Europe's Times and Unknown Waters
e-revistă culturală
lansată în Aprilie 2009
ISSN 2066 - 3323

Metal - Conţinut

Exceptând ultimele 2 materiale(5 si 6), rubrica de metal a acestui numărt număr este dedicată trupei Satanochio din Bucureşti. Redacţia revistei Europe’s Times and Unknown Waters le mulţumeşte din tot sufletul în numele cititorilor şi a tuturor celor interesaţi de aspectele mai aparte, mai neobişnuite ale metalului extrem - pentru că au avut amabilitatea şi răbdarea de a colabora cu noi la scrierea acestui interesant şi extravagant grupaj de materiale





Lepădarea de Tată

de Ormeny Francisc

        „Te lepăd de la sufletul meu ca pe Satana
         Spune mama vine
         în camera în care încerc
         să adorm şi aprinde lumina
         îmi povesteşte a mia oară
         despre ‘nebun’ el
         n-a mai putut sta în casă
         îşi face cruci ‚ăsta
         mi-e Dumnezeu sfânt’
         ăsta nu-i Dumnezeu,
         mama,
         asta e sperietoare
         pictată cu sânge
         uitată în cîmp”( Marius Ianuş)

        Satanochio - un nume care e imposibil să nu-ţi atragă atenţia. Discutam cu prietenii la un pahar cam ce ar putea să însemne, şi variantele la care am ajuns au fost doar două „Pinochio cel satanic”(un fel de păpuşă posedată de Diavol, de tipul deja celebrului Chuckie - care a făcut carieră în cinematografie – reprezentând, cel mai probabil, din punct de vedere psihanalitic - o dimensiune punitivă) şi „Satan - ochio”(„ occhio” în italiană) – adică ochiul lui Satan.

         S-a tot spus şi se tot spune peste tot că, există cuvinte în limba română care nu pot fi traduse în alte limbi fără a se pierde un procent îngrijorător de nuanţă. Aici „dor” e citat şi răs-citat. Dar eu cred că alt cuvânt e mai intraductibil decât „dor”- cuvântul „ÎMPIELIŢAT”, de exemplu din expresia „drac împieliţat.”

         Un one-eyed zombie declamă cu spută şi salivă cleioasă de mort „ce mi-or făcut javrele , împieliţaţii ăia de câini” pe „Heihaiheihei câini”( Daemon 2005  ) şi atunci îmi dau seama pe loc câtă dreptate avea Jean Cocteau când afirma că “Este important ca vocea să nu semene cu vocea mea, maşina trebuie să utilizeze o voce proprie, nouă, dură, necunoscută, fabricată în colaborare cu ea”( Jean Cocteau Opium... p.117 Ed. Art)(…). Ceva asemănător acelor oameni ai subteranelor despre care se povesteşte foarte rar şi doar în cele mai sinistre(în sensul de foarte ciudate) poveşti venite de Nicăieri, oameni care comunicau prin bureţi în stare să reţină  sunetul şi vocea articulate. Ei bine, piesa acesata are de toate(un intro criminal cu o nuanţă autohtonă de o asemenea familiaritate…că mai înfiorător nu cred efectiv că se poate; apoi o voce sacadată ce spune “câinicâinicâinicâini” încercând să imite nu atât patrupedul cât entuzismul său de vermină…de furnică mecanizată în genul celei care apare pe coperta albumului Insects de la Voivod, gata să dea carne prin maşina de tocat cu elice din gura ei; şi apoi o secvenţă de black “clasică” a la Gorgoroth foarte foarte bine făcută) fiind probabil şi cea mai originală găselniţă a trupei. Pe piesa Daemon se pot auzi riffu-ri reci-melancolice(comparabile cu cele de pe Darkthrone - Slottet I Det Fjerne sau Transylnavian Hunger ) şi chiar un solo(la sfârşit) cântând în fundal o elegie cu izuri fruste, scandinave. Preferata mea rămâne totuşi Every Crime You Did, grohăiala cavernoasă dar totuşi intim plăcută de acolo(ce merge în duet cu o mult mai timidă voce black din fundal…care voce black pare a fi cea a victimei ce dialoghează în agonie cu vocea călăului[vocea de death] ce-şi închină lui însuşi un cald imn de slavă[vocea cavernoasă e atât de atent şi fin  focusată încât emană/crează efectiv o senzaţie de căldură, de cameră bine şi plăcut ermetizată]) aducându-mi aminte de perioada frumoasă a anilor 90’ când A Canorous Quintet scotea un senzaţional album de death înspre black intitulat “The Only Pure Hate”(1998) de pe care am ascultat, fără să exagerez, de fix 1500 de ori piesa  “Embryo of Lies”. Embryo of Lies de la A Canorous Quintet şi Every Crime You Did de la Satanochio sunt două piese de o complexitate ce frizează perfecţiunea simplităţii(ca să vorbim într-un oximoron infernal) şi care au o claritate aparte. Cu singura diferenţă că A Canorous Quintet cântă un death ce merge înspre death iar Satanochio un black ce merge pe alocuri înspre death. Îmi place foarte mult când cele două genuri intră într-un fel de “teasing” reciproc flirtând şi împrumutându-şi unul altuia “jucăriile” plăcerii şi ale durerii.


                    Ilustraţiile de pe coperţile materialelor semnate Satanochio prezintă tot felul de variante satanizate ale unor posibile păpuşi, nasul lui Pinochio, de exemplu, fiind reprezentat cumva ca o mască pe care doctorii o purtau pe timpul ciumei, doar că având nasul (axul central) asemeni unui ac lung şi satanic-metalic de viespe. Două aspecte importante sunt de reţinut din această frază care aduce în discuţie nasul lui Pinochio şi-l asociază măştii cu nas lung purtată pe timpul ciumei: moartea şi masca. Am folosit comparaţia pentru a sublinia că, după părerea mea,  principalul aspect care i-a interesat pe trupeţii bucureşteni de la Pinochio a fost cel legat de faţă (de nas în special) pe care l-au asociat măştii:

        „This is tomorrow
         You cannot see ahead
         Liar
         If I cut you waters will shine red
         From your hidden wardrobe
         I pick the essential mask
         Like an ageless scarecrow
         My real face is born” (Everything Dies)

        Masca, într-o lungă şi foarte veche  tradiţie europeană ce trece însă şi peste ocean(a se vedea „The Masque of the Red Death” a lui Poe sau actuala isterie ieftină de Helloween...ambele atât „masque” şi nu „mask”[cum ar fi fost normal în limba engleză] folosit de Poe, cât şi sărbătoarea de Helloween subîntinzând ideea de „mascaradă” cu toată paleta ei de sensuri, ca produs detritus şi pseudo-dionisiac[sau cel puţin ratat-dionisiac] al conceptului de „mască”). În toate ipostazele ei, începând cu cele mai vechi, ea e esenţialmente conotată negativ, (mortifiantă) fiind asociată cu impostura, cu seducţia vampirică, cu intenţiile necurate, cu tortura şi infamia(masca călăului), cu moartea (masca purtată de doctor în timpul ciumei) şi cu degradarea umilitoare (masca de fier purtată la închisoare de fratele geamăn al lui Louis al XIV-lea şi menită a-l anonimiza pe acesta de-o manieră torţionară astfel încât ecuaţia rivalităţii la tronul Franţei să fie rezolvată prin acest artificiu câinos). Filmele cu zombi, pe modelul mumiei cu corpul bandajat, prezintă nişte creaturi a căror faţă e parţial ascunsă sub bandaje deteriorate de statul-sub-pământ dar încă suficient de bine păstrate pentru a ascunde într-un procentaj rezonabil conturile esenţiale ale chipului care ar permite o eventuală reliefare semnificantă.

         Odată cu barocul însă, s-a petrecut un fenomen aproape apocaliptic în abundenţa lui lascivă, răscoaptă: masca s-a lipit de chip. Şi de atunci, trăim într-un hipertext al măştii: masca e peste tot, pretutindeni, în fiecare gest, în fiecare obiect. Pălăria e o mască, umbrela poate fi şi ea o mască mai discretă (purtată în complicitate incestuoasă cu vremea); la următorul nivel, un sutien fragil ancorat sub o cămaşa semi-transparentă e o mască(şi masca e, asemeni sutienului, mai înainte de toate o „invitaţie”), un tricou mulat pe corp e o mască; un gest din încheietură e o mască, un zâmbet fals e o mască, iar o vorbă atent studiată e adevărata mască a Diavolului(aviz aşa-zisei  „corectitudini politice”/”political corectness”).

         Ceea ce e şi mai interesant e că unii încearcă s-o conoteze pozitiv, deghizându-se în Moş Crăciun (ceea ce e o blasfemie foarte mare iar cei care ştiu povestea adevărată a acestui bătrân, vor fi de acord cu mine) şi nu pot să nu mă întreb când va veni şi ziua când, la biserică, preotul şi ai lui adjuvanţi se vor deghiza în Dumnezeu, Iisus şi, respectiv, în cohorta de Sfinţi – pentru „copiii” lor veniţi acolo la slujbă. Ar fi o demenţă apocaliptică a teatrului, un baroc înviat pe neaşteptate asemeni păsării Phoenix din chiar acidul propriei critici (atunci când toţi l-au crezut mort) şi mânat înainte de nebunia postmodernismului ce amestecă graniţele („shifting borders”) şi sare peste ele(în afară şi înapoi) jucăuş şi cu o iresponsabilitate debordantă, dezinvoltă...demnă de un şotron între Rai şi Iad.

         Şi atunci, când ai de-a face cu o dimensiune atât-atât de intruzivă, de sub şi supra conceptualizată a măştii, a ţi-o pune direct pe chip, direct, brutal, fără complexe şi fără introduceri menite să mai amortizeze şocul (a-ţi pune o mască vizibilă când toţi poartă măşti invizibile e un real manifest împotriva falsităţii) – e o dovadă de sinceritate, de autenticitate, de caracter. Masca pusă pe faţă în acest context, e clar că nu mai e o mască, e o anti-mască, e discul Predatorului furat de  Danny Glover de la Predator însuşi şi cu ajutprul căruia acesta îl omoară de fapt pe Predator însuşi. Mergând pe mâna exemplului din Predator - cel al folosirii discului extraterestru de către Danny Glover împotriva proprietarului şi având în faţă versurile Satanochio - „From your hidden wardrobe/ I pick the essential mask/ Like an ageless scarecrow/My real face is born”, vedem că acesată anti-mască e de fapt ceva furat de la „Diavol” şi folosit acum împotriva Diavolului(proprietarul iniţial). Dar, ca să te poţi lupta cu Diavolul de la egal la egal, trebuie să devii tu însuţi diavol(„Cel care se luptă cu monştrii, să ia aminte, să nu devină el însuşi monstru” avertiza Nietzsche dar avertismerntul lui era mai mult o sentinţă şi nu una neapărat negativă...), iar aici, putem spune în asentiment cu cei de la Satanochio: „My real face is born”...chipul meu adevărat făcut din masca mea, din faţa mea, din viaţa mea – din tot ce-am însemnat şi aş fi putut însemna, din TOT CE AM POSEDAT ŞI M-A POSEDAT, sunt mândru de toate acestea iar aceasta e marea mea victorie asupra haosului...EU!!!, acel „I” pe care englezii(nobili perfizi şi cinici) îl scriu întotdeauna cu literă mare...EU – monstrul de singurătate şi de iubire pentru care a crea înseamnă  „să ucizi în jurul tău tot ce nu te lasă să te proiectezi”(Jean Cocteau Opium... p.59 Ed. Art)

         În ceea ce priveşte păpuşile stilizate demonic (deci resemantizate…dacă nu cumva chiar redesoperite [în situaţia în care ele au fost la origine totemuri ce închistau în ele latenţe şi efluvii diabolice şi care au fost transformate mai apoi pe nedrept în simple jucării] ), o comparaţie pur solipsistă care îmi vine în minte pentru Satanochio sunt păpuşile realizate de artista Monika Edwarsen, solista vocală a grupului Atrox. Nu intru în detalii, dar recomand din tot sufletul ascultarea albumului  „Contentum” scos de cei de la Atrox în 2000 cât şi vizitarea site-ului artistei norvegiene (http://mmmonika.g2gm.com/freakinfo.html)  unde veţi găsi picturi, sculpturi şi „jucării” realizate de aceasata. Ca şi în cazul nasului lung al lui Pinochio în variantă satanică(care arată ca un ac foarte lung şi hain  de viespe destinat să pedepsească şi care ameninţă cu un soi de viol infernal în stil Cannibal Corpse „Fucked With A Knife”), păpuşi şi personajele ei pictate sunt conotate sexual, deviant. Şi tot ca şi în cazul lui Pinochio, şi acolo lucrurile gravitează în jurul unui univers al copilăriei dominat de irizaţii demonice dar plăcute, care invită la introspecţii şi introiectări menite să detensineze încordările şi să pregăteascpă mintea şi trupul ca înainte de un ritual, şi care mai au, aş mai spune eu, un caracter recuperator.
                    Revenind puţin la Pinochio a lui Carlo Collodi, putem, într-o lectură postmodernă, observa o serie de aspecte blasfemice pe care povestea nu se jenează să le spună verde-n-faţă. Pinochio poate fi citit, pe alocuri, ca o luare în derâdere a poveştii biblice şi, mai ales a Tatălui. De-a lungul întregii poveşti, într-o variantă modernistă de interpretare, suntem bombardaţi cu tot felul de „învăţături morale” despre cât de nerecunoscător şi neascultător e Pinochio faţă de Tatăl său şi despre cum e el „pe drept” pedepsit(adică e un eretic reeducat) pentru rătăcirile sale, într-o manieră demnă de Inchiziţie ce-i vizează în principal corpul - pe a cărui filieră marioneta e umilită(îi creşte nasul şi devine o abominaţie a Creatorului ei sau e transformat în măgar[Goya ar fi fost, probabil,interesat să-l imortalizeze]) şi chinuită (e spânzurat de un copac, îşi pierde picioarele, e mâncat de viu şi chiar ameninţat cu arderea „pe rug”[ Mangiafuoco vrea să-l folosească pe post de lemn de foc pentru a-şi prepara o cină cinică]).

         Ce-ar fi totuşi dacă, dimpotrivă, am abandona această grilă de lectură şi am încerca una nouă, postmodernă(venită de la polul opus al moralei colective) în care să nu mai blamăm marioneta pentră că minte, că nu se ţine de cuvânt etc ci să îl blamăm pe Creatorul ei, pe Geppetto, pe Tată - că nu a fost suficient de responsabil şi că nu s-a îngrijit aşa cum trebuia de „fiul” său. Şi întrebarea e acum, oare Geppetto s-a ţinut de cuvânt atunci când i-a promis lui Pinochio că totul va fi bine? Pinochio şi-a trădat Tatăl, dar Tatăl nu l-a trădat pe el primul?!Un Creator bătrân, obosit şi care nu are „bani” şi energia să-şi îngrijească odrasla aşa cum se cuvine...prea sărac chiar şi pentru a-l trimite la şcoală(care şcoală pentru el, exact ca pentru Adam şi Eva, e un pom al cunoaşterii din care îi este interzis [din punct de vedere al ierarhiei sociale, aş spune eu..] să muşte).

         Adam e făcut de Dumnezeu din lut, din pământ – Pinochio e opera unui alt „meşteşugar” fiind însă făcut de lemn. La fel ca şi oamenii în mâna lui Dumnezeu, Pinochio e o păpuşă, o marionetă în mâna păpuşarului ei...şi care, asemeni  oamenilor credincioşi, visează că într-o zi va aunge şi el o fiinţă reală.

         O interesantă parodie a Raiului poate fi observată în episodul în care pisica şi cu vulpea îl întâlnesc pe „Băiatul de lemn” şi-l păcălesc vorbindu-i despre un Câmp al Miracolelor unde tot ce trebuie să facă e să-şi planteze aurul în pământ şi să aştepte să vadă ce creşte. Pinochio, ca orice credincios naiv („om de bună credinţă”) acceptă şi trage, inevitabil, consecinţele credulităţii sale. Nu ştiu cu ce scop a strecurat Collodi în poveste aceste episoade dar e clar că ele merg puternic împotriva preoţilor şi a tuturor celor care propovăduiesc „raiuri” inextricabil subordonate unor interese ancorate în materie(ŞI NU ÎN SUBSTANŢĂ!!![Aici e marele as cu care aceşti falşi profeţi îşi păcălerc „oile”...pentru că omul normal nu face diferenţaîntre materie şi substanţă atunci când vorbeşte de materialism şi de suflet] Substanţa sau NOUS, cum o numeau grecii antici, desemna în acele vremuri şi locuri, „raţiunea.” NOUS e noţiunea grecească care desemnează, în concepţia filosofică a lui Anaxagora, substanţa de-sine-stătătoare, generatoare a mişcării, vieţii, ordinii din lumea materială. Se pare că Anaxagora concepea NOUS ca pe o materie subtilă înzestrată cu inteligenţă[pe undeva pe aici cred că se inserează Pinochio în toată povestea]. La Platon şi la Aristotel, NOUS a dobândit sensul de gândire umană, de „suflet gânditor”, opus „sufletului animal.” Ei bine, când CREŞTINISMUL(în versiunea lui dogmatică) vine şi descurajează cunoaşterea - condamnând concomitent şi pasiunea pentru posesiuni materiale, e clar că ce vrea el (creştinismul) de fapt să facă e să REDUCĂ SUBSTANŢA, NOUS-UL, LA MATERIE, o materie integrabilă  în cadrul unor circuite comerciale.

         Însă cel mai frapant episod în care Pinochio aduce nu atât cu omul de zi cu zi ci cu „fiul fiilor”, cu Iisus însuşi, e acela în care e spânzurat de un copac şi lăsat să moară în timp ce marioneta strigă, sufocându-se, după Tată(să vină să-l salveze din chinuri): „Babbo mio! Babbo mio!” Iar acesată scenă seamănă izbitor cu aceea în care Iisus e bătut în cuie pe cruce şi i se adresează disperat şi aproape implorând lui Dumnezeu cu „Tată, unde eşti?!”

         Care este însă legătura între copacul lui Pinochio şi crucea lui Hristos?!

         Ei bine, legătura dintre copac şi cruce, cât şi fuziunea celor două concepte în conceptul mai larg al unui loc de pedeapsă în care ajung să fie chinuiţi cei care s-au lăsat păcăliţi şi au căutat un paradis promis de alţii - adică au căutat paradisul ALTORA în loc să şi-l caute pe al lor propriu, este magistral şi unic în literatură şi în filosofie,  explicată de Nietzsche:

         „Şi nici că vreun spirit, ce-şi zice sfânt, i-ar fi condus cândva pe-naintaşii voştri-n Ţara Promisă, care mie nu-mi promite chiar nimic: căci locul unde creşte cel mai cumplit dintre copaci, crucea, e-o ţară care nu poate nimic promite!”(Friedrich Nietzsche, Aşa Grăit-a Zarathustra, ediţia a III -a, Editura Humanitas, Bucureşti 2000, traducerea de Ştefan Augustin Doinaş p.250)

         „Ţara Promisă” e clar „Câmpul Miracolelor” al lui Pinochio şi „Raiul” creştinismului canonic, poate cea mai mortală sirenă, cea care te urcă cu mâna ei de călugăriţă(ma refer la insectă) direct pe cruce.
                    Înclin să cred că mesajul din spatele conceptului Satanochio(sau cel puţin unul din mesajele lor, deoarece muzica bucureştenilor e complexă fiind imposibil ca o singură interpretare s-o poată epuiza) e că trebuie să nu te mai încrezi orbeşte în Tată, că trebuie să devii propriul tău tată, propriul tău păpuşar.

         Întorsătura satanică pe care ei o dau întregii poveşti mă trimite cu gândul chiar mai departe şi anume la un fiu ce se răzbună pe Tatăl ce l-a abandonat, la ceva ce se transformă din vânat în vânător,  la un Pinochio ce-şi foloseşte abominaţia(nasul cel lung cu care Creatorul l-a umilit) acum pe post de armă...la o fiinţă trădată ce-şi pune cu demnitate masca ruşinii pe faţă, ce-şi resemantizează excrescenţa într-o armă de temut făcută parcă direct din ură şi nu din metal sau lemn şi care, în acesată armură apocaliptică alcătuită dintr-o excrescenţă transformată în armă şi dintr-o mască a ruşinii(pe care alţii se chinuie atât s-o ascundă) transformată direct în casca ermetică a armurii oţelate de războinic, îşi începe contra-cruciada revanşardă.
        Vizitând site-ul trupei am avut surpriza placută să văd că Satanochio şi-a luat drept simbol alternativ o corabie sinsitră navigând înspăimântătoare mări cosmice îndepărtate...într-o beznă de metan şi heliu semi-lichid unde soarele nu mai poate ajunge.

         Instantaneu am făcut un transfer de concept şi am adaptat povestea fiului trădat căpitanului Ahab al lui Melville, deşi nici personajele pe care Jules Verne le propune la acest capitol (Căpitanii Nemo şi  Hatteras) nu sunt mai puţin interesanţi – promit să mă ocup şi de ei doi într-o abordare ulterioară a problemei lui „going mad at sea”.

         Textul ce însoţeşte poza corabiei –„After weeks and weeks of travelling, the compass seems to be broken and the ship navigates the darkest waters I ever seen. You have  no guidelines here, no one can hear your screams, no one can see your dreams. The cold white that fill up the un-breathing atmosphere is taking us far from our ship. It’s seems like we are travelling with an imense speed through the abyss.” – te duce instantaneu cu gândul la Moby Dick - ,,Pe la miezul nopţii, cazanele lucrau din plin. Ne descotorosisem de carcasă; navigam cu toate pânzele sus, căci vântul se inteţise; peste oceanul sălbatec se lăsase o beznă adâncă. Dar bezna aceasta era linsă de vâlvătăile aprige care se avântau în răstimpuri din coşurile pline de funingine, luminând fiece părâmă a greementului, aidoma focurilor sacre ale grecilor din vechime. Corabia arzândă înainta, parcă pusă pe o răzbunare cumplită.”(Herman Melville, Moby Dick, ,vol2, colecţia B.P.T.,ED.MINERVA,1973,Bucureşti.traducere de Petre Solomon, pag.225)

         Apariţia corabiei în ilustraţiile Satanochio are, clar, un aer răzbunător şi pare venită pentru a-şi lua înapoi ceea ce i se cuvine de drept.

         Atracţia oceanului, se ştie,  ţine şi de o plăcere a vânătorii, a descoperirii unui leviathan arhaic care e de fapt geamănul tău demonic de mult uitat…nu e neapărat turistică(alias legată de fascinaţia călătoriei în necunoscut ).  E o lume în care bântuie un demonism aparte, în care peştii şi mamiferele trăiesc pentru a se mânca între ele, în care gheţurile intră în suflet inpingându-şi adânc în carnea acestuia sloiurile haine, arse de vânt.

         Pe liniştea de smoală zefirată a oceanului, în noianul negru de apă domneşte de fapt pacea de dinaintea furtunii. Ceaţa se aşeza cuminte peste valurile molcome ca o zgură de plictis. Un iceberg freudian se topeşte lin dar se pişă contra vântului şi împietreşte de groază când vede că vântul se pişă la rândul lui pe el de frică.

         O corabie cât un continent întunecă şi mai tare un orizont ce era atât de negru încât se credea a fi imposibil de întunecat, ocupându-l complet…minimalizându-l. E evident că a venit aici deoarece caută pe cineva…pe un mare nimeni, pe marele Nimeni!!!

         Undeva, ascuns infam în spatele acestor pseudo-munţi de apă pietrificată răi la atingere ca nişte vermine care-ţi sug pielea de pe tine, stă camuflat Tatăl. Magicianul ce acum trebuie tras la răspundere, căruia acum i-a venit timpul să fie demascat şi expus vederii invadatorilor săi...cuceritorilor săi. Invadatorii săi poartă pe faţă masca chipului său mortuar. Nici nu ştia până acum că i s-a şi făcut deja masca mortuară. Moartea, cu care-l alinta Nietzsche cu secole în urmă a venit până la urmă şi la El şi totul îi părea atât de sinistru-familiar încât era aproape sigur că el a chemat-o de fapt în tot acest timp...Că-şi întâlneşte în sfârşit mireasa-i infernală, marea insectă carnivoră a tuturor timpurilor – Lilith.

         Dar Lilith are chipul lui Ahab şi Ahab poartă masca lui Pinochio şi Pinochio e de fapt Satanochio. Marele fiu al său tradat nu e Iisus ci Lucifer – întâiul fiu şi preferatul absolut al Lui. Lucifer a fost izgonit în subterane pentru că e fructul unui adulter, pentru că El a vrut să-şi ascundă incestul cu Lilith prin care l-a trădat pe Adam încă de când l-a făcut...”făcut pentru a fi trădat”. Lilith e Satanochio. Lilith a  venit să-şi răzbune fiul, ca o Călugăriţă apocaliptică...a venit să pedepsească într-o maiestate universală Tatăşl laş şi trădător. Gândacul lui kafka îi ieşea deja din ceafă Tatălui încercând să dea mâna, pardon!, cleştii - cu cleştii Călugăriţei, într-un act de salut şi uniune între insecte. În acesată clipă Ahab – Marea Călugăriţă, ridică mâna asupra lui, îl luă ca pe un porc de ceafă şi-l băgă cu forţa cu capul în apă să-l înece. ,,Ahab se scufundă odată cu corabia lui care, aidoma lui Satan nu voia să se prabuşească în iad fără a smulge un crâmpei de cer, pentru a se duce la fund încununat cu acest coif viu. Câteva păsări mai mici zburară, cârâind deasupra hăului care înca nu se închisese;un val de spumă tulbure mai linse pereţii hăului căscat, apoi totul se nărui, şi uriaşul giulgiu al mării se întinse şi începu să se rostogolească, aşa cum se va fi rostogolit şi cu cinci mii de ani în urmă.” (Herman Melville, Moby Dick, ,vol2, colecţia B.P.T.,ED.MINERVA,1973,Bucureşti.traducere de Petre Solomon, pag426) Păsări în acest loc ciudat?! Moartea Lui să le fi înviat în mod atât de sinistru? Fac o isterie scăpată de sub control mai ceva ca-n Hitchcock.  Unde moare El se naşte viaţa…direct din cadavrul Lui. Poveştile spun că a mâncat ca un căpcăun multe trupuri care acum, eliberate din cleiul lui subcutanat(unde le ţinea drept reserve şi le digera încet, în doze mici, de fiecare dată atât cât avea nevoie, nepermiţându-le niciodată să se descompună propriu-zis) plutesc în voie şi încep să se descompună furnizând un humus suficient pentru a mai zămisli trei planete acolo, pe loc!

         Acum 5 mii de ani când altceva, înainte de Dumnezeu, a creat lumea şi apoi probabil şi pe Dumnezeu(acesta poate fi interpretat şi ca un alt fel de a spune că Tatăl purcede de la Sfântul Duh). Acesată forţă, cu un entuziasm de vermină  inimaginabil, avea puterea să stârnească asemenea energii încât, aşa cum scrie şi în cele sfinte, cerul cu marea se uneau deoarece valurile carnivore şi diabolic de taciturne urcau apocaliptic până la cer...înghiţeau totul în vâltoarea, în învălmăşeala lor înspăimântătoare. Erau valuri cu o frenezie atot-acaparatoare. Cine sau ce a fost acest „altceva”? Nimenea. Dar e un nimenea scris cu N mare, e Marele Nimic Creator de care ne vorbeşte Bakunin când spune „Să ne încredem, deci, în Spiritul etern, care distruge şi anihilează, doar pentru că este izvorul incomprehensibil şi etern al vieţii. Pasiunea pentru distrugere este o pasiune creativă!” Ahab face şi el un „quest” o căutare/călătorie iniţiatică energizată de demeţa apropierii de acest grandios Spirit al Distrugerii ce încă mai respiră, ce-i drept mult mai atenuat, în colţurile întunecate ale geografiei fizice şi mentale...mai precis în locul tainic ascuns în care geografia fizică o întâlneşte pe cea mentală.

         Interpretez muzica Satanochio ca o căutare a acestei Primordialităţi Devastatoare, ai cărei copii suntem cu toţii...care este Adevăratul Nostru Tată Arhaic şi Majestuos şi în raport cu care, divinităţile propuse de creştinism sau de alte religii acceptate sunt pure „jucării” imitative.

         I-am simţit acestui Ceva prezenţa dementă, i-am gustat undeva într-un cotlon providenţial al minţii fabuloasa-i energie şi puritate infernală şi într-o clipă ni s-a restituit tot ceea ce am fost cu adevărat într-o dimensiune imemorială. Am văzut jocul ielelor –am intuit mâna măreaţă ce ridica acele valuri colţuroase şi năpraznice ca munţii,  şi acum vrem să facem cumva să găsim drumul spre originile energiei, ale substanţei şi ale materiei...spre forţele frumoaseşi mari cât Cosmosul. E greu de spus dacă Acest Ceva este până la urmă o fiină sau doar o formă de energie incredibil de perfect şi de simetric dispusă pe fusul de diviziune an Universului.

         Divinităţile clasice propuse de religiile recunoscurte la nivel social au inventat dumnezei, zei, mesii, sfinţi şi alte astfel de elemente pe care eu le voi numi aici INHIBITOARE. Acesţi inhibitori prefabricaţi l-au alienat pe om de Marele Spirit, de Marele Nimic deoarece, interpunându-se între om şi Nimic, au reuşit să-i “taie” Nimicului “glicoproteinele” de aderare şi să-i întrerupă lanţul de ARN.

         Noi, prin artă, singura legătură posibilă care ne-a mai rămas azi cu acest Nimic, trebuie să încercăm, atât la nivel de receptori cât şi de creatori(deşi fiecare receptor e de fapt un creator pentru că asimilează orice după o grilă proprie) să repunem în mişcare vechiul lanţ majestuos de ARN al Universului, să repornim Magnifica Bicicletă Astrală.
                    Muzica, în mod foarte bizar, atunci când a trezit exaltări paroxiste a fost investită cu alte atribute decât cele sonore. Hegel îi dădea consistenţe materiale sublime, spunând despre arhitectură că este „muzică îngheţată” iar George Bernard Shaw îi dădea conotaţii sapide...savuroase de-a dreptul la nivelul limbii, spunând că „Hell is full of musical amateurs: music is the brandy of the damned.”(Iadul e plin de speculanţi/amatori muzicali: muzica e coniacul blestemaţilor). Ei bine, a venit şi rândul meu. Eu n-am s-o leg nici de materialitatea propriu-zisă şi nici de papilele gustative. Eu am s-o leg de miros şi am să vă mărturisesc că această revelaţie mi-a venit odată cu piesa „The Forest of Baba Cloanţa” o senzaţională compoziţie în stil Aghast(albumul „Hexerei Im Zwielicht der Finsternis”) care reuşeşte să ungă cu pensonul fiori de gheaţă pe şira spinării şi să te transpună într-o lume feerică a unor mumii carnivore şi pline de osânză în obraji care(babe satanice, hârci) molfâie scârnăvie râncedă la cazan unde, dacă vor reuşi să te lege ori să te drogheze(adică să-ţi ia puterea fizică), te vor mânca de viu rupând cu dinţii lor stricaţi şi ciobiţi în aschii, carne de pe faţa şi braţele tale...pe care ţi le vor roade până la os...încet..de viu!!!(un fel de soundtrack pentru The Blair Witch Project, dacă e să vulgarizez puţin ideea...mă refer la acele mici râsete exasperante şi apocaliptice din fundal care te pişcă ca nişte furnici perfide ce s-au urcat pe tine fără să-ţi dai seama într-o primă instanţă şi care nu se mai termină...) Cu ani în urmă debutul celor de la Aghast mi-a dat impresia că ce fac ei e unicat şi nu poate fi decât copiat de nişte alte producţii mediocre.. Însă, după ce am ascultat The Forest of Baba Cloanţa nu numai că am realizat că o trupă din România a adus o alternativă senzaţională la muzica Aghast (arătând că e posibil un palier paralel de dezvoltare a aceloraşi idei) dar că, tocmai s-a întâmplat o minune...o sinestezie. Am simţit miros în nări ascultând piesa asta...şi mirosul era unul acru rău de tot, scârnav – mirosea ca la subraţul transpirat al Îngerului Morţii

         O zicea frumos dar mai subtil şi Melville în Moby Dick:

         ,,Aidoma unui martir corpolent ars pe rug, sau unui mizantrop ce se mistuie singur, balena arsă îşi furnizează propriu-i combustibil, şi se consumă în flacăra propriului său trup. O,de-ar putea să-şi consume şi propriu-i fum! Căci e un fum îngrozitor, şi nu numai că trebuie să-l tragi în piept, dar trebuie să şi trăieşti în atmosfera lui câtva timp. Fumul acesta are un iz cumplit, indescriptibil, cam ca acela care pluteşte în preajma rugurilor funerare indiene. Duhneşte ca aripa stângă a îngerului trimis să vestească ziua judecăţii de apoi; e un argument în favoarea existenţei iadului.”;

         (Herman Melville, Moby Dick, ,vol2, colecţia B.P.T.,ED.MINERVA,1973,Bucureşti.traducere de Petre Solomon, pag.224-225)

         El(Îngerul Morţii), la fel ca Baba Cloanţa, au fost cu siguranţă copii frumoşi şi curaţi la vremea lor dar cu care Tatăl s-a porcit şi i-a violat stând noapte-de-noapte, incestuous, buză-în-buză cu ei, mozolindu-i şi mânjindu-i simultan undeva mai jos cu leoarca lui scabroasă…Şi ei acum sunt nişte monştrii,  acum put a mizeria lui sufletească obiectivată în râncezeala lor.
         
        EXTRODUCERE:

        

         Acest eseu nu are pretenţia de adevăr asupra subiectului tratat. Nu e o chestiune de cercetare. El ţine doar de receptare şi de experienţa artistică şi intelectuală personală şi personalizată apoi la maximum. E o simplă colecţie de impresii şi, poate, de cugetări. De asemenea, precizez că acest material este o creaţie pur literară - nu are nimic de-a face cu creştinismul, nici în bine, nici în rău, nu discută valoarea sau non-valoarea acestuia[deşi condamnă într-adevăr, pe alocuri, aspectele canonice, dogmatice şi inflexibile ale acestuia încercând să încurajezeun fel propriu de a fi atât al credincioşilor cât şi al necredincioşilor]. Imagistica legată de Diavol şi de epifaniile sale trebuie trebuie înţeleasă ca un exerciţiu de  sublimare...ca un „joc secund”, aşa cum spunea Ion Barbu/Dan Barbilian, ca o combinaţie liberă a fanteziei. Viziunea asupra lui dumnezeu şi a relaţiei sale cu Lilith nu are nici o rădăcină mitologică verificabilă, e o viziune artistică pur personală şi foarte metaforică. Influenţele Contele de Lautréamont[alias Isidore Lucien Ducasse] asupra mea sunt imposibil de negat. Să ne aminti numai puin modul în care Ducasse îl descrie pe Dummnezeu în Cânturile lui Maldoror: „ Îmi ridicai încet ochii spleenetici, cercănaţi de un mare cerc vineţiu, înspre concavitatea firmamentului, şi cutezai a pătrunde, eu, atât de tânăr, tainele cerului! Negăsind ceea ce căutam, îmi ridicai pleoapa înfricoşată mai sus încă, până când să zăresc un tron, alcătuit din scârnă omenească şi aur, pe care trona cu trufie tâmpă, cu trupul înfăşurat într-un giulgiu cel care se intitulează el însuşi Ziditorul! Îinea în mână trunchiul putrezit al unui om mort şi-l ducea, rând pe rând, de la ochi la nas, şi de la nas la gură, se poate bănui ce făcea(...)îşi vedea mai departe de cumplitul lui ospăţ, mişcându-şi falca în jos, care îi mişca barba plină de creieri. O, cetitorule, acest din urmă amănunt nu face să-ţi lase gura apă? N mănâncă oricine asemenea creier, atât de bun, atât de proaspăt. ”( Lautréamont, Cânturile lui Maldoror, traducerea de Taşcu Gheorghiu, Ed. Univers, 1976 pp.63-64)



Interviu cu Satanochio

de Ormeny Francisc


        CAPITOLUL I    Apa….


         
        1.   Pe site-ul vostru una din pozele de promovare a trupei prezintă o corabie navigând parcă într-un ocean ostil şi întunecat de pe o planetă foarte îndepărtată de soare…navigând pe un ocean secret şi foarte arhaic de pe un gigant cosmic gen Neptun(Neptun având, se ştie, cele mai puternice vânturi din întregul Sistem Solar - ele atingând 2100 kilometrii pe oră.

         )…cam ultima “staţie” din sistemul nostru solar. Poza corbiei voastre sinsitre şi năpădite de o gheaţă veninoasă este anticipată de textul “after weeks and weeks of travelling, the compass seems to be broken and the ship navigates the darkest waters I ever seen. You have  no guidelines here, no one can hear your screams, no one can see your dreams”. Referinţa literară (cel puţin cea clişeizată) trimite instant la Moby Dick-ul lui Herman Melville. Tema corabiei demonice şi satanic-rătăcitoare este dragă mai ales trupelor de doom decât celor de black - a se vedea trupa germană de doom-metal Ahab cu albumul din 2006  “The Call Of The Wretched Sea”(vechiul site avea tot o corabie stilizată la intrare) sau coperta EP-ului “Deeper Down” de la mult mai celebrii My Dying Bride(care prezintă şi ea imaginea apocaliptică a unei corăbii navigând pe o mare de cândva de la începutul lumii).

         De unde această preferinţă la voi pentru un astfel de motiv- o preferinţă puţin mai atipică pentru o trupă de black şi mai la îndemâna unor doomeri?(mă refer la faptul că înaintarea greoaie a corabiei prin apele vâscoase şi îngheţate e parcă surprinsă mai bine de riff-urile apăsate, grele ca de plumb ale doom-ului decât de energia isterică a black-ului)
        Imaginea corabiei a fost cu siguranţă cea mai bună metaforă de a ilustra albumul "From beyond". Nu ne-am pus niciodată problema strict legată de clasificarea imagisticii, pentru că nu avem de ce. Suntem o trupă atipică prin definiţie, aşă că ultimul lucru la care ne-am fi gândit ar fi fost clişeele în ilustrarea muzicii metal. Revenind la subiect, cred că atunci când faci un album care transpune metaforic şi poate pe alocuri chiar abstract trăirile tale şi experienţa ta de viaţă, ai nevoie in a-l ilustra printr-o imagine puternică, o imagine care să sublinieze pe cât posibil singuratatea entităţii umane. Ne naştem singuri, trăim singuri împreună cu alţi oameni singuri ca să murim mai apoi singuri. Traversăm singuri, trecem pragul singuri. Ne ducem existenţa marcată de blestemul singurătăţii într-o lume dementă, bolnavă, imprevizibilă. Ce imagine se poate potrivi mai bine acestor gânduri dacă nu o corabie în mijlocul unui ocean agitat? Prin definiţie ne catalogăm ca exploratori, aşa că imaginea aleasă are şi de această dată 2 sensuri. Orice am făcut sub acest nume a fost mereu cu 2 sensuri, niciodată nu a fost doar ce se vede sau doar ce pare a fi. De aceea corabia pare decupată din lumea lui Jules Verne, pare oarecum atemporală, conţine atât vechi cât şi nou, ceea ce o face greu de surprins într-un tablou delimitat de timp. În afirmaţia ta, ai lipit 2 lucruri care au fost aduse pe lume în momente diferite. Coperta a aparut odată cu albumul, în vreme ce acel text menţionat de tine este unul din textele jurnalului de bord, un jurnal metaforic care se regăseşte la noi pe site şi care este ocazional completat. Momentul surprins în text nu se referă la imaginea albumului, cât la continuitatea ei.
        2.  Credeţi că marea şi oceanul, cu cât te afunzi mai adânc în ele favorizează nebunia(“Going mad at sea” e o temă foarte dragă literaturii - Căpitanul Ahab e doar cazul cel mai faimos)...la fel cum se spune că în sălbăticie(în munţi cu păduri haine) ni se ascut simţurile, ne apropiem mai tare de animalul primordial ascuns tainic în noi, de bestia adormită(dragonul interior al fiecăruia)? Satan ca prezenţă arhaică, supradimensională…înţeles ca primordialitatea însăşi  a planetei, e mai probabil să fie întâlnit în aceste spaţii ostile/”ostile”?
        Vorbeam mai devreme de dualitate. Toată lumea are impresia că dacă ne numim "Satanochio" suntem o trupă de satanişti. Nu ne plac sub nici o formă regulile în general, iar afirmaţia asta cred că spune destul de tranşant că ar fi o ipocrizie din partea noastră să ne autocatalogăm ca fiind satanişti. Cum să admit un set de reguli? Doar că se opune altui set de reguli şi poate din cauza asta să mi se pară mai atrăgător? Nu. niciodată. Îmi place privirea de ansamblu, iar atunci când o asculţi îţi dai seama că toate credinţele sunt în sine simple dependenţe care te cizelează într-o entitate slabă, lipsită de legatura reală cu universul. Este bună asemanarea între întunericul oceanului cu adâncul pădurilor şi da, exista acolo ceva, o puternică încărcătură care impresionează şi fascinează în acelaşi timp mintea umană, activează zone neştiute ale acesteia care într-adevar, pot aduce în realitate elemente din lumea visului şi te pot face să îţi pierzi aparentul echilibru.
        3.   Moby Dick e un fel de “Personal Satan”( ca să-i parafrazez un  pic pe de-a-ndoaselea pe cei de la Depeche Mode care vorbesc de un “Persona Jesus”)pe care “Satană Personală” nu e tocmai clar dacă Ahab vrea s-o vâneze sau de fapt să se înfrăţească cu ea. Cum arată Satana voastră personală? Tot ca un “Moby Dick”, ca un monstru care loveşte  cu coada atât de tare în cer încât lovitura zguduie pereţii Raiului? (Să ne reamintim puţin pasajul  în care se descrie resurgenţa Leviathanului în Moby Dick dar şi starea de transă diabolică indusă de apariţia acestuia: “Out of the bottomless profundities the gigantic tail seems spasmodically snatching at the highest heaven. So in dreams, have I seen majestic Satan thrusting forth his tormented colossal claw from the flame Baltic of Hell. But in gazing at such scenes, it is all in all what mood you are in; if in the Dantean, the devils will occur to you…” )
        Nu mi se pare a fi altceva decât un ideal. Oricare dintre noi are un ideal, indiferent că e gunoier, muzician sau pescar. În mintea noastră mereu se va gasi un zid pe care vrem să îl depăşim, un munte pe care vrem să îl escaladăm, o performantă pe care vrem să o atingem şi imediat după, să o depăşim. Aşa şi cu Moby Dick. Este iubit din cauză că există ca motiv al implinirii idealului acestui Ahab şi urât din dorinţa de a îndeplini idealul. Este o poveste frumoasă, o metaforă ce prezintă ceva specific speciei noastre, ceva pe care religiile încearcă să ne facă să uităm. Referirile la satan, draci şi iad le găsesc a fi adaugate pentru a spori în gravitate şi dramatism povestirea. Indiferent că cititorul crede sau nu crede în treburile astea, toţi au crescut cu imaginea "iadului" şi a "raiului" bine expuse în faţa ochilor, aşa că oricât de ateu ar fi cititorul tot are în minte termenul de comparaţie, iar scriitorul iese învingător mereu, hehe.
        4.   Să fie adevărat că “raiul e iluminat direct de jos, de la flăcările Iadului ”(cum zice Lucian Blaga), sau, în varianta lui Melville, că răceala Raiului e de fapt o răceală care vine şi a venit dintotdeauna din interior…poate, (de ce nu?), dintr-o incurabilă insuficienţă sentimentală care nu permite accesul în Iad decât unor indivizi mai sensibilizabili(“,,Dar oare Lazăr ce crede? Îşi poate oare el încălzi mâinile învineţite, întinzându-le spre marea lumină a Aurorii Boreale?N-ar prefera oare Lazăr să fie în Sumatra, decât aici? N-ar prefera el, încă şi mai mult, să se lungească pe dunga Ecuatorului? Ba chiar - o,zei !Să coboare în înseşi flăcările iadului,ca să-şi scoată frigul din oase !" (H. Melville Moby Dick; vol 1, B.P.T; ED.MINERVA;1973;BUCURESTI, traducere de PETRE SOLOMON, pag.38) ?
        Mereu m-a distrat metafora lui Blaga. Poate avea atâtea înţelesuri...oricum este din "altă lume" decât cea a lui Melville, asta cu siguranţă. Se poate vedea clar cum la Blaga este o afirmaţie pe când la Melville este o comparaţie. Ce au în comun? Că sunt amâdouă metafore. A doua o înţeleg referindu-se la posibilitatea retragerii, mereu avem de ales între "hard way" şi "easy way". Mereu în căutarea îndeplinirii idealurilor noastre avem momente de cumpănă, şi în aceste momente se triază "luptătorii". Unii se retrag, alţii merg mai departe. Observ că te raportezi foarte mult la religie...cel mai bun exemplu este celebra şovaială a lui Isus...până şi el s-a gândit de 2 ori înainte să mântuiască omenirea, nu?
        5. Ce înţelegeţi voi prin imaginea unui Dumnezeu care se retrage încet, în el însuşi?

         Poate fi citită în această ipostază a unei divinităţi ce se autoermetizează (ce înceracă să uite), o nostalgie după o linişte sufletească mortifiantă dar binecuvântată - căci grăbeşte lucrurile spre sfârşitul unei absurdităţi care a fost viaţa…greaţa ? (mă refer la piesa voastră “Lethe”)

        

         "Lethe" este o piesă personală şi nu are absolut nici o referire la vreun dumnezeu. Poate avea legatură, dacă considerăm ca fiind dumnezeu entitatea umană. Este o piesă scrisă văzând ce se întâmplă în jurul meu, văzând cum devin tot mai singur, cum oameni dragi mor, trag după ei în mormânt o parte din liniştea noastră, o parte din prieteni pleacă, alţii se schimbă...oamenii care îţi sunt alături în trupă trec prin momente de cumpănă ale vieţii lor care pot oricând să pună în pericol viitorul creativ. "Lethe" este o promisiune faţă de mine, ascunsă printe metafore , că indiferent cât de mult rău sau bine voi întâlni, nu mă voi abate niciodată de la drumul meu. Se numeşte Lethe pentru că aşa se numeşte răul uitării. Dacă numele albumului şi mai ales lungul său subtitlu este uşa, "Lethe" este cheia pentru aceasta. Când ultimul om care îşi aduce aminte de tine va muri, vei fi cu adevărat mort, iar asta cu sigurantă este cel mai dramatic moment din nonexistentă.
        6.  Nimfa are privirea apoasă (în sensul de aducătoare de “nori de ploaie”) a nebuniei feminine isterizate. Ca şi apa, această privire e peste tot şi nicăieri, curgând continuu, ,circulând în natură , inundând orice spaţiu, erupând cu violenţa şi prospeţimea unui izvor acolo unde te aştepţi mai puţin, luând mereu noi forme. Femeia fatală, ca un torent (şuvoi) montan scăpat de sub control ţâşneşte într-o direcţie şi apoi, schimbându-şi pe neaşteptate cursul, îşi urmăreşte victimele prin toate şanţurile şi crevasele prin care-şi poate conduce apele…îşi vânează prada prin/pe  toate canalele vieţii. În ce măsură poate fi asociată apa cu feminitatea?
        Păi văd că deja ai asociat-o destul de vast aş spune. Se poate asocia, dar primul lucru pe care mi-l insipră apa este moartea. Da, ştiu, ciudat de altfel, mai ales că tot apa este considerată sursă a vieţii. În cantităţi mici pare inofensivă, dar în cantităţi uriaşe se transformă într-un coşmar, simplu tablou al ilustrării infinitelor etape ale mortii. Dacă stau bine să mă gândesc, pentru a începe acest demers, de a asocia apa cu feminitatea, trebuie să analizezi mai intâi factorii care te provoacă să o faci. Trebuie să ai o înclinaţie spre feminitate pentru a face acest pas. Nu ştiu de ce, eu nu pot trece acest prag. Singura asociere sinceră pe care mintea mea o poate face între feminitate şi apă este urmatoarea: atunci când văd oceanul în mijlocul furtunii pot simţi un fior asemănător cu acela pe care îl simţi când iţi moare în braţe persoana iubită. Poţi să iei momentul abia istorisit atât la propriu cât şi la figurat. Cam asta este singura asociere pe care o simt. Eu nu mai spun ceea ce gândesc dacă sufletul nu-mi confirmă. Dacă afirmaţia nu trece acest test, nu îmi mai iese pe gură. Aşa că mă opresc aici.
        7. E Apa Lethe un fel de nostalgie după/pentru uter?
        Apa aici reprezintă mai multe lucruri. Apa Lethe este un fel de nostalgie după o modalitate de viaţă pe care lumea înconjurătoare încearcă cu tot dinadinsul să ţi-o sufoce, să ţi-o alunge din minte şi să te facă cu orice preţ să renunţi la ea şi să te aliniezi.

         De asemenea, în apa aceea s-au pierdut multe, sentimente, amintiri, legate mai mult sau mai puţin de uter. În orice caz, singura certitudine pe care ţi-o pot oferi este că nostalgie există "după", în nici un caz "pentru", oricare ar fi cuvantul care ar urma. Cam despre asta este vorba în Lethe. Despre "după", odată, acum, şi oarecum ironic în viitor.


        8. Dar cu sperma? Mircea Eliade spune că în Sumeria(vechea Babilonie) “ ‘apă’  însemna ‘spermă’ ”
        Nu. Nu există această legatură. Nu există continuitate, lăsată pe acest album, în spaţiul fizic. Singura continuitate alimentată de o doză mare de speranţă se doreşte a fi "dincolo" de aceasta lume. Atât.

         În general analizăm elemente psihice, foarte puţin fizice.
        9. Dar cu un fel de lichid intrauterin în care trăieşte Diavolul, ca în “Lostriţa” lui

         Vasile Voiculescu?(să nu uităm că Naracis şi-a pierdut minţile tot privind în apă )
        Nu. Nu există nici o conotaţie sexuală aici.
        10.  În încheierea acestui prim capitol, vă rog să comentaţi următorul citat: “Moartea desparte complet apele noastre grele de apele noastre uşoare”  ( Jean Cocteau – Opium Jurnalul unei dezintoxicări, Editura Art, traducerea Luminiţa Brăileanu, Bucureşti 2007

         p.87)
        Ce metaforă superbă! Sună atât de veridic încât îmi aduc aminte de ce am simţit când era la un moment dat să mor. Am simţit că stau să mă separ, că vomit şi mă înnec în acelaşi timp.


        CAPITOLUL II Focul…


         
        1.  Credeţi că ne naştem cu Diavolul în sânge, aşa cum se zice în Moby Dick (“I do deem it now a most meaning thing, that that old Greek, Prometheus, who made men, they say, should have been a blacksmith, and animated them with fire; for what's made in fire must properly belong to fire; and so hell's probable.”) sau că ni se trage de la prea mult flirtat cu Necuratul prin fel de fel de mreje şi efluvii care de care mai suave şi mai stilate, aşa cum zice Nietzsche(“Iar de priveşti îndelung abisul, află că şi abisul îţi scrutează străfundul sufletului.” - Friedrich Nietzsche-Dincolo de Bine şi de Rău, Ed. Humanitas, Bucureşti 1991,traducere de Francisc Grünberg, p.89) ?
        Diavolul este o definiţie a ceva ce nu poate fi tradus altfel. Din păcate termenul este unul cu sens măsluit şi mereu ne face să o luăm pe arătură, atunci când tratăm acest subiect. Gândeşte-te puţin căt de deprimant este să consideri că o entitate secundă, străină de a ta, care poate fi la o adică la fel de puternică, îţi poate controla stările de spirit...ştii tu...în dreapta îngeraşul şi în stânga dracul. Dacă sapi un etaj mai jos îţi dai seama că ideea de bază este că orice ar face, omul trebuie să înţeleagă că nu poate exista fără a fi controlat. de ceva, de cineva, de materie sau lipsa ei. Plecăm la drum cu o busolă stricată. Noi ne putem transforma în orice, putem deveni orice, pentru că suntem prin natura noastră ca specie nişte entităţi care trebuie să evolueze. Deci da, atât timp cât considerăm că Omul poate controla întunericul şi poate înţelege şi folosi puterile acestuia, da, ne naştem în sânge cu un bagaj imens de informaţii utile pentru a face asta. Dacă acum oamenii îl numesc diavol, asta e, ne naştem cu diavolul în sange...ce pot sa zic?
        2. Cum vă imaginaţi Iadul, ca un loc îngheţat sau ca vortexul unui Vulcan(aşa cum vor să transmită cei de la Ancient comparându-l cu condiţiile de mediu de pe Proxima Centauri )? (Dacă, îl vedeţi ca pe o dimensiune mentală, încercaţi atunci să vorbiţi metaforic şi să răspundeţi totuşi la întrebare)
        Pentru mine nu există rai sau iad. Şi-au închipuit destui înaintea noastră cum e, încât să nu mai pierdem noi vremea acum cu asta. Dacă nu îl inventa cineva pe dumnezeu mai vorbeam despre asta acum? Subiectul din spatele întrebării, da, este cu adevărat interesant, dar nu admir forma acesteia. Cum este după moarte? Cred că este unul dintre puţinele puncte comune ale gândirii oamenilor din toate timpurile. De la o vreme nu mă mai preocupă acest subiect atât de mult. Trebuie să recunosc că mor în sinea mea de curiozitate, dar din momentul în care ajungi prea aproape începi să te retragi, deoarece ai simţit acea putere, care îţi inspiră o gaură neagră care te trage pe tine, adevarata entitate afară din tine şi ştii că nu vei mai avea vreodată puterea să te întorci să povesteşti. Sunt de părere că materialitatea ne-a limitat atâtea generaţii încât în momentul de faţă am uitat cu desăvârşire ca specie care este rolul nostru în univers. Dacă ni l-am aduce aminte am şti şi unde trebuie să ne întoarcem şi am sta linistiţi, ne mai dând atenţie invenţiilor acestui Babel în care ne-am vândut minţile materialităţii.
        3. Pe site-ul vostru aveţi o poză cu un soare foarte livid, alb şi neutralizat aproape complet. De ce e atât de dragă blackerilor  tema anihilării soarelui?

         A se vedea-
         Marduk – The Sun has Failed
         Immortal – Sollarfall
         Apotheosis (Mlt) - Farthest from the Sun  (ca să dau numai câteva exemple)
         Ce se vrea în definitive a se sublinia în aceste manifeste antisolare?


        Din cele mai vechi timpuri oamenii au fost atraşi de astrul central, despre care repede au învăţat că depind. Atât ei cât şi vieţile lor sau ale urmaşilor lor. Din cele mai vechi timpuri Soarele a fost considerat zeu, de mai multe facturi, până într-o zi când un prototip uman a fost creat după analiza solara. De atunci au trecut ceva grămezi de ani, chiar mii. Acum, când în limbajul metaforico -generalist al unei inteligenţe colective demnă de toată mila, soarele poate fi confundat cu imaginea acelui prototip, nu văd de ce nu aş putea afirma că black metal-ul se rezumă în acest caz la o simplă folosire de metaforă. Căderea, dispariţia, rateul "soarelui" poate fi căderea, dispariţia, rateul "dumnezeului". De asemenea, ţinând cont de nihilismul specific genului, poate fi vorba de remarci aduse direct la adresa astrului, dar asta numai datorită urmăririi efectelor catastrofale ale dispariţiei/decăderii acestuia, respectiv moartea omenirii. Pe amandouă le gasesc demne de a fi folosite, deoarece nu dau doi lei pe zei construiţi şi nici pe oameni.
         
        4. Focul e un vechi simbol al inteligenţei. Descoperirea lui a schimbat istoria omenirii.  În Moby Dick se spune că,  ,,Caşalotul e deopotrivă ponderat şi profund. Şi sunt convins că din capetele tuturor oamenilor ponderaţi şi profunzi, ca de pildă Platon, Pyrrhus, Diavolul, Jupiter, Dante,etc.,se înalţă întotdeauna un abur pe jumatate vizibil ,în clipele când cugetă adânc." (;,,Moby Dick";vol.2;colectia:Biblioteca Pentru Toti; 1973, Editura Minerva-Bucuresti.Traducere Petre Solomon, pag.158) Din cauza focului (atât spiritual, cât şi fizic propriu - zis) să fie plasat Diavolul în Iad de mitologii…vreau să spun, pentru a proiecta asupra lui o simbolistică a inteligenţei? Ce are aşa de special în el focul(totuşi un element foarte destructiv) încât a ajuns să fie asociat cu inteligenţa? Ce are atât de special Satana încât a ajuns să fie obsesiv asociată focului?
        Gândeşte-te la cine a scris primul despre diavol şi foc, dumnezeu şi apa. Mereu ne lovim de aceeaşi particulariate a majorităţii care domină specia umană şi anume primitivismul, asocierea imediată a ceea ce vezi cu nevăzutul, sau traducerea nevăzutului prin analiza materiei. Dacă acel om, care a scris primul despre acest subiect s-ar fi născut acolo unde apa este pretutindeni, inundaţiile erau coşmarul predecesorilor săi dar focul, atât de necesar vieţii se găsea/producea greu, atunci îţi garantez că satan, dracu sau cine mai vrei tu era descris ca fiind stăpânul apelor.


        CAPITOLUL III Pământul…


        1.   Pe piesa “Everything Dies”  se spune “I am the withered leaf/ Fallen proud from the tree of life” Ce înseamnă pentru voi groapa? Poţi să încerci o scurtă filosofie a gropii?
        Sunt mort pentru cei morţi şi sunt mândru de asta. Aşa îmi voi trăi moartea socială până când voi păşi peste pragul materiei, atunci când îmi voi aminti adevărul. Groapa este pentru noi lumea în care suntem siliţi să trăim. Nu simt oamenii din jur ca fiind entităţi ce trăiesc "deasupra" lucrurilor, ci mult dedesubtul lor, se învaţă unii pe alţii cum să se îngroape şi mai mult, iar noi, cei care ne opunem de aceea ajungem să fim consideraţi morţi. Pentru că ne dorim să trăim acolo unde ne este locul, deasupra lucrurilor, pentru că suntem cu adevărat oameni, nu gândaci. Din cauza că ne dorim acest lucru şi transmitem prin felul nostru de a trăi şi de a acţiona asta, cei din jur confundă "ridicarea" cu "moartea". Iar atunci când zicem despre noi înşine că ne aflăm "pe fund", "dedesubtul" tuturor sau "morţii" este pură ironie. Cei din jur au coborât atât de mult încât numai trecerea în nefiinţă îi poate ajuta să se ridice atât de mult încât să poată fi îngropaţi.
        2.   Pe “Inward The Fairy” se aude iar ceva de genul “I Lay on the deepest floor of humanity”. Divagând puţin, dacă luăm termenul “a se împământeni”, vom vedea că acesta are în mod normal conotaţii de genul “a se statornici”, “a se stabili într-un loc şi a se integra în viaţa localnicilor” “a face ca un obicei să prindă rădăcini”. Dar cu toate acestea, nu pot să nu mă întreb de ce conţine ideea de îngropare în el; a împământeni=a băga în pământ. Să fie aici un avertisment fin, potrivit căruia a te adapta societăţii înseamnă a te dezumaniza (sau a te îngropa de viu ), extravaganţa fiind singurul oxigen posibil?
        Da, ai înţeles perfect. Cum ziceam şi mai devreme, de cele mai multe ori folosim metafore pentru a crea o ironie acidă. Aşa cum am mai spus, Eu, omul, recunosc că mă aşez cel mai jos în lumea celor de jos, pentru că mă aflu atât de sus încât am puterea de a analiza cum aceştia mă văd. Mă distrez analizând cum mă văd neoamenii, îmi pot face singur portretul torturii la care mă supun, pentru că evoluez şi fiind ocupat cu asta nu mai simt durere. Iar atunci când numai simţi durere şi încă nu ai trecut pragul atâtea puteri şi ascunzişuri se arată.
        3.  Apropos de „obiceiurile pământului”, am observat în muzica voastră foarte multe influenţe din folclorul românesc, atât cel tradiţional(„The Forest of Baba-Cloanţa”) cât şi cel mai ezoteric, mai arhaic, mai înnegurat şi mai greu de asimilat(„Heihaiheihei Câini”). Dar afinitatea voastră pentru aspectele mai satanice ale folclorului se observă şi din modulaţile vocii –careîncearcă să imite o voce sinistră de hârcă bătrână şi murdară care decantează un blestem(de exemplu atunci când spuneţi, cu spută şi salivă cleioasă de mort – „să-i mânce cânii”[să-i mănânce câinii]). De unde această idee de a recupera folclorul naţional pe această filieră mai neobişnuită a muzicii black-metal?
        Nu am avut niciodată o legatură cu folcorul. În schimb cu viaţa de la ţară da. Mereu am povestit brutalitatea înconjurătoare şi am ironizat primitivismul. Atât. Suntem oglinzi ce învaţă şi analizează ceea ce oglindesc, pentru a nu întâmpina trecerea mânjiţi de uitare.
        4. Sunteţi colecţionari de texte vechi şi alte datini din popor? Cine este în viziunea voastră Baba-Cloanţa şi de unde povestea cu acei câini răi ca viespiile?
        Am puţine informaţii legate de datinile din popor. Pe cele pe care le-am cunoscut personal le-am păstrat cu grijă, pe cele de care am auzit poate le-am uitat. Baba-Cloanţa este pentru mine întruchiparea inteligenţei rurale, care conştientizeazaă spre sfârşitul vieţii puterile pe care le poate avea şi legăturile pe care le poate întreţine cu universul, atât cât îl cunoaşte. Oamenii simpli se sperie şi reneagă, construiesc cu fiecare bârfă un tablou ce va deveni moştenire pentru generaţiile viitoare, care într-un final împing aceste tipologii spre dispariţie. Câinii răi ca viespile sunt simbolul României. Avem o ţară lipsită de conştiinţa şi control, oamenii sunt opaci şi uită să se îngrijească de natura. Câinii vagabonzi care se înmultesc în neştire şi bântuie oraşele şi văile ajung, prin simpla lor prezenţă, să transforme imaginea ţării într-una salbatică, într-un tablou groaznic în care omul dezinteresat a pierdut, este ratat şi poate fi oricând sfârtecat de animale care îşi depăşesc statutul. Echilibrul este încălcat.
        5. Uitându-mă la videoclipurile voastre mi-a zburat aproape instantaneu gândul la filmul Begotten. Aceleaşi imagini alb-negru despre tortură, despre frică...Despre ce e vorba cu adevărat, după părerea voastră în acel film? Dar în videoclipurile Satanochio?
        A comentat cineva odată legat de "Lethe" cum că ar fi inspirată, ca şi videoclip de acest superb film. Mi s-a parut o jignire a demersului nostru. Admir acel film din multe puncte de vedere, dar "Lethe" sau orice alt videoclip de-al nostru nu comunică în nici un caz mesajul "Begotten". Pentru mine "Begotten" este o ecranizare a bibliei şi nimic mai mult.

        

         6. Ce părere aveţi despre un grup precum Atrox şi o artistă ca Monika Edvardsen? Nu credeţi că există puternice similarităţi tematice între voi şi ea?
        Multumesc. Admir enorm acest grup precum şi întreaga lui activitate. Cu toate astea albumul meu preferat este ultimul, pe care Monika nu mai este prezentă. Îmi place mai mult noua voce, deşi ani de zile m-am minunat cu inflexiunile spectaculoase ale Monikăi. Monika este o pictoriţă extraordinară, un talentat scriitor şi posedă o voce unică. Da, mă regăsesc în opera ei, mai ales în cea grafică. Legatură tematică? Da, cu siguranţă, mulţumesc pentru această apreciere. Atrox şi Monika înseamnă mult pentru avantgardă.


        7. De ce credeţi că are sperietoarea de ciori o simbolistică aparte în imaginarul diabolic?
        Este poate singurul simbol prin care oamenii îşi arată puterea, fie ea şi în faţa prăpădului. Este un semn că un om stă acolo şi nu lasă lucrurile să se întâmple. Este un semn pe care natura îl înţelege, iar de aici reiese iarăşi recunoaşterea puterii umane. De ce o piatră sau o movilă de pământ sau o capiţă de fân nu au acelaşi succes?

         Pornind de la aceste considerente oarecum pragmatice, cred că îţi poţi construi o idee de ce acest simbol este important. Este un punct de legatură şi una dintre puţinele dovezi rămase.


        CAPITOLUL IV Aerul...


        1. Comentaţi următorul citat:

         “Timid, lipsit de dinamism, binele este inapt să se propage; răul, mult mai zelos, vrea să se transmită şi chiar izbuteşte, căci posedă dublul privilegiu de a fi fascinant şi contagios” Emil Cioran, Demiurgul cel Rău, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1995, p.15, traducere de Emanoil Marcu)
        Normal că este fascinant şi contagios, doar face parte din noi, doar în sacul ăsta cu eticheta "rău", uitat în pivniţa sufletului nostru stau ascunse cele mai râvnite capacităţi de dezvoltare mentală şi spirituală a omului. Dacă îngropi acest sac îngropi odată cu el orice speranţă de a te dezvolta ca entitate, şi aştepţi ca un zero constant momentul de care ţi-e din ce în ce mai frică, cu cât îmbătrâneşti. Patetic.
         
        2. Pe unde mai respiră pielea feţei omului când masca i se lipeşte de chip(o temă favorită a barocului)?
        Masca nu se lipeşte de chip atât timp cât chipul nu este făcut din acelaşi material cu masca. Când masca este făcută de cel cu faţa acoperită cu piele, lasă loc pentru respiraţie, pentru că ştie că altfel va fi aruncată în flăcări şi schimbată cu una nouă, deoarece creatorul deţine puterea. Lucrurile nu înţeleg lucruri, dar respecte prin procese chimice legile universului.

        

         3. Ce ar trebui să facă o trupă de metal care vrea să aerisească viziunea dominantă(alias canonul)?

         Voi cum aţi reuşit?
        Am căutat înăuntru, nu în afara. Am crezut în ce am găsit înăuntru ca în propria noastră comoara şi am început să săpăm şi mai mult. Am uitat de afară.
        Dacă mai doriţi să spuneţi ceva  în încheiere…

         Pentru rătăciţii cititori.

         Gustaţi strugurii înainte să spuneţi că sunt acri.
        Multumesc în numele întregii trupe pentru interviu,

         Mr.S



3 răspunsuri la dilema materie-substanţă lansată de articolul „Lepădarea de tată”

de Iulia Cadar


         1. « Ei bine, când CREŞTINISMUL(în versiunea lui dogmatică) vine şi descurajează cunoaşterea - condamnând concomitent şi pasiunea pentru posesiuni materiale, e clar că ce vrea el (creştinismul) de fapt să facă e să REDUCĂ SUBSTANŢA, NOUS-UL, LA MATERIE, o materie integrabilă în cadrul unor circuite comerciale.. »

         Eu zic aşa: Creştinismul a venit ca un epigon al lui Platon şi Aristotel. Toţi Sfinţii Părinţi ai Evului Mediu au scris note de subsol fie la opera platonică, fie la opera aristotelică, unii împotriva celorlalţi şi toţi împotriva adevăratei filosofii greceşti presocratice şi socratice. Era post-socratică – poate şi perioada socratică are puţin iz creştin – a impopoţonat filosofia greacă cu un misticism neînţeles, importat din Orient, despachetat în propria ogradă şi luat pe dos. Rezultatul: imagineaza-ţi-o pe Erzsébet Báthory resurectată foarte prost, prinsă cu tot felul de şuruburi numa’ să nu se dezbine şi obligată sa poarte la propria-i nunta – o nuntă post-mortem şi post-resurecţie – un sari plin de brizbrizuri, de podoabe care pentru noi nu au nici o semnificaţie, ne fac doar să ne mirăm necontenit. Cam asta e imaginea teologiei medievale ce se vrea filosofie de tradiţie greacă.

         Plotin a pus bomba şi a încercat să-l distragă pe om de la propria-i existenţă, de la propria-i împlinire, aici şi acum. Cum face asta? Insistă pe separarea radicală între formă/materie, spirit/trup, s.a.m.d , o preferă pe una în detrimentul celeilalte şi prin interemdiul acestei partiniri îl condamnă pe om la a nu îndrăzni şi la a se frustra perpetuu (autoflagelarea universală – un perpetuum mobile al osândirii– grozav mecanism, nu?)

         Aşadar, eu consider că materia nu e atât de păcătoasă precum vrea Creştinismul să o prezinte; scuze, de fapt e exact aşa de păcătoasă: pentru că pe de o parte e materie gânditoare (şi asta ar fi nous-ul de care ai vorbit) şi e materie senzorială (dătătoare de impulsuri), iar diferenţa dintre ele rezidă tocmai în unitatea materiei ca Apeiron, ca Logos heraclitean (zicând asta mă plasez, din punct de vedere al preferinţelor, într-o perioadă în care nu apăruse acel Socrate moralist, foarte uşor de adoptat de către creştini – nu-l atac în mod direct pe Socrate şi pe elevii lui direcţi cât „condamn” făgaşul greşit pe care a luat-o tradiţia lor – adică să declari în numele lui Socrate sau al lui Platon anumite lucruri, şi apoi să le demonstrezi că îs adevărate doar pentru că tu zici că Socrate, Platon sau Aristotel au zis că îs adevărate – asta e logica scolastică; mult cerc vicios, şi vorba lui Ionesco: dacă-l mângâi mult, cercul devine vicios), ca humus universal în care viaţa, moartea, gândirea sunt posibile şi totodată favorizate să apară.

         Bun! Eu în meciul ăsta ţin cu materia, dar nu cu o materie ce se pune împotriva substanţei gânditoare ci cu o materie primordială, anterioară oricărei forme de divinitate duală.

         Creştinii au condamnat într-adevăr cunoaştera/ înţelepciunea şi iubirea de înţelepciune (în Evul Mediu filosofia era considerată servitoarea teologiei, este şi o pildă în sensul ăsta) dar ca să umple golul au impus o cunoaştere dogmatică/după canoane, o cunoaştere logico-teologică, întortocheată şi absurdă ca pavilioanele urechii unui surd, a lui crede şi nu cerceta sau a lui cercetează puţin, pornind de la premisele noastre şi vezi că rezultatul e exact aşa cum zicem noi. Normal că dacă premisa ta e @=#+$, (unde @, =, #, +, $ sunt definite exact aşa cum vreau eu să fie…şi eu vreau ca elementele astea să fie aşa cum altu’ nene teologu’ mai bătrân şi mai mort decât mine le-a definit, şi tot aşa la infinit – adică până la Dumnezeu) concluzia e tot @=#+$ sau, se permite si un $+#=@.

         Şi când mai zici că ăsta e argumentul divin al existenţei lui Dumnezeu le-ai închis la toţi mucaliţii gura. Şi dacă se mai trezeşte un mucalit să o deschidă, hop îi vâri acolo p... asta de argument. Ştii ce îi biblioteca aia mare plină de manuscrise scolastice încă necitite (impresionantă repetiţie, nu)? Îi sex oral, d-le! Aşadar, eu zic că ar fi foarte mare tristeţe să condamni materia, aia pe care nici God-ul scolastic cu toate ale lui atribute, nu a fost în stare să o creeze (îi o mare problemă pentru ăştia, tind chiar să afirme că materia a fost creată de Satan). Materia, părerea mea, îi simbolul libertăţii noastre, a posibilităţii noastre de a fi păgâni, atei, satanişti, chiar credincioşi, de a fi cum vrem noi. Materia şi voinţa sunt, pretty much, unul şi acelaşi lucru. Ave!

         Concluzie: depinde în funcţie de ce tradiţie îţi argumentezi ideile! Dacă vrei să o rupi cu tradiţia, ideile trebuie argumentate cu o mai mare vehemenţă, că doar vei fi singur împotriva tuturor .

         O post concluzie: termenii din greaca veche ne sunt foarte străini, noi – când zic noi mi-i fac contemporani pe toţi filosofii/traducătorii din ultimele 2 milenii – doar ne chinuim să le recuperăm sensul. Aici limbajul joacă un rol extrem de important şi totodată nefast. Sărbătoreşte, dar nu în felul păgân al rit-ului, ci in felul creştin al sărbătorii institutionalizate, formate, forţate, hai sa zic: comerciale şi repetitive. Ii foarte uşor să îi cazi pradă. Fiecare tradiţie filosofică sau teologică tinde să traducă în alt fel un termen precum Nous (sunt alţi termeni şi mai ambigui, de exemplu Logos) şi să afirme că traducerea proprie este cea corectă. Dar, din nou, e prea dureros să reduci filosofia la problema limbajului. Însă reducţia asta devine ca un stigmat pentru filosof, e din ce în ce mai greu pentru el să renunţe. Filosoful a venit după înţelept, filosofia s-a născut odată cu Socrate şi înaintea lui Socrate era Înţelepciunea. Limbajul e undeva aici, între cele două tipuri de cunoaştere, necesar uneia, devotat alteia. Aşadar, povestea e lungă şi tradiţiile sunt nenumărate (aş opta pentru 2 mari aripi tradiţionale : filosofia şi înţelepciunea. Poate una e de înger favorizat iar alta e de înger căzut.)

         2. Trec la substanţă şi materie: ziceam că despre fisura asta, despre dualitatea asta se poate spune orice, având în vedere faptul că nimeni nu mai reuşeşte să înţeleagă (cu adevărat, adică poziţionându-se sub semnul adevărului pur şi de netăgăduit) ce au vrut să zică grecii despre ea sau despre orice altceva.

         Îţi zic pe scurt: Undeva, după Platon şi Aristotel, s-au scurs vreo 100 de ani în care omenirea (aia de atunci) a fost fie repetentă, fie lovită de un asteroid psihic, fie a fost rapită de extratereştrii şi înlocuită cu altă omenire. Cert e că „boii” ăia au uitat ce înseamnă cuvintele, şi de atunci noi tot încercăm să le recuperăm sensul. Dar imaginează-ţi că eşti bou, şi că pe vremea când erai taur ai primit o amorţeală din aia groaznică în moalele capului şi când te-ai trezit, te-ai trezit hăpt fără moalele ăla dătător de tare. Şi de atunci, fie în jug, fie în plug, tot vrei să recuperezi ceva, dar nici măcar nu ştii de unde trebuie să iei şi unde trebuie să pui. Pentru că ceea ce ţi-a rămas nu te încurcă foarte rău la umblat şi pe de altă parte te ajută la alte cele. Aşa e şi cu sensul cuvintelor : nici nu încurcă da’ nici nu descurcă tare bine.

         Aşadar, ceea ce ai scris tu nu e greşit, doar că eu, fiind « materialistă » aş zice că teologii au condamnat însăşi materia asociind-o cu satanicul. Dar, condamnând materia, pe care într-un fel o asociau cu o voinţă obsesivă de a cunoaşte şi de a avea mai mult atât din punct de vedere material cât şi din punct de vedere spiritual – termenul englezesc lust mi se pare că exprimă foarte bine lucrul ăsta, voinţa obsesivă de care vorbesc eu aici, e un fel de poftă a cărnii de a ajunge asemeni sufletului, la sublim. Doar că, identificând, unind irecuperabil sufletul cu trupul deveneai – într-o concepţie de sorginte scolastică - prea zeu pe propria-ţi p... Ei condamnau şi spiritul (raţiunea, mobilul oricărei acţiuni a cărnii şi a voinţei, că fără de raţiune voinţa poate rămâne latentă).

         Tu ai scris: « CREŞTINISMUL(în versiunea lui dogmatică) vine şi descurajează cunoaşterea - condamnând concomitent şi pasiunea pentru posesiuni materiale, e clar că ce vrea el (creştinismul) de fapt să facă e să REDUCĂ SUBSTANŢA, NOUS-UL, LA MATERIE, o materie integrabilă în cadrul unor circuite comerciale.. »

         Nu-mi e foarte clar aici dacă tu condamni materia, contrapunând-o substanţei. În unele teorii contrapunerea este pertinentă, substanţa luminoasă/intelectul acela radios poate fi opusă materiei inerte/mute/negre/lugubre. În acest context dual beningn substanţa apare ca pozitivă (apolinică) şi materia ca negativă (dionisiacă), dar nu este criticată nici una dintre ele, nu se încearcă o eliminare a uneia în favoarea celeilalte, fiecare vine cu un aport semnificant. Cam aşa se manifesta dualitatea asta la nivelul artei. Într-un context dual malign (de factură scolastică, pentru care binele şi răul sunt canonici, normativi, dogmatici, fără şansă de convieţuire, fără nici o legatură - aş zice eu senzuală, erotică - între ei) materia este renegată şi în continuă renegare, substanţa nu are nimic din materie fiind doar formă, spirit, etc. Materia apare aici ca un Rău primordial, satanic, la care omul este damnat (cât timp îşi duce existenţa pe pământ) şi de care el trebuie să se ferească în permanenţă întru o izbăvire dumnezeiască, spirituală, post-mortem. Raiul nu e material. Mai mult, dacă materiei i se taie piuitul ca şi cum toţi ar şti ce înseamnă (de fapt, termenul e la fel de încărcat de sens ca şi orice alt cuvant ce a avut curajul să intre în filosofie) substanta este puricată, conotată, se încearcă spălarea ei de orice urmă materială.

         Dar, bineînţeles, astea sunt strict concluziile mele în legatura cu disputa asta ce durează de secole. Pentru mine, nu există dualitatea asta ca o diferenţă de gen ci ca o diferenţă de specie. Ceva în genul: diferenţa întăreşte o identitate, sau permite diferiţilor să se unească şi să se despartă în interioru-i (al unităţii sau identităţii sau mai bine zis al identităţii ca unitate compusă din diferiţi, chiar opuşi ; tot la apeiron, logos sau alt principiu prim pre-socratic mă refer) la infinit. Aşadar, aş putea merge pe ideea unui apeiron în care se nasc şi mor contradicţii şi identităţi (apeiron+logosul lui Heraclit). Doar că ideea asta e precreştină, pre-morală. Odată ce Dumnezeu s-a născut, el a creat dualitatea (tot timpul doi poli între care variabilele se mişcă asemeni unor titirezi dând mereu cu capul ba de unul, ba de altul) asta irecuperabilă, de fapt, cred că e singurul lucru pe care l-a creat cu adevărat, un hiat.

         Să clarific: astea îs idei de-ale mele (fără patron şi ghilimele). Dumnezeu şi sfinţii şi dracii sunt personaje pe scena mea, e un teatru şi ei vin, după spectacol, şi fumăm o ţigară împreună, eu le zic că au jucat bine sau prost şi îi gata o zi.

         Dincolo de factura artistică rămâne doar convingerea existenţei unui apeiron din care toate ies şi în care toate se întroc dar asta nu a fost demonstrat încă - e doar un zvon - şi încă nu am ţinut în mână evidenţa de nezdruncinat a unor manuscrise ce aparţin unui Platon, Heraclit, Parmenide, Aristotel, ce să mai vorbim de Anaximene sau Anaximandru. Uneori tind să cred că ei nici nu au fost, ci că au fost nişte Iulii, sau Bogdani, sau Ciomoşi, sau Liiceni, sau Deleuzi, sau Heideggeri, sau Kanti care au inventat vieţi şi au creat filosofi (dar deja dau într-un fel de misticism, e ca un vertij). În toată povestea asta, filosofia îşi caută încă locul. Cât patetism în vorbele mele!

         So, m-am lungit cât ultima zi de post din Postul cel Mai Mare. Sper că nu m-am lungit degeaba.
        3. Da, îmi place partea cu Lilith. De cateva zile chiar am încercat să aprofundez legenda-i şi culmea – asta îi ca un făcut – când mi-ai zis de articolul despre crimă m-am gândit automat la o „istorie” legată de adevărata femeie primordială. Pe scurt – istoria – crima are la bază 2 caracteristici: victima (victima e cea care o provoacă) şi femininul primordial (în mod obligatoriu şi constant, femeia care nu se ocupă cu procreaţia, îşi pune întreaga fiinţă în slujba unui soi de distrugere/un fel de crimă ; doar ca distrugerea nu e aşa de de nedorit într-un univers în care războiul este tatăl tuturor lucrurilor, nu ?



Criminalul, crima şi justiţia


(o meditaţie pe tema piesei „Every Crime You Did”)

de Dragoş Bogdan


        De fiecare dată când societatea tinde să o ia razna din inimaginabila reţea de datorii pe care a reuşit să o creeze în jurul conceptului de animal politic, iese o mână, aceeaşi de fiecare dată, de oţel, de crom şi cu o bâtă de diamant lovind milimetric unde trebuie pentru ca totul să înceteze. Marea apostrofare şi totodată marea raţiune a omenirii ca întreg este locul public devenit burghez, deasupra căruia se încăpăţânează să persiste un nor de miros de după somnul, tot burghez. Din această agora transformată în pat spitalicesc oamenii nu au prea multe de ales: ori rutina şi rugina locului de muncă ori bătaia directă cu braţul incredibil de dur mai sus menţionat. Justiţia, judecată independent de categoriile estetice în care preferăm să o imaginăm este la origini acea punte sensibilă dintre simţire şi utilitate, acea artă a dreptăţii, căci nu putem să îi numim pe Solon şi pe Solomon decât nişte artişti care îşi încrustau opera de artă în însăşi umanitate. Cum s-a ajuns după atâta vreme sa rămânem uimiţi ca şi Dostoievski cum mujicii hotărăsc într-un soi de nazism al celor slabi destinul umanităţii. Faţă de opera lui Solomon contemporaneitatea arată ca mâzgâleala unui cretin când vine vorba de justiţie. În asemenea momente umanitatea este bolnavă asemeni unui organism. Pe acest fond teribil criminalul nu poate fi privit decât ca antidot. Nu ca factor de regenerare morală, căci slavă cerului, morala a ajuns la un nivel extatic, hiper abundentă la toate nivelele păturii sociale, ci asemeni unui bisturiu invizibil, ce există doar pentru a tăia în mod banal ceea ce este în plus. Continuăm fără exemple, acestea fiind de fiecare dată de prisos.
                    Şi ce sens au toate acestea? De ce să aduci în discuţie criminalul şi justiţia. Simplu, pentru că avem de-a face cu o distorsiune istorică, avem sub ochi acea perversiune a istoriei similară regelui cerşetorilor care îşi mutilează subalternii pentru a-şi spori veniturile. Istoria se glorifică pe sine, este hulpavă, se descrie pe ea însăşi ca un lanţ de anomalii aplicate sistematic umanităţii: molime, războaie, cataclisme etc. Şi când ne gândim că istoria este doar un strop din preistorie...
        Istoria descrie nomadul doar din perspectiva sedentarului, niciodată din perspectiva nomadului. Concluzia: nomazii nu au avut nevoie de un balast precum istoria. La fel şi în cazul criminalului: criminalul nu se exprimă niciodată cu privire la justiţie în timp ce justiţia îl hăituieşte, îl „angajează”, îl instituie pentru a putea exista. Criminalul îşi urmează destinul, asemeni lui Rascolnikov în Crimă şi Pedeapsă, aspirând spre devenire, fiind impasibil la teatrul ieftin al justiţiei. El îşi vede libertatea în timp ce justiţia nu poate vorbi decât despre pedepse. Libertatea îl vede şi îl cheamă, el trăieşte pentru ea. Am putea numi criminalul omul care castrează legea, care scoate ovarele sterile ale justiţiei pentru a opri perpetuarea absurdului. În acest sens criminalul absolut a păstrat o estetica cât de cât constantă: are un obiect cu care prenetrează. Acest obiect, de regula cuţitul, îl simbolizează pe el însuşi. El este un personaj transgresiv prin sine însuşi. El trece prin suprafaţă şi se localizează în interior, în ne-născut, într-o izolare prenatală plină de sens. Criminalul nu va părăsi niciodată peştera ca în celebrul mit descris de Platon, el se va în-scrie, se va localiza în genetica locului, în soarta de foc a măruntaielor, a consumului carnal. Miza sa este inimaginabilă omului de rând: dispariţia. A-ţi dori să dispari şi să iei cu tine toate privirile care au păstrat o fărâmă din ceea ce ai fost. Mâna criminalului este mâna destinului, a haosului din care toate apar şi în care toate se întorc. Biblia a ştiut să îl înfăţişeze artistic pe Cain asemeni unui criminal blestemat să nu se poată întoarce înapoi în măruntaie, să trebuiască sa rătăcească pe o suprafaţă lipsită de sens.
        Cel mai interesant punct în imaginarul societăţii contemporane este cel al acumulării posibililor criminali. Aici estetica se întrece pe sine cu toate că nu reuşeşte să desemneze un criminal pentru că nu are decât susţinători ai justiţiei creează o serie de personaje de film: frumosul pervers, mitocanul psihopat, piticul satanic, cu alte cuvinte o serie cinică de aprecieri revărsate în mod nazist asupra unor nefericiţi ai sorţii. Gândirea funcţionează în justiţie la o intensitate atât de slabă încât se identifică în punctul critic cu retorica. Ar fi plăcut să apară şi un personaj de genul: maimuţa agitatoare de mase. Pentru că oamenii actuali sunt biciuiţi ca sclavii dar li se cere şi responsabilitatea omului liber nu ar fi de mirare să vedem chiar femeia de serviciu împinsă cu ditamai lansatorul de rachete în linia întâi.
        Mirarea a luat o pauză destul de lungă, s-a îngrăşat şi nu mai încape în creier. Este mediul perfect pentru voinţele puternice să îşi alunge sclavii şi stăpânii. Momentul neutralităţii atât de hulit în ultimele secole. Nu mai este cazul criminalului să judece lumea bipolar, cu slugi şi stăpâni. Nu este de mirare că Mossbruger îi fascinează pe cei mai interesanţi protagonişti ai romanului lui Robert Musil, Omul fără însuşiri. Criminalul înzestrat de soartă cu idioţenie şi putere fizică este reprezentantul lumii interioare, sinistre şi halucinante, a hazardului imaginat ca o prăpastie înfiorătoare, în timp ce ego-ul personajului principal, Ulrich este un ego de casă, aristocratic decăzut în savoarea unei după amiezi de duminică într-o familie burgheză în care cel mai mare rău este isteria unuia din părinţi sau pubertatea vertiginoasă a copilului ce trebuie reglat la frecvenţa radio a justiţiei întărită cu ştiri.
        Este greu de acceptat: criminalul suferă cumplit crima, o duce ca pe o povară. Nu este lege care să judece o lege supremă ca legea firii. Criminalului nu îi este promis nimic, el ştie că salvarea de după moarte nu există. Trăind acest pustiu nemărginit, asemeni unei ascensiuni fără apă şi aer se vede în faţa faptului împlinit: destinul îl păcăleşte închizându-i ochii în momentul crimei. Soarta îl aruncă înapoi între oameni, în colţii cerberului justiţiar.
        Justiţia se respectă pe sine atâta timp cât practica pedeapsa cu moartea, lucra fără intermediari, paria pe existenţă. Dacă umanitatea va privi în ochi groaza din interior justiţia va dispărea odată cu ştirile de la ora cinci...



Dark Tribe -  Geboren an den Ufern des Wahnsinns

de Dragoş Bogdan


                    Ce este black metal-ul? Sau mai bine zis ce muzică putem asculta fiind pe deplin convinşi că ascultăm black metal. Pană şi cele mai kvult realizări în domeniul acesta sunt impure. „Under a Funneral Moon ” de la Darkthrone, de exemplu, împrumută până şi riff-uri de grindcore, în timp ce „De Mysteriis Doom Sathanas” de la ultra-celebrii Mayhem nu poate fi înţeles decât ca un trash nonconformist. Cu toate acestea partea conceptuală a mişcării extremiste black-metal pare să fi fost perfect conturată încă de la începuturi. Acel ceva care există independent de estetică, asemeni unei promisiuni a împlinirii este căutat de toţi ascultătorii genului.

         După ce ai stat câţiva ani buni şi ai ascultat toate încercările „artistice” sau artistice îţi dai seama că unii exploatează genul  în timp ce alţii îl extind pe acele culmi sincere prin care mai răzbate,  în toată puritatea ei, întrebarea „Ce este Black-Metal-ul?”. De ce este încă necesară această întrebare? Simplu: pentru că păstrează intactă acea agresivitate a idiotului, a prostului si a tuturor personajelor reactive, a acelor oglinzi vii ale haosului. Câtă plăcere trebuie să fi avut părinţii curentului când au realizat că muzica lor nu este altceva decât o distrugere a muzicii deja existente! Darkthrone putea mult şi bine să cânte old school death metal şi totuşi a renunţat. Din păcate a renunţat şi curentul la ei, căci este mare lipsă de înţelepciune să crezi că haosul va rămâne la sânul tău pană la adânci bătrâneţi. Orice faci în direcţia black trebuie să urăşti. Nimic nu este mai hilar decât un blacker susţinând că îi place ceea ce face!!! Ura şi mania sunt doi demoni extrem de puternici, nu orice   băiat pletos cu chitara poate fi posedat de ei. După cum nici literatura nu îl poate inspira pe orice ochelarist cu pix şi foi. Simplu: este vorba de o puritate şi orice puritate este primul pas înspre construcţia eternităţii. Ce plăcut trebuie să fie să distrugi un trash bun şi să ai măcar un fan. E ca şi cum ai da mâna cu haosul. Ca şi cum ai vorbi cu tunetul. Ba chiar mai mult, să ştii că nu există muzică, să ai instrumente moarte şi să ai fani, sute de mii. Şi cu cât distrugi mai tare muzica, lăsând-o brută, ieşită din instrumente ca seva din rădăcinile copacilor să ai tot mai mulţi fani. Pană în clipa în care cobori de pe scenă, îi dai foc şi bei apoi cu singurul tău fan, hai să zic maxim cincizeci la un oraş de mărimea Bucureştiului. Nimic nu trebuie să fie mai mult de atât. Împreună cu fanii tăi, să îţi arzi opera. Nu pentru că te-ai împlinit social sau pentru că ţi-ai îndeplinit visele, ci dimpotrivă, pentru că refuzi ca arta (ca mesaj general) să simbolizeze altceva decât o ardere perpetuă, o libertate care nu se eliberează ci care te face să FII. Îmi e imposibil să înţeleg cum marea majoritatea se lasă înşelaţi de împlinirea socială, împlinire care îi face să aplaude rânduiala, pe care o blasfemiaza în textele lor, asemeni unor foci la circ. Mă feresc să dau nume pentru simplul motiv că nu există suficient loc pentru înşiruire şi pentru că mi s-ar acri gura ca de la mere pădureţe.

         În sfârşit mă apropii de un adevăr: black metal-ul este o deconstrucţie a metalului în general. Pentru interpreţii lui pământeni provocarea principală, şi ar fi de preferat să rămână unica, este rezistenţa la haos (nu am intenţia de a-l plagia pe Deleuze, doar pentru că a rostit un adevăr, cu atât mai mult ar trebui sa ne folosim cu conştiinţă de adevăr, pentru că  Deleuze, la rândul lui, doar l-a rostit... ). Orice autor, de fapt, trebuie să se ferească pe sine de haos dar nu are voie sa ferească totodată şi opera de arta care, după cum am concluzionat adineaori, este o manifestare a arderii eterne a universului, şi anume a libertăţii. Arta este un mesaj de haos/libertate. Din păcate haosul îşi are „soluţia” meschină: ordinea. Şi secolul nostru este destul de meschin încât să reducă ordinea la colecţie. Toate eforturile de haotizare sfârşesc într-o colecţie.

         Orice colecţie este detestabilă, deoarece se bazează pe o repetiţie, pe o slabă înţelegere a haosului sau a eternităţii. Oare cât de greu e de conştientizat faptul că haosul este continuu?

         Trebuie să ne bazam pe efectul genetic, scris în carne iar restul să îl ardem pentru totdeauna, atunci când facem arta. De la o generaţie la alta izvoarele scrise se cer a fi arse, se cere sporită pofta de adevăr.

         La fel s-a întâmplat şi cu black-metal-ul: mainstreamul este mic şi total lipsit de inspiraţie, plat şi banal, de colecţionat.

         O tură bună de black-metal adevărat se sustrage înţelegerii imediate, are timpul şi răgazul propriu. Nu se reduce la o impresie şi la gust. După ce ai oprit muzica ştii cu certitudine ca o mare parte nu s-a lăsat consumată. Mi-e greaţă când vad cd-uri scoase la vânzare în vitrine şi pe rafturi asemeni rudelor de salam în super-market-uri şi metalişiti cumpărând asiduu, doar cu regretul că nu este mai mult salam de colecţionat.

         Dar să revenim la ceea ce câştigăm cu textul de faţă:  în primul rand am observat că black – metal-ul este născut dintr-o distrugere generală a ideii tradiţionale de muzică şi cu toate acestea tinde să acopere o arie mult mai mare a  sunetelor aflate în potenţialitatea instrumentelor. Discutând cu haosul la viteza lui sau mai bine zis în ritmul lui.

         În al doilea rând se opune în esenţa sa colecţiei ce se instituie generic ca stavilă în calea haosului.

         Şi pe bună dreptate cititorul se va fi plictisit dacă nu îi voi fi pe plac spunându-i ce rost a avut aceasta introducere greu de suportat: vreau să dau câteva exemple de, hai să nu îi spunem reuşită, ci rezistentă la haos.

         Primul exemplu din aceasta serie este trupa Dark Tribe din Kunrau, Germania. Fac referire la primul lor LP „Geboren an den Ufern des Wahnsinns”. Se pare că membrii trupei au refuzat să îşi facă publice versurile, în schimb, ascultătorul este azvârlit direct într-un prea-plin sonor în care vorbele sunt cu adevărat de prisos. Albumul reclamă introspecţia, regăsirea acelei poveşti interioare derulate de-a lungul istoriei: omul nud în faţa haosului ca adevăr etern. Istoria nu înseamnă altceva decât transmutarea eului animalic în eul etern. O istorie a groazei şi terorii, a devenirii. Devenirea este cel mai dureros principiu pe care totalitatea fiinţele vii trebuie sa-l înţeleagă şi să şi-l asume. Orice devenire doare, fiind o înstrăinare întru nimicul dătător de nou. Ceva ce înseamnă gol în amintire este plin în uitare. Nu există salvare de la acest principiu, în devenirea noastră, în prezentul nostru absolut în care suntem noi înşine doar o clipită; suntem cumplit de diferiţi de cei ce credeam că suntem. Orice amintire este o minciună, doar uitarea este plină şi adevărată. Doar cel uitat poate rosti adevărul, el trăind într-un sub-timp, mereu diferit de ceea ce a fost, se alterează într-un timp indestructibil: cel al uitării. Eul animalic poate îndura această transformare fiind nomad faţă de sine însuşi pe când eul uman, centralizator, colecţionar de momente este mereu depăşit de împrejurări, el trebuind să reziste haosului, ne-curgând odată cu el. Haosul cere haosul din noi. Nuditatea,lepădarea colecţiei, aruncarea sinelui în focul etern al devenirii. Nu devenim ceea ce vrem, dar suntem mai puternici.

         Cel uitat este singurul aflat în miezul universului.

         Cel ce acceptă imaginea propriului cadavru este cel etern.

         Am încercat pe cât posibil să evit discursul bazat pe succesiune, titluri şi sonoritate a pieselor tocmai pentru că, ascultând o muzică precum cea făcută de Dark Tribe suntem puşi în faţa unei experienţe existenţiale şi nu în faţa uneia de colecţie.



                                                      

The aesthetics of evil  part II
(as resulting from Brennare’s artistic brainstorming)
The mortal and the immortal conversing


        

         By Theodora-Eva Stancel


        1

         When analyzing lyrics it is impossible not to make use of the luggage of information one carries within. The human brain works in a curious way when making analogies. It needs stimulation from the exterior in order to fire up the suitable parts and neurons so mental images of objects and events can be created.

         Somebody once asked me to give a personal definition to poetry, and I said that I see poetry as colorful artistic mental images. Reconsidering that thought I realize that my spontaneous answer hit very much close to home, so to say. And it is not solely the case of poetry but of all thoughts encased in lyrics, verses, be they put to music or not.

         The surrounding reality expends until near the borders of our minds. How can minds have borders? Well, one very famous analytic philosopher Ludwig Wittgenstein said that the connection between the external reality and our inner world is represented by language. The latter is the mediator, a construct that creates logical images of things, of reality inside our minds. He explains that language has the role of finding correspondents in the real world of the mental concepts of our minds. 

         To make the idea of image more clear we can recourse to the concept of photography. The same way as the photography is a combination of pixels that represent the physical world, in the same way Wittgenstein’s image is a combination of sub-units of sense that united with bigger parts can depict a thought or an event. The image must always be able to refer back to the physical reality. The linguistics realm, thus appears to have a limit, one cannot transgress, as nobody has the ability to think non sense.

         In this case one must wander what should we do about poetry, metaphors that do not have worldly representations? Wittgenstein then comes with the answer: our language can depict things that extend the linguistic limits, by “showing” them through the analysis of the trace they leave from the all interaction within the linguistic frame.

         My personal opinion is that this theory of images can be interpreted the other way around. Meaning that there are things that spring out of our imagination in order to underline unexploited aspects of existing things in the world, things observed from a different angle.

         As Richard Rorty says when it comes to our mind, we have to imagine it as a factory; if one does not know how it works it does not mean that genuine images cannot emerge there: “if we stroll through any factory without having first learned about its parts and their relations to one another, we shall not see what is going on” (p.26, Philosophy and mirror of nature, Princeton University Press, Princeton, New Jersey).

         2

         Now this may be an awkward introduction to a paper on metal, but it has its exact purposes. What I want to stress is that Lake of Tears lyric imagistic allows a large spectrum of interpretations, and following the above mentioned way of thought, our minds must be allowed to make free interpretations of things without being subject to judgmental attitudes.

         All this being said I will gladly return to the main purpose of this paper which is the deconstruction of Brennare’s mind mechanisms as beautifully depicted within the magical world of his artistic turmoil.
         
         
         
        The philosophy of the raven:
        And the darkness calms my mind I see the ravens fly, born of time, demon eye[…]So let the ravens come to me/Come and set me free, summon me, let me be[…]Return of ravens          

         (Return Of Ravens, The Neonai 2002)
        The symbolism of the raven is a multicultural bridge that unites folklores and mythologies thought the Earth. According to tradition the black, mysterious bird has been attributed different and even contradictory, roles such as bringer of ill omens, powerful Gods, and mediator between the realm of the living and that of the dead. 

         In some cultures they are considered to be awful birds, that posses supernatural abilities, who when spoke a sentence can bless or damn a person for life. They are believed to perform malicious acts, and influence people into going astray; when they visit you in dreams or in reality it means that your end is close. Often people associated them with the souls of the damn, come back to seek revenge.

         The raven, is considered to be one of the most intelligent species of birds, that travel the Earth and gather knowledge from the ways of the world. It is praised as a God that can be two-faced, a dual , ambiguous character both a trickster and a creator. It was believed that the northern God Odin had two ravens on his shoulder, guardians of his territories. Huginn and Muninn, were bringers of news from the world, and often enough they were associated with ‘thought’ and ‘memory’.

         Considering the duality and contradictory nature of the raven, it is called the mediator between life and death, the one characterized by “one wing in our world, the other wing in that of the beyond”.  

         Superposing the structure of the myth of the raven over the structure of the mind, then the arbitrariness of the mind encourages the free flow of artistic inspiration, because whatever the raven foretells it comes to pass unveiling itself in the creative act. Therefore when Brennare says “let the ravens come to me” (Return Of Ravens, The Neonai, 2oo2), he is invoking the higher power and wisdom of the one who’s voice cannot be ignored.

         Psychologists say that the mind is a feeble balance between the normal and the abnormal. Supported by the appropriate context, external factors and emotional instability, the Id can dissolve itself into the Ego. Imagine all your incontrollable drives, yearnings, fears and desires overcoming you consciousness: ”darkness and chaos unleashed, stirring the sleep of the beast/ I've got this wonderful plan to conquer the demon/ Then I’ll be the one in command”(Crazyman- Black Brick Road -2004).

         The process generates the common…madness. Now the latter is constructed through brick by brick steady accumulation of poisonous drops of loneliness.

         Solitude is a destabilizing psychological state of being that encourages deviated mental states and perception. It is known that while encountering one’s self in this sort of a state, some unknown, savage parts of the brain react into the creation of artistic genius.

         Psychologists state that most people feel strong emotions of solitude and afferent sentiments during wintertime. This situation is caused because of coldness and the shortening of the day. The former acts upon the central nervous system and the latter acts on the psychological fear of the unknown, of the dark.

         “A wakening mind set on fire, flames getting higher and higher/ I’ve got a wonderful goal, to conquer the demon/ to keep you in play, they kept you insane/ oh, they kept you insane”( Crazyman- Black Brick Road –2004). These lines engage my creative memory into a flashback, sending me towards some stories of self-destruction among which La Fanu’s In a Glass Drakly, and more exactly the story Green Tea. The latter recounts some strange happening lived by revered Mr. Jennings who while coming home one day realized that a black monkey with red eyes that nobody else can see was haunting him. At first he was amazed by the presence of the animal, which he considered, to be real, afterwards he observed that he was the only one who could see the silent monkey, which from time to time suffered terrifying anger seizures. In those moments he would tear to pieces his Bible during sermon. Trying to make some logic of what was happening to him, the reverend read Swedenborg's Arcana Celestia, which said that there are evil spirits that enter our dimension and associate their spirit to a living person’s soul and as a parasite it haunts and lives on the persons affections and emotions. Swedenborg stated that there people with special abilities to make a breach between the realm of the mortals and that of the immortals and in this way the two dimensions converge. In chapter three Dr. Hesselius concludes that "if evil spirits could perceive that they were associated with man, and yet that they were spirits separate from him, and if they could flow in into the things of his body, they would attempt by a thousand means to destroy him; for they hate man with a deadly hatred. . . ." (p.14, Green Tea, Sheridan Le Fanu). Jennings also describes his reading of Swedenborg as things that , he says “I think they are rather likely to make a solitary man” (p.12).

         The fact is that solitude and paranoia induced by fear inhibits the ability to trace a line between the inner and the outer realms of the psyche. While haunted by a poltergeist an individual must accept the loss of spiritual and bodily privacy, because if not the geist will gain the power to take the person back with him to Brennare’s “raveland”, the land of no return.

         Daniel Brennare recourses to motive of the raven in order to express the basic ideas of the gothic metal wilderness, solitude, madness, darkness and to create the heavy atmosphere of the mysterious otherworld.

         3

         “Ravenland” (Headstones, 1995) is the direct expression of this attempt and appears in close free association with the ideas expressed by the famous poet Edgar Allan Poe in his own “The Raven”.

         The two opening lines of “Ravenland” make reference to the way individuals perceive the feelings of anxiety in front of that which they cannot comprehend and supported by educated superstition: “Do you know what you fear of the ravens dark/ Do you know what they hide within their hearts/ Can you see the sorrow within their eyes/ Can you hear their cries when the fiddle dies”.  In this section Brennare reflects the idea of the supernatural side of the bird, which carries secrets hidden in its heart, all that it has seen during its wanderings across the earth. Its eyes are sorrowful and its cries make the hair stand up on the back of your head. The heavy sadness, the savageness remains in the cry of the raven when the music dies.

         The same strange atmosphere of awe and fear appears in Poe’s “The raven”. Analyzing the lines of the “Ravenland” and those of “The Raven” in parallel it strangely appears as a reversed time-space transgressional dialogue where Brennare puts the questions and Poe offers the elaborate answers to a problem that interest both to the same extent.

         In the middle of a December night a young man is reading from the book of lore (ancient incantations and references to the occult) while weeping over his lost love Lenore. Suddenly he hears a noise that he tries to attribute to a late night visitor: “Once upon a midnight dreary, while I pondered, weak and weary/Over many a quaint and curious volume of forgotten lore--/While I nodded, nearly napping, suddenly there came a tapping,/As of some one gently rapping, rapping at my chamber door./"'Tis some visiter," I muttered, "tapping at my chamber door--/Only this and nothing more."

         The young man fears something that does not yet exist in his seclude Universe. As Brennare implies when he says “do you know what you fear of the raven dark”, that people, encouraged by context tend to fear the invisible force that comes without announcing first.

         Intoxicated with the lines of the book of lore the man trembles in fear and applies one method of dealing with fear described by Freud as the method of talking down the object of your fear. If you don’t know what I mean, then ask yourself why do people talk to themselves when at night in the cemetery, in the middle of the open field, or whatever territory that may at some point appear to be threatening.

         The raven enters uninvited the chamber and sits majestically on Pallas head, in an impetuous posture that amuses the young man who asks him his name: “Then the ebony bird beguiling my sad fancy into smiling,/By the grave and stern decorum of the countenance it wore, "Though thy crest be shorn and shaven, thou," I said, "art sure no craven,/Ghastly grim and ancient Raven wandering from the Nightly shore--

         /tell me what thy lordly name is on the Night's Plutonian shore!"/Quoth the Raven, "Nevermore."

         Brennare, in turn, does not engage in a dialogue with a supernatural being, but his lyrics maintain the atmosphere of incantation, of playful language game: “Mistletoe, friend of foe, so black upon the moor”. What does the raven bring from the far land of those who cannot speak? Is he bringing good news, or bad news from the restless spirits of the dead?

         The raven appears as a threatening being that is able to open the gates of time and space and walk in the in between land, in purgatory. Symbolically Brennare makes use of the natural imagistic, “fallen leaves colored red” to refer to people who died tragically. Red symbolizes sex, savageness and violence. The raven of memory recounts those who died a violent death, who reach out stain people minds and flood them with the significance of their previous existence.  Some may want revenge and send back their avenger who “Into mist they'll take you soul, they'll take your heart/And none of flames shall burn with the ravens dark”.

         Brennare appeals here, to his style of writing in the form of incantation. He generalizes and does not address to the raven solely, but to the entire realm that it represents, the ravenland, the land of the nevermore. He utters in a rhetorical imprecation: “Ravenland- mistletoe/ Ravenland-friend or foe”. The place of the nevermore, the land of no return sends our its rotten winds(the stench of death emanating from the physical and spiritual corpses) towards the land of the living. It is the realm of oblivion, of desolation, where memories and hopes are all ingurgitated into the eternal, immense belly of Cronos. 

         The raven is the messenger (“Bringing tales of the dead, dead in times before, carrier of news”), a friend after all (who holds the keys of time and memory), a semi-God (that opens the mind, and holds the visions of the ravenland, limbo or afterlife “mistletoe, not a foe, black friend upon the moor”; however, in Poe’s poetry, that vision is very grim and desperate : “ ‘prophet’! Said I, ‘thing of evil!-prophet still, if bird or devil-whether Tempter sent, or whether tempest tossed thee here ashore/desolate, yet all undaunted, on this desert land enchanted –on this home by horror haunted—tell me truly, I implore – is there, is there balm in Gilead?--tell me, --tell me, I implore!’/quote the Raven, Nevermore”).

         Following Brennare’s lyrics from beginning to end, it is visible a change in position. In the first part the balance tilted towards a more negative attitude concerning the role and the significance of the raven. If the 7th and 8th lines present the raven as the thief that would take one’s heart and soul and “none of flames shall burn with the ravens dark”, in the 16th and 17th lines the raven appears as the keeper, the protector of the hearts and souls when “all the flames shall burn with the ravens dark”.

         On the contrary Poe’s young man perceives until the end, the raven as the dangerous enemy that stands for self-consciousness, despair and madness: “ take thy beak out of my heart ! […] and the Raven never flitting, still is sitting, still is sitting, /on the pallid bust of Pallas just above my chamber door;/ and his eyes have all the seeming of a demon that is dreaming / and the lamp-light o’er him streaming throws his shadow on the floor;/ and my soul from out that shadow that lies floating on the floor/ shall be lifted-- nevermore!”.

         In this short essay I have focused mostly on “Ravenland” lyrics and those associated thematically with this song in order to emphasize Daniel Brennare’s inclination towards the uncanny (the mysterious supernatural or preternatural, if you wish). Predominantly his music attempts a transcendence form the worldly, from the earthly element. His art is problematic, launching questions over matters that offer so much room for interpretation. Wittgenstein says that in order to arrive to the right answer one must put the correct questions, but in some particular cases maybe the questions makes one sink even deeper into wondering torments. Maybe some things must be left in   the secret, hidden, dark hallow from which break loose the words or the tune of the artist.