urme. Urmele iubirii lasă urme. Urmările sunt criticabile. Săracii puşi la stălpi ai societăţii, o societate construită din tradiţia, mucegaiul, datoria şi ochiul dracului. Căt de intens e amorul când bunica, surdă la altceva, aude ? Se pierde printre scândurile din podea. Se-ascunde ruşinat în spatele măruntaielor. Pe cadavrul încă fierbinte al iubirii se-ncicnge macabru dansul visceral al stomacului gol sau plin. Iubirea moare şi iubiţii îi supravieţuiesc, văduviţi. Se-ndreaptă agale spre cortegiul social. Pot scoate-acum capul în lume, că nu mai este loc pentru ruşine.

         Încă un cuplu, piesă de construcţie plasată transversal în coca unei ambarcaţii, şi-a făcut rodajul. Odată purificat, antiseptic e pregătit să-şi ocupe locul în angrenajul social. Dar mizeria, unde-i mizeria ? Mizeria se duce la canal, dispare, face loc confortului burghez.

         « Ne iubim, facem dragoste azi ? »

         « Da, imediat, acum şterg praful (uite ce mult praf s-a pus de ieri), bag hainele la spălat, fac curăţenie în dulap, aranjez papucii în hol şi apoi facem dragoste. Tu ce faci ? »

         Mizerie se scurge încet, încet.

         « Ţii minte ce murdar era la noi când eram studenţi. Aveam praf de un deget şi pantaloni nespălaţi de un an. »

         « Da, mă mir cum de nu ne-am îmbolnăvit. De-aia cred că dormeam aşa de mult. »

         « Oare puţeam ? Sigur puţeam, nu aş mai putea trăi aşa. E bine la noi. »

         Întreg spaţiul este ocupat de bula antiseptică ce creşte insipidă, inodoră, transparentă. Până şi visele-s curate şi uscate de acum încolo. Cum poţi să faci amor în bula antiseptică ? Dar, cine mai vrea să se împerecheze, e aşa de confortabil în bulă, uscat şi curat.

         « Mai ştii ce negre erau aşternuturile noastre. Odată nu le-am schimbat vreo cinci luni. Erau pline de spermă. Mirosea urât la noi. Şi acum avem praf pe mobilă, da-i numai de o zi. Îl şterg azi sau mâine sigur. Acum avem aspirator. Aş vrea să am mai mult timp, să-l folosesc mai des. »

         « Eram plini de boli, sper să nu fie urmări pe termen lung. Trebuie să ne spălăm de fiecare dată, înainte şi după ce facem sex. Trebuie să ne facem un program. »

         Sexul e murdar, repetitiv, plictisitor. E necesar dar nu suficient. Cum pot unii să-şi imagineze că poţi trăi doar cu atât. Da, e necesar, cuplul are nevoie de sex, dar exagerările de orice fel sunt periculoase. Cumpătarea, aristotelică parcă, e imperativă. Cuplul serios se ocupă de lucruri serioase. Numai aşa ăşi perimte să compenseze, în valută, amorul pierdut. Până una alta şi valuta scade. Pe lângă că nu e nepreţuit, este şi cât se poate de ieftin. Pentru noi e scump, suntem săraci, trăim de pe-o zi pe alta, dar trăim binişor, într-un mediu curat şi uscat. De cald e cald şi asta-i bine. Să te plângi când ţi-e binişor şi când altora le este mai rău, nu-şi găsesc un loc de muncă, e egoism. De ce sa ne plângem când avem cât de cât ? Dacă nu am avea de loc ? Dacă am muri de foame ? Ne-am urca unul pe celălalt de frig ?

         Aşa era mai demult. Ăia săraci aveau droaie de bitangi. Dârdâiau şi se înghesuiau. Nu lucrau nimic. Era unu’ într-un sat, aici aproape, morar la vreo 20 de km de casă. Mergea toată ziua la moară şi venea cu mâna goală, când toată lumea lua de toate. Venea acasă, stăteau toţi într-o cămară, vara stătea până noaptea şi se uita la stele, iarna îi clănţăneau dintii-n-gură şi sula în pantaloni. Stăteau toată ziua în pat, şi el şi muierea. Copii, morţi de foame, desculţi, fugeau şi râdeau că altceva nu aveau de împărţit. Făceau câte unul în fiecare iarnă. De frig şi foame. Sexul îl fac numai flămânzii. Oamenii cu stare au altele de făcut. Nu se mânjesc. Săracul stă afară, bea bere şi face copii. Toţi desculţi şi proşti. Proştii fac sex. Oamenii aşezaţi şi serioşi lucrează. Trebuie să lucrezi că dacă nu, nu ai cu ce să plăteşti gazul şi cu ce să îţi cumperi detergent bun.

         « Când nu mă mai iubeşti m-omor. Mă arunc în râu, în pietre. Dacă nu mă iubeşte eu mor. »

         “Am văzut la televizor o emisiune depsre porno!”

         Iubirea se pierde printre. De-ar fi de piatră tot s-ar scurge. Da-i de aer sau de apă sau de foc. Da’, de-ar fi de piatră tot s-ar scurge. Şi-atâta timp cât se prelinge prin fisuri cuplul serios îşi caută chirie, îşi caută apartament, îşi caută locul în societate, locul de muncă. Cine-i atât de prost să stea-n canal ? De-o fi canalul scursurilor iubirii, tot nu m-aş duce-acolo când acasă e curat şi uscat.

         Amorul şi aşternuturile slinoase nu fac decât să te încurce. În viaţă trebuie să îţi faci drum. Câţi nu şi l-au făcut spre canal ? De-am învăţa ceva din secolul ce a trecut.

         « Dacă am fi trăit pe vremea lui ceauşescu, am fi ajuns la canal »

         « Da, canalul ne-ar fi mâncat. Acum avem job, avem gaz, avem o căsuţă uscată şi curată şi putem zice orice vrem. Atunci dacă am fi zis mac, numai canalul ne-ar mai fi răspuns. »

         «Da! Putem zice orice… Putem zice orice… Putem zice orice…»

        *

         *           *

Cu sau fãrã tine

de Dan Pandici

         Cu tine am sentimentul atingerii dimpreunã a absolutului, infinitului, nemãrginitului. Fãrã tine am sentimentul libertãţii totale, a neconvenienţelor, a zborului singur. Cu tine am sentimentul posesiunii, proprietãţii incomensurabile, a apartenenţei la ceva. Fãrã tine am sentimentul pãcii netulburate, a calmului nederanjat, a singurãtãţii bune sau rele, în ultimã instanţã.

         Cu sau fãrã tine am sentimente. Deci sunt Om, în ambele sensuri. Adicã Fiinţã. M-am calificat la statutul ãsta din momentul naşterii mele, în ciuda faptului cã nu m-a întrebat nimeni. Am pretenţia cã ştiu când fac pe cineva sã sufere şi ştiu prea bine şi când mã doare pe mine…

         Anii 2000. Piaţã în Bucureşti, România.

Hai sã luãm şi nişte ardei graşi. Vreo 2 kg, vreau sã fac o tocãniţã disearã, îmi aratã iubita o grãmadã organizatã de aste legume pe taraba unei ţãrãnci.

Da, iubişor, zic încet, mai mult pentru mine, trãgând dupã mine douã sacoşe déjà pline vârf.

Lasã cã pe ãştia îi duc eu, îmi zise cu un zâmbet fain pe faţa-i albã mat.

Eu nu prea mai am puterea sã zâmbesc, déjà îmi cam trecuse rãbdarea necesarã unei astfel de operaţiuni prea umane, “a face piaţa”. Apa de la subsuori şi de pe frunte dãdea multe de înţeles unui privitor avizat. Unul din lucrurile pe care le urãsc cel mai mult în aceastã viaţã este a cãra, a duce ceva în mânã, a avea mâinile ocupate. De multe ori când vorbesc, eu şi gesticulez, desenez imaginar cu mâinile, pentru a întãri anumite idei, poate de-aici mi se trage.

Numai hai odatã sã mergem, reuşesc sã scot pe gurã.

Ar mai trebui sã luãm şi apã, adãugã liniştitã iubita mea.

Asta-i culmea, unde dracu’ sã o mai punem şi p-aia, mai ales cã ar trebui şi un suc, nu? Le punem pe cap ca africanii ãia?, izbucnesc deodatã verbal. Mai aveam puţin şi lãsam pe jos, din protest, sacoşile alea nenorocite.

Eeei, ce reacţionezi aşa? Ai cãpiat?, mã gratuleazã iubiţica. Trebuie sã le luãm, nu?

        Mã opresc din a-i rãspunde numai de ruşinea femeii ãleia care s-a uitat la noi între timp şi ne-a “cântãrit” cu capul într-o parte şi mâinile în şolduri. Dar uitãtura “rãzboinicã” mi-o pãstrasem şi înjurãtura era acolo, sub limbã.

         Dupã ce ne încãrcãm ca şi cum n-am mai prinde ziua de mâine, mersul ei agale, zâmbetul perceptibil pe chipu-i alb, uşor nepãsãtor la strângerile mele de dinţi şi la faţa mea contorsionatã de efortul transportului a câtorva plase şi plãsuţe bine burduşite, duble pentru orice eventualitate, mã calcã pe nervii mei sensibili şi încerc sã imprim un ritm de mers ceva mai alert pentru a cãra acea cantitate cât mai puţin în unitatea de timp. Deh, profilul mate-fizicã al clasei mele din liceu şi-a pus amprenta binişor pe modul meu de a gândi. Astfel cã se întâmplã adeseori ca eu sã intru în depãşirea ei, semnalizând verbal, în acest mod motivând-o şi pe ea sã iuţeascã pasul pentru a duce la îndeplinire teoria anterior enunţatã. Bineînţeles, mi se reproşeazã graba şi viteza “excesivã”, dar cred cu adevãrat cã aşa câştigãm la capitolul eficienţã.

         Cu chiu, cu vai ajungem la scara blocului nostru de garsoniere, gri şi cu dâre de pete de la sezonul ploios, ca atâtea în urbea aceasta, gãsesc cu greu şi neîndemânatic cheia de la uşa de intrare (a suna la interfon n-are rost, n-avem copil sã ne deschidã), o deschid şi încerc s-o mai ţin deschisã cu piciorul sã poatã intra şi ea, în condiţii normale, apoi se trânteşte asurzitor în urma noastrã, zdrãngãnindu-ţi efectiv gândurile.

         Mã rog în gând sã meargã liftul, etajul 8 e puţin cam sus pentru cineva încãrcat în halul ãla, ajungem în dreptul uşii murdare şi scorojite şi vãd consternat şi crunt dezamãgit cã toate beculeţele etajelor erau aprinse a batjocurã. Probabil am luat-o personal. Nu-mi reprim un picior hotãrât în uşa liftului.

Heei, nebunule! Ce te porţi aşa?, îmi aud în spate. Era ea.

Pãi ce dracu’ se stricã în fiecare weekend?, întreb eu retoric. Parcã-i o conspiratie, zic într-o doarã, negândindu-mã serios la asta.

Asta e, n-avem ce face. Tre’ sã gândim pozitiv, urcãm cu popasuri, pe scãri. Veni soluţia. Salvatoare.

        In acel moment de cumpãnã îmi cade privirea pe un tablou electric de vis-a-vis de lift pe care dracii de copii-adolescenţi îl fãcuserã mai interesant. Deasupra faimosului cap de mort cu cele douã oase încrucişate, înlocuiserã o singurã consoanã şi avertismentul deveni: “Pericol de electro-futare”. Mã amuzã. Imediat mi-aduc aminte de un alt îndemn public din interiorul liftului blestemat, care a fost ajutat sã devinã:

         “Pãstraţi curãţenia

         a-fumaţi”.

         Inventivi, ãştia micii. Generaţia graffiti. Trec astfel mai uşor peste momentul tensionat şi mã aştern supus la urcat scãrile temeinic, fãrã regrete. Privirea aţintitã la trepte şi la plãcuţa cu numãrul etajului…

         Un alt moment memorabil îl reprezintã golirea sacoşelor şi umplerea pe categorii de produse a frigiderului sau a debaralei, dupã caz. Diviziunea muncii trebuie sã funcţioneze ireproşabil şi aici.

Ce faci cu uşa deschisã la frigider? Hai mai repede, ce stai atâta? Stii cã se stricã, face gheaţã…

Pãi n-am decât douã mâini ş-o grãmadã de prostii în mânã!, izbucnesc şi eu. Si pe deasupra şi frigiderul e déjà destul de umplut, nici nu mai ştiu cum sã le meşteresc pe-aici. Sunt multe chestii mici în spate, acoperite de chestii mari în faţã… Unde-i logica?, întreb retoric.

Trebuie sã m-ajuţi şi tu la astea, m-am sãturat sã le fac singurã. E pentru amândoi acolo.

Da vãd, mult mai mult peşte…

        Trebuie sã vã mãrturisesc cã perechea mea “cosmicã” savureazã, adorã, mai bine spus, peştele, aproape de orice fel, mãrime, din orice mediu subacvatic… Dacã într-o zi, în loc de irişi, o sã vãd doi peşti mici, nu m-ar surprinde foarte tare. Ba poate ar fi foarte cool, ar zice vreun puştan la modã.

         Eu sunt carnivor, dar de alte specii, mai domestice aş zice. Nu trebuie neapãrat vânate sau pescuite.

         In sfârşit, reuşim sã ne aşezãm la masã şi sã mâncãm ceva bun, decent, gãtit cu dragoste şi nervi de iubita mea. Dragoste şi nervi cu sensul spre mine. O simt. S-ar putea sã simt la fel în ceea ce o priveşte. Da. In timp ce dumicam, îmi trece un gând fugitiv prin ţeastã, cum ar fi sã fiu încã burlac. Singur cu piaţa sau deloc, de ce nu? Existã semipreparate, existã fast-food-uri, restaurante sau o grãmadã de chipsuri prin supermarket-uri… Sau bucãtãrie singur sau cu partenera de ocazie, dacã e omenoasã. Evident dacã îmi prepar singur mãncarea ar trebui sã-mi extind meniul, deocamdatã redus la omletã, cartofi prãjiţi, salate, ciorbe instant, cârnaţi prãjiţi cu piure instant şi lista ar mai continua puţin…

         Dar e bine cum e acum, mijloacele sunt cam greoaie şi stresante dar rezultatul e bun, adicã masa şi zâmbetul ei de final. “Sã ne fie de bine!”, zic. Si adaug apoi zâmbetul meu. E bine aşa. Ai un anume alt confort sentimental. Stii cã cineva de-aproape, din preajma ta, te iubeşte şi ţi-o aratã. Dupã posibilitãţile şi în felul ei. Dar n-ai a te teme de contrariu, de minciunã, de imposturã. Un alt fel de autenticitate. O iubire posesivã, egoistã poate, agasantã uneori, dar sigur ingénuã, sincerã.

         In timp ce mã asaltau aceste gânduri pe care vi le împãrtãşesc, mã ridic de la masã, îmi duc cuminte farfuria murdarã la chiuveta din bucãtãria noastrã micã, mã întorc în camera de zi, o cuprind pe dupã şolduri de la spate şi o pup tandru pe gâtul ei fraged. Surprinsã de mişcarea mea, se retrage puţin, dar zâmbeşte spre mine, întorcându-se cu faţa, spune o prostioarã, o banalitate, rãspund şi eu în acelaşi registru, mã complac.

         Nici nu mai ştiu dacã eu am tras-o spre pat sau ea pe mine, dar ne trezim unul peste celãlalt, înconjuraţi de pãtura moale, încercând stângace sã ne dãm textilele de pe noi. Ba chiar ne ajutãm un pic, aşa-i frumos într-un cuplu adevãrat… Arcurile tresar sub noi şi parcã vor şi ele sã participe, prin “simfonia” de sunete dezacordate şi ruginite, la actul copulativ ce se petrece în chiar casa lor. Mai mult sau mai puţin dãrãpãnatã.

         Pânã la a ne decide asupra viitorului nostru comun, asupra evaluãrii a ceea ce avem sau putem avea în viitor, pânã la a stabili cât de mult ne iubim şi ce vrem sã facem cu dragostea noastrã, nu ne rãmâne decât sã încercãm a trãi intens şi frumos. De ce sã nu avem şi un al treilea locatar al garsonierei? Inghesuiţi, îl vom împresura din toate pãrţile cu multã dragoste…

Poveste Despre Revoluţie

de Bruckner Leon Eduard

        Era decembrie 1989, iar ei tocmai îşi întorceau spatele către părinţii şi bunicii lor. Din acel moment, nu voiau să mai vorbească cu ei, nu voiau să mai locuiască cu ei, nu voiau să le mai poarte numele, nu voiau să ştie că ei există sau să creadă că încă le mai datorează ceva. Procesele care urmară nu se soldară decât cu amenzi usturătoare pentru fiii şi fiicele neascultători şi -oare, amenzi care apoi, încetul cu încetul, încetară să mai fie acordate. Intrebarea care se pusese prin 2000 era cine pierduse mai mult, bătrânii care născuseră şi crescuseră nişte autoexilaţi în propria lor ţară sau tinerii care suportau acum consecinţele apariţiei lor într-o naţiune care aproape că îi lăsase să moară şi ei sub călcâiul căpcăunilor fără creier. Această întrebare era culmea discuţiilor care se purtaseră în primii 10 ani, esenţa întrebărilor pe care şi o parte şi cealaltă le ridicase:

         Cât valorează faptul că te-am născut? 50 sau 100 de mii de euro? Mai mult?

         Cât valorează faptul că te-am născut, la care se adaugă dobânzile pentru perioada cât ai fost în grija mea? Dobânda ar trebui stabilită anual sau pe cicluri? Ce a valorat mai mult, că te-am îngrijit când iţi curgeau mucii sau că te-am îndurat când îţi venea să mă contrazici?

         Cât valorează iubirea şi oare ar trebui să le dăm ceva pentru că au facut ce o fi făcut pentru noi?

         Cum o să arate lumea de acum încolo, când noi nu mai locuim în aceleaşi blocuri cu ei, trecem pe lângă ei pe stradă fără să îi băgăm în seamă, nu ne amintim de timpul lor decât în cărţile de istorie, şi încercăm să ne extragem din minte ideile lor, explicaţiile şi compromisurile, reproşurile şi eşecurile lor?

         Oare cum ar fi arătat revoluţia dacă nimeni nu ar fi remarcat schimbarea?

         Lumea întreagă nu reuşise să găsească un consens în a categorisi aceste acţiuni radicale ale tinerilor români. Unii credeau că văd în ele imitaţii ale mişcărilor de tineri din vestul Europei, într-o expresie târzie şi postmodernă. Acest refuz total de a-şi continua drumul oferit de părinţi, faptul că ei luptaseră ca orice adult care nu participase la revoluţia lor să nu aibă voie să fie cetăţean al României, ci să rămână în continuare al RPR-ului, să i se ofere şi în 2020 buletin cu stema comunistă, să nu i se schimbe certificatul vechi cu unul nou, să aibă tot poze alb-negru în actele oficiale şi să nu aibă acces la noile monede, iar apoi la euro, părea inspirat de aceleaşi minţi care insuflaseră aerul resurecţionist în generaţiile anilor ’60, Ghandi, Thoreau, King şi, poate, I(i)sus. Ca să nu mai vorbim că nici un preot tânăr nu mai acceptase să le predice celor batrâni, care rămăseseră să işi muşte degetele cu cei care îi pârâseră şi să îşi plece ochii în faţa celor care suferiseră pentru ei – oare acest fapt nu era o secularizare, oricât de exclusivă, specific vestică?

         Cu toate acestea, nimeni nu putea oferi o explicaţie pentru dubla guvernare care se instaurase în România, pentru ceea ce nu putea fi numită o colaborare între instituţiile de conducere ale celor bătrâni şi omoloagele lor ce îi reprezentau pe tineri. In mod interesant, ţara progresa, într-un mod unic, în lipsa conflictelor care se lăsau aşteptate între dubletul de conducere. Sincer vorbind, conflictele erau imposibile tocmai datorită dualitaţii de guvernare: luând în considerare cât de diferite erau acestea unele de altele, eforturile erau îndreptate în special în a studia, în limita posibilităţilor, sistemul tinerilor, de o parte, si de a căuta soluţii cât mai viabile, de partea celor din urmă. Tinerii nu se uitau la guvernanţii bătrânilor decât pentru a râde de mediocritatea lor sau pentru a înţelege încă o dată cât de aproape fuseseră de un dezastru prelungit. Iar batranii, care înduraseră ani buni de guvernare FSN/PDSR/PSD, cu o întrerupere CDR, iar apoi o îndelungă era PD/PDL, partid ce absorbise resurse din toate partidele şi părea să fi redevenit ceea ce comuniştii reuşiseră pe faţă iar pesediştii eşuaseră să construiască din prea marea foame de câştiguri, bătrânii aşadar îşi ascundeau ciuda şi admiraţia după un paravan de nepăsare şi de critică neconstructivă la adresa regimului tinerilor, care poate că aderase oleacă prea repede la EU şi încă se ferea de NATO, care adoptase o monedă unică dată de băncile lor exclusiviste prin cardurile pe care le împărţeau ca şi cum ar fi fost certificate de revoluţionar.

         Si chiar aşa se făcea. In ciuda tuturor greşelilor lor, tinerii realizaseră foarte bine urmările acţiunii lor secesioniste. Nu trebuiau să construiască ghetouri pentru ei şi ai lor, sau colonii izolate, nu trebuiau să creeze o republică independentă sau să câştige autonomia unui teritoriu unde să migreze toţi. Nu, nu aşa. Cel mai eficient era să rămâna prezenţi printre bătrâni, însă să îşi creeze structurile care să îi separe de ceilalţi: băncile. Băncile lor erau semnul puterii lor şi a apartenenţei la acelaşi grup social. Efortul lor de a pune în aceeaşi structură elemente financiare şi politice era unic în lume şi devenea încetul cu încetul subiectul studiilor oamenilor de ştiinţă. Căci bancherii şi echipele care lucrau pentru bănci deveneau, într-un fel, şi funcţionari publici. Băncile nu deţineau veniturile lor într-un mod comunist, ci pe un sistem comun, în conturi care dădeau dobânzi celor care îi lăsau acolo şi de unde ei puteau fi scoşi cu cardul de la bancomat sau cu buletinul de la ghiăeu. Insă, toţi banii lor mergeau la anumite bănci, cele fondate de ei, care ofereau credite doar celor care erau din gaşca lor, care investeau doar în afaceri iniţiate de ai lor. Pe de altă parte, ei nu aveau nici o problemă ca băncile să colaboreze cu giganţi financiari din afară, nici chiar dacă vreunul lucra şi cu bătrânii; de fapt, era problema lui că îi alesese şi pe ramoliţi şi pierderile tot el avea să le înregistreze. Căci ei aveau poliţe speciale de asigurare în orice afacere care trecea peste graniţele lumii lor şi care ar fi putut implica vreo colaborare indirectă cu cei bătrâni; şi anume, ei nu puteau fi determinaţi să participe la acoperirea oricărei găuri care s-ar fi dovedit că provenea din cauza afacerilor putrede ale acelora.

         Căci, dacă v-o spun pe aia dreaptă, ei erau convinşi că nu sunt în concurenţă cu cei bătrâni, ci că asistă la declinul total al acestei generaţii, care merita mai degrabă milă decât competiţie. Mulţi dintre ei înţeleseseră că cei care se compromiseseră în aşa hal încât să nu mai creadă că viitorul poate aduce o schimbare, adică întreaga generaţie anterioară lor, îţi preziceau finalul lipsit de glorie. Si mai înţelegeau că dacă ei s-ar fi implicat în acest destin fatidic, ar fi putut contribui la eroarea că ar exista ceva care să salveze un asemenea om de la sfârşit, ar putea să le ofere această speranţa deşartă acestora chiar şi pentru o falsă secundă. Ori, se ştie, sfârşitul iţi vine aşa cum îl vezi şi nu se întrevedea nicio şansa pentru bătrâni să ajungă să se vadă altfel decât întinşi pe o rogojină jerpelită, aşteptând să moară.

         Băncile lor erau cu totul diferite de ale bătrânilor. Ele conţineau foarte multe conturi cu sume asemănătoare, pentru că după revoluţie nu prea avusese nimeni şansa să câştige bani frumoşi decât dacă dezertase ca să îi slujească pe ăilalţi. Cei mulţi care voiseră să îşi înceapă viaţa adultă de la acel reper istoric plecaseră în străinătate o vreme, sau se apucaseră să cultive multele terenuri părăsite sau se vânduseră unor manageri străini pentru ca să primească de la aceştia aparatura necesară pentru a creea profiturile din care boşii străini primeau marea parte. In ţară sau înafara ei, toţi fuseseră slugi la străini, pentru că nu numai renunţaseră la tot ce creaseră bătrânii, dar nici nu ar fi avut prea multe de cules. Insă, cu mult curaj, cu unele sacrificii, cu isteţime şi chiar şmecherie cand era nevoie, încetul cu încetul, cam până pe la 2000, ei reuşiseră să se „răscumpere” cu patente de inventatori cedate în schimbul libertăţii, cu profituri imense prin cumpărarea de pachete semnificative din acţiunile companiilor-mame. Câştigurile, deşi nu fuseseră puse la comun şi împărţite subiectiv, dar după nevoi, erau destul de echilibrate, ceea ce dădea băncilor tinere stabilitate şi credibilitate în străinătate.

         Asadar, pe la 2000 era deja clar că tinerii nu creeau o puternică cultură naţională, ci o cultură puternic implicată într-un peisaj multinaţional, în care ei deveniseră un partener de discuţie cu o anume greutate. Iar cuvântul lor cel mai greu era: Voi aţi făcut comunismul împreună cu Ceauşescu şi ceilalţi, voi sa îl induraţi! Reproşurile cum că tinerii se vindeau străinilor mişcaseră inimile la prea puţini, doar cei slabi de înger putuseră fi convinşi de ideile bătrânilor cum că această inflexibilitate este anormală, plină de nerecunoştinţă, teribilistă şi chiar necreştină. Proprii bătrâni, întelepţi şi preoţi predicau cu totul altceva, căci pe la 2020 existau deja şi aceştia. Propriul sistem era unul care, delimitat de lumea bătrânilor, dovedea mult mai multă toleranţă şi compasiune faţă de individ decât putuseră aceia să cunoască. In 2020, pentru tineri nu mai exista România aşa cum fusese ea până atunci (spuneau bătrânii); în 2020, pentru tineri, România exista aşa cum nu mai fusese ea până atunci (spuneau chiar ei).

         Guvernatorii băncilor, întruniţi în Consiliul de Conducere, luau decizii de competenţa Minsterelor de Finanţe, al Muncii, al Integrării Europene, al Educaţiei, al Sănătăţii şi al Transporturilor. Reprezentanţii judecătorilor, întruniţi în Inalta Curte de Justiţie, prevedeau asupra problemelor ce odată mergeau la Ministerul de Justiţie şi Ministerul de Interne, dar şi la celelalte ministere, în cazurile disciplinare sau penale. In sfârşit, mai exista şi Academia Română, de fapt o întrunire a rectorilor şi conducătorilor de instituţii de învăţământ şi de cultură, care decideau în chestiuni ale fostelor Minstere ale Culturii şi de Externe, dar şi co-tutelau probleme de educaţie şi de integrare europeană cu CC. De fapt, era foarte uşor pentru aceste trei organe să conlucreze pentru că dimensiunile lor erau destul de reduse, în ciuda denumirilor pompoase. Dacă ne gândim că numărul secesioniştilor la 1989 fusese de cam 5 milioane şi că mai admiseseră încă undeva pe la 3-4 milioane de tineri care fuseseră încă prea tineri la început, însă dezertaseră o dată ce împliniseră vârsta legală, întelegem că numărul lor nu reuşise nici măcar să se dubleze pe la 2020. Aşadar, instituţiile de conducere îşi permiteau flexibilitate atât în sfera lor de influenţă, cât şi în locul unde se întâlneau. Efectele erau foarte repede vizibile, găurile se puteau repara repede, iar comunicarea, mulţumită internetului, devenise cea mai mică problemă, in ciuda răspândirii pe tot teritoriul ţării a cetăţenilor Comunităţii Democratice Române.

         Aşa este, ei nu erau un stat în stat. Parcă am mai spus asta, nu? Insă trebuiau să îşi găsească un statut care să le ofere o anume independenţă, iar acest statut deveni unul de „minoritate politică”. Ei nu aveau nevoie de plăcuţe în alte limbi, de funcţionari care să îi înţeleagă, de examene pe limba lor, căci ei nu mai voiau să aibă nimic de a face cu românii vechi. Intr-un protest mut şi absolut democratic aleseseră să ignore existenţa celor care nu împărtăşeau idealurile şi vârsta lor şi să îi excludă pe aceştia din activităţile lor. Iar ceea ce îi ajută mult de-a lungul anilor era faptul că vechii chiar nu reuşeau să le facă nici un pic de concurenţă: terenurile de fotbal sau tenis artificiale, bazinele de înot, barurile de biliard şi bowling, firmele de internet, cinematografele, totul fusese părăsit sau încă nedescoperit de bătrânii care aveau nevoie doar de firme de cablu pentru a le umple vieţile lungi şi friguroase.

         Intr-adevar, fusese nevoie de diplomaţi care să se impună pe ei şi cererile tinerilor de a avea propriile şcoli, propriile autorităţi fiscaleşsi propria poliţie. Aici fuseseră prin ’91-’93 cele mai puternice conflicte de generaţii, soldate cu unii tineri închişi o vreme şi mult mai mulţi lăsaţi în pace datorită mulţimilor imense care înfruntau forţele de ordine însărcinate să îi aresteze pe vinovaţi. Iar susţinerea externă nu se arătă decât prea târziu în favoarea bătrânilor, când victoriile majore erau deja înregistrate, iar Europa le arunca vechilor doar praf în ochi cum că îi păsa, ca să nu se facă chiar de tot de cacao. Bătrânii nu se supăraseră, căci ei atâta voiau, să fie minţiţi frumos şi apoi lăsaţi în pace să tot moară în marea de fiere şi de acid în care se îmbăiau. Tinerii români fuseseră anarhişti înaintea minerilor din Valea Jiului (care chiar şi în această poveste năvăliră de 2 ori si jumate peste Bucale, însă nu şi tinerii mineri), şi îşi câştigaseră independenţa într-un mod mult mai elegant şi mai uşor de înghiţit decât Kosovo. Deja din ’95, bătrânii îşi închideau universităţile, pentru că puţinii copii care creşteau şi rămâneau acasă chiar şi după ce făceau 18 ani, iar apoi 21, şi mai apoi 24 (măsuri îndreptate înspre mulţii dezertori care îşi rodeau unghiile până la ziua lor de naştere şi de eliberare), nici măcar aceştia nu voiau să mai înveţe cu dinozaurii unei epoci unde învăţământul era o biserică, iar profesorul un mic tiran. Ei plecau de asemenea, cot la cot cu tinerii, în străinătate, însă trimiteau mare parte din bani acasă şi trăiau într-o mizerie asemănătoare cu parinţii lor, roşi de dorul de ţara care nu se preta, prin divizarea ei, unor asemenea sentimente sublissime şi de faptul că nu fuseseră niciodată învăţaţi să îşi pună întrebări asupra sensului vieţii lor şi a trecutului care îi transportase acolo unde se aflau în acel moment.

         In 2020 şi, în totalitate, în 2030, diviziunea scazu drastic. Bătrânii nu prea se mai găseau în viaţă sau îşi conduceau ţara în senilitatea din care nu îi mai putea scoate nimeni. In acelaşi timp, cei care fuseseră odată tineri, deveniţi majoritari, în tandem cu Europa, scăzuseră drasticitatea măsurilor de delimitare de către ceilalţi. Incetul cu încetul, toţi cei care nu avuseseră nimic de a face cu sistemul opresiv comunist fuseseră acceptaţi, la cerere, în comunitatea democratică, întâi condiţionat, iar apoi deplin. Pe cealaltă parte, şi spre deosebire de structuri de putere precum cele din războiul rece, nu există nici un moment în care să existe un echilibru penibil de putere între cele două guvernări. Incă din ’95 instituţiile tinerilor începuseră să se afirme, iar cele ale bătrânilor să decadă. Cu timpul, acest lucru se văzu şi pe dimensiunile clădirilor respectivelor organe de conducere. Clădire după clădire, Academiile, Inaltele Curţi si CC-urile deveniră neîncăpătoare şi noi clădiri fură construite. Un moment istoric fu demolarea Palatului Poporului. Bătrânii rămaşi sugerară ei înşişi construirea unei noi clădiri pentru tineri pe acelaşi loc. Insă în acele clipe tinerii dovediră că sistemul lor nu fusese unul imperialist, aşa cum erau acuzaţi pe faţă şi pe la spate. Palatul nu fusese achiziţionat şi dărâmat de tineri pentru a se construi un nou monument al prostiei şi grandomaniei umane, de la mic la mare. Pe acel loc fură plantaţi copaci care să simbolizeze timpul de care avem cu toţii nevoie pentru a ne purifica, pentru a renaşte, pentru a (re)deveni. Nu fu un parc, nu fu o livada, ci o pădure mică în mijlocul Bucureştiului, în care păsările ce veniră încântau urechile celor care coborau nu din metrou, ci din autobuz la staţia Izvor. Metroul devenise între timp un muzeu al grandomaniei şi canalizarea metropolei-capitală.

         2035, anul în care România se unea în sfârşit cu Comunitatea Democratică, sau, mai degrabă, CDR devenea în sfârşit Romania, fu sărbătorit din plin şi, pentru prima dată, din toată inima în România. Dragostea de ţară era în acele momente una cu dragostea de sine, cu dragostea de viaţă şi cu mândria unei lucrări bine făcute. România era pentru fiecare petrecăreţ altceva: ceea ce construise el de când se hotărâse să nu se mai supună comuniştilor şi nici celor care i-au îndurat fără să crâcnească, ceea ce se propunea pe acele bileţele care trecuseră prin mâinile a milioane de tineri în primăvara lui ’89, ceea ce s-a schiţat în ultimul deceniu al ultimului mileniu, ceea ce a crescut în dispreţul bătrânilor, sudoarea celor care îmbătrâneau şi exuberanţa celor care se alăturau, ceea ce a stârnit admiraţia şi frica unei lumi intregi, cot la cot cu expansiunea economică a Chinei, deşi în alte sensuri, ceea ce a îngropat vechiul regim, în stadiile sale finale, în aceeaşi indiferenţă ca la început. Fără cruzime, însă cu multă integritate se strigase în ultimii ani: „Morţii să îi îngroape pe morţi.” Dragostea de ţară era o poveste care se întâmplase, o poveste care îngloba viaţa fiecăruia care serba noua ţară, care îngloba lacrimile ascunse de durere la separarea de părinţi, la vestea morţii lor şi a întregii familii, la criticile aduse şi la reproşurile îndelungi, pe care le primiseră din afară şi din interiorul fiecăruia. România era nu ceva care se năştea în 1989 peste noapte, ca un miracol democratic ce s-ar fi dovedit un coşmar, un idol socialist poleit în discursul capitalist al vremii, ci rezultatul unor eforturi uneori supraomeneşti, al unor sacrificii şi al unor vise care se împliniseră gradual şi care întrecuseră aşteptările. România era rezultatul unor negocieri reuşite şi al unor conjuncturi favorabile, al unor idei îndrăzneţe şi al unor decizii respectate cu încăpăţânare. România era, într-adevăr, fiecare român în parte şi suma tuturor românilor. Insă, ea nu era ţara pentru care ei muriseră, ci ţara pentru care refuzaseră să moară, ci pe care se apucaseră să o construiască.

         In acele zile de sărbătoare, naratorul acestei povestiri lua parte din toată inima la ceremonii, căci facea parte şi el dintre cei care susţinuseră acest experiment încă de când avea 17 ani. Insă exista un sentiment care nu îl lăsa să se bucure în întregime de eveniment, pentru că îl atrăgea continuu înspre un ungher unde nu se auzeau strigătele de bucurie, o cameră aparte, ca un adăpost al vânătorilor din care, printr-o fantă, se poate privi afară. Prin această fantă, eu, naratorul, eram împins să privesc la mine însumi, cum eu, la 52 de ani, eram bătran, deşi nu în sensul în care fuseseră cei pe care îi stigmatizasem pentru că ţineau de această vârstă. Aveam puterea şi motivele să pot face o distincţie între mine şi ei, între ceea ce decisesem eu să devin şi lucrurile de la ei care mă determinaseră să mă rup complet de ei. Insă, privind afară, vedeam că nu se putea spune acelaşi lucru despre noii tineri. Ei nu aveau motive să se separe de noi, le dăruisem moştenire o cu totul altă ţară şi nici măcar nu o ţinusem o clipă prea mult în mâinile noastre. Erau destul de pregătiţi să facă mai departe cu ea ce voiau şi aveam destule motive să credem că învăţaseră multe din lecţiile pe care şi noi le învăţasem. Insă era ceva în aer, era ceva în unii şi în alţii care mă făcea să vreau să meditez, să îi caut un capăt, o solutie, să pun mâna pe el şi să înţeleg despre ce era vorba.

         Noua Românie, deşi rezultatul muncii noastre, era alta decât o credeam noi. Era ciudat să spun asta, însă muncisem atât de mult la ea încât, când era gata, deja o dădeam pe mâna celor tineri, iar ei, ei erau în multe privinţe altfel decât noi. Aşadar, nu sărbătoream noua Românie de la 1989, pe aceea o sărbătorisem în felul nostru, fără cântece şi bucurie, ci prin libertatea pe care ne-o acordasem, prin faptul că de azi pe mâine făcusem ce ne tăiase capul. Fusese o sărbătoare tacită, deşi vulcanică. Acum sărbătoream pe cei tineri şi ceea ce vor face ei. Iar tot ce vedeam eu era că în noua Românie ei nu aveam cu cine să se mai lupte şi aveau să creada că dacă toţi vin din aceeaşi generaţii de pionieri, sunt la fel de îndreptăţiţi să conducă, să decidă, să îşi impună părerile. Mă întrebam, aşadar, oare ei când aveau să înveţe lecţia pe care noi o înţeleseserăm de la inceput, că oricând şi oriunde există oameni care pur şi simplu vor să construiască o cochilie în jurul lumii confortabile în care trăiesc şi în jurul sufletului lor, ca el să nu mai crească, să nu scoată lucruri noi la iveală, oameni care se mulţumesc cu ce au şi se dedau chiar la violenţă pentru a păstra un anume status quo. Intrebările la obiect din care se născuse România noastră dispăreau în valurile de şampanie ale noii Românii a tinerilor care credeau că în 2035 fusese învinsă însăşi prostia şi violenţa umana.