Poezie - Conţinut
- Ştefan Bolea - Ciclul Psihotic
- Dragoş Bogdan - din volumul de poezii Păsări Stropşite
- Bruckner Leon Eduard - The Wall
- Bruckner Leon Eduard - Pe Mine
Ştefan Bolea Ciclul Psihotic
Poezii extrase din volumul Noaptea instinctelor, Editura Brumar, 2009
psihotic #1
râsetul, lătratul şi step-ul schilodului îmi împresoară celula
în fiecare zi, o altă uşă descuiată cu gheara
în fiecare zi, un alt gardian se caţără pe geam
în fiecare zi, se cască un gol acolo unde ar trebui
să am un scârţâit constant un tic-tac vesel de maimuţă
linia orizontului se apropie ca un şarpe ejaculat din mare
luna decupează silueta obosită a soarelui şi răsare
toata viaţa am fost ca un stilet ţintuit în beregata unui profet
daca isus ar reveni azi, ar dori să fie crucificat de mine
sunt un cadavru care ţipă plasmă
o fantomă ce prinde consistenţa păianjenului
un şobolan râtos
sfetnicul cel mai bun al inamicului meu
când mă întorc acasă bat la uşă ca să atenţionez gândacii
de la fereastră văd o macara pe care scrie ratare
aştept vârsta de 33 de ani să scrijelesc mai multe minusuri pe răboj
ele fac pereche bună cu seria de zero pe care am adunat-o
deşi sunt masculul alfa minus ce rupe panouri
nici măcar stoudamire nu mă poate bloca
trebuie să-mi tatuez notiţe pe inimă pentru că cele de pe retină mi le-am jumulit cu iataganul
vecinii se feresc de mine şi ma inundă
îmi trimit poeme cu porumbei ucişi cu graffiti
vreau să scriu încă o simfonie pentru că cea din beci a fost aruncată de grigore
fior în scrumieră înfundat toalete cu fetuşi de căţei
picură ceva mă duc să verific s-a terminat tristis anima mea
dacă îmi pun o dorinţă deportaţi-mă în pubertate încă nu-mi permit să-l tutuiesc pe dumnezeu
pentru că adolescenţa a fost un căcat
midlife crisis cum spuneam un om la 23 de ani e terminat
înca un rimbaud anesteziat de personaje dostoievskiene
în textură sălăşluieşte un muc
râd înfundat ca un tren fără pantaloni
o să recit o să recit spuse verificându-şi chimirul
efectul doppler inversat ţipătul focului vine mai repede decât fumul
nu mai pricep nimic aud intonate rugi de răspopiţi
construit fals abject tratat de îngăimare pe fatză
revin la ceea ce cunosc cel mai puţin bine la mine însumi
şi textul se scrie pe dos ca oftatul care intră înapoi în mort
exorcistul fără slujbă trece ritos la gnostici
-1 linie 0 linie +1
am scris într-o noapte un tratat frumos despre teorema dualităţii
se făcea că dulăii miroseau a unu plus unu egal zero plus doi
reconstrucţie m-au filmat în timp ce-l omoram pe naşul
psihotic #2
aş râde de mine cu gura defalcată
şi limba stâlcită apretată cu spatula
aş râde cu gingiile la vedere
cu premolarii încrustaţi în cerul gurii
aş râde prin machiaj ca brandon lee
cu pumnii incleştaţi cu pieptul tras
aş râde cum râde moartea de mine
şi zâmbetul care se deshidratează când îmi întâlneşte privirea
şi gura cleioasă atunci cand înghiţi cu greu
şi da-ul spălăcit vag aerian de parcă aprobi din paris
şi rugăciunea spusă cu faţa în closet
şi cârpa ce îţi şterge ecranul atunci cand îţi muţi faţa din ochii mei
şi scapi de zâmbetul fals şi gura uscată
o doza de căcat
şi haosul te modeleaza din interior
ca-n film eşti mort dar iţi continui conversaţia
îţi ceri tainul de atenţie
şi datul din cap ca oaia ce colaborează cu măcelarul
şi tusea prelungă ce caută aprobare
ca o goarna afundată ce flegmează cu râtul
şi accesele de paranoia ce au metodica lor
mă saluţi dintr-o groapă te aclam dintr-un turn
împreună îl barfim pe k. in stil francmasonic
vreau sa te calc cu liftul
până ajungem amândoi la subsol
psihotic #3
mă priveau toţi ca la teatru în timp ce vorbeam la telefon
la hotel s-a aprins firma atunci când eram neatent
aud ţipete în căşti înainte să dau drumul la player
frigiderul merge şi atunci când e scos din priză
ceva huruie constant şi mi-e frică să ies pe hol
doi vecini conspiră cum să mă mătrăşească
domnul ungur vorbeşte în maghiară la telefon
vreau sa intru în direct cu dan diaconescu
să-mi dea indicaţii cum să ajung la fosta adresă
să reiau legătura cu o amică
se lasă noaptea în episoade pe care le pot tăia şi monta singur
între secvenţe mi se pune un fel de ceaţă pe creier
stau ca soldatul crucificat pe roabă
chircit cu frica de maior
în lan semnale vagi - felix arde la foc mic
dau foc la manuscrise şi la cei 50 de euro
bani falşi alter ego fals biografie falsă
am un zâmbet larg care îmi ascunde mie însumi emoţia
este o bază militară la subsol care îmi dirijează mişcările
sunt sub influenţa radarului de aia mă mişc ca axl
mă bat cu umbra mea şi umbra mea mă surclasează
mă piş contra vântului şi vântul se pişă pe el
psihotic #4
când am miros de fum în nări
ştiu că s-a spart filtrul
şi trebuie să alerg
trebuie să iau un taxi
altul decât cel prestabilit
să ajung la gară
cum de n-am observat că de luni întregi e în renovare?
dar ce s-a întâmplat cu oraşul?
s-a transformat într-o singură noapte
şi nici la bibliotecă sau în cârciumă
nu mai găsesc sanctuar
sunt însemnat
trecătorii îşi înghit zâmbetul când îmi ghicesc privirea
aud murmurul vigilent al forţelor de ordine
asemenea hingherilor, se încoardă înainte de strânge laţul
ajung la gară într-o dimineaţă circumspectă
creată după chipul şi asemănarea creierului meu năucit
presimt falsul în mişcările călătorilor – se vede că au repetat
înainte de a fi catapultat în scenă
caut trenul cluj-napoca – dresden din priviri
doar ca să mă arunc în personalul de baia mare,
care tocmai a pornit
am răgaz de o staţie înainte de a fi reperat
şi îmi ascund căutătura, arborând o moacă umilă
dar ochii celorlalţi mă hăituiesc ca nişte seringi
m-arunc din tren în apropierea staţiei cluj-napoca-est
o linişte suspectă – aici nu sunt aşteptat
de aceea nimic nu pare schimbat, falsificat, de mucava
un download excesiv de lumină îmi ţintuieşte mersul
au reuşit să manevreze soarele? – nu peste mult timp,
voi fi iarăşi detectat
cu ultime eforturi, urc într-un rapid pe care nu scrie destinaţia
prefer să ajung departe – s-a spart filtrul
miros de fum înecăcios
dar trebuie să evadezi atunci când toate drumurile duc spre iad
psihotic #5
cocaina spune: trage trage trage
te simţi ca mister anderson atunci când metroul scrâşneşte
te dai peste cap şi-l vaporizezi pe agentul smith
it fucks up your brain – eşti strămutat direct la amsterdam
în altă galaxie, cu legi, fantasme şi sori noi
şi nu pot s-o refuz
şi nu sunt dependent
sunt tânăr, nu-mi permit o supradoză
mai lasă-mă să trag o linie – atunci am să mă trezesc
verbul acesta nu i se potrivea
pentru unii deşteptarea este un vehicul
prin care trec din transă în transă
prea multă precipitarea, prea mult zel
în setea de a trece poarta
în loc de plăcere, tihnă sau rush
stau ca un X
braţele ferecate ale gropii
trosneşti sub strânsoarea lor
eşti consumat de viu
la fel cum insectele sunt ingerate de plantele carnivore
psihotic #6
în sala de curs o atmosferă convenţională
ne chinuiam să ne suportăm, să zâmbim aprobator
precum sclavii, ce încropesc conversaţii monotone
în timp ce-şi trag cu ochiul în arşiţă, pe planataţia de bumbac
şi-n timp ce ne hlizeam ca orbii, care şifonează entuziasmaţi reviste porno
sau ca infirmii ce fac bungee jumping cu tot cu scaunul pe rotile
simţeam cum îmi iese din creier gândacul lui kafka
şi îmi tot pipăiam paranoic ceafa să nu se observe
cum cleştii insectei îmi ies ca nişte antene din cortex
dintre sclavi eram singurul mântuit
cel mai fericit negru care sortează bumbacul
în timp ce colegii schimbau surâsuri nevrotice
îndesam gândacul mai adânc în creier
fără să mă trădez, încercând să păstrez aparenţele
m-am liniştit când insecta s-a pliat pe cerebel, înfulecându-l ca pe o baterie
Poezii extrase din volumul Noaptea instinctelor, Editura Brumar, 2009
Dragoş Bogdan
din volumul de poezii Păsări Stropşite
Bursucul
Zi şi noapte bursucul sta fără complexul inferiorităţii,
Încet, ignoranţa bursucului se umfla ca şi pişolca vacilor care stau să fete.
Singur, bursucul, a uitat de bursucul tata şi de bursucul mama.
Bursucul a râs,
Bursucul râde şi acum, când, împodobind antreul din crama satului, surescită imaginaţiile colcăite de inundaţie...
Bursucul îşi sfidează proprietarul care face abuz de bunădispoziţie.
Bursucul, involuntar, inundă creierii clienţilor cu vin.
Busucul, la fel ca şi ieri, este cauza vânătăilor din feţele obosite ale nevestelor de muncitori la jumătate de normă.
Doar noaptea bursucul are parte de liniştea de odinioară, linişte care s-a terminat odată ce a mirosit ţeava puştii proprietarului Ghiţă...
Ghiţă a tras iar bursucul nu s-a tras...
Bursucul crede în ură la prima vedere.
În Zalău dacă te uiţi pe geam când vine seara îţi vine să mori
Degeaba iubeşti, că autobuzul nu iartă.
Încet, rulmentul îşi face jocul crezând cu durere în eternitate.
Cămaşa lui de oţel este Dumnezeul atotporuncitor.
Şoferul s-a relaxat prea repede.
Tot şoferul a uitat de la relaxare rolul bordurilor,
A intrat aşa încet în chioşcul cu ţigări şi gume că i-a eternizat şi pe vânzătoare şi ouăle Kinder aflate în ofertă.
Şoferul încă sta privit de mine neputincios pe ceea ce a fost chioşcul comunităţii.
Aşteptând poliţia îi vin în minte minciunile din scara blocului muncitoresc:
Chioşc, autobuz şi contrasens...ideea de puşcărie îi devenise eternă şi familială instantaneu.
Dar poliţia nu mai venea şi eu nu-l mai puteam privi de la etaj.
I-am băgat levierul în ochi şi l-am scos prin ceafă.
Poliţia a venit şi a zis că ”aşa şi asta-i viaţa”.
Acum ţin vreo cincisprezece leviere de rezervă în balcon...
Dacă n-ai bătrân ia-l din faţa scării mele!!!
De dimineaţă mi-am propus să speriu bătrânii din faţa scării.
Cărunţi şi cu mustaţa galbenă de tutun, asemeni urinei stau şi nu fac nimic.
În şlapi sunt condamnaţi la curentul ce unduie frunzele teiului din capătul străzii şi se pierde în scara...în fata uşii mele.
Problema e că bătrânii ăştia cam put,
Că bătrânii ăştia îşi molfăie proteza,
Că bătrânii ăştia sunt bulangii,
Că bătrânii ăştia sunt sterili.
Toată ziua freacă tablele într-o cutie care acum este mai tristă ca niciodată...
Cutia este în doliu pentru că acum este amiaza şi bătrânii nu mai put...
De jos, din faţa scării nu mai pute!!!
De jos îmi îmbie urechile sfârâitul şi narile mirosul de bătrân pârlit.
Moşii comunişti au crezut că plouă când le-am aruncat napalm în cap.
Moşii de la sat comasaţi la mine în bloc au fost şi atunci pilduitori:
”E bine pentru mălai!!!”
Anul în Vinga
În curând lumea din Vinga va fi fericită în cocioabele primitoare.
Încet, în noapte, ceapa înfloreşte spre lună.
Păduchii şi-au inaugurat şi ei o garsonieră în claia lui Mirel,
Frigul va veni şi cetăţenii din Vinga vor degera odată cu ceapa.
Miturile spun că cetăţenii din Vinga au sufletele din ceapă.
În sufletele acestea întunecate ceapa şi-a făcut cuibul de venin.
Încet, lumea plânge căci ceapa şi-a băgat rădăcina în câţi şi unde a putut.
Aveţi grijă...
Cetăţenii din Vinga...
Ligheanul
Verişoara Morica se poticni o clipă în dreptul uşii verzi de la cămară,
Şoldurile pline, care nu mai vesteau fecioria orificiului oficial se curbară după tocul cu trei dungi făcute de unchiul mare.
Acum era moale şi la pipăit putred deşi de aluminiu.
Acum era la fel de util ca o baie.
Ligheanul de aluminiu scoase un sunet sec şi soldurile reveniră în poziţia lor firească, doar puţin îngreunate de sarcina care ridică totuşi obrajii verişoarei Morica.
Verişoara Morica este un ghem de slănină pentru care Azorel aşteaptă vara să-l lingă.
Ţîca
O fată frumoasă îşi mănâncă unghiile.
Poate se va si beşi de la o masă atât de consistentă.
Nu mai cântă...
Nu mai cântă...
Cucul!?
Catalogul profesoarei îi izbi tâmpla atât de puternic încât rămase cu unghia înfiptă în gingie afişând o mutră posacă...gîgîgîgîg.
Portarul spintecător
În ziua asta prea creaţă voi smulge capul uneia care mă linge din priviri şi îmi lubrefiază parcă viscerele.
Ochii linguşitori şi unsuroşi vor sta într-un cap mort.
Voi izbi capul cu piciorul, după care voi prinde pleata pieptănată cu stil şi voi urla învârtindu-l şi izbindu-l în toate direcţiile.
De voi considera că nu m-am săturat îl voi prinde de urechi şi îl voi juli până satur un perete tencuit în ciment cu el.
Voi borî şi mă voi căca pe el sau mai bine în el.
Vă omor, futuvă-n gură!!!
Curcanii stropşiţi
Tractorul a călcat curcanul cel bleu din faţa casei
Încă se zbate gulgăind de parcă n-ar fi stropşit sub roata cea mică din dreapta.
Măcar de-ar fi în locul bunicii ar şti ce înseamnă suferinţa când va urma roata cea mare.
Bunica privea neputincioasă, neavând nici o idee, o reţetă pentru curcanul stropşit.
Aleea salamului
Mergi cu autobuzul şi doar atât îţi permiţi să cugeţi.
Îi lucrul gratuit din spatele abonamentului.
Îmi fac abonament, mă sui în autobuz, deschid nara şi: ceapa!!!
Pute a ceapă.
Primul drum, prima staţie.
Urmează a doua staţie: nimic!!!
Autobuzul rulează dincolo de ferestre realitatea: filme cu staţii şi oameni care urcă.
Atât.
În prima zi am verificat o staţie şi ceapa.
Doamne cum pute ceapa în gură şi mai ales atunci când gura de felul respectiv are abonament.
Eu ştiu: usturoiul omoară ceapa dar din pacate autobuzul le transportă pe amândouă
Cu vremea am uitat totul...
Mai mergem prin viaţă şi fără autobuz...
În fine, aleea şi trotuarul plâng: nu există vid pentru miros!!!
Aleea ţipă a salam.
Salamul ţipă în nara mea.
Nara: nimic!!!
O fată mănâncă pufuleţi în autobuz dar lumea reală pute a salam
Salamul îi de cal
Doar deunăzi un cal a devenit un salam
Nu mezel, ci mort
Şi atât.
Mihăiţă
Mihăiţă a făcut baie
Apoi s-a electrocutat degeaba
Mihaela, surioara, s-a bucurat când Mihăiţă sfârâia pentru că i-au rămas mai multe cojacuri
Mihaela a crescut şi şi-a curentat bunica.
De data asta doar pentru că bunicuta i-a furat un cojac.
La ospiciu Mihăiţă se crede surioara Mihaela pe care nu a avut-o niciodată dar pe care ar fi curentat-o cu plăcere.
Exact aşa cum l-a curentat pe Lăbuş, câinele semivagabond din vecini
The Wall
by Bruckner Leon Eduard
It has been there, but maybe not
From time immemorial. Maybe
Only since the Genesis.
And not all have seen it, actually,
Not all want to see it. There
Are some who say it’s not even there.
In a garden there lay a wall,
A tall, thick, beautiful wall,
And children played in its shade.
Boys and girls painted the wall,
Drew animals, themselves, and their
Grandparents’ stories in many colours.
Mostly they would just sit together,
Play, chatter, hug and ask each
Other how he or she felt.
But sometimes, they would turn their
Eyes towards the wall and look
Up and just admire its height.
“I love this wall!,” one of them
Usually would say. “Its shade is
so good for us, it’s like a father!”
“I love this wall, too,” one would hear
From the mouth of a boy, “look how
magnificent each brick is laid one over the other.”
“Ditto, friend,” would answer a wise child,
“You have good eyes, but do not miss
its perfect height - just enough to hide
the sun, but still low enough for us to
see the sky. It is so perfect that
I almost think I must have done it myself.”
“Joli, joli!,” would come, at last,
The child artist’s reply. “Indid,
Zis vall iz parfect. Bat,
Allow meet tu remarque zat ze
Lengs iz maybee zee greatest ---
Acheevement, yes, ---”
“You’re right, friend,” would the wise
Interrupt because of a stroke of impatience.
“The length is the most perfect element,
If you all will allow me the exaggeration.”
And then he would sit for a while and think,
Ruminate and try to grasp at his thoughts.
“I believe that, if we go to the core of things,
At the initial intent of this wall’s
Builder, it was made like this,
This long, on purpose --- on purpose,
for us to collaborate at its existence,
excuse my lack of modesty, for us
to, mentally, be a part of it, too.
You know, in fact, this is my
deepest reason for adoring Him,
because we were especially made
to be part of The Wall, maybe
not with our bodies, but with our minds.”
And, as usual, at such speeches,
half of the children fell asleep, half had
been doing something else. Because,
to be honest, they already knew this
story, of them being part of the wall.
The wise child was actually repeating
their favourite bedtime story, which
each of them had been told, in
various ways, many nights at a row.
However, this was a special story, like a play,
And they may not have been attentive
During the speech, but they all knew their entrances
Very well. It is therefore that, when the
wise had finished his part, they
would automatically lisp their own:
“And how exactly do you mean that
We are part of this beautiful wall?”
“AHA!!!,” came the wise child’s reply.
(He would always start his reply differently
For he liked to play the wise part, but
he did not like that he did all the talking
While the others did all the playing. So,
Once in a while, he did something to
Wake them up, to make them pay attention.)
“You have asked the question of questions,
You have touched upon the essence and
You have desired to know our main goal in life.
The wall itself is not that long,
There are even accounts of some of us
Going at one of its ends and looking
Over it. If we were to believe our
Myths, some even climbed it and
Looked beyond it and all did return alive.
Even next week, there will be an excursion
To the western end of the wall, in which
Many of us will participate, I believe.
And there is even no prohibition for
Any of us to leave this side of the wall
For the other. Why should there be any?
We know why we are here and why
We want to remain just as we are,
Just what we are. We know it!
This wall is part of us and we,
A part of it - life and lifeless become
One and we can be the testimonies of that.
Us, the small, and it, the Great,
Collaborate for its existence, for its continuation,
We make it be longer and longer and longer ---
The builder has left it unfinished,
As many of you, during our excursions,
May have seen, the two ends are not
Finished, even if the top is done.
The Builder is more perfect in that,
He has given us thus a sign
That he needs us, our collaboration,
to perfect this wall, the essence of which,
As we can see from what we already have
Here, in front of our eyes, is to be perfect.
The material, the transcendental and our minds
Become one at each end of this wall.”
Again, the wise child tried to startle
His fellows, by creating an original ending.
This was his sin, his being original,
And he was, nevertheless, happy and content
with knowing that his peers knew all
about it and about him and always forgave him.
Such a story would have gone on and on
Until the darkness would set in over the children.
They would then turn on their flashlights
And direct the rays towards the wise and his speech,
Something that would arouse his sinfulness even more,
As he also was an actor, secretly. No wonder
That having finished such a story, the lights
Going off together with their bearers,
He would still spend some hours or so
Reviewing his story, counting his sins and
Answering the questions he felt would arise
From his own sum of theses, in order to
Make an even better story the next time.
The only thing which he did not control
Was when the stories would be needed.
He would always have it prepared, but
he would never predict when a child
Would turn his head towards the wall
And start admiring it. That’s when he was
forced to overcome his fears and to
be able to step out of reality into the story
At once, to be always prepared and to do it
so naturally, that the other children would not
notice it and would not have time to reject it.
And, sometimes, he would ask himself,
after such a long day, why did that
certain child interrupt his playing or
His chatter, or refused a hug and had
Looked towards the wall. What made
them forget themselves and the others
Sometimes, and make them turn all
their attention towards the back side
of their playing grounds.
He had also noticed, in time, that
The children did not do it only
to make him talk - he even wondered
Sometimes, whether they did want him to
Tell them the story at all - and that they,
somehow, in turn looked at the wall.
That day, even two at once had
started arguing about it and the
artist had dropped in very quickly, too.
The artist would always mingle in any discussion
(This he knew all too well to wonder),
But the other children, what made them wonder,
In fact, what made them not stop wondering
After all these years, after all these stories.
He would not go to sleep for hours.
But then he would eventually start losing track
Of his own thoughts, weird images would interfere,
Him looking over the wall and seeing the sun
And flowers, and animals and trees (what a
weird imagination he had!), him saying to
other kids that he does not want to return
And him asking himself whether it were not
Bad for him to stand so much in the sun
(He had never seen it, how come he could imagine it!)
His mother telling him once, how good shadow was for him.
But then, later on, sitting rather sad at one of his stories
And her saying to him before, that he does not have to say anything.
(His mother was one of the children that worried him most!)
A leaf of grass, a cow eating apples, a golden pen
With golden ink, a dolphin, a star and a rose,
A buffalo hunted by riders and --- the sea.
All these would mingle in his sleepy head and
Lull him away, slowly, pushing his mind
Towards another garden, with the ruins of a wall.
To Simone
Pe mine
de Bruckner Leon Eduard
Mă găsesc aici, sub un morman de griji,
de idei, de ani de-acasă şi de voci care
îmi spun cum să îmi trăiesc viaţa.
Mă cred nebun de câţiva ani, ca să pot
să mă observ în linişte, ca să îmi găsesc
puţină linişte, în care să fiu eu însumi.
Mă caut pe mine şi, pentru asta, trebuia să caut
prin mormanul sub care mă găsesc,
din care îmi ies doar picioarele afară.
Uneori mă aud gemând de dedesubt şi mă bucur,
e un sentiment atât de plăcut să mă aud
pe mine însumi, chiar şi suferind.
Dar nu asta îmi doresc pentru mine, vreau să fiu fericit,
atât de fericit cum nu mă pot face chestiile
care au căzut pe mine şi care mă apasă.
Eu sunt în spatele la tot ce mi se intâmplă,
deşi nu îmi şi doresc aceste lucruri,
nu le fac de bună-voie, dar de când ni se intâmplă
doar ce alegem de bună-voie, nu-i aşa?
Nu ştiu când o să ajung la fundul grămezii,
şi nici cât o să pot să tot sap.
Oare câţi au rezistat, oare a inceput vreodată cineva?
Sunt atâtea chestii pe care trebuie să le sacrifice pentru asta,
oare va mai rămâne ceva când voi termina?
Spuneţi-mi autist, sau paranoic, sau schizofrenic, catatonic, depersonalizat,
deprimat, asta trebuie să fie, influenţabil, crispat, discordant,
bipolar, spuneţi-mi orice aveţi pe suflet.
E un drum care merge deseori în cercuri, avansez greu,
fiecare pas are un cost ridicat, şi astfel e imposibil să pot să dau înapoi,
ştiu de unde am venit, nu sunt prost să mă întorc pe gratis.
Contează că m-am născut aşa, interesează pe cineva, doar sunt
destul de mare ca să mă ocup de mine însumi, nu?
Nu contează, căci oricum suntem cu toţii la fel.