Europe's Times and Unknown Waters

Filosofie - Conţinut

Omul, animal totemic - de Iulia Cadar

Apa de Foc (Filosofia Alcoolului) - de Ormeny Francisc Norbert

Scurt tratat teologico-politic de Blasfemie - de Dragoş Fabian

Excepţie şi eveniment - de Dragoş Fabian

Manifest comuist - de Dragoş Fabian

Omul, animal totemic

de Iulia Cadar

         De când ia prima gură de aer, se diferenţiază întru totul de cei asemeni lui. Secole şi zeci de secole am fost împinşi de la spate sau unii dintre noi am fost îndreptăţiţi pur şi simplu să credem că bipeditatea şi limbuţia ne caracterizează, punându-ne în varful piramidei cărnii. Că numai carnea animată, poate să-şi ţină echilibrul pe culmi, e un aspect minor, omul nu e nimic dacă nu e un alpinist al regnului animal. Eliberat de muţenie, fericitul exemplar al cărnii bine clădite, urcă cu perechea lui de picioruşe uitându-se în urmă doar pentru a arunca priviri condescendente nenoriocitelor miriapode, căci şi un cal, în ciuda vertebrelor lui, suferă de compexul diplopod, dacă e să-l pui la antipodul omului. Balanţa înclină în favoarea celui cu un singur picior stâng şi cu un singur picior drept. Bine, bine e uşor de sesizat faptul că ar putea veni un oarecare, fie cu mai mult de o pereche de picioare, fie partizan al celor cu mai mult de o astfel de pereche cărând în spate un argument cu nu ştiu ce grup de două picioare transformat în grup de două mâini ; un soi mutaţional. Orice argument inferior atinge limita imposibilului. A zice ca omul se trage din animal e tot una cu a zice ca porcul se trage din nuc, cât că cel dintâi, dintr-un exces de zel zoologic, a suferit o mutaţie, şi-a adaptat crengile, în timp ce acela din urmă, dintr-o lene botanică, a rămas cu crengile-n vânt şi cu vrăbii în crengi.

         Nici să-şi vâre calul două dintre cele patru picioare între roţile carului, să le sfarme şi să le lase acolo mixate în pulberea drumului. Ar fi o mişcare lipsită de inteligenţă chiar şi pentru un cal. Ciung este orice individ care, în urma unei interacţiuni nereproductive, renunţă, silit sau nesilit, la unul sau mai multe picioare. Ciung ar fi şi calul biped.

         De-ar fi să fie egal cu careva, ar fi egal numai găinii, de-ar fi să fie inferior, ar fi inferior numai şarpelui ; în rest, nimic din masa omogenă de ţesut muscular, ciolane, pilozitate, lichid plasmatic de culoare roşie şi miros de fier ruginit nu-i taie calea ascensivă. Omul urcă, transcede, levitează, depăşeşte.

         Domino-ul deductiv al evoluţiei biologice păleşte însă în faţa limbajului. Articularea cuvântului mamă, şi apoi curvă, ca mai apoi babă conturează caracterul singular al bipedului jumulit. Succesiunea stâng, drept, stâng, drept şi alăturarea minimală a subiectului şi a predicatului îşi dau girul pentru umanitatea ca singularitate, ca diferenţă, ca excelenţă în masa animală.

         În concluzie, omul cărnos, sângeros, păros şi osos este orice altceva decât animalul, la fel, organic. Este tocmai opusul. Dovezile vorbesc de la sine despre diferenţă. Suprapus regnului animal, omul nu face decât să o articuleze. Câinele latră. Înseamnă că latră, aceasta fiindu-i natura. Omul latră ! Înseamnă că latră articulat. Peisajul uman se inundă de culoare. Omul nu este animal. Şi chiar dacă ar fi, ar fi totemic. Omul nu iese din ou. Şi chiar dacă ar ieşi, ar fi anterior oului. Ştiind să se venereze, nu mai caută altă cunoaştere. Templul simbolizat de el, organ cu organ, nu pare a se nărui în humus-ul universal, nu putrezeşte, nu fermentează, nu se descompune. Asemeni zeului scolasticilor, omul se defineşte negativ. Se defineşte ca anti-animal.

         În custile grădinii antropobiologice totemul interacţionează sub semnul credinţei libertăţii, al climaxului biologic, al vorbei alese.

         Cât de fericit se simte, după opt ore de stat în cutia de conserve! « Ei drăcie ! Sunt viu, sunt întreg, am timp liber ! »  Că de timpul ocupat, nici că merită să-ţi aminteşti. Decât câine în lanţ, mai bine om în slujba omului.

         Mai este câte unul revoluţionar, nemulţumit că munceşte pentru cel de-o seamă cu el, dar nemulţumirea îi trece odată cu anii tinereţii, cu cheful, cu avansarea, cu conservarea.

         Cui nu-i place orânduirea se îmbată, umblă noaptea pe străzi noroioase, nimereşte în baltă, scapă datorită avantajelor mersului leganat de TIR-ul supraîncărcat ce-i suflă vânt în freza de beţivan, mai plânge, mai ucide sau mai agită câţiva debusolaţi, merge ca pişatul boului. Timpul însă vindecă orice, chiar şi nebunia. Că-i nebunie curată să te ridici tu, unul singur, când toată lumea stă liniştită jos.

         Oricum ai lua-o, omul e mult deasupra porcului, leului, ursului. Dacă nu altceva, măcar hârtia igienică o ştie folosi.

         Evoluţia e bună!! Chiar şi involuţia e bună, acolo unde e ea înseamnă că e loc şi de opusul ei. Omul ridicat stă ca mărturie, hârtia nu e numai igienică. Hârtia face loc scriiturii, nu doar cumpărăturilor din supermarket. Omul ridicat foloseste hârtia. Zilnic.

         Rescriind manifestul, o dată, şi încă o dată, şi încă de o mie de ori, poate, poate omul, în plinătatea lui, se va ridica deasupra evoluţiei. Se va opri, ca un soare în miezul zilei, cu adevărat drept, cu adevărat în picioare, cu adevărat în vârf şi va privi nemişcat libertatea.

         Până atunci, rescriind manifestul, se înmulţesc sulurile de hârtie igienică. Mesajul e tot acolo. Însă, e subliminal.

Apa de Foc (Filosofia Alcoolului)

de Ormeny Francisc Norbert

Motto : „ Obiectul filosofiei este crearea de concepte mereu noi. [...] conceptele filosofice sunt şi ele, la rândul lor, «sensibilia». [...] Conceptele nu ne aşteaptă gata făcute, precum corpurile cereşti. Nu există un cer al conceptelor. Ele trebuie inventate sau mai degrabă create [...] conceptul nu este dat, el este creat, este pentru a fi creat; nu este format, ci se afirmă el însuşi în el însuşi, afirmare de sine. [...] Conceptul se afirmă pe sine, cu atât mai mult cu cât este creat. [...] un concept este o problemă de articulare, de decupaj şi de intersectare. [...] Conceptul este o tensiune... “ (Deleuze-Guattari, Ce este filosofia?, Minuit, 1991; traducere în limba română de Magdalena Mărculescu-Cojocea, Pandora-M, Târgovişte, 1998)

        Profesorul Basarab Nicolescu, în prelegerile pe care le-a susţinut la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj, a vobit despre posibilitatea unei transculturi bazată pe existenţa unui terţ tainic ascuns între subiect şi obiect. Aceasată transcultură îşi propune să surprindă unitatea convergentă a tuturor elementelor culturale (trecute, prezente şi posibile); să aducă unitatea şi diversitatea într-o relaţie dinamică în cadrul căreia cuvântul „de ordine” este „şi”(şi unitate, şi diversitate) fără însă a încerca vreo clipă să-şi reclame statutul de cultură unică ori de supercultură. Transcultura nu e propriu-zis o cultură dar ghidează posibilitatea culturii. Transcultura este, în opinia noastră, principala realizare şi direcţie de dezvoltarea din cadrul transdisciplinrităţii.

         Transdisciplinaritatea o metodologie şi nu o filosofie.

         Terţul ascuns, aşa cum a fost ilustrat de Basarab Nicolescu, apare în această ecuaţie ca o interfaţă între subiect şi obiect, neavând de-a face propriu-zis nici cu subiectul, nici cu obiectul, nici cu o eventuală origine divină sau climax al sintezelor sau sinesteziilor celor două. Terţul ascuns este un element aparte în sensul că el dă doar posibilitatea dialogului între antagonisme, nu le înlocuieşte, nu le sintetizează. Terţul ascuns este un accelerator de care noi ne vom folosi pentru a crea spaţii. El se comportă totodată şi ca un catalizator, aşadar ca o substanţă care grăbeşte sau încetineşte o reacţie chimică, fără ca ea însăşi să fie modificată. Terţul tainic ascuns asigură legătura(prin punţi mobile) între niveluri de realitate diferite: a şi non-a se proiectează pe un alt nivel de realitate, printr-un fenomen de paradox, de coincidentia oppositorum, de oximoron(care nu e el însuşi terţ ascuns ci doar o poartă necesară spre acest terţ ascuns, sau, poate mai bine zis, cheia care deschide poarta acestui terţ ascuns)

T = Terţ tainic ascuns care, graţie unui fenomen oximoronic e simultan şi a şi non-a

         Depăţirea unei opoziţii aparţinând logicii binare de tip a nu este non-a– opoziţiede pe nivelul nostru de realitate de zi cu zi (NR2) – se realizează pe un alt nivel de realitate(NR1) printr-un fenomen de proiecţie.Odată apărut acest terţ tainic ascuns trimite energie nouă, sintetizată, înapoi în A şi în non-A, infuzându-le, resemantizându-le. E clar aşadar, că aici avem de-a face cu un soi de determinism în reţea: A şi non-A se proiectează pe un alt nivel de realitate în T; acest T odată apărut face sinteza energiilor lui A şi ale lui non-A şi apoi proiectează înapoi efluvii de energie sintetizată care vor face coabitarea lui A cu non-A posibilă, punându-le într-o situaţie de dialog. Câştigul final cel mai important e poate acela că, procedând astfel, asigurăm punţi mobile şi graniţe fluctuante(nu inexistente ci doar fluctuante, adică permisive, flexibile) între niveluri de realitate cât şi între entităţi de pe acelaşi nivel.

         În filosofia lui Deleuze, găsim un concept similar terţului tainic ascuns, concept ipostaziat în Rizom (rhizome):

         “Spre deosebire de arbori şi de rădăcinile lor, rizomul conectează un punct oarecare cu un alt punct oarecare, şi fiecare dintre trăsăturile lui nu trimite cu necesitate la trăsături de aceeaşi natură, el pune în scenă regimuri foarte diferite de semne şi chiar stări de nonsemne. Rizomul nu se lasă redus nici la Unu, nici la Multiplu. [...] Nu este făcut din unităţi, ci din dimensiuni sau, mai curând, din direcţii în mişcare. Nu are nici început, nici sfârşit, ci întotdeauna un (termen) mediu, pe unde creşte şi dă peste margini. Constituie multiplicităţi. „ ( Deleuze-Guattari - Mille Plateaux (Capitalism şi schizofrenie II) (Minuit, 1980; traducere de Bogdan Ghiu p. 31).

         Rizomatic vorbind, ceea ce se întâmplă aici e că se face “reţea în reţea”; că se menţin în deschidere posibilităţi importante de întâlnire, de “asamblare”/ asamblaj (agencement) ; că se încurajează omul întru a se ipostazia într-un „nod ” decisiv în creşterea „rizomatică” a producţiei. În termeni mai heideggerieni, dacă omul se ipostaziază într-un astfel de „nod”, atunci înseamnă că el se oferă pe sine pe viu, in vivo, Fiinţa lui(Sein-ul) având de acum încolo şanse reale să reintre(dacă afost vreodată înainte)în spaţializarea ei primă, continuă.

         „Casa” terţului ascuns e zona „crepusculară” a intermediariăţii dintre subiect şi obiect, o zonă de nişă între cele două, o secţiune/tăietură vie între şi în cele două.

         De studiul acestei zone s-a ocupat în special transdisciplinaritatea deoarece ea consideră spaţiul dintre discipline ca un spaţiu cu rol constitutiv în arhitectonica cunoaşterii. Transdisciplinaritatea are marele merit de a fi dus demersuri pentru conştientizarea şi integrarea acestui spaţiu în grilele curente de lectură, grile altminteri dominate de obişnuinţe de gândire şi de şabloane prestabilite (în care informaţia primită se cupa pur şi simplu, cuminte, la locul ei prestabilit).

         Studiul zonei intermediare vrea să pună în lumină arhitectura mobilă a punţilor dintre discipline şi dintre nivelurile de realitate. Pornind de la ideea că cunoaşterea se multiplică în fiecare secundă, că podul se mişcă permenent, ca un covor fermecat ( între puncte diferite ale aceluiaşi nivel sau între nivele de realitate diferite), că legături noi apar şi dispar cu viteza luminii, transdisciplinaritatea îşi asumă sarcina de a interoga aceste punţi prin prisma subiectului dar cu respectul cuvenit acordat obiectului. O astfel de observare fidelă a dinamicii acestor punţi e singura capabilă să asigure o cunoaştere in vivo. O cunoaştere in vitro a dus la fragmentarea realităţii. Într-o realitate fragmentată informaţia şi energia nu pot circula, subiectul şi obiectul trăind izolate în propriul lor ermetism (elitist sau nu). Noi căi de comunicare trebuiau găsite, iar transdisciplinaritatea, venind dinspre subiect şi-a asumat forarea responsabilă a spaţiului dintre subiect şi obiect; colonizarea acestui spaţiu cu rute atitudinale circulabile şi bine marcate. Transdisciplinaritatea, prin respectul şi îngrijirea pe care le acordă obiectului dar şi nevoilor cele mai sănătoase ale subiectului, poate fi văzută ca un fel de Serviciu de Salvamont care îngrijeşte muntele (obiectul) pentru a asigura nevoile de sănătate spirituală şi fizică în sensul cel mai natural şi durabil cu putinţă a subiectului…de întoarcerte a subiectului la sine printr-un obiect înţeles în esenţa lui cea mai tainică (pe crucile de la 2000m stă scris “pentru cei care înţeleg muntele”).

         Filosofia a întârziat sau a evitat preluarea acestor experienţe ale intermediarităţii, găsind mai comod şi mai sigur să stăruiască în moştenirea epocii, dar transdisciplinaritatea a mutat arsenalul argumentativ într-o poziţie centrală trăgând un glonţ care în loc să ucidă a făcut o operaţie aproape chirurgicală: o traheotomie (a pus o canulă[înţeleasă drept canal de comunicare] în gâtul culturii), deoarece cultura nu mai putea respira în mod normal…”-ismele” cancerigene şi traumatice se înmuţeau cu fiecare an şi trebuia făcut ceva şi restabilită respiraţia acestui bolnav ce prezenta simptome grave de sufocaţie. Azi cultura respiră din nou direct prin această gaură tăiată de transdisciplinaritate - gaură prin care intră oxigenul şi viaţa, gaură situată pe un alt nivel de realitate şi purtând numele de terţ ascuns – terţ ce se cere a fi nimerit de către cercetătorul transdisciplinar, aşa cum un punct sensibil e atins, cu precizia-i tipică,   de acupuncturist.

         Terţul ascuns nu este un sistem ce să poată fi închis în reguli fixe şi linii de evoluţie, dimpotrivă, el in-formează totul prin intermediul şi la nivelul intersecţiilor, care intersecţii sunt, de fapt, inter-secţiuni. Ca apariţie, el corespunde, în accepţiunea noastră, momentului A-HA(momentului divin al inspiraţiei). Zona intermediară, pe care el o colonizează în mod misterios, este o zonă a consubstanţialităţii cu o “arhitectură mobilă”(termenul îi aparţine în original lui Anaxagoras)

         E o zonă dătătoare de orizont celor fără orizont,e o zonă menită să deschidă perspectiva asigurând o articulare corectă şi eficientă a entităţilor pe care le mediază. În opinia noastră el se relevă exact în aceste spaţii de articulare. Aici intră în joc, cu drepturi depline, fenomenologia moştenită în mod atât de complicat de la Husserl :”Fenomenologia, aşa cum o găsim în ultimele cercetări, evită de o manieră programtică să supraliciteze originalul în detrimerntul derivatului, să ipostazieze sursa constituantă minimizând locul şi rolul constituantului. Miza este mai puţin separaţia constituantului şi a constituirii în vederea recuperării unei dimensiuni fondatoare, originare, ci, mai degrabă, cercetarea conexiunilor esenţiale, a trecerilor dintr-o parte într-alta şi, prin aceast, revalorizarea lumii trăite. Văzută în acest fel, fenomenologia se deschide şi din punct de vedere metodologic, şi din punct de vedere conceptual pentru o întâlnire cu curente de gândire care păreau până acum a i se opune iremediabil. Acest demers se înscrie în prelungirea unei tendinţe care s-a manifestat în ultimii ani şi care constă, pe de o parte, într-o întoarcere la analizele originale ale lui Husserl şi Heidegger, care sunt cu aceasta integrate într-o dezbatere mai largă, pe de alta într-o deschidere mai pronunţată faţă de domenii empirice ale cercetării, precum ştiinţele sociale, psihiatria, teoria artei.”(Ion Copoeru, Structuri ale Constituirii, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj_Napoca, 2001, pp.126-127) toate acestea, deoarece - “ Contribuţia esenţială a Cercetărilor Logice nu trebuie să fie căutată într-o serie nesfârşită de distincţii care refac la alte niveluri omniprezenta distincţie dintre prezentare şi reprezentare; ceea ce Husserl găseşte – şi acesata este descoperirea majoră a Cercetărilor Logice şi, în general, a fenomenologiei husserliene – este articularea părţilor anterior distinse, conexiunea lor eidetică. ”(Ion Copoeru, op.cit., p.108) Termenul de eidetic surprinde foarte bine atitudinea care trebuie avută atunci când pornim în căutarea terţului ascuns: posibilitatea de a da frâu liber imaginaţiei şi de a vorbi despre ceva cu atâta pasiune, cu atâta forţă vie în cuvinte, încât, să determini apariţia acelui ceva absent. Poate că acesata e şi adevărata esenţă a dialogului…

         Basarab Nicolescu de altfel şi plasează acest terţ la nivelul dialogului, spunând despre dialog că are acestă capacitate de a genera spaţii datorită faptului că la nivelul său au loc transferurile de energii între discipline în atmosfera ideală a unei trans-relităţi(în cadrul căreia „knowledge is neithere interior nor exterior”). Însuşi cuvântul transfer(trans-[s]fer) conţine în sine ideea de transdisciplinritate: (trans-[s]fer) = ceva care traversează şi transcende în acelaşi timp sferele. Însă, profesorul Nicolescu atrage atenţia asupra faptului că , acest transfer se poate face decât pe frontieră - care nu trebuie desfiinţată ci făcută să fie mobilă, prin dialog(„La limita ştiinţei se poate comunica cu filosofia” spunea şi Lupaşcu). Graniţa rămâne, deoarece nici o disciplină nu se transformă în alta, dar ea fluctuează în timp. Mobilizarea frontierei nu poate veni dinspre obiect, ci numai dinspre subiect, metodologia transdisciplinară fiind una centrată pe subiect.

         Gilles Deleuze, în a sa Logique du Sens spune cam acelaşi lucru : “Tout se passe a frontière des choses et des proposition.”

         Vom mai spune despre această zonă intermediară că e o zonă de scurt-circuit. Intuiţia şi inspiraţia(momentul A-HA) sunt chestiuni de “scurt circuit” prin excelenţă. Din acest motiv, contactul cu zona intermediară ţine de un fel de electrocutare (un orb ce e lovit de un fulger şi îşi recapătă vederea) – e un contact revigorant, pe cât de viu, pe atât de fertil. Abia aici trebuie căutată adevărata contactoterapie.

         Andrei Marga de exemplu, negând eclectismul şi sincertismul plasează terţul ascuns (identifică această forţă vie, fără a o numi totuşi „terţ ascuns”) tot la nivelul dialogului - a cărui forţă, în viziunea sa de inspiraţie habermasiană, e forţa argumentului cel mai bun.

         Eclectismul denotă “îmbinarea mecanică, hibridă a unor puncte de vedere sau concepţii eterogene sau opuse; lipsa de consecvenţă în convingeri, în teorii.” E un sistem de gîndire neunitar, care, “fără a se întemeia pe idei originale, alege din diverse sisteme de gîndire, stiluri artistice etc. ceea ce i se pare mai bun.”( http://dexonline.ro)

         Dar, Andrei Marga ne spune că, în cadrul dialogului, „ Spre deosebire însă de sinteza hegeliană, filosofia lui Habermas nu operează cu un scenariu a priori al istoriei şi nu aduce abordările rivale în patul procustian al scenariului. Abordările sunt luate ca participanţi liberi la o convorbire al cărei deznodământ îl stabileşte doar forţa argumentelor.”( Andrei Marga, Filosofia lui Habermas, Polirom 2006, p.14) Evitarea eclectismului se poate face prin „angajarea unei concepţii originale şi a unei viziuni proprii”(Andrei Marga, op.cit., p.14)

         Dialogul este o colaborare vie şi proactivă, niciodată un sincretism(“1. Îmbinare de elemente eterogene aparţinând unor arte diferite [literatură, muzică, dans etc.], caracteristică folclorului şi mai ales fazelor primitive de dezvoltare a culturii, când diferitele arte nu erau încă diferenţiate. 2. (Fil.) Amestec de doctrine filozofice şi religii diferite şi contradictorii care au fost reunite în mod forţat [ignorându-se deosebirile dintre ele]. http://dexonline.ro)

         Concluzionând, putem spune că zona de inteermediritate este o zonă care prezintă un grad de universalitate având o importanţă constitutivă capabilă să depăşească orice disciplină izolată, să fie dincolo de orice disciplină.
        Cazul nostru
                    Noi, ca cercetători ai vinului(şi ai alcoolului în general), vom înţelege la rândul nostru prin acest terţ tainic ascuns, coagulantul prin excelenţă, drojdia. Folosim cuvântul “drojdie” nu cu sens peiorativ ci cu sens pozitiv, de ferment organic (deoarece vedem teţţul ascuns ca căpătând organicitate doar atunci când traversează o fiinţă umană) capabil să producă fermentaţia alcoolică în materii zaharoase sau dospirea (creşterea, agrandizarea) aluatului. Tot el este capabil să-şi părăsească apoi materialitatea şi să devină un ferment spiritual pentru “dospirea ” ideilor (după ce alcoolul şi-a făcut “intrarea de gală” în organism).

         Această sesiune de cercetare îşi propune să caute în alcool (şi abia în al doilea timp în dialog) un activator al terţului tainic scuns. Relaţia dintre alcool şi teţul ascuns este: ALCOOL(activator) – TERŢ ASCUNS (accelerator).

         Transdiscilinaritatea e locul prin excelenţă al oximoronilor şi a ceea ce se numeşte „ coincidentia oppositorum” fără ca terţul ascuns să se reducă la ele; ele sunt doar porţile care deschid drumul spre terţul ascuns. Oximoronul şi varianta de coincidentia oppositorum pe care o vom studia noi aici va fi “apa de foc. „În fiecare devenire şi fiinţă se află laolaltă şi opsul ei” ne spunea Heraclit.

         Odată ajunşi aici, Deleuze ne propune ca variantă alternativă la coincidentia oppositorum şi la oximoron, conceptul de PARADOX.

         Deleue, critică puternic dorinţa unora de a separa a-ul de non-a; orbirea lor voluntară, dogmatică, habotnică în faţa unui coagulant de pe alt nivel de realitate:

         “C’est que le paradoxe s’oppose à la doxa, aux deux aspects de la doxa, bon sens et sens commun(…)Une(...)répartition impliquée par le bon sens se définit précisément comme distribution fixe ou sédentaire.” (Gilles Deleuze Logique du Sens Les Éditions de Minuit 1969 Paris p.93). Ca şi la Eminescu, originea vieţii, departe de a putea fi regăsită într-un act de combustie interioară(ca în Rig Veda) vine pe filiera unei posibilităţi de a autogenera mişcare perpetuă:

         „Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface,

         Şi în sine împăcată stăpânea eterna pace!...

         Dar deodat-un punct se mişcă... cel întâi şi singur. Iată-l

         Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl!...

         Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii,

         E stăpânul fără margini peste marginile lumii...

         De-atunci negura eternă se desface în făşii,

         De atunci răsare lumea, lună, soare şi stihii...

         De atunci şi până astăzi colonii de lumi pierdute

         Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute

         Şi în roiuri luminoase izvorând din infinit,

         Sunt atrase în viaţă de un dor nemărginit.”(Mihai Eminescu Scrisoarea I)

         Doxa, norma, dogma şi bunul simţ ca „bastard” ambiguu al lor înnăbuşă placid dar totuşi criminal până la urmă această energie primordială a vieţii, încercând s-o raţionalizeze(s-o „sedentarizeze” cum zice Deleuze) şi s-o subscrie unor scheme de evoluţi ale drumului „bun” în viaţă, ale sensului „corect”, scheme adânc infestate de interese(polizizate).Nu există acest „sens unic” de care vorbesc dogmele, dar vom reveni ulteriorasupra ideii.
                                    Deleuze şi sensul ca terţ tainic ascuns, ca rizom
        Să încercăm să punem semnul egal între sens-ul deleuzian şi terţul tainic ascuns a lui Basarab Nicolescu.

         Deleuze ne spune că sensul nu este niciodată principiu sau origine, că el ţine întotdeauna de produs şi că el este efect de suprafaţă, de smântânire(ca dimensiune a sa proprie). Acest lucru, în viziunea sa, nu înseamnă că senusul este plat ori că profunzimea şi înălţimea sunt lipsite de sens prin natura lor ci că, profunzimii şi înălţimii, aşa cum ni le apropriem noi din poziţia de observatori, le lipseşte suprafaţa. Sensul, în viziunea deleuziană merge atât „împotriva” religiosului cât şi a laicului şi a ştiinţificului: sensul la Deleuze nu echivalează deloc cu înălţarea spre ceva divin, celest(religiousul), nici cu scufundarea în noi înşine propusă de psihanaliză(laic), nici cu doctrina potrivit căreia e ar sta cumva bine înşurubat în cotloanele sufletului şi ale minţii noastre. Arta făureşte agregate sensibile, ştiinţa creează funcţii, filosofia crează concepte dar nu există niciodată o prevalenţă reală a uneia asupra celeilalte. Exact ca în manifestul transdisciplinrităţii.
                    Am numit anterior în acesată prezentare chestiunea “scurt-circuitului”. Deleuze merge pe aceeaşi idee doar că o vede ca fiind în mod inextricabil legată de antihermeneutică. Interpretarea în sens hermeneutic echivalează cu a ajunge dincolo de suprafaţă(schema hermeneuticii e schema lui “dincolo de”). Interpretarea hermeneutică conţine în ea aşadar presupoziţia unei suprafeţe insuficiente şi deci incapabile să dea sens prin ea însăşi. De aceea Deleuze se va prezenta posterităţii ca un antihermeneutic spunând că sensul este o chestiune de explozie, de suprafaţă, de străfulgerare, de scurt –circuit, iar tot ceea ce explodează, erupe, fulgeră, prin definiţie, iese la suprafaţă : “tout remonte à la surface”( Gilles Deleuze Logique du Sens Les Éditions de Minuit 1969 Paris p.17) Relaţia maestru-discipol în filosofia lui Basarab Nicolescu îşi atinge climaxul ideal atunci când cei doi conlucează în aşa fel încât să favorizeze apariţia terţului ascuns, ieşirea lui la suprafaţă.(faptul că acest terţ ascuns vine în urma unui demers “căutat”, premeditat, nu-i răpeşte cu nimic din forţa de explozie atunci când el apare )

         De aici, se pote trage uşor concluzia, că tot ceea ce are puterea de a se întoarce într-o formă sau alta la suprafaţă(alcoolul de exemplu îl ingerăm şi el se întoarce apoi iar la suprafaţă prin dispoziţiile în care ne transpune) este sens. Ceea ce se întoarce la suprafaţă se întoarce prin sine însuşi şi în sine însuşi…asemeni spontaneităţii care care nu este nici obiectivă, nici subiectivă, nici a mea, nici a tuturor(deşi vine din noi şi prin noi – e doar ceva care ne traversează pentru câteva secunde, asemeni terţului ascuns). Tot ce stă la suprafaţă, tot ce are puterea să iasă la suprafaţă, supravieţuieşte, dăinuie, se arată şi e viu. Cel ce se scufundă sau se înalţă se obliterează prin acest gest, dispare din peisaj(„la chutte en hauteur” cum spunea Deleuze, motivând că “l’ancienne profondeur s’est étalée, est devenue largeur(…)c’est a force de glisser qu’on passera de l’autre côté” Deleuze, op.cit., p.19). Însă, ar fi o greşeală să se înţeleagă, din accentul pus de Deleuze pe piele, pe suprafaţă, pe surfing(în detrimentul alpinismului) că filosoful francez ar instaura primatul orizontalităţii asupra verticalităţii. Dimpotrivă, el susţine doar că lucrurile, privite pe orizontal se înţeleg şi se văd mai bine, se asimilează mai bine- ÎNSĂ, acesată asimilare este posibilă doar datorită unui echilibru perfect (în organicitatea lui) asigurat de balanţa înalt-adânc. Noi, ca surferi pe val, ca umanişti orizontali, trăim practic pe linia de forţă, de echilibru, a acestei balanţe. Orice dereglare a unui braţ al balanţei(fie că unul dintre ele coboară sau urcă) strică orizontalitatea, transformând-o în verticalitate – în termeni nitzscheeni spus, „moartea lui Dumnezeu nu are nici o valoare atâta timp cât ea funcţionează compensatoriu pentru ceea ce s-a numit ‘moartea lui Dumnezeu’ ”...altfel spus, dacă dărâmi înalţimea compromiţi profunzimea şi elimini total orizontalitatea din posibilitatea balanţei, profunzimea şi înalţimea se ţin între ele şi au ca punct ideal, ca punct de echilibru, orizontalitatea.

         În această stare de echilibru deleuziană poate fiu uşor citită manifestarea terţului ascuns, cu atât mai mult cu cât Deleuze, merge tare pe mâna romanului lui Lewis Carroll deoarece crede cu putere în nevoia de a da şi o altă lectură realităţii, de a vedea şi citi în mod adecvat nişte fenomene de proiecţie de pe un nivel pe altul de realitate.

         Posibilitatea de a fi în acelaşi timp şi a şi non-a e de găsit la Deleuze în următorul fragment (unde ideea e legată de devenire):

         “(…)ce n’est pas en même temps qu’elle[n.r.Alice] est plus grande et plus petite. Mais c’est en même temps qu’elle le devient. Elle est plus grande maintenant, elle était plus petite auparavant. Mais c’est en même temps, du même coup, qu’on devient plus grand qu’on n’était, et qu’on se fait plus petit qu’on ne devient(…)le devenir ne supporte pas la séparation ni la distinction de l’avant et de l’après, du passé et du futur. Il appartient à l’essence du devenir d’aller, de tirer dans les deux sens à la fois(…)Le bon sens est l’affirmation que, en toutes choses, il y a un sens déterminable ; mais le paradoxe est l’afirmation des deux sens à la fois”( Gilles Deleuze Logique du Sens Les Éditions de Minuit 1969 Paris p.9)

         Trecerea de la absurdul dogmatic „ori – ori” la „şi - şi” („à la fois “ cum zic francezii) se face graţie unei noi lecturi a realităţii, o lectură care înţelege fenomenele de proiecţie de pe unnivel de realitate pe altul :

         “Seul le présent existe dans le temps, et rassemble, résorbe le passé et le future; mais le passé et le future seuls insistent dans le temps, et divisent à l’infini chaque présent. Non pas trios dimensions successives, mais deux lectures simultanées du temps”(Deleuze, op.cit. p.14)

         Terţul tainic-ascuns e de găsit între rândurile textului deleuzian, cel mai evident, atunci când îl aduce în discuţie pe Plotin :

         ”Le terme le plus haut n’est donc pas Etre, mais Quelque chose, aliquid, en tant qu’il subsume l’être et le non-être, les existences et les insistances. ” (Deleuze, op.cit., p 16)

         Calea, drumul, poarta spre acest “terme le plus haut” e deschisă, ca şi cea spre terţul tainic ascuns de care vorbea Basarab Nicolescu, de un fenomen de coincidentia oppositorum, de un paradox fertil, dar ! fără ca acest paradox să fie terţul ascuns(sau acest “terme le plus haut” de care vorbeşte Deleuze să fie terţul tainic ascuns) :

         “La force des paradoxes réside en ceci, qu’ils ne sont pas contradictoires, mais nous font assister à la genèse de la contradiction. Le principe de contradiction s’applique au réel et au possible, mais non pas à l’impossible dont il dérive, c’est-à-dire aux paradoxes ou plutôt à ce que représentent les paradoxes”(Deleuze, op.cit. p.92)

         Terţul tainic ascuns este exact acest imposibil(imposibil în sensul de imposibil de schematizat sau de conceptualizat - pentru că este o dimensiune care traversează entităţile repolarizându-le [cam ceea ce face alcoolul odată ajuns în creier], nu una care are o grilă fixă de evoluţie sau o reţetă de administrare cu contraindicaţii bine specificate[fiecare repolarizare are specificul ei imposibil de anticipat pentru că fiecare repolarizare e un scurt circuit, un fulger, o manifestare spontană şi explozivă de energie-“Le paradoxe est d’abord ce qui détruit le bon sens comme sens unique, mais ensuite ce qui détruit le sens commun comme assignation d’identités fixes.”Deleuze, op.cit. p.12

         ]) care face posibilul posibil prin imposibilitzatea-i magică.

         Să revenim puţin la lupta cu dogmatismul(înţeles uneori şi ca „prudenţă” ) :

         “C’est que le paradoxe s’oppose à la doxa, aux deux aspects de la doxa, bon sens et sens commun(…)Une(...)répartition impliquée par le bon sens se définit précisément comme distribution fixe ou sédentaire. “ ; “Le paradoxe est d’abord ce qui détruit le bon sens comme sens unique, mais ensuite ce qui détruit le sens commun comme assignation d’identités fixes.”

         Citatele fac parte din Logique du Sens şi de aceea trebuie explicitate în spiritul titlului lucrării. Deleuze lasă în mode evident să se înţeleagă că o gândire a sensului trebuie să se înscrie împotriva logicităţii care uniformizează simţul comun(de unde ne şi dăm seama că Logique du Sens, cu tenta lui pedantă, nu poate fi decât un titlu ironic). Sensul la Deleuze este o chestiune de paradox, de scurt-circuit(adică obţinut numai şinumai graţie unui paradox/scurt-circuit) – motiv pentru care filosofia are „datoria” să se înscrie împotriva cotidianului dogmatizat. Pozitivitatea acestui paradox trebuie citită într-o regresie şi într-o proliferare nu la infinit ci la indefinit. Tot aici trebuie citit şi refuzul nitzschean al identificării unui strat ultim al realităţii(în esenţă o atitudine tributară lui Dionisos), al unei referinţe ultime care se regleze mişcarea tuturor semnificărilor.

         Prin acesata, sfidând orice „bun simţ”, sensul nu poate fi prins în nici o grilă şi marele câştig al acestei atitudini faţă de filosofie e că, prin ea, sensul rămâne înainte de toate metaforic(acesata însemnând că orice cuvânt îl poate exprima dar, orice cuvânt îl poate la fel de bine rata). Aceasta înseamnă că sensul are privilegiul unic de a exista „în aer liber”, in vivo şi nu in vitro. Exact acelaşi lucru se poate afirma şi despre terţul tainic ascuns al lui Basarab Nicolescu. Atunci când acest sens(sau terţ ascuns) traversează ceva codat, el are meritul unic că decodează acea structură codată. Exact asta frace alcoolul, dezleagă limba, decodează o structură codată.Capitalismul şi psihanaliza vin cu mecanisme de codare, ele încercând să închidă dorinţa în nişte scheme de interpretare(psihanaliza) şi de consum(capitalismul). Dar când dorinţa este astfel codată şi dirijată, sensul/terţul-tainic-ascuns n-o mai poate traversa şi decoda(scurt-circuita). Iar Deleuze ne spune clar că dorinţa trebuie să fie multiplă, polisemică şi liberă – iar pentru a putea face ca dorinţa să aibă aceste atribute, sensul trebuie lăsat să circule, să se autogenereze permanent. Sensul se autogenerează permanent traversând permanent entităţi. În aceste „travrsări” trebuie citită valenţa lui supremă, energia lui maximă,alfa şi omega lui. Oamenii trebuie să colaboreze în aşa fel încât sensul(terţul ascuns) să fie făcut să apară şi să-i traverseze şi scurt-circuiteze. În ton cu prezentarea noastră despre alcool, putem folosi soluţia lui Deleuze pentru evitarea mecanismelor de codare: DELIRUL.

         Delirul, spune Deleuze, este o formă a libertăţii, pentru că el reprezintă unica manieră de a vorbi fără ca gândirea să poată fi pusă în structuri de codare de către „maşina de tocat analitică”. Delirul scapă acestei „înregimentări” şi de acea trebuie apreciat la justa lui valoare(care este cea a libertăţii), la fel ca şi posibilii activatori ai săi(alcoolulfiind aici la loc de cinste).
        Vom vorbim puţin mai jos de valoarea delirului şi a iraţionalului atunci când vom identifica în dezarticulările fertile efectuate de poezia lui Rimbaud o rădăcină mai veche a postmodernismului şi un prim semnal de alarmă îndreptat împotriva greşelii, a „mal praxis-ului” de a fragmenta realitatea prin specializări(la Rimbaud am avut o disobedienţă salutară faţă de suprasaturaţia patetică a canonului literar de atunci). Să revenim însă la problema, bunului simţ şi a sensului unic.
        Limba română, spre deosebire de franceză şi engleză, permite deosebirea între simţ şi sens. Common sense-ul în engleză sfârşeşte prin a anonimiza, deşi într-o primă asigură o integrare benefică a individului în comunitate-nivelul minim şi nercesar de raliere la normele ce fac coabitarea şi înţelegerea posibilă. Bon sens-ul franţuzesc se desprinde puţin de varianta englezească, dar are aceeaşi insuficienţă, şi anume că admite un sens unidirecţional pe care îi cere aderatorului să-l urmeze cutumial:

         “Les caractères systématiques du bon sens sont donc: l’affirmation d’une seule direction; la détermination de cette direction comme allant du plus différencié au moins différencié, du singulier au régulier, du remarquable à l’ordinaire; l’orientation e la flèche du temps, du passé au futur, d’après cette détermination; le rôle directeur du présent dans cette orientation; la fonction de prévision rendue possible ainsi; le type de distribution sédentaire, où tous les caractères précédents se réunissent. Le bon sens joue un rôle capital dans la détermination de signification. Mail il n’en joue aucun dans la donation de sens(…)le bon sens ne se contente pas de déterminer la direction particulière du sens unique, il détermine d’abord le principe d’un sens unique en général, quitte à montrer que ce principe, une fois donné, nous force à choisir telle direction plutôt que l’autre. Si bien que la puissance du paradoxe ne consiste pas du tout à suivre l’autre direction, mais à montrer que le sens prend toujours les deux sens à la fois, les deux directions à la fois. Le contraire du bon sens n’est pas l’autre sens; l’autre sens, c’est seulement la récréation de l’esprit, son initiative amusante. Mais la paradoxe comme passion découvre qu’on ne peut pas séparer deux directions, qu’on ne peut pas instaurer un sens unique(…)Dans quel sens, dans quel sens? demande Alice. La question n’a pas de réponse, parce que c’est le propre du sens de ne pas avoir de direction, de ne pas avoir de ‘bon sens’ , mais toujours les deux à la fois, dans un passé-futur infiniment subdivisé et allongé”(Deleuze, op.cit., pp. 94-95)

         În regiuinile paradoxului(drumurile corecte spre terţul tainic ascuns), omul are privilegiu de a fi o maşină cu farurile din faţă şi cu cele din spate aprinse simultan :“Dans la singularité des paradoxes rien ne commence ou ne finit, tout va dans le sens du future et du passé à la fois.”(Deleuze, op.cit., p.98)

         Abia varianta pe care a adat-o în română – bun simţ- are marele merit de a se fi desprins de ideea unui „sens unic” behaviorial şi de a fi înlocuit sensul cu simţul-care, mai departe poate fi înlocuit cu bun gust-ul.Şi odată ajunşi aici, la problema gustătorului rafinat ne întoarcem iar la vinul nostru dar şi la Naşterea Filosofiei a lui Nietzsche-care Nietzsche şi pune de altfel punctul pe „i” : „Cuvântul grec care îl desemnează pe ‚înţelept’ , aparţine din punct de vedere etimologic familiei lui sapio, gust, sapiens fiind gustătorul, sisyphos omul cu gustul cel mai dezvoltat; ”(Nietzsche Naşterea Filosofiei p.39)

         Ideea e că un gust atent exersat e, de fapt, o sensibilitate nu la culori ci la nuanţe, o degustare şi o recunoaştere precisă stând mărturie pentru o fină capacitate de a deosebi şi de a individualiza. Sensibilitatea la nuanţe(“pas la couleur, rien que la nuance” - Paul Verline) e primul semn că „gustătorul” a devenit neofit; că e la începutul unei asceze fertile; a unui ezoteric resubstanţializant - iar când se va relaxa suficient, ca un yoghin sincer, terţul tanic ascuns şi sensul îl vor traversa şi repolariza(asemeni unui fulger ce loveşte un orb - rezultatul fiind că orbul îşi recapătă vederea...deşi aici e mai mult un ochi interior care se deschide, un ochi a lui Shiva[şi aici, alcoolul poate fi adus iar în discuţie şi creditat...aşa cum aburii au fost creditaţi în cazul Oracolului din Delphi-la mijloc e vorba de un activator al terţului ascuns, nu de terţul ascuns{n.r. Două distincţii foarte importante:Alcoolul, dialogul, paradoxul, coincidentia oppositorum, oximoronul-toţi aceştia deschid poarta spre terţul tainic ascuns şi spre sens, fără însă a fi acel sens sau acel terţ tainic ascuns. Fulgerul, scurt-circuitul, explozia- nu sunt nici ele terţul ascuns sau sensul ci manifestarea acestora, modul lor de a se obiectiva.}]).

         Zonele intermediarităţii, în care se presupune că levitează terţul tainic ascuns şi sensul au, între altele, marele merit de a individualiza mai bine subiecţii-cu însuşi vidul/”vidul” lor(vidul acelor zone-pe care zonele respective îl folosesc ca instrument de individualizare), dar şi de a asigura astfel posibilitatea mişcării:

         „Dar punctul de pornire al lui Democrit stă în faptul că el crede în realitatea mişcării, pentru că gândirea e mişcare. E punctul său de atac: mişcarea există, căci eu gândesc şi gândirea are realitate. Dar dacă există mişcare, trebuie să existe un spaţiu vid, ceea ce îneamnă că non-fiinţa este la fel de reală ca şi fiinţa. Dacă spaţiul ar fi cu totul plin, nu ar putea exista mişcare în el.”(Nietzsche, Naşterea Filosofiei, p.116)

         Ideea pe care vreau s-o subliniez aici e că bunul simţ(chiar în varianta lui românească emancipată din punct de vedere deleuzian faţă predecesoarele-i din Anglia şi Franţa) e bun într-o primă instanţă, e o bază necesară, dar nu poţi construi nimic spectaculospe el, nu te poţi individualiza rămânând strict la nivelului lui. La fel cum apolinicul are nevoie de dionisiac, la fel, acest bun simţ are nevoie de o „spărtură”, de un vid prin care să poată pătrunde în el sensul; un canal pe unde să-l poată traversa terţul ascuns.

         Chiar şi la nivel orografic se poate observa importanţa vidului - aceea că individualizează entităţile pe carele de desparte; „despărţirea” fiind în acest caz, în mod evident, o coagulare: două cuvinte despărţite de un blanc (spaţiu alb care separă două cuvinte tipărite) sunt de fapt legate de acel blanc în sensul că numai graţiei acelei despărţituri ele au noimă, fac sens. Despărţitura în cauză devine astfel însuşi golul prin care intră sensul în ele, canalul prin care le traversează terţul ascuns...altfel, ele fiind în esenţă legate tot timpul. Totuşi, dacă n-ar fi despărţite prin spaţii albe, cuvintele n-ar mai avea sens, pentru că sensul nu ar mai avea pe unde să intre, să se insereze printre şi de fapt în ele. Vidul dă aşadar posibilitatea sensului şi spaţiul pentru mişcare. Exemplu ortografic este poate cea mai scurtă(în sensul de cea mai la îndemână) cale pentru a ne da seama cum vidul lui Democrit(blanc-ul în cazulnostru) reuşeşte să construiască, să dea orizont, introducând un spaţiu de mişcare-care spaţiu de mişcare e totodată o canulă, o spărtură introdusa în gâtul unei culturi pe cale să se sufoce şi prin care spărtură cultura respiră iar. Aşa se construieşte, separând(aparent separând), deconstruind(aparent deconstruind)
        O petrecere sau o simplă întâlnire amicală în doi prieteni(sau poate doar oameni care doresc să se cunoască mai bine) la care se cinsteşte un pahar de vin e o astfel de spărtură, de falie. Ieşitul la un pahar de vin, acesată „SPĂRTURĂ”, este, în esenţalui de ori ce fel(fizică, metafizică, metaforică etc) un eveniment.

         Sensul, ne spune Deleuze, este eveniment şi evenimentul este sens. Evenimentul este ceea ce ni se întâmplă în sensul cel mai empiric cu putinţă (“avoir lieu”) şi de aceea el „face lume”(construieşte realitatea) şi este egal cu experienţa:

         “C’est pourtant là que s’opère la donation de sens, dans cette région qui précède tout bon sens et sens commun. Là, le langage atteint à sa plus haute puissance avec la passion du paradoxe.”(Deleuze, op.cit., p.97)

         Într-o chestie atât de pur umană, de sinceră, cum e un dans în doi pe o tersaă la sfârşit de vară sau un pahar de in cinstit în doi, suntem, cum ar spune Nietzsche, dincolo de bine şi de rău, dincolo de bon şi mal sens şi, în această regiune(„qui précède tout bon sens et sens commun” ), prin puterea de seducţie a paradoxului, limbajul, jocul sau delirul îşi ating apogeul şi deschis poarta spre terţul ascuns şi spre sens – care terţ ascuns şi sens îşi fac o apariţie pe scenă total „necenzurată” şi naturală. Acum, nivelurile de realitate comunică între ele şi există, în timp real, acel determinism în reţea aproape organic.

         Orice mediator subtil de conflicte(asistent social, preot) ştie acesată subtilitate behaviorială: atâta timp cât oamenii stau la masă şi discută „RAŢIONAL”, fiecare cu a-ul şi non-a-ul lui, fiecare cu silogismele lui, conflictul nu are cum să dispară.Dar, atunci când raţiunea e lăsată deopatre, când părţile implicate sunt aduse în situaţia de a dansa sau de a cinsti un pahar, ele îşi dau drumul şi împăcarea devine posibilă deoarece experienţa(evenimentul creator de lume) a avut loc. Reuniunea lor festivă a spart o falie prin care a intrat sensul şi prin care terţul tainic ascuns i-a traversat repolarizându-i.

         Singurul loc în care, totuşi, vinul şi postmodernismul nu mai fac casă bună e cel al dihotomiei ironie-umor. Ironia, parodia şi chiar cinismul sunt folosite uneori chiar abuziv de literatura postmodernă însă, ne spune Deleuze, acestea sunt lucruri studiate, premeditate cu maliţiozitate, nesănătoase. Ironia şi parodia sunt încă raţionale, codificate şi, ce e mai rău, aservite unor interese – fie ele cât de deconstructiviste(„Părăsirea cercului unei ideologii te înscrie automat în cercul altei ideologii” recunoaşte Linda Hutcheon în Politica Postmodernismului) Umorul în schimb e simplu, natural, exploziv, tânăr. Dacă la ironie, profunzimea mai subzistă încă, în cazul umorului, totul e adus la suprafaţă cu dezinvoltură (deşi, o spun încă o dată, în orizontul reglat permanent de înalt şi de adânc):

         “Le paradoxe apparaît comme destitution de la profondeur, étalement des événements à la surface(…)L’humour est cet art de la surface, contre la vieille ironie, art des profondeurs ou des hauteurs. Les Sophistes et les Cyniques avaient déjà fait de l’humour une arme philosophique contre l’ironie socratique, mais avec les Stoïciens l’humour trouve sa dialectique, son principe dialectique et son lieu naturel, son pur concept philosophique.”(Deleuze, op.cit., pp.18-19)
                    „Spărtura” apare la Deleuze „teoretizată” sub forma conceptului de linie de fugă (ligne de fuite). Linia de fugă de care ne vorbeşte Deleuze are ca proprietate distinctă faptul că întotdeauna trece „printre”, “prin mijloc „, dezvăluindu-şi cu acesată ocazie şioi anumită funcţie de mediator(cătot vorbeam mai sus de asistenţi sociali şi preoţi) :

         “Linia de fugă este o deteritorializare[…]A fugi nu înseamnă ‘a ieşi din lume’, o ‘laşitate’[…]A fugi nu înseamnă câtuşi de puţin a renunţa la acţiuni, nu există nimic mai activ decât o fugă. Este opusul imaginarului. A fugi înseamnă, în acelaşi timp, şi a face să fugă, nu neapărat pe ceilalţi, ci a face un lucru să fugă, să scape, a face ca un sistem să aibă scăpări [să răsufle, am spune în limba română - n.m.], aşa cum spargi o ţeavă. A fugi înseamnă a trasa o linie, nişte linii, o întreagă cartografie.” (Gilles Deleuze, Claire Parnet, Dialogues, Paris, Flammarion, 1977, p. 47, traducere şi notă de Bogdan Ghiu).

         A face ca un sistem să aibă scăpări, a-i “da găuri” prin care să răsufle înseamnă a apela la o viziune transdisciplinară care admite terţul tainic ascuns şi sensul deleuzian, gura în cauză fiind exact poarta prin care intră sensul/terţul ascuns. Să ne amintim ce-am afirmat la începutul prezentării:

         « Transdisciplinaritatea a tras un glonţ care în loc să ucidă a făcut o operaţie aproape chirurgicală: o traheotomie (a pus o canulă[înţeleasă drept canal de comunicare] în gâtul culturii), deoarece cultura nu mai putea respira în mod normal…”-ismele” cancerigene şi traumatice se înmuţeau cu fiecare an şi trebuia făcut ceva şi restabilită respiraţia acestui bolnav ce prezenta simptome grave de sufocaţie. »

         Linia de fugă fuge efectiv de „-isme”(„dominaţii” versus „linii de fugă” ne spune Zourabichvili), de raţiune unidirecţionată, de logici binare şi, de aceea, a fugi devine un act afirmativ-creator. A fugi înseamnă totodată a face să fugă, adică a împinge nivelurile de realitate înspre o tangentă: a le curba(aşa cum, prin puterea de concentrarea minţii unii pot să îndoaie linguri, astfel încât căuşul lingurii atinge coada lingurii) pentru a le face să se atingă:

         ”A fugi (fuir) trebuie înţeles în ambele sale sensuri: a-ţi pierde etanşeitatea, închiderea, separaţia, izolarea; a te eschiva, a scăpa. Dacă a fugi înseamnă a face (ceva) să fugă, să aibă scăpări, este pentru că fuga nu constă în a ieşi dintr-o situaţie pentru a te duce în altă parte, a-ţi schimba viaţa, a evada prin vis sau a transforma situaţia (acest ultim caz este şi mai complicat, deoarece a face situaţia să fugă implică obligatoriu o redistribuire a posibilelor care conduce - dacă nu intervine o represiune obtuză - spre o transformare cel puţin parţială, perfect neprogramabilă, legată de crearea imprevizibilă a unor noi spaţii-timp, a unor asamblaje instituţionale inedite; fapt este oricum că ieşirea, scăparea, constă în fugă, în urmărirea unui proces dezirant, nu în transformarea al cărei rezultat nu va conta, la rândul lui, decât prin liniile sale de fugă, şi tot aşa).” François Zourabichvili, Le Vocabulaire de Deleuze, Paris, Ellipses, 2003 p. 42

         A fiinţa ajunge să însemne în acestz context a fugi în deveniri, pe linii de devenire, la întâlnire:

         „A deveni nu înseamnă niciodată a imita, a face ca sau a te conforma unui model, fie el de justiţie sau de adevăr. Nu există un termen de la care pleci şi un altul la care ajungi sau la care trebuie să ajungi. [...] Întrebarea «Ce devii?» e cât se poate de stupidă. Căci, pe măsură ce cineva devine, ceea ce el devine se schimbă la fel de mult ca şi el însuşi. Devenirile nu sunt fenomene de imitaţie sau de asimilare, ci de dublă capturare, de evoluţie nonparalelă, de nunţi între două regnuri”, de creaţie şi de „asamblare” de concepte, pe „linia de fugă” Anti-Oedip-Kafka-Rizom-O mie de platouri, Gilles Deleuze (în Gilles Deleuze, Claire Parnet, Dialogues, Paris, Flammarion, 1977, p. 8).

         „A deveni este însuşi conţinutul dorinţei [...], a dori înseamnă a trece prin nişte deveniri.” (François Zourabichvili, Le Vocabulaire de Deleuze, Paris, Ellipses, 2003 p. 29)

         După Deleuze, forţa devenirii este forţa de mişcare, forţa de fugă, de efect imprimat mediului pentru ca acesta spă-ţi poată răspunde cu un efect(feed-back) pe măsură. El, plasează sensul la nivelul efectului şi nu al cauzei şi de aceea asociază efectului verbul şi cauzei substantivul:“déclinaison des causes”, “conjugaison des effets”(Deleuze, Logique du Sens, p16) Aface viaţa să apară, ca în poezia lui Eminescu, înseamnă a produce un efect care se simte. Devenirea va fi astfel înţeleasă în termenii efectului, adică în sens verbal de prodesualitate în desfăşurare, de efect ce reverberează, şi nu în sens substantival de “stadiu de împietrire” de care devenirea fuge pe toate liniile de fugă pe care şi le poate imagina. Motorul acestei întregi imaginiaxată pe verbal a devenirii e, cred eu, jocul. Sein(Fiinţa)-ul heideggerean fuge de Dasein(Om), dar o face spre binele Dasein-ului, pentru că, dacă Dasein-ul ar reuşi cumva să prindă şi să imobilizeze Sein-ul(altfel spus, dacă Omul ar avea acces nelimitat şi continuu la Fiinţa sa), acesta ar fi sfârşitul jocului, al tuturor efectelor şi ar echivala cu o cădere înapoi în împietrirea cauzei – unde am avea de-aface cu ocauză omogenă, monolitică, sudată şi închegată fără fisuri şi unde n-ar mai exista vid în care mişcarea de care vorbea Democrit să fie posibilă. Ar fi o etanşeitate apocaliptică care etanşeitate e evitatăînsă, aşa cum ne arată Heidegger, prin joc, prin acest teasing permanent (tachinare) între Fiinţă(Sein) şi Om(Desein). Acest joc de-a prinselea, de-a v-aţi ascunselea între Sein şi Dasein e o linie de fugă deleuziană, care descoperă, inventează şi generează permamnent spaţii de mişcare(spărturi).

         Şi. Ca să punem un punct apoteotic pe acest „i”, vom observa odată cu Bogdan Ghiu că manifestarea cea mai plenară a acestor „linii de fugă”, cea mai generoasă şi cea mai spaţială e DELIRUL ... obliterarea tuturor codurilor (dorinţa în fruzmuseţeaei supremă-adică dorinţa care ne e înrobită nici unui scop; dorinţa liberă de ea însăşi şi intensă în faţa obiectului ei nepremeditat şi nepremeditabil[un alt fel de a spune „dragoste la prima vedere”] precum animalicul cel mai acut şi mai crud pe care-l posedă omul în el) şi obiectivarea într-un Sein de o flexibilitate inimaginabilă şi care poate face ce vrea cu Deasein-ul:

         “Ar putea apărea, de asemenea, tentaţia de a ‚reteritorializa’ metafizic (dialectic) acest concept printr-o traducere teleologică de genul ‚devenire întru X’. O astfel de traducere-lectură-interpretare ar constitui însă contrasensul total. Dorinţa nu are scop[…] Devenirea este primordial dezirantă, deci afirmativă şi productivă, creatoare[...]Există încrucişări de deveniri, de linii de fugă care definesc planuri de imanenţă. Devenind-altceva, îţi afirmi şi îţi efectuezi, îţi actualizezi punctual-multiplu, dar până la capăt (‘delirant’ ), virtualităţi.” Bogdan Ghiu - Miza Deleuze-Guattari, pe marginea unei cărţi de Gilles Deleuze, Félix Guattari(cartea în sine fiind Gilles Deleuze, Félix Guattari, Kafka. Pentru o literatură minoră, Traducere şi postfaţă de Bogdan Ghiu, Editura ART, 2007), articol publicat în e-revista LiterNet.ro la data de    21.11.2007(http://atelier.liternet.ro/articol.php?art=5139)
        Recuperarea Postmodernismului prin filosofii presoctatici. De la Postmodernism la Transmodernism sau de la apă şi foc, la apa de foc. Obiectivarea dihotomiei apă-foc în alcool.
                    Jean-François Lyotard în “La condition postmoderne”, deşi după părerea multor cercetători confundă material cu substanţa, are totuşi marele merit de a fi resemantizat postmodernismul în transmodernism. Aşadar, când vorbim despre acest curent, e necinstit să-l numim postmodernism deoarece nu este doar ceva care secondează pur şi simplu modernismul, ci e ceva care îl transcende. Aici se întrevede deja prima legătură, primul “marcaj turistic/montan”: transmodernism – transdisciplinaritate. Totuşi, pentru a evita confuzia, vom folosi în continuare termenul încetăţenit, anume, acela de postmodernism.

         Postmodernismul a fost adesea suspectat (dacă nu chiar acuzat de-a dreptul) că se bazează pe o “gândire slabă”( Gianni Vatimo “il pensiero debole”) după care “totul devine construcţie”; pe o gândire fluidă care prezintă avantajul că în cadrul ei totul se poate întâmpla, toate drumurile se deschid dar care, din nefericire, are şi marele dezavantaj că dizolvă obiectul în subiect.

         Totuşi, Deleuze-Guattari în Mille Plateaux (Capitalism şi schizofrenie II) (Minuit, 1980; traducere de Bogdan Ghiu, p.198) afirmă :

         „A descompune organismul n-a însemnat niciodată a te ucide, ci a deschide corpul către nişte conexiuni care presupun un întreg asamblaj. [...] Organismul - atât trebuie să păstrăm din el cât să poată să se reformeze cu fiecare nouă zi.”

         Poate fi citită aici mai vechea idee husserliană sus menţionată, aceea “de cercetare a conexiunilor esenţiale, a trecerilor dintr-o parte într-alta şi, prin aceast, revalorizarea lumii trăite”(Ion Copoeru). Oricum, ideea e că un subiect şi un obiect destructurat îşi relevă mai bine spaţiile de articulare şi astfel modul general de agregare(ca o maşină fără capotă, la care poţi să vezi cum îi funcţionează motorul în timp ce merge) iar, aşa cum am stabilit, terţul ascuns şi sensul se găseşte în aceste spaţii intermediare(de articulare). Deleuze-Guattari în Ce este filosofia?, afirmau de altfel şi despre concept că „este o problemă de articulare, de decupaj şi de intersectare.”

         Hamlet cu al său „the time is out of joint”(timpul şi-aieşit din ţâţâni) a fost marele precursor al acestei modalităţi de studiere a obiectului şi a subiectui nu la nivelul propriu-zis al obiectului sau al subiectului ci, la nivelul spaţiilor lor de articulare; a zonelor intermediare(vidul lui Democrit, blanc-ul dintr-un text tipărit)

         Postmodernismul literar, prin aspectul său delirant(pluralitate a vocilor, fluidizarea graniţelor dintre genuri şi combinarea genurilor atât la nivel de compoziţie cât şi de text fizic[colaje din ziare lipite peste colaje, fotografiate şi apoi introduse sub formă de poză în paginile unui roman-ca pagină de roman, ca paragraf într-o pagină de roman]) ăşi asumă în mod clar un aer festivist, „de beţie de culori şi nuanţe”, de libertate barocă înspre rococo; de mască ce dă să se lipească de chip. Delirul e o colecţie de linii de fugă, FUGA iind aici o fugă de raţionalitate, de logica binară, de codare

         Pentru a trata problema delirului şi a iraţionalului în orizontul irizat de alcool,, trebuie să o contextualizăm aşa cum se cuvine şi să ne întoarcem la unul dintre părinţii lui de prim rang: Arthur Rimbaud.

         Vom rămâne tot pe tărâm francez şi vom menţiona că iraţionalul în poezie şi-a legat definitiv numele de Rimbaud: „Poetul se face vizionar printr-o îndelungată,imensă şi lucidă dereglare a tuturor simţurilor.”(Rimbaud) – exact ceea ce spunea şi Basarab Nicolesu(păstrând proporţiile, desigur!) la începutul cursului său „Cursul meu, înainte de a fi un curs de orientare, esteşi trebuie să fie un curs de dezorientare”. Horia Lovinescu, în cartea-i intitulată sugestiv „Rimbaud”(Editura Univers, Bucureşti, 1981) afirma că „Fiecare vers e beat de mişcare[n.r. ca să-mi susţin şi cu acest argument ideea vidului mai sus discutată]. Dar o mişcare care nu înseamnă o destindere normală a forţelor(...)Mişcarea lui Rimbaud e conştientă de fora ei magică. Nu se iroseşte în unde, ci se aplică asupra ei însăşi, în vârtej[n.r. Vortexul, aşa cum ne-a învăţat Ezra Pound, find punct maxim de energie posibil]. Versul, saturat de tensiune, trepidează. Odată cu exasperarea nervoasă creşte şi un soi de delir.[n.r. ideea delirului ca modalitate de a evita mecanismele de codare a fost discutată mai sus].”(Lovinescu, p.95)

         Petre Solomon, într-un alt studiu pe Rimbaud publicat cam în aceeaşi perioadă(„Rimbaud – o călătorie spre centru pământului, ed. Albatros, Bucureşti, 1980”) venea şi el cu o replică de inspiraţie Shakespereană(„The time is out of joint”/”Timpul şi-a ieşit din ţâţâni” spunea Hamlet, anticipând şi el dezarticulareaşi falia creatăde ea pentru inserţia sensului şi pentru crearea unui canal de circulaţie pentru terţul ascuns): „Frazele jupuite, cu articulaţiile smulse, se succed adesea fără legătură, lăsând să se audă scrâşnetul unor oase ce se ciocnesc. Ritmullor sacadat contribuie la impresiade şoc[n.r. scurt-circuit], de viaţă tumultoasă, pe care-o creează şi cuvintele folosite, cuvinte împerecheate uneori în chip straniu”(Solomon, p. 269) Henry Miller în The Time of the Assassins-A Study of Arthur Rimbaud trage poate concluzia ea mai tonicăpeste „afacerea” spunând că, de la poetul francez încoace se observăîn mod evident „o tendinţă către o ruptură mai profundă”(„the trend toward a deeper split”) care, printre altele are ca efecte: supralicitarea schimbării necontenite, fisurarea principiilor clasice, monolitice şi, aş mai adăuga eu, ca componentă nitzscheană, „un discurs al devenirii întru devenire.”:

         Să ne întoarcem însă la ideea de eveniment festiv, de eveniment care face lume, de falie pin care intră oxigenul în om ca pri canula unui bolnav de cancer(în metafizică, cancerosul este bolnavul de el însuşi-personal, înţeleg îndemnul lui Deleuze la a scoate ideile din vechile structuri ale gândirii metafizice ca pe un îndemn la adresa filosofului - doctor de a introduce o canulă pentru a evita sufocarea): „Or, cu foarte puţin timp în urmă, fiind pe punctul de a-mi da obştescul sfârşit, m-am gândit să caut din nou chiar vechiului ospăţ, la care, poate, să-mi recapăt pofta”(Arthur Rimbaud, Opere, Ed. Polirom, Iaşi, 2003, trad. De Mihail Nemeş, p.153)

         Iată un îndemn concluziv pentru a crea o falie şi pentru a folosi un instrument excelent de momire la suprafaţă a terţului ascuns: alcoolul. Şi, se ştie, atunci când eşti sub influenţa lui, totul are sens, a doua zi fiind în schimb o prăpastie existenţială, un fel de vid fără gratii care te dezasablează şi slăbeşte toate încheieturile cu non-sensul lui(parcă compensatoriu pentru ziua precedentă; parcă cerându-şi întoarcerea în ziua magică de dinainte).

         Ceea ce ne învaţă însă Rimbaud cu acest îndemn la a „relua vechiul ospăţ”, e ceea ce, în fond ne spunea şi Heidegger – şi anume că, episodic(ce-i drept), inautenticitatea pe care o produce viaţa cotidiană poate fi surmontată(dacă găseşti cheia cu care să deschizi poarta spre terţul ascuns/sens[alcoolul în cazul nostru])...dar e totodată şi ceea ce ne spune Deleuze-anume că subiectivitatea poate fi reconstruită ca efect, nu ca origine a efectelor(cu alte cuvinte, că relaţia cauză-efect nu mai poate fi văzută ca o relaţie univocă; că ea dă semne grave de echivoc...de terţ tainic ascuns[de zone intermediare, de viduri democritice{această critică fiind o operaţie simultană de deconstruire şi de reconstruire a subiectului - operaţie observabilă ca procesualitate la nivelul spaţiilor de articulare dintre subiect şi obiect şi ca efect la nivelul obiectului şi al subiectului}]).

         A cinsti un pahar cu prieteni şi a-ţi căuta umanul acolo înseamnă a depăşi „marea barieră de corali” a postmodernismului – RELATIVISMUL, şi a admite că adevărul e o chestiune de interacţiune socială şi de joc de puteri. A recunoaşte drepturile şi puterea acestui joc, înseamnă de bunăvoie şi cu voie bună(optimism creator) a te angaja într-un proces continuu de reînscriere a limitei în chiar propria-i ireprezentabilitate; de a mobiliza şi fluidiza graniţa fără însă a o desfiinţa(ori afecta în vreun fel) măcar o clipă.
                    a) Vom încerca în cadrul cercetării, într-o primă fază, o abordare interdisciplinară(de transfer de metode de la o disciplină la alta) în cadrul căreia să valorizăm pozitiv ideea unei gândiri fluide apelând la filosofia greacă presocratică. Heraclit a preluat filsofia apei de la Thales şi, prin Anaximandros, a făcut din această filosofie a apei o filosofie a focului utilizând ca catalizator (ceea ce am numi noi azi terţ ascuns) ideea de joc(ca element care favorizează metamorfozele apei în foc şi ale focului în apă). Postmodernismul literar (nu cel filosofic) abuzează şi el de aceeaşi metodologie, făcând uz şi abiz de joc în formele consecrate ale parodiei, ironiei şi chiar cinismului.   Asemeni focului care crează şi distruge, postmodernismul literar construieşte şi deconstruieşte sau, altfel spus, construieşte deconstruind şi deconstruieşte construind.

         b) Într-o a doua fază, abordarea transdisciplinară va fi legată de un fenomen de proiecţie, atât a focului cât şi a apei pe un alt nivel de realitate şi sub o nouă denumire: “apa de foc”; alcoolul; un oximoron şi o coincidentia oppositorum ce vor forţa apariţia terţului ascuns. Aici, atât focul cât şi apa se vor traduce în ceva nou, folosind nu cuvinte (adică nu culori) ci ceea ce este între cuvinte şi care nu este niciodată pronunţat explicit (nuanţele) – “pas la couleur, rien que la nuance” (Paul Verline).

         Alcoolul, în viziunea noastră, are capcitatea de a aduce individul într-o dispoziţie favorabilă terţului ascuns, într-o stare în care acesta se simte detensionat şi gata să se relaxeze suficient (adică şi să-şi activeze centrii generatori ai imaginaţiei şi să şi-i racordeze la el însuşi) pentru a putea fi traversat de terţul ascuns. Altfel spus, individul pătruns de alcool face un fel de captare de energie, nu inventează el o energie ci dimpotrivă, învaţă, aşa cum spunea Deleuze, să se plaseze într-o orbită funcţională deja existentă ( într-un câmp energetic) şi să se menţină în echilibru, ca un surfer, pe valurile acestui câmp.

         Integrarea consumului de vin într-o experienţă mai comlexă(transcultura) te deschide pe tine ca individ la acest flux energetic; deschide în tine o poartă prin care energia te poate traversa. Noi vom încerca aici să vlorificăm componenta artistică, pe şablonul nitzschean a maximei potrivit căreia - “Contradicţia şi armonia trebuie să se împerecheze pentru conceperea actului artistic.”(Friedrich Nietzsche, Naşterea Filosofiei, Ed. Dacia, Cluj 1992, traducere de Mircea Ivănescu p.53)

         Abordarea transdisciplinară urmăreşte să demonstreze cum identitatea nivelului de realitate al “apei de foc” se defineşte prin mulţimea tuturor celorlalte niveluri, a căror proiecţie o reprezintă. Miza utopică a acestui “joc”/joc este ajungerea la o interconexiune universală (alias unitatea lumii.)

         De asemenea, aici este şi locul şi momentul unde trebuie să facem o precizare foarte importantă: trebuie să aducem în discuţie afectivitatea.

         Afectivitetea este o forţă de comunicare cu toate celelalte niveluri de realitate. Ea implică o stare favorabilă receptării de informaţie. Omul ajuns aici se ipostaziaă oarecum în receptacul, dar receptaculul implică un tip special de atitudine pasivă, care de fapt nu e deloc pasivă. Proiectul transdisciplinar urmăreşte şi punerea efectivă în echilibru a afectiviăţţii cu efectivitatea, fără negarea vreouneia dintre ele.(triumful efectivităţii, aşa cum istoria ne-a aratat-o, a ucis nu o dată afectivitatea).

         Această putere aparte a elementului afectiv de a transporta individul pe alte niveluri de realitate a fost sesizată încă de la presocratici.

         Parmenides, vorbind de dorinţă(pe care o vedea aşa cum o vede azi şi psihanaliza, dică opusă pulsiunii)ne spunea că “O dorinţă aduce laolaltă elementele răzvrătindu-se unul împotriva altuia şi urându-se unul pe altul; rezultatul este o devenire”(Nietzsche, op.cit., 61)
        Mai mult chiar, Empedocles vedea în iubire forţa care strange laolaltă atomii şi dă consistenţă masei. Iubirea la Empedocles este o forţă constitutivă a corpurilor – “iubirea e forţa care face ca atomii să adere unul la altul şi care imprimă masei soliditate”. Încercând o genealogie a iubirii, Empedocles povesteşte cum la origine(în Sphairos) domnesc armonia şi repaosul, dar cum, apoi, ura începe să se agite şi totul se rispeşte în toate sensurile.Apoi acţionează dragostea, se formează un vârtej în care elementele se amestecă şi dau naştere diferitelor fiinţe naturale. Puţin câte puin ura scade şi cedează în faţa dragostei.” Vinul de calitate creşte afectivitatea, îl face pe om mai iubăreţ, mai dornic să se ofere celuilalt.

         Echilibru dintre afectivitate şi efectivitate a fost iniţial semnalat de Lupaşcu ca un echilibru între actualizare şi potenţializare (se actualizează o anumită identitate, se potenţează o non-identitate). Însă acesată dinamică, după Lupaşcu nu e posibilă în absenţa unui al treilea element care e un canal de comunicare între actualizare şi potenţializare.Un nivel de realitate diferit de nivelul de realitate al actualizării şi al potenţializării va echilibra, consubstanţializa şi interconecta actualizarea cu potenţializarea. Şi aici a făcut el marea rocadă, în sensul ca a înlocuit principiul non-contradiţiei cu principiul complementarităţii contrarilor. Viziunea sa merge şi pe schema “nimic nu se pierde” în sesul că potenţiaţităţile care au rămas neexprimate intră în memorie(“arhivă”)unde îşi asteaptă o o nouă reactualizare.

         Alcoolul, în viziunea noastră, acutizaeză simţurile, aduce omul în vecinătatea sensibilităţii, pregăteşte terenul penru producerea fenomenului intuiţiei.

         Werner Heisenberg spunea de altfel, atunci când discuta rolul intuiţiei în cunoaştere că “numai gândirea intuitivă poate să străbată abisul care există între un sistem de concepte deja cunoscut şi un sistem de noi concepte”
        Dar să le luăm pe rând…
        a) Abordarea interdisciplinară. Aplicarea ideilor presocratice legate de apă şi foc la schemle de funcţionare ale postmodernismului literar
        S-a acuzat adeseori în public că, în Postmodernism totul devine fluid, că avem de-a face cu o realitate fluidă în cadrul căreia obiectul se dizolvă complet în subiect – în cadrul căreia apa e un solvent diabolic, asemeni unui acid care topeşte totul…asemenii ploii în poezia lui George Bacovia.Aici e de găsit, de fapt, mai vechea idee că apa erodează şi macină şi cei mai înalţi munţi, că nici o fortăreaţă – nimic nu poate dăinui în furia torentului. Şi aici ar puea veni şi marea obiecţie adusă asocierii apei cu terţul ascuns, deoarece terţul nu dizolvă ci coagulează. Dar vom reveni ulterior asupra acestui aspect.

         Pe de altă parte un topos mai vechi din biologie susţine că originea vieţii este în apă.

         Thales din Milet spunea la vremea lui că   apa este originea şi pântecul matern al tuturor lucrurilor. În acest gând se află o meditaţie despre origini dar! şi ideea mai mult sau mai puţin mărturisită potrivit căreia “totul este unu”. Oceanul e o metaforă foarte bună pentru a surprinde ideea de unitate în diversitate.Acesta, cu vieţuitoarele şi cu toate mrejele sale constituie un tot unitar organic bine închegat (totul este apă şi apa e în toate…în branhiile peştilor, în pereţii ice-bergului) în care graniţele sunt fluctuante la propriu.

         “Observaţiile sărace şi dezordonate pe care Thales le făcuse cu privire la modalităţile de prezenţă şi la transformările apei, sau mai exact spus, ale umidităţii, nu i-ar fi permis o asemenea generalizare enormă şi nici măcar nu i-ar fi sugerat-o; ceea ce l-a împins la aceasta a fost un principiu de credinţă metafizic, care îşi are originea într-o intuiţie mistică şi pe care o întâlnim în toate filosofiile, în toate încercările mereu reînnoite de a-i da o exprimare mai adecvată: - principiul ‘totul este unul şi acelaşi lucru’ ”(Nietzsche, op.cit. p.37)

         Să ne gândim la cascadă, la acea cădere liberă şi necontenită de materie vie şi ne putem face o idee despre forţa invazivă a acestui element.

         Forţa apei pare a veni direct din primordialitatea elementului. În jocul ei de reflexii, culori şi nuanţe, nici un chip nu e interzis, nici un chip nu e imposibil. În ea, cu ea şi prin ea totul devine posibil, şi de aceea o vom considera expresia vie, fluctuantă a terţului ascuns, DAR e o expresie prescurtată a acestui terţ, deoarece dizolvă în loc să coaguleze. E locul per excellence al tuturor hermeneuticilor; al tuturor avatarurilor,osmozelor şi efectelor de suprafaţă şi de adânc.Totodată ea găzduieşte şi cele mai întunecate abisuri (Groapa Marianelor) şi urcă cel mai sus în zenit(prin evaporare). Dar, spre deosebire de foc, acesata e lipsită totuşi de intenţionalitate. Ea există pur şi simplu, îşi are mereu propriu-i circuit, nu trebuie forţată în existenţă, asemeni focului…sau, oricum, e mult mai accesibilă. Circuitul apei în natură reproduce atât cunoaşterea pe verticală(în sens kantian vertical- ascendent “Cerul înstelat deasupra mea şi legea morală în mine”şi vertical-descendent – peştera platonică) cât şi cea pe orizontală(“smântânirea”, efectul de suprafaţă) de care ne vorbeşte în fraze atât de fermecătoare Deleuze.

         Totuşi, din punct de vedere al istoriei ideilor, ce trebuie observat e că odată cu această viziune a lui Thales aupra apei, orice concept al măreţiei devine schimbător, eliberat de el însuşi, şi nu oricum, ci prin el însuşi(şi în acest “prin el însuşi” putem vedea marea victorie a catalizatorului, a acceleratorului). Esteticii şi multor alte domeni li se redă demnitatea acum.

         Nietzsche sintetizează cel mai bine valoarea progresistă a ideii:

         “Când Thales spune ‘ totul e apă’ , atunci omul zvâcneşte mai presus de starea în care pipăia orbeşte şi se târa, asemenea unui vierme, în ştiinţele izolate, el presimte dezlegarea finală a problemelor şi trece, prin această presimţire, dincolo de limitările comune de pe treapta de jos a cunoaşterii”(Nietzsche op.cit., p. 40)

         Să revenim totuşi puţin la ideea potrivit căreia, apa nu poate fi asociată până la capăt cu terţul ascuns, deoarece terţul nu dizolvă ci coagulează.E clar că acesta este punctul în care teoria legată de apă are nevoie de o ajustare. “Corectura” va fi adusă de Heraclit din Efes.

         În ton parcă cu postmodernismul şi cu destructurarea completă a subiectului şi a obiectului operată de acesta, Heraclit va striga sus şi tare:

         „Nu văd nimic altceva decât devenirea.Nu vă lăsaţi înşelaţi! În ochiul vostru care nu răzbate departe, şi nu în esenţa lucrurilor, stă vina dacă veţi crede că vedeţi undeva pământ, ceva ferm în marea devenirii şi a petrecerii. Folosiţi nume ale lucrurilor, ca şi cum ele ar avea o dăinuire încremenită; dar chiar râul în care coborâţi a doua oară nu mai este acelaşi de prima dată.”

         Într-adevăr, în cadrul unei viziuni potrivit căreia „totul este devenire”, e şi normal să se ajungă la o concluzie după care nici un predicat nu mai poate fi atribuit durabil unui lucru.

         Nietzsche însuşi punctează aici după cum urmează „Lucrurile însele, în a căror soliditate constantă cred minţile mărginite ale oamenilor şi animalelor, nu au câtuşi de puţin o existenţă propriu-zisă, ele sunt fulgerarea şi scânteierea săbiilor trase, sunt strălucirea victoriei în lupta calităţilor contradictorii” (Nietzsche, op.cit., p.48)

         Heralit a fost numit atât de frumos de urmăşii săi “filosoful care plânge”, deoarece el a văzut în devenire o ispăşire perpetuă a Hybrisului. Altfel spus, metamorfoza purului în impur s-a petrecut, iar acum asistăm la o continuă încercare a impurului de a deveni iar pur; încercare obiectivată în tot atâtea “măşti” şi “haine” probate psihotic şi lepădate.

         Însă, parcă în acord cu teoriile profesorului Basarab Nicolescu, Heraclit a venit cu idea că trebuie să existe totuşi un coagulant, un terţ care să ţină laolaltă subiectul şi obiectul astfel destructurate. De aceea el va afirma că „Totul are în orice timp contrariul său în sine” . Şi care altul să fie contrariul apei, dacă nu focul...De aici el a desprins o întreagă teoriei a dualităţilor inextricabil închegate: „Toate cele care se războiesc între ele se revarsă laolaltă într-o armonie, invizibilă, e drept pentru ochiul omului obişnuit, dar de înţeles pentru acela care, aidoma lui Heraclit, este asemenea Zeului contemplator”(Nietzsche, op.cit, p. 52)

         Dar să intrăm puţin în intimitatea teoriei lui Heraclit: „În permanenţă o calitate se desprinde de ea însăşi şi se desparte în propriul ei contrar. În permanenţă aceste contrarii se străduiesc una sprte alta să se reunească(...)e adevărar că vulgul crede că recunoaşte ceva ferm, finit, dăinuitor; în realitate, în fiecare clipă lumina şi întunericul, amarul şi dulcele sunt legaţi unul de altul şi îmbinaţi unul într-altul, ca doi luptători, dintre care când unul când celălalt au avantajul luptei.” Şi acesata e exact ceea ce avea să spună mai târziu Lupaşcu cu a sa „se actualizează o anumită identitate, se potenţează o non-identitate”; nimic nepierzându-se, în sensul că potenţiaţităţile care au rămas neexprimate intră în memorie(“arhivă”)unde îşi asteaptă o o nouă reactualizare.

         Heraclit a mai observat că predicatele opusese atrag: „mierea este deopotrivă amară şi dulce” . Platon în Phaidon făcea o remarcă similară legată de plăcere şi suferinţă.

         Aspectul a fost sublim de poetic(şi chiar uşor decadent) surprins şi de Nietzsche în Zarathustra:“Aţi zis voi unei plăceri vreodată – Da? O, dragi prieteni, atunci aţi zis Da oricărei dureri. Căci toate lucrurile sunt încopciate, împletite, îndrăgostite, - dorit-aţi voi cândva ca un acelaşi lucru să fie înc-o dată, aţi zis cândva: ‚ Îmi placi, o! fericire! Clipă, întoarce-te!’ , atunci le-aţi vrut pe toate reîntoarse!( Nietzsche-Aşa Grăit-a Zarathustra,Ed. Humanitas 2000, Bucureşti trad.Şt.Augustin Doinaş, pp.363-364)

         Aici, concluzia lui Heraclit a căzut ca un monolit: ”Unul este Multiplu”. Nietzsche dezvoltă ideea din punct de vedere al genealogiei ei istorice:   „Toate calităţile lucrurilor, toate legile, toate naşterile şi toate distrugerile reprezintă manifestarea constantă a existenţei Unicului: pluralitatea care este, după Parmenides, o iluzie a simţurilor, este pentru Heraclit, veşmântul, forma fenomenală a Unicului, câtuşi de puţin o iluzie; Unicul nu se poate manifesta altfel...”(Nietzsche, Naşterea Filosofiei p.134)

         Însă, în mod ciudat (sau nu), Heraclit, pe măsură ce filosofia a sa a avansat, a transmutat accentul de pe apă pe foc ca element unei deveniri infernale. Desprinderea lui Heraclit de Thales s-a făcut prin intermediul ideilor lui Anaximandros şi a mers pe următorul raţionament(explicat de Nietzsche în Naşterea Filosofiei):

         „Anaximandros a spus despre apă, că strabate, în nenumărate metamorfoze, însăşi traiectoria devenirii, în primul rând sub forma celor trei stări fundamentale, căldura, umedul, firmamentul. Căci apa trece, în parte, coborându-se, în pământ, urcându-se, în foc; sau, cum se pare că s-ar fi exprimat Heraclit mai exact: din mare se înalţă numai aburii puri, care-i slujesc drept hrană focului ceresc al stelelor, din pământ numai cei întunecoşi, ceţoşi, din care umezeala îşi trage hrana. Aburii puri îşi găsesc calea de trecere, pe care o reprezintă marea, către foc, cei impuri, calea de trecere, pe care o reprezintă pământul spre apă. Şi astfel se aştern necontenit cele două căi de metamorfoză ale focului, în sus şi în jos, înainte şi îndărăt, una alături de alta, de la foc spte apă, de acolo spre pământ, de la pământ iarăşi îndărăt spre apă, de la apă la foc.”(Nietzsche, Naşterea Filosofiei p.51) În termenii lui Deleuze, aici avem de-a face cu reunirea a trei „haoide”(deşi comparaţia e forţată, haoidele lui Deleuze evoluândpe alte căi).

         Iată cum , circuitul apei în natură ajunge să fie substitui cu circuitul focului în natură. Mişcarea focului ” în sus şi în jos, înainte şi îndărăt, una alături de alta, de la foc spre apă, de acolo spre pământ, de la pământ iarăşi îndărăt spre apă, de la apă la foc” va reprezenta în accepţiunea noastră conjugarea celor două tipuri de cunoaştere – verticală(Kant, Platon) şi orizontală(Deleuze). Tranferul acestei competenţe de la apă la foc, echivalează cu un process de introducere în “ecuaţie” a unor noţiuni precum intenţionalitate, conştientizare şi individualizare – toate trei legându-se de foc şi gravitând în jurul termenul-tată: inspiraţia. Focul este o apă mai bine individualizată/definită, purificată de impurităţi prin evaporare. Inspiraţia e acel ceva născut din jocurile apei cu ea înseşi carea făcut-o să se obiectiveze mai bine(ca apă) în foc.

         Anaximandros aşeza recele cu drepturi egale alături de cald. Heraclit însă ţine cu totdinadinsul ca totul să fie foc şi atunci, vorbeşte despre rece ca despre un simplu grad al caldului.El consideră focul drept aparenţa cea mai înaltă a naturii(„de pildă sub înfăţişarea stelei”):

         “tot ceea ce este supus devenirii este într-o veşnică metamorfoză, şi legea acestei metamorfoze veşnice, logosul present în lucruri, este tocmai acest element unic, pyr, focul. Astfel, singurul lucru care este în devenire îşi este sieşi propria lege; faptul că devine, felul în care devine, depinde de asemenea de el însuşi(…)Lumea este jocul lui Zeus, sau exprimat în termeni fizicali, al focului, cu sine însuşi, şi Unul este, numai în acest sens, în acelaşi timp Multiplu.”

         Să reţinem de aici ideea asocierii focului cu jocul. Până la a inventa expresii de genul “flacăra inspiraţiei” şi până la a asocial jocul flăcărilor cu jocul înşelător al efluviilor inspiraţiei(atât în cazul focului cât şi a in cel al inspiraţiei, discuţia se poartă în jurul frumuseţii spontaneităţii/ imprevizibilităţii ce le caracterizează pe ambele) era o simplă chestiune de timp.

         Heraclit spune despre foc că e asemenea jocului – “aşa cum se joacă artistul şi copilul, se joacă şi focul, care trăieşte veşnic, clădeşte şi destramă în nevinovăţie(…)O clipă de saţietate; apoi îl cuprinde din nou nevoia, aşa cum pe artist îl constringe nevoia de a crea.” Conform lui, numai instinctul mereu proaspăt de a se juca are puterea de a chema la viaţă lumi noi. “Câteodată copilul îşi aruncă la o parte jucăria; dar curând o ridică iarăşi.”

         În secolul XX filosofia culturii(reprezentată de Huizinga) şi psihanaliza(reprezentată de Winnicott) şi-au asumat şi ele problema jocului ca şi creaţie.

         Johan Huizinga în Homo ludens vorbeşte despre joc ca fiind creatorul de cultură prin excelenţă (cartea a rămas până azi referinţa absolută în domeniu), iar psihanalistul Donald Winnicott ne vorbeşte despre joc ca având un rol iniţiatic crucial în testările ulterioare ale realităţii(inclusive pe calea cercetării academice). Jocul, în viziunea lui este reflexia cea mai valoroasă efectuată din nivelul de realitate al intermediarităţii direct pe nivelul nostru de realitate.În acesată situaţie, emanciparea constă, în viziunea sa, în faptul că individul care învaţă dedesubturile jocului învaţă de fapt să gestioneze iluzia, să facă un “management” profitabil al acesteia şi să treacă astfel de la simpla relaţionare cu obiectele la folosirea lor:

         “Aria intermediară despre care vrbesc este aria care îi este permisă bebeluşului între creativitatea primară şi percepţia obiectivă bazatăpe testarea realităţii. Fenomenele tranziţionale reprezintă stadiile timpurii ale folosirii iluziei, fără de care pentru fiinţa umană ideea unei relaţii cu un obiect care este perceput de către ceilalţi ca extern nu ar avea nici un înţeles”( D.W. Winnicott, Joc şi Realitate, Editura Trei, Bucureşti, 2006, traducere de Ioana Lazăr p.29)

         Winnicott leagă joul de căutarea şi de găsirea sinelui.

         În cadrul căutării Sinelui(pe care autorul îl scie cu „S” mare), Winnicott pune drept condiţie sine-qua-non „creativitatea” exprimată ludic(deşi e uşor pleonatică formula noastră, creativitatea neputând fi exprimată altfel decât ludic): „Doar în cadrul jocului, şi numai acolo, poate adultul sau copilul individual să fie creativ şi să folosească întreaga lui personalitate şi doar prin calitatea de a fi creativ îşi descoperă individul Sinele(...)doar în cadrul jocului este posibilă comunicarea.”(Winnicott op.cit., p.84)

         Cum spunea şi Wittgenstein, jocul îşi face regulile pe măsură ce avansează; îşi consumă, îşi mămâncă cumva regulile – se hrăneşte din ele ca focul din propria-i flacără.

         Pentru Deleuze, Sensul(pe care noi îl vom asocia terţului ascuns al lui Basarab Nicolescu) e joc pur, e mişcare, e tranzitivitate şi admite terţi incluşi. Sensul nu se dă niciodată în logica adevărului sau a falsului deoarece a simultan anterior şi posterior tuturor acestor dinstincţii; sensul este neutru în raport cu ele, putând fi catalogat ca ceea ce a fost numit „diferenţa continuă „. Jocul este poate cea mai continuă diferenţă cu putinţă...şi astfel entitatea cu puterea cea mai mare de a se autogenera perpetuu, de a se adapta şi autoinventa în flux continuu.
                    Mai departe, pentru a întregi în mod glorios cercul, grecii au legat acest principiu al jocului de motorul prim al creaţiei, explicând atât epifania primă a vieţii cât şi revărsarea de sine a lumii în formele multiplicităţii ca pe un “capriciu” ludic.

         Anaxagoras, de exemplu, ajungea la concluzia că prima mişcare este un „act arbitrar al lui Nous”:

         ”Şi aici, am putea, fireşte, să ne întrebăm ce anume l-a determinat pe Nous aşa, deodată, să dea un impuls unui punctuleţ material oarecare din mulţimea nenumărată de puncte, să pornească într-un dans rotitor, şi de ce nu i-a venit un asemenea gând altădată, mai devreme. La acesata Anaxagoras ar răspunde:’ El are privilegiul capriciului, el poate porni o dată după bunul său plac, el depinde doar de sine în vreme ce toate celelalte sunt determinate din afară.El nu are nici o îndatorire şi de asemenea nici un scop pe care să fie silit să-l urmărească; şi dacă a pornit odată cu acea mişcare şi şi-a stabilit un scop, atunci acesata a fost doar – răspunsul e greu, ar întregi aici Heraclit- doar o joacă.’ Aceasta pare să fi fost întotdeauna pentru greci ultima soluţie sau explicaţie care să le vină pe buze.”(Nietzsche, Naşterea Filosofiei p.88)
                    Postmodernismul literar se bazează şi el pe ludic şi pe o mobilitate(în sensul de libertate combinatorie) absolută a vocilor şi a tehnicilor de compoziţie („Sufletul trebuie deci să fie făcut din materia cea mai mobilă, din atomi subtili, netezi şi rotunjiţi, cei de foc” Democrit), deconstruieşte prin ironie şi parodie canonul modern, rigid, încercând să-l fluidizeze. Deconstrucţia acesata are caracteristica erozivă a apei, dar reconstrucţia se bazează pe o foarte fină acuitate la detalii şi la diferenţe de nivel – pe un foc care înainte de a fi acela al inspiraţiei, este acela al spiritului de observaţiei. El observă degerăturile apărute în corpul canonului modernist şi înceracă să salveze acele membre degerate de la o amputare (deci, atacă canonul modernist în chiar folosul canonului modernist).

         Postmodernismul a apărut, deoarece canonul modernist avea nevoie de un şoc, de un scurt circuit revigorant (asemeni unui pacient care a făcut infarct şi a cărui inimă se încearcă a fi repusă în mişcare prin electroşocuri) pentru a fi trezit cu forta din somnul dogmatic.

         Însă, atât la greci, cât şi în postmodernism, s-a creat un dezechilibru.
        1. La presocratici:
        Focul la greci a ajuns să fie văzut ca un element absolut:s
         - „Focul este propriul său judecător.”(Heraclit)
         - “Gândirea este mişcarea atomilor de foc”(Empedocles)

         Deja, principiul lui “totul e unul”ajungea să fie echivalent cu focul, în loc să existe o proporţionalitate între elemente. Democrit, care a dedus orice mişcare din spaţiul vid şi din gravitaţie, a dat o diagnoză excelentă formări universului:

         “De fiecare dată când ia naştere o lume, înseamnă că o masă produsă de şocul atomilor eterogeni s-a separat, s-a despărţit; părţile, cele mai uşoare sunt împinse în sus; sub efectul combinat al forţelor opuse, masa intră în rotaţie, elementele respinse în afară se depun la exterior ca o peliculă. Acestă anvelopă se subţiază tot mai mult, anumite părţi din ea fiind antrenate spre centru de mişcarea de rotaţie. Atomii centrali formează pământul, cei care se ridică în sus formează cerul, focul, aerul. Anumiţi atomi formează mase dense, însă aerul care le antrenează este el însuşi antrenat într-un vârtej rapid; se usucă puţin câte puţin şi ajung să ia foc datorită rapidităţii mişcării(e vorba de aştrii). La fel, particulele corpului terestru sunt puţin câte puţin smulse de vând şi de aştrii şi se infiltrează în apă din interstiţii şi adâncituri. Pământul se solidifică astfel. Treptat el ajunge să ocupe o poziţie fixă în centrul universului; la început, când era mic şi uşor, se mişca de ici colo. Soarele şi luna, la un stadiu mai vechi al formaţiei lor, au fost sorbiţi de masele care se mişcau în jurul nucleului terestru şi s-au găsit astfel atrase în sistemul nostru sideral. ”(Niertzsche [despre Democrit], Naşterea Filosofiei, p.120)

         Însă, din acesată viziune absolut fascinantă, Democrit, în loc să pastreze un echilibru între foc, apă, aer şi pământ, nu rezistă nici el tentaţiei de a instaura focul la conducere, făcând din el echivalentul însuşi al sufletului:
         - “Gândirea este o mişcare. Sufletul trebuie deci să fie făcut din materia cea mai mobilă, din atomi subtili, netezi şi rotunjiţi(de foc). Particulele acestea de foc sunt răspândite în tot corpul; între toţo atomii corporali se intercalează câte un atom de suflet.”( Democrit)


        2. În postmodernism
        Această realitate tristă a dezechilibrului s-a tradus şi la nivelul postmodernismului.

         Jocul, ca ideea ce subîntinde manifestările focului, a devenit unul de deconstructie, destructurând excesiv şi uitând să mai coaguleze.

         Deconstrucţia a ajuns să prevaleze în mod uneori grotesc peste reconstrucţie. Aceast e vizibilă în realitatea după care azi, cuvântul “subiect” se dovedeşte a fi mai polivalent ca oricind, referindu-se la individul care trăieşte o experienţă, la subiectul unei propoziţii, la supusul unui stat politic, la subiectul Literatură din manualele de liceu etc.

         Mai mult, feminismul a venit să spună că subiectul, în toate accepţiunile de mai sus, este un Lucru Rău, că există oareşice echivalenţă între privilegierea ego-ului din psihanaliza clasică, fetişizarea corectitudinii formale din gramatica tradiţională, exploatarea şi oprimarea de către capitalism a raselor subjugate şi ideea de canon literar… ca toate acestea sunt represive, tiranice şi falocentrice şi ca trebuie deconstruite(…)Idee altfel frumoasă, antrenantă, doar că lucrurile au mers prea departe şi deconstrucţia a ajuns să oblitereze plăcerea lecturii.
        b) Abordarea transdisciplinară. Transmodernismul şi o posibilă obiectivare a lui: alcoolul
        Transdisciplinaritatea, cu accetul pus de ea pe subiectul pur uman (nu cel din accepţiunile prezentate mai sus ) a intervenit aici pentru a salva şi a readuce în drepturi acesată plăcere a lecturii. Termenul de transmodernism (ceva capabil a transcende modernismul)mi se pare a fi terţul ascuns dintre modernism şi postmodernism – locul de consubstanţialitate a modernismului cu postmodernismul.

T = Transmodernism

A = Modernism non-A = Postmodernism

         Depăţirea unei opoziţii aparţinând logicii binare de tip a(modernismul) nu este non-a (postmodernismul) – opoziţi de pe nivelul nostru de realitate(NR2) – se realizează pe un alt nivel de realitate(NR1) prin transmodernism(adică prin metodologia transmodernă).

         Transmodernismul este o dezvoltare în gândire care urmează periodizarea postmodernităţii. Acesta critică atât modernismul cât şi postmodernismul, mai precis, acele teorii care promovează forme neamortizate de pesimism, nihilism şi contra-Renaştere. Transmodernismul vizează de-o manieră cumpătată, o apropiere mai umană de optimism şi universalism.

         Îşi trage trage rădăcinile atât din modernism cât şi din postmodernism, urmărind să ajugă la o sinteză corectă între elementele pre-moderne, moderne şi postmoderne ale realităţii(unii, în schimb, nu înţeleg acest lucru şi se grăbesc să numească transmodernismul “o formă mai tolerantă de modernism”).

         Transmodernismul îşi are rădăcinile în mişcările ezoterice care au apărut în timpul Renaşterii, dar prin afinităţile sale pentru umanism şi panteism, nu o dată se întâmplă să vireze decisiv înspre transcendentalism, regăsindu-se cel mai bine în opera unor scriitori americani precum Emerson(care spunea că “man is a golden impossibility”- “omul e o imposibilitate divină”). Încercând să fie mereu “prima vioară”, să-şi asimileze orice avangardă sau modă, transmodernismul s-a concepul pe sine ca o metodologie în continuă formare/definire. Este deschis spre apariţia unor noi religii, spre spiritualism şi mai ales spre ceea ce se vrea a fi o psihologie transpersonală. Scopul din spatele tuturor acestor deschideri este găsirea şi promovarea elementului uman şi a valorilor umaniste.

         Transmodernismul a reacţionat împotriva secularizării extensive a societăţii, afirmând că tradiţia e capabilă de autogenerare perpetuă şi auto-înnoire şi că orice avangardă care se respectă, va învăţa să coabiteze profitabil cu elementalul opus, menit să-i tempereze excesele. Orice avangrdă trebuie să înveţe să vadă în acesată posibilitate de temperare şi de reglare unui ritm ce uneori o ia razna, un profit.

         Eforturile transmodernismului vizează şi cultivarea alte valori precum globalitatea, familia, altruismul, capacittea individului de a se auto-actualiza perpetuu, sănătate alternativă(pentru obţinerea căreia se propune combinarea spiritualismului cu psihologia şi cu cultivarea corectă a conştiinţei sociale şi personale). Încercând să găseascaă convergenţa ideală între conştiiţa individuală şi cea a aparteneţei la o societate(să îmbine, în stil american, “self reliance”-ul lui Emerson cu comunitarianismul ), transmodernismul încearcă să asigure o circulaţie atât pe verticală cât şi pe orizontală a cunoştinţelor şi conceptelor.
                    Revenind însă la vechii greci, ne-am putea întreba, care ar fi terţul ascuns din relaţia apei cu focul. Răspunsul este: apa de foc – un terţ ascuns îmbracăt, aşa cum îi stă bine oricărui terţ ascuns, într-o haină oximoronică, confecţionată din coincidentia oppositorum.

T = Apă de Foc (contemplare)

A =Apă (non-inteţionalitate, lipsa conştiinţei) non-A = Foc (intenţionalitate, inspiraţie)

         Am mers în schema de mai sus pe tripticul IGNORANŢĂ – INTELIGENŢĂ – CONTEMPLAŢIE.

         Aplicat la alcool acest triptic are următoarele asocieri:

         IGNORANŢĂ - APA(“Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază,/ Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochiu care să o vază./Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface,/Şi în sine împacată stapânea eterna pace!” spune Eminescu în Scrisoarea I atunci când asociază primordialitatea unui ocean întunecat şi tăcut)

         INTELIGENŢĂ – FOCUL

         CONTEMPLAŢIE – APA DE FOC

         Schema transdisciplinară de mai sus urmează procesualitatea descrisă de Wittgenstein în Tractatus Logico-Philosophicus, adică încearcă să investească cu sens o propoziţie matematică. Wittgenstein spune că matematica ne oferă doar propoziţii non sens, care pentru a putea fi investite cu sens trebuie duse în domeniul fizicii(unde totul are sens).

         De exemplu, o propoziţie matematică de genul x=y înmulţit cu z sau, în cazul nostru, a şi non-a converg în T(terţ ascuns) sunt, conform lui Wittgenstein,încă, propoziţii non sens. Pentru a le face să aibă sens trebuie să le aducem în domeniul fizicii, respectiv fizicii cuantice. Astfel, dacă pentru x vom avea forţa, pentru y masa şi pentru z acceleraţia gravitaţională, deja am obţinut o propoziţie cu sens:

$\vec{F} =m\vec{a}.$

         La fel, în al doilea caz vom avea: apă plus foc egal apă de foc.(apa=a, foc=non a, apa de foc=terţ ascuns)

         Observăm cum, în relaţionarea de mai sus legată de apa de foc, este respectată coloana vertebrală a transdisciplinarităţii, adică cele trei postulate de bază ale acesteia: (1), axioma ontologică, (2) axioma logică şi (3) axioma epistemologică. Axioma ontologică afirmă existenţa mai multor niveluri de Realitate, atâta la Subiect, cât şi la Obiect. Axioma logică este axioma terţului inclus care ne permite să facem trecerea de la un nivel de Realitate la altul, iar axioma epistemologică ne confirmă faptul că structura nivelurilor de Realitate este una complexă, adică fiecare nivel de Realitate este ceea ce este tocmai fiindcă celelalte niveluri de realitate există în acelaşi timp. Această ultimă axiomă ne permite în felul în care este ea formulată să punem în legătură domenii ale cunoaşterii.
        Pieile roşii numeau alcoolul “apă de foc”.

         Apollinaire, dimpotrivă, numea alcoolul “eau-de-vie”:

         „Et tu bois cet alcool brulant

         comme ta vie

         Ta vie que tu bois comme une

         eau-de- vie.” Guillaume Apollinaire

         Poeţii francezi, au folosit alcoolul ca remediu stellar, zefiric, pentru o boală inventată de fapt ot de ei: “mal du siecle”. Englezescul spleen a venit doar să mai dea o nuanţă, una mai tonică, mai bărbătrească, mai virilă diafanului sentimentalism francez…pentru a face di dandy-ul baudelarian un nobil întunecat, dar la fel de boem şi nonconformist ca primul.

         Apa de foc sintetizează energiile apei ca element al lipsei intenţionalităţii, ca element nepăsător şi inconştient de sine al distrugerii şi energiile focului(ca simbol al intenţionalităţii, al inspiraţiei, ca element proactiv). Apa de foc, alcoolul, nu va mai fi nici intenţionalitate, nici, lipsă abrazivă a conştiinţei de sine, ci contemplare.Asemeni meditaţiilor induse de un vin de bună calitate.

         Şi aici ne întoarcem iar, la vorba lui Nietzsche despre Heraclit :„Toate cele care se războiesc între ele se revarsă laolaltă într-o armonie, invizibilă, e drept pentru ochiul omului obişnuit, dar de înţeles pentru acela care, aidoma lui Heraclit, este asemenea Zeului contemplator”(Nietzsche, Naşterea Filosofiei, p. 52)

         Eugen Lungu, în articolul său Absintul, publicat în revista SudESt(Artă Cultură Civilizaţie) - http://www.sud-est.md/numere/20020202/absintul/ - plasează alcoolul, ipostaziat în absint, într-un “unghi umbros, la întretaierea impresionismului cu simbolismul”, spunând despre acesta că este “o acolada lichidă între acestea două curente.”

         Eugen Lungu continuă:

         “Faptul ca producea excitări cerebrale şi hipersensibiliza (cel putin la doze bine cumpănite) îl facea amicul artistilor. El arunca supapele, vaporii sai punând în miscare maşina hidraulică a visării descătuşate.”

         Hipersensibilizând, altfel spus – pregătind solul pentru empatie şi alteritate(„băutura dezleagă limbile” cum se spune în limbaj popular), alcoolul are meritul de a pune o punte între sinele individual şi cel social. Mai simplu spus, alcoolul înlesneşte socializarea relaxând/detensionând individul şi, la nivel individual, induce reveriile poetice intime prin care acesta se poate auto-explora, conştientiza şi auto-actualiza perpetuu.

         Se spune despre VIN IN VINO VERITAS , aşadar, că te face ma înţelept, că te ajută să gândeşti, că-ţi dă orizont(largindu-ţi-l pe cel deja existent, construind şi dilatând din el)

         Heraclit spune despre om(în raport cu focul): „dacă el, prin legea necesităţii, a primit o parte din foc, atunci el este ceva raţional; atâta vreme cât este alcătuit doar din apă şi pământ, lucrurile stau prost cu raţiunea sa.”

         Problema omului este, însă, aceea că, fiind 70% alcătuit din apă, nu se poate aduce focul în el decât tot sub forma apei. Alcoolul a rezolvat acesată problemă, el fiind apa de foc.

         Anaxagoras spune clar şi răspicat că întrebarea care trebuie pusă este “prin ce este ceva”(causa efficiens) şi nu “din ce cauză este ceva”(causa finalis).Altfel spun, nu ne interesează sa ajungem la o origine de tip nucleu generativ, ci ne interesează cum să facem să ne lăsăm traversaţi de energia acelei origini, sau, reformulate încă o dată, “prin ce suntem noi ceea ce suntem?”.Transdisciplinritatea ne învaţă cum să facem să ne plasăm în orbita funcţională a acestui terţ ascuns –ca apoi să ne putem lăsa traversaţi de el.

         Alcoolul, asemeni transmodernismului, urmăreşte să împace conştiinţa socială cu cea personală, pentru a aduce conştiinţa personală a omului în sânul mai fertil al conştiinţei sociale).Totodată, el încearcă să aducă la suprafaţă “self reliance”-ul lui Emerson înţeles drept capacitatea individului de a se auto-actualiza perpetuu, de a-şi conştientiza mai bine trăirie, stările, facultăţile şi afinităţile. Dar, şi asta trebuie spus, el face acest demers în cadrul mai larg oferit şi şablonat de altruism, de optimism şi de prietenia clasică cum nu poate exista decât între oameni ce “cinstesc prieteneşte un pahar de vin.”

         O folosire responsabilă a alcoolului echivalează cu o cultivare corectă a constiinţei; cu o irigare a câmpiilor cele mai ferile ale emisferelor cerebrale.

         Se realizeză, prin apa de foc, o detensionare a omului ce-l pregăteşte pe acesta pentru fi traversat de terţul ascuns. Valorile, valenţele şi virtuţile pe care alcolul reuşeşte să le momească la suprafaţă sunt terţul ascuns.

        Sensul, ne-a spus deja Deleuze, e efect de suprfaţă per excellence, iar relieful senzaţional al acestuia e, la nivel fizic, pielea omului.Vorbind de Paul Valéry, Deleuze anunţă noua profunzime: “le plus profond, c’est la peau”(Logique du Sens p. 20)

         Deşi prietenul lui Deleuze, Félix Guattari era un antilacanian celebru, mă voi folosi totuşi, într-un foarte scurt episod de „infidelitate”, de distincţia făcută de Lacan între real şi realitate pentru a explica mai bine rolul pielii.

         Lacan înţelegea prin REAL ceva oribil, sinistrul, satanicul absolut(ceea ce nu comunică e satanicul suprem, satanicul în faţa căruia nu ai nici o sanşă), tăcerea care macină, experienţa destructurantă prin excelenţă. Principala lui “calitate” este aceea că apare şi loveşte acolo unde nici nu te aşteptai; când nici nu te-ai gândit că o va face sau când te-ai crezut cel mai în siguranţă. E incontrolabil şi e exprimat între rândurile unor proverbe şi expresii de genul ”nu mă aşteptam tocmai din partea lui să-mi facă una ca asta”; “de ce ţi-e frică nu scapi”. Lacan spune că trebuie pus un tampon/o membrană protectivă între om şi brutalitatea realului ( real înţeles de Lacan ca ceva oribil şi angoasant prin excelenţă; ca opusul absolut al “realităţii”- realitatea fiind realul îmblânzit şi domesticit de noi, filtrat prin nevoile şi dorinţele noastre).

         Lacan propune logosul ca membrană protectivă spunând că singurul mod de a îmblânzi realul este de a-l numi şi de a încerca în mod concomitent să-l faci să vorbească cu tine. De aceea un câine, de exemplu, dacă vorbeşti cu el, ai şanse să scapi şi să nu te muşte ori, într-un film de groază, dacă un monstru mâncător de oameni răspunde la întrebarea victimei(“Cine eşti ?”/ “Ce vrei de la mine?”), exsită şanse mari ca actul de mutilare să nu se mai producă sau, oricum, nu cu aceeaşi rapacitate.

         Pilea, la nivel fizic, reprezintă echivalentul perfect al logosului lacanian în sensul că ea asigură schimburile vitale cu exteriorul, ea e, în sens deleuzian, suprafaţa de contact şi astfel zona de experienţă…zona de contact, filtru prin care testăm realul şi modurile în care-l putem transforma în realitate.

         Odată înţeles acest lucru, tot ce ne mai rămâne de făcut, după Deleuze, este să învăţăm să ne „întindem pielea”, ca pe o tobă şi să încercăm să facem suprafaţa acestei tobe să rezoneze într-un ritm integrat cu vibraţiile mediului(Welt-ului) în care trăim. În sens heideggerian, nu există nimic pentru noi dincolo de acesată piele(Heidegger spunea că dacă sari peste limită sari direct în vid), însă faptul că ea poate fi dilatată la infinit, ca un balon pe care-l poţi umfla oricât fără să se spargă – e şansa omului de a fi o creatură limitată.

         Alcoolul şi vinul în special au această capacitate - de a ne întinde mai mult pielea; adică suprafaţa; adică zona cea mai bogată în receptori şi de a ne acutiza astfel hipersensibilităţile şi insistenţele la mediu, la noi înşine şi la ceilalţi.

         Focul apei de foc rămâne în om, cu aceeaşi nobleţe cu care focul unei săbii făcute pe nicovală rămâne în sabia respectivă:

         “Ce qu’il y a dans les corps, dans la profondeur des corps, ce sont des mélanges: un corps en pénètre un autre et coexiste avec lui dans toutes ses parties, comme la goutte de vin dans la mer ou le feu dans le fer ”(Deleuze, Logique du Sens, p.15)

        Bibliografie:

Basarab Nicolescu, Transdisciplinaritatea - Manifest, Junimea, Iaşi, 2007.
Basarab Nicolescu, Noi, particula şi lumea, Junimea, Iaşi, 2007.
Ion Copoeru, Structuri ale Constituirii, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj_Napoca, 2001
Andrei Marga, Filosofia lui Habermas, Polirom 2006
Friedrich Nietzsche, Naşterea Filosofiei, Ed. Dacia, Cluj 1992,
Wittgenstein Tractatus Logico-Philosophicus, Editura Humanitas, Bucureşti 2001
Nietzsche-Aşa Grăit-a Zarathustra,Ed. Humanitas 2000, Bucureşti trad.Şt.Augustin Doinaş
D.W. Winnicott, Joc şi Realitate, Editura Trei, Bucureşti, 2006, traducere de Ioana Lazăr
Johan Huizinga Homo ludens Humanits 1998
Deleuze-Guattari, Ce este filosofia?, Minuit, 1991; traducere în limba română de Magdalena Mărculescu-Cojocea, Pandora-M, Târgovişte, 1998
Gilles Deleuze Logique du Sens Les Éditions de Minuit 1969 Paris
Gilles Deleuze, Claire Parnet, Dialogues, Paris, Flammarion, 1977
Deleuze-Guattari - Mille Plateaux (Capitalism şi schizofrenie II) Minuit, 1980
François Zourabichvili, Le Vocabulaire de Deleuze, Paris, Ellipses, 2003
Martin Heidegger Fiiţă şi Timp, ed. Humanitas, Bucureşti 2006, traducere de Gabriel Liiceanu
Arthur Rimbaud, Opere, Ed. Polirom, Iaşi, 2003, traducere de Mihail Nemeş
Horia Lovinescu, Rimbaud , Editura Univers, Bucureşti, 1981
Petre Solomon, Rimbaud – o călătorie spre centru pământului, ed. Albatros, Bucureşti, 1980

Surse on line:

Eugen Lungu, Absintul, publicat în revista SudESt(Artă Cultură Civilizaţie) - http://www.sud-est.md/numere/20020202/absintul/
http://dexonline.ro
Bogdan Ghiu - Miza Deleuze-Guattari, pe marginea unei cărţi de Gilles Deleuze, Félix Guattari, articol publicat în e-revista LiterNet.ro la data de 21.11.2007(http://atelier.liternet.ro/articol.php?art=5139)

        Notă extroductivă:
        Motivaţie: Plasarea într-o zonă intzermediară, la o distanţă ideală atât de subiect cât şi de obiect apare utopică dar utopia e azi singura realitate posibilă. Zona intermediară dintre subiect şi obiect e capabilă în viziunea noastră să conjuge cunoaşterea de tip vertical(Kant, Platon) cu cea de tip orizontal(Deleuze). Individul nu trebuie să caute să se ancoreze în acesată zonă, ci să se lase traversat de esenţa ei cea mai intimă care este terţul ascuns. Alcoolul, ca oximoron constitutiv are capacitatea de a detensiona individul şi de a-l pregăti pentru a putea fi traversat de terţul ascuns.

         Obiectivul prezentei sesiuni de cercetare este să îi familiarizeze pe participanţi cu metodele actuale de cercetare ştiinţifică (interdisciplinaritate, pluridisciplinaritate, transdisciplinaritate). Dezbaterile au ca scop înţelegerea metodelor de cerecetare ştiinţifică ale transdisciplinarităţii, asimilarea, aprofundarea şi transmiterea mai departe în mod corect şi eficient a acestor metode. Urmărim elaborarea unei metodologii şi nu a unei filosofii.Cu ajutorul acestei metodologii dorim să putem aduce o nouă viziune asupra alcoolului.

         La nivelul individului, se urmăreşte conştientizarea de către acesta a avantajelor şi a posibilităţilor noi ce decurg dintr-o plasare adecvată în spaţiile fertile ale intermediarităţii. De asemenea, se urmăreşte familiarizarea auditoriului cu teremeni precum: unitatea convergentă, unitatea şi diversitatea într-o relaţie dinamică, zonă a consubstanţialităţii, arhitectură mobilă, interconexiune universală.

         Scop: Descoperirea unor modalităţi de colonizare afectivă dar şi efectivă a zonelor intermediare.
        Precizări :
        1. În cazul în care acest proiect se va materializa vreodată într-o conferinţă sau o sesiune de comunicare, “protocolul” de deschidere va include în mod obligatoriu, ca element inedit(exotic), vizitarea Muzeului Apei din Cluj. Situat în comuna Floresti, judeţul Cluj, Muzeul Apei este primul şi singurul Muzeu al Apei din România şi unul dintre puţinele de acest gen din întreaga lume. Odată ce treci pragul muzelui, primul lucru care te fascinează e liniştea. Deşi aflat în imediata apropiere a drumului naţional, Muzeul Apei e oaza perfectă pentru relaxare şi meditaţie. Un film cu acest muzeu poate fi vizionat la adresa: http://www.tv-net.ro/Video-Muzeul-Apei+50
        2. Proiectul de faţă, dincolo de abordările interdisciplinară şi transdisciplinară deja discutate, îşi doreşte să aducă şi o a treia abordare - Abordarea pluridisciplinară.

         O abordare pluridisciplnară va încerca să valorifice reprezentările alcoolului din poezie şi pictură, sesiunea încheindu-se cu o perspectivă nutriţionistă asupra subiectului. Toate subiectele(atât cele din poezie, cât şi cele din pictură şi nutriţionism) vor fi studiate pe sol francez.

         Pictura :    În ceea ce priveşte pictura, se vor discuta tablouri de Manet, Rops, Degas etc(Rops - Bautoarea de absint; Degas- Absintul; Picasso-Bautoarea de absint,Toulouse-Lautrec –Mahmureala; Manet-Bautorul de absint – toate tablourile sunt legate de absint).

         Poezia :     Într-o a doua etapă, “beţia de culori” se va muta din tablouri în poezie, respeciv în volumul “Alcooluri” a lui G. Apollinaire şi în versurile decadente ale lui Baudelaire.

         Nutriţionism:   A treia etapă şi ultima din cadrul acestei abordări pluridisciplinare(care deocamdată este doar în proiect) se vrea a fi dedicată sănătăţii alternative şi nutriţionismului.După cum se ştie, sunt permise următoarele cantităţi zilnice de alcool:

Vin roşu – 350 ml (12,5%)
Vin alb – 300 ml (12,5%)
Bere – 300 ml (5%)
Alcool pentru desert (18%) – 50 ml”

         Vom discuta rolul alcoolului în diabet :

         -   Alcoolul poartă în el numeroşi compuşi biochimici cu influenţă pozitivă asupra organismului. El poate deveni nociv atunci când prin consumul unor cantităţi mari şi regulate poate conduce la efecte negative metabolice, hepatice, cardiace sau nervoase. - Alcoolul nu are posibilitatea de a fi depozit în organism, şi prin acesata el este privit ca o sursă energetică deosebit de interesantă şi de futuristă.

         - Apollinaire Bouchardat (1806-1885), în lucrarea sa   “Traite D’Hygiène” , menţiona pentru prima dată efectul pozitiv al ingestiei moderate de alcool asupra diabetului zaharat, care contrastează cu efectele negative cu ale consumului excesiv de alcool.

         -   Într-o lucrare publicată în 2003 în revista Diabetes Care, a fost raportată incidenţa mai mică a diabetului între micii şi moderaţii consumatori de alcool, faţă de cei care nu au consumat alcool: efctul favorabil al consumului mic şi moderat de alcool s-a dovedit a creşte sensibilitatea ţesuturilor periferice la acţiunea insulinei. Mecanismul pare a fi mediat de prezenţa în vin a unor flavone, antociani, catheine, şi unele taninuri – cu menţiunea obligatorie că, 1. cantitatea acestor compuşi este mai mare în vinul roşu (cca.. 2 g/L) faţă de vinul alb (cca. 0,2 g/L); 2. Compuşii flavonoizi şi antocianici au un efect antioxidant dovedit, iar efectele periferice metabolice şi cardiovasculare se pot datora în mare măsură acestei acţiuni.

Scurt tratat teologico-politic de Blasfemie

de Dragoş Fabian

        Care este lucrul care cere astăzi să fie scris?

         De ce se începe întotdeauna cu o întrebare? Întrebarea este începutul…

         Începutul este întotdeauna o întrebare: Dumnezeu se întreabă să facă sau să nu facă lumină? Dumnezeu aflat în faţa unei decizii decisive. EL are în faţa sa indiscernabilul, indecidabilul. Nu există nici un principiu, nici un fundament care să-l ajute să decidă între 2 termeni (lumină/intuneric). Pentru EL/EA (asta pentru a fi în ton cu moda corectitudinii politice) nu există arché, anarhia lui este deplină. Dumnezeu este „singur împotriva tuturor”, el trebuie să decidă, el nu poate să nu decidă, el ESTE pentru a decide. Norocul nostru este că el a ales lumina. „Originea anarhică” a lui Dumnezeu este marele nostru noroc.

         Dumnezeu este un pariu, cel mai nebun pariu posibil, pariul că ceva ESTE. Vorbim de o loterie totală, nu numai că la Dumnezeu îi place să de-a cu zaruri dar el nu poate să dea decât cu zaruri, iar numerele care ies de fiecare dată reprezintă soarta noastră, a fiecăruia din noi. Suntem cu toţii călători(jucători) prin cazinoul personal al lui Dumnezeu, iar raiul nu mai este situat între Tigru şi Eufrat ci s-a mutat în deşertul Nevada, iar la poarta lui nu mai stă Sf. Petru ci nimeni altul decât Elvis.

         Totul începe cu ceea ce institue un eveniment indecidabil, Dumnezeu decide asupra evenimentului propriei decizii prin simplul fapt că îşi asumă riscul de a-l decide. Vorbim de o axiomatică a cazinoului, Dumnezeu nu conteneşte să spargă casa oricărui cazinou, orice decizie a sa aruncă în aer universul las-vegasian.

         Astfel spus, Dumnezeu este campion universal la poker, el are cojones şi privire rece, el trebuie şi poate să decidă pe propria sa piele, fară nimic care să-l ajute şi să-i garanteze corectitudinea deciziei.

         Noi nu putem să alegem decât în cadrul situaţiei, decât în cadrul cunoaşterii stabilite. Poţi să alegi doar după ce eşti sigur că e ok, doar după ce eşti asigurat şi după ce te afli în deplină corectitudine cu ordinea. Merită menţionat exemplul sclavei de culoare care fuge de pe plantaţie împreună cu fiul ei dar, sub ameninţarea de-a fi capturaţi, ea decide să îşi omoare propriul fiu pentru ca acesta să nu devină şi el un sclav, o încercare disperată de-a rupe cercul vicios. Nici o etică posibilă pentru noi nu poate justifica acest gest – ceea ce este şi corect, adică nu ne putem imagina acest gest în cadrul situaţiei date. Chiar era acest gest de negândit? Era acest gest inimaginabil, devreme ce l-am imaginat deja, devreme ce l-am articulat discursiv. Vreau să zic, poate acest gest să scape, să rupă cercul vicios, să iasă în afara situaţiei, sau orice gest este, în măsura în care poate fi numit printr-o formulă a limbajului, încă de la început delimitat şi determinat în cadrul situaţiei. Ceea ce este interesant cu această alegere este că ea se situează la limita oricărei etici posibile, este singulară în sensul în care ea nu poate fugi ordinii dar nici nu se lasă reapropiată cu totul. Limita de care vorbim este una elastică, dar nu perfect elastică, adică gestul de faţă este unul care lasă urme, sau altfel spus, lasă deformaţii remanente (produce tăcere, este ceva despre care nu se poate vorbi la modul serios).

         Putem astăzi să alegem un punct în afara situaţiei? Să decidem, să alegem fără să avem nici măcar o certitudine, nimic care să ne garanteze ceva, nici chiar un calcul probabilistic. Astăzi e foarte greu să rişti cu adevărat ceva- totul este deja acolo- alegerea, decizia este mai degrabă o constatare, o simplă afirmare. Multiplicare a diferenţelor până când nimic nu mai este de diferenţiat; când tolerezi totul nu mai e nimic de tolerat, ciudat sentiment de saturaţie, de final de epocă istorică?

         Cum se mai poate gândi azi politica în sensul de ceva nou, inventare a ceva nou? Alegerea unui preşedinte de culoare în SUA? A alege între ce şi ce, între 2 indiscernabili, 2 indecidabili în nici un caz. Nu e vorba de faptul că decizia noastră ar trebuii să fie o decizie divină, dar noi nu mai putem fi astăzi radicali nu mai putem spune nimic.

         Dacă cei doi termeni sunt deja perfect determinaţi în cadrul situaţiei nu mai decizi nimic, e vorba de o resemnare a alegerii, nimic nu ne pune în cauză.

         Ce ne poate învăta „Dumnezeu” astăzi? Pai un lucru foarte simplu, de altfel, să credem că lăturile care ne sunt servite zi de zi la televizor pot fi, si trebuie să fie, vomate înapoi celor care le prepară, să credem că puroiul abject care se numeşte politică poate fi stors, să credem că totul este încă posibil, că totul trebuie încă să vină, că nimic nu s-a încheiat încă. Moraliştilor televizorului să le spunem că nici nu au văzut nimic în materie de „desfrâu” şi dorinţă. Celor care ne iau ostatecă decizia, celor care gândesc pentru noi în fiecare moment şi veghează la corectitudinea şi rectitudinea gândirii noastre, să le arătăm cât de nebuni putem fi în deciziile noastre. Să aruncăm în aer toate statisticile (singura statistică adevărată ar fi aceea a cărei marjă de eroare e de 100%), şi toate speranţele sacerdotal-poliţieneşti ale birocraţilor şobolani care nu încetează în a ne întreba cine suntem şi în a ne obliga să fim consecvenţi cu noi înşine. Să credem că tot ce ni se spune astăzi poate să fie foarte adevărat şi frumos dar că poate este şi o mare adunătură de rahat. În groapa cu prosti a lumii globalo- informatizato-teleinteractivă, fă o jumatate de pas în spate şi dă cu ciocanul. Sfatul meu cel mai intim ar fi acesta: Manâncă cât mai sărat posibil, bagă-n tine prăjeli şi băuturi acidulate dintre cele mai colorate posibil, uită-te cât mai mult posibil la televizor, scoate pe calculatorul tău toată pornografia de pe internet, nu citi nimic, consumă de toate pană ajungi la saturaţie, adică până te omori sau până ceva din situaţie începe să crape. (cei ce practică sporturi extreme sunt nişte pămpălai, adevăraţii extremişti stau la coadă pentru compensate, în acelaşi mod în care adevăraţii consumatori nu se plimbă prin mall-uri ci bagă în venă). Nu se mai poate, ori situaţia ori noi, Become animal or die trying. Glumesc, adică, nu fă toate alea, mai bine du-te cuminte la servici, plăteşte taxele şi amenzile, fă-ţi cumpărăturile la Mall, du-te la nunta prietenilor şi invită-i pe ei la a ta, joacă scrablle sâmbăta cumpără un apartament pe credit şi maşină pe încă unul, du-te în concediu vara, şi cel mai important să nu uiţi să votezi (adică să fii impotent suveran, sau altfel spus să ejaculezi aer cald) să-ţi decizi propria soartă în mod democratic şi responsabil. Consumă aşa cum vrea capitalul, nici prea mult nici prea puţin, dar oricum un pic peste posibilităţi a.î. să fii mereu pe datorie. Rectific, nu fă nimic din toate astea, încearcă mai bine să decizi ceva, să decizi „cu adevărat ceva” şi vezi dacă poţi să o faci. Ori de câte ori ai eşua (şi adevărul e că o vei face de fiecare dată, de asta poţi să fii sigur) nu te opri, orice ar fi nu-i lăsa pe ei să decidă totul pentru tine. Chiar dacă nu putem să decidem de unii singuri şi absolut independent de orice, măcar să încercăm. Celebra frază: Doar un Zeu ne mai poate salva! Nu este în totalitate corectă. Salvarea nu poate veni decât de la noi, în măsura în care învăţăm ceva de la Zeu. Decizia e totuşi o capcană ….Nu decizi niciodată nimic, cel putin nu TU, adică nu există un EU care să poată să decidă ceva…EU-l apare doar după ce decizia a fost deja luată (structura sa cristalină este mereu în (re)dezasamblare)…şi subiectul vede că nu mai are nimic de decis,el are în faţă sa un gol care nu este nimic altceva decât el însuşi. Salvarea nu înseamnă eliberare, cine vrea cu adevărat să fie liber? ( absolut îngrozitor). Poţi să fii cel mai conformist, ordonat şi bine determinat tv-zappist şi cu toate astea să faci ca situaţia să crape devenind ceva ce nu eşti.

         Timpul nostru nu este încă destul de apos, nu este nici pe departe atât de turbulent pe cât ar putea să fie. Ar trebui să facem valuri dar nu pentru a răsturna vaporul, şi nici pentru a-l scufunda, ci pentru a-l face să naufragieze, să se lovească de un mal, să se împotmolească în mâl. Doar nămolul ne mai poate salva! Sau altfel spus: Mai trebuie din când în când să-ţi dai demisia de la jobul (24 din 24, 7 din 7) numit viaţă. Dă-ţi demisia din viaţă şi caută-ţi altceva de lucru, de preferinţă ceva inutil. Paradisul e plin de şomeri şi iadul e plin de birocraţi care nu vor să te lase să ieşi pe somaj.

Excepţie şi eveniment

de Dragoş Fabian
Nu este universal decât ceea ce este în permaneţă excepţie
Alain Badiou

                    Punctul de pornire al acestui text va fi următoarea afirmaţie (deloc nouă de altfel: gândirea politică (i.e. filozofie politică) contemporană tratează tema excepţiei-eveniment, sau altfel spus, filosofia se loveşte astăzi, în mod inevitabil, de schema evenimenţială a excepţiei. Voi încerca să dezvolt (în mod sigur mult prea stângaci şi insuficient) această afirmaţie folosindu-mă de unele texte ale lui Alain Badiou, Giorgio Agamben, Jacques Derrida, cu scopul de (re)afirma, daca mai era nevoie, miza politică crucială astăzi a tematicii excepţiei şi evenimentului (cum şi aceea a suveranităţii, deciziei, subiectului, etc.)

         În mod sigur, când vorbim de excepţie, ne gândim la omul care a gândit această temă la modul cel mai riguros (cel puţin în prima jumătate a sec XX), juristul catolic conservator Carl Schmitt, care în textele Teologia politica şi Conceptul politicului. Teoria partizanului va trasa marile linii ale teoriei asupra excepţiei. Schmitt o spune încă de la început, conceptele politice moderne sunt concepte teologice care au fost secularizate, Suveranul (Rousseau, Hobbes) este Dumnezeu. Ceea ce defineşte Suveranul este faptul ca el este cel care decide în starea de excepţie, adică, el este cel care decide când ordinea se suspendă (în termeni juridici, ordinea însemnând Constituţia)[1]. Excepţia este, în acest caz, miracolul, starea în care nici o ordine, lege, prescripţie, regulă de drept nu mai este valabilă, şi în care forţa (violenţa) este aceea care decide asupra limitei între normal şi excepţional, între natură şi drept, cum spune Agamben. Prin această poziţie, Schmitt se deosebeşte flagrant de teoriile contractualiste pentru care fundamentul legii este contractul semnat de nişte oameni raţionali care decid să iasă din starea de natură, de razboi, şi să intre în societate. Pentru Schmitt, Suveranul nu este rezultatul raţiunii, ci este acel ceva care stabileşte şi garantează o ordine, graţie căreia ceva ca o lege poate fi legală.

         Excepţia este întotdeauna ilegală[2] (anomică), în sensul în care, ea este cea care face legea, care o instaureză ca atare[3]. Atunci, Suveranul este cel care se pozitionează în acelaşi timp în interiorul ordinii, legii, deorece el a instaurat-o, şi în afara ei, deoarece el este singurul care se poate sustrage ei, care o poate suspenda cu totul. Această schemă, devine oarecum mai familiară, cand ne raportăm la totalitarismele secolului XX, care, cum bine spune Agamben, au fost nişte stări de excepţie care au devenit reguli, care sau prelungit în mod indefinit. Textele despre care vreau să vorbesc trebuie înţelese tocmai ca nişte raspunsuri la ororile sec XX, şi la tot ceea ce se poate întampla pe viitor prin folosirea discreţionară a dreptului la excepţie, sau altfel spus prin contopirea până la indistincţie a dreptului şi a forţei.

        Alain Badiou şi evenimentul adevărului
                    Într-o conferinţă de acum câţiva ani[4], Badiou schiţa concepţia lui despre adevăr ca fiind un eveniment nou (excepţional, ceea ce nu este încă), cunoaşterea(ceea ce este deja) fiind în principiu „doar” o repetiţie. Pentru Badiou este foarte important ca adevărul sa fie de ordinul exceptionalului evenimenţial, el nu poate să ia forma unei judecăţi, a unei propoziţii, predicaţii (nu mai este loc aici pentru adecvare între intelect şi lucrul supus „intelecţiei”[5]). Cunoaşterea este ceva de genul ordinii date, pe când adevărul (evenimentul ca nou) prezintă un suplement, un rest, ceva în plus (ceva supus şansei) care este incalculabil, indecidabil şi imprevizibil, o excepţie, sau cum spune Badiou, un eveniment[6].

         În momentul în care se poate decide, bazându-se pe regulie stabilite de cunoaşterea dată, dacă o propoziţie este falsă sau adevarată, atunci evenimentul nu va fi un eveniment ”adevărat”, el este calculabil în cadrul situatiei[7]. Dacă nimic nu ne permite să spunem dacă ceva este sau nu un eveniment, dacă ceva este sau nu adevăr (nici un fundament solid care să garanteze o astfel de afirmaţie), atunci este clar că evenimentul adevărului începe cu un pariu, adică cu o decizie (suverană). Un subiect, confruntat cu doi termeni indiscernabili[8] trebuie sa apară şi să afirme ”noutatea” a ceea ce tocmai s-a întamplat şi să-şi declare fidelitatea faţă evenimentul pierdut[9] .

         În concepţia lui Badiou, adevărul este un proces care începe cu un eveniment indecidabil, apoi apare subiectul confruntat cu indiscernabilul, care în urma unei serii de alegeri ajunge la o submulţime a situaţiei existente. Această submulţime este infinită şi interminabilă, şi chiar dacă se presupune că ar fi terminată, nici un predicat nu ar putea sa o unifice[10].

         Miza politică a discursului lui Badiou devine clară în momentul în care îşi pune problema unui adevăr complet, posibilităţii unei totalizări unificatoare. Nu avem, după Galileo, o lege a legilor fizicii ceva ce ar putea sa unifice submulţimea numită Fizică, şi totuşi există posibilitatea unei anticipări (ficţiune totalitară). Când Galileo spune: toată natura poate fi scrisă în limbaj matematic, este vorba de forţarea unui adevăr complet, o fizică plină (exemplu similar cu diferenţa între Te iubesc şi TE VOI IUBI MEREU, a doua afirmaţie reprezintă forţarea unui adevăr plin). Avem în acest caz o anumită formă de violenţă (o ficţiune a unui adevăr deplin, complet, fără rest) care decide. Dar, ne spune Badiou, această potenţă totalitară este limitată de ceva care-i rezistă. Un punct care nu poate fi forţat, care nu poate fi numit, asupra căruia nu se poate decide (de-ne-numitul situaţiei - singularul). Astfel, dorinţa de a numii acest punct cu orice preţ este Răul, potenţă imanentă oricărui proces al adevărului. Sarcina etică devine, astfel, tranzacţia între construcţia unui adevăr singular şi anticiparea (forţarea) sa ca pretenţie universală (Răul ca posibilitate de neocolit). Scientismul, fundamentalismul, totalitarismul, nu sunt pana la urmă decât nişte forţări ale unui adevăr deplin. Voi revenii asupra problemei deciziei şi a riscului inerent oricărei gândiri a excepţiei când voi aborda textele lui Derrida.

         Un text exemplar pentru concepţia filozofico-politică a lui Badiou este analiza sa despre Sfântul Pavel, apostolul revoluţionar. Pentru Badiou, Pavel este un posibil leac pentru criza politică din zilele noastre, criză exprimată de renunţarea la orice idee militantă şi mobilizantă. Globalizarea capitalului şi comunitarismul (cele doua feţe ale aceleiaşi monede[11]) fac necesară o recitire a Sfantului Pavel, pentru a scoate din textele lui un sens al evenimentului şi al vieţii militante[12].

         Sfântul Pavel este în primul rând un revolutionar (Pavel: au fost alese lucruri ce nu sunt în locul celor care sunt), pentru el, evenimentul-Christos este într-o relaţie nouă cu situaţia în care irumpe (legea iudaică şi înţelepciunea grecească). Acest eveniment este eterogen legii, ca exces pur în raport cu orice prescripţie, ca har fără concept sau rit apropiat[13]. Ceea ce îl ”deranjează” pe Sfântul Pavel la subiecţii ”etnici” iudei şi greci este pretenţia lor de a menţine un subiect plin şi indiviz, deoarece harul (evenimentul) despre care vorbeşte Pavel deschide calea spre divizarea subiectului (între trup-sarx şi duh-pneuma[14]) .

         Există la Badiou (prin Pavel) o înţelegere a excepţională a evenimentului, o înţelegere care se apropie foarte mult de ceea a lui Derrida, deşi cei doi nu au fost tocmai prieteni în ale filozofiei. Evenimentul sau harul este o stare de excepţie[15], în care toate determinările anterioare se suspendă, subiectul creştin fiind în devenire, locuind în (ne)locul deschis de har[16]. Acest eveniment este în primul rând incalculabil, incontrolabil, fără predicat, altfel spus ”fără număr”, adică suveran. Ceea ce vrea să spună că subiectul creştin este un subiect al potenţei, al unei contingenţe radicale şi ilegale[17], el este tot timpul într-o desubiectivare, într-o despicare identitară şi nu se poate baza pe nici o determinare pre-stabilită iudeo-greacă. Pavel le cere viitorilor săi „fraţi” să creadă (fără a avea nevoie de garanţii şi de asigurări), şi prin asta îi învaţă ”adevărul adevărat”, cel dincolo de orice demonstraţie. Badiou ne spune că matematica nu poate forţa non-contradicţia matematicului, nu poate forţa acest punct, tot ce poate să facă este să creadă (”adevărul adevărat” al matematicii nu poate fi demonstrat, trebuie sa-l „credem”, adică să îl enunţăm[18]). Adevărul trebuie enunţat, el trebuie spus celorlalţi în mod gratuit, şi universal. Prin această formulă, Badiou speră să revitalizeze o critică a capitalismului global, pornind de la un adevăr care trebuie doar enunţat şi în care trebuie să credem ca de exemplu: Niciodată în istorie inegalitatea şi injustiţia nu au apăsat mai greu pe umerii celor mulţi. A încerca să dovedim această afirmaţie ar fi o mare greşeală, deoarece acest fapt ne-ar duce pe o cale a complicităţii. Enunţarea acestui adevăr trebuie să se sprijine doar în decizia afirmării sale.

         Şcoala paulină a evenimentului ne învaţă ceea ce este o decizie, Kierkegaard îl avea pe Sfântul Pavel în minte când spunea că orice decizie este un moment de nebunie[19]. Dacă totul e sigur, dacă totul e garantat, decizia e uşoară, ea nu mai e o decizie, credinţă într-un adevăr garantat e cunoaştere, nu mai e credinţă, şi dreptatea nu mai e dreptate[20]. Astăzi, când lumea este în program, în calcul şi momentul de nebunie este tot mai rar, Badiou ne serveşte o doză bună de incalculabil şi prin asta încearcă să dea un răspuns la nivelarea globalizării.

         Oricum, ceea ce este caracteristic adevărului paulin este faptul că este mărturisit, el irumpe printr-un subiect care mărturiseşte.

        Agamben şi subiectul mărturisirii
                    Recitirea Sfântului Pavel este un punct de convergenţă între Badiou şi Agamben[21], primul încercând să găsească o cale de ieşire din repetiţia legii, pe când al doilea este mai interesat să ofere un răspuns la indistincţia dintre excepţie şi regulă (biopolitica modernă la Agamben are un sens diferit faţă de ceea ce înţelegea Foucault prin biopolitică în anii 1978-1980 la College de France). Ceea ce-i apropie cel mai mult, pe cei doi autori, este tema subiectului divizat. Dacă la Badiou, aceasta se datorează dihotomiei dintre eveniment şi situaţia dată, la Agamben (participant la seminariile lui Heidegger din 1968) este vorba de despre incapacitatea subiectului de a coincide cu sine însuşi, cu propria identitate.

         Cartea lui Agamben, Ce rămâne din Auschwitz, are ca figură centrală, în mod bizar, pe musulman[22], cel supranumit ”mortul viu”. Pentru ”prizonierii normali”, musulmanii reprezentau un fel de avertisment, o frică permanentă de a nu ajunge la pragul dintre om şi ne-om (musulmanul era chiar acel prag, aceea distanţă, acel ecart de-ne-măsurat între om şi ne-om, viaţa sa nu era viaţă şi moartea sa era mai degrabă o fabricare de cadavre[23]).

         Figura[24] musulmanului este importantă, pentru Agamben, din punct de vedere al celui care poate da mărturie pentru un eveniment, în speţă evenimentul Holocaustului. Dacă Shoah-ul este sau nu un eveniment ”veritabil”[25], dacă el este sau nu o irumpere a incalculabilului în cadrul situaţiei (o excepţie), oricum ceva s-a întâmplat, rămâne pentru Agamben următoarea întrebare: Cine poate să depună mărturie pentru ceea ce s-a întâmplat? Cel care a supravieţuit păstrându-şi demnitatea şi ”umanitatea” nu are nimic semnificativ să ne spună, iar cel care a atins capătul, a trăit evenimentul, adică musulmanul, nu poate vorbi[26]. Aflaţi în faţa acestui paradox, Agamben ne îndeamnă să-l luam ca atare, adică să acceptăm că nu există un subiect (indiviz, plin, identic cu sine, etc.) al mărturiei, pentru că tocmai în momentul în care cineva încearcă să depună mărturie pentru ceva, acel cineva se dizolvă identitar (mărturia este un câmp de forţe parcurs neîncetat de curente de subiectivare şi desubiectivare)[27]. Cel care nu poate vorbi (musulmanul) îl face să vorbească pe cel care poate vorbi, dar care poartă în propriul său discurs urma mutului, şi face ca omul şi ne-omul să intre într-o zonă de indistincţie dar nu de coincidenţă[28]. Altfel spus, ca ceva ca o marturie să fie posibilă, martorul trebuie să-şi asume propria imposibilitate de a da mărturie, propria desubiectivare, care face imposibilă fixarea clară, stabilă a unui subiect care ar putea fi numit om. Expresia lui Agamben cere să fie citită pe îndelete:

         Oamenii sunt oameni în măsura în care nu sunt oameni, oamenii sunt oameni în măsura în care aduc marturia non-omului. (…) mărturia veritabilă a umanului o poate aduce cel a cărui umanitate a fost distrusă[29].

         Primo Levi spunea la un moment dat că se prea poate ca şi el să fii ajuns de mai multe ori musulman fără să-şi fi dat seama, ceea ce vrea să spună că distincţia dintre uman şi musulman nu poate fi una categorică, că omul în lagăr trece în orice clipă într-una sau în alta din aceste stări. Acesta este sensul stării de excepţie permanentă din lagăr, adică orice determinare este destabilizată, lucru valabil şi pentru torţionari, după cum ne spune Agamben. De aceea cel care poate încerca să marturisească nu este nici omul şi nici ne-omul, ci acela care lepădându-se de orice determinare, îşi dă seama că era determinat, tocmai pentru că a fost şi musulman şi ”uman” poate Primo Levi să încerce să depună marturie.

         Amintind de ultimul text a lui Benveniste şi la teoria enunţului la Foucault, Agamben leagă schema sa a excepţiei de structura limbajului uman, în sensul în care locul omului este un loc scindat între viaţă şi limbaj[30]. Spunând ”EU”, omul primeşte acces la o subiectivitatea pur discursivă , ea fiind ceea ce am putem numii conştiinţă. Încercând să prindă acum-ul, conştiinta care spune ”EU”, prinde, prin chiar acest act de vorbire, viaţă. Dar această experienţă este una a clipei, este efemeră (subiectul se dizolvă) şi constitutiv incompletă, de aceea ea trebuie în permanenţă reafirmată, re-enunţată. Limbajul este cel care ne dă acces la ceva ca o lume, dar tot el este cel care ne interzice accesul deplin la ea. Aceasta este experienţa excepţiei-eveniment, ceea ce ne arată că ceva ca un adevăr este posibil, dar nu ne permite să îl stapânim. Există aici ceva ca un rest ireductibil, un punct care nu poate fi forţat(Badiou), care face (im)posibilă gândirea.

         De fiecare dată când am vorbit despre excepţie, eveniment sau subiect, am uitat de un al patrulea termen, decizia. Decizia se leagă perfect de discuţia noastră deoarece experienţa decizie este una întradevăr excepţională, adică una care pune în cauză subiectul şi este astfel intim legată de eveniment.

        Deconstrucţia şi evenimentul dreptăţii
                   Întrebat fiind despre evenimentul din 9/11 2001 din New York, Jacques Derrida va replica cu o altă întrebare: A fost acela cu adevărat un eveniment? Prima concluzie pe care o putem trage este că ar exista evenimente veritabile, şi evenimente false, ceea ce ar fi o greşeală, deoarece distincţia lui Derrida este mai degrabă cea dintre eveniment şi program sau cum ar spune Badiou, între har şi lege.

         Un eveniment care s-ar conforma încă unei esenţe, unei legi sau unui adevăr, chiar unui concept ale evenimentului, ar fi oare un eveniment major? Un eveniment major ar trebuii sa fie destul de imprevizibil şi de erumptiv pentru a tulbura până şi orizontul conceptului sau al esenţei de la care pornind credem că recunoaştem un eveniment ca atare[31].

         Ca şi pentru Badiou, evenimentul trebuie să fie ceva ce se întamplă, ceva ce gândirea noastră nu îşi poate apropia în mod satisfăcător. Pe lângă distincţia dintre eveniment şi program, Derrida mai face o distincţie, analoagă primei, cea între futur şi avenir. Futur este viitorul ca program, ca previziune, ca ceva ce poate fi controlat prin intermediul unui calcul, pe când avenir înseamnă incalculabilul, ceea ce vine fară ca cineva să-l poată vedea venind, fără ca cineva să-l poată opri. Evenimentul ar ţine atunci de ceea ce bulversează până şi discursul (logosul, comprehensiunea, cunoaşterea, etc.) care-l vesteşte (marturiseşte) neputându-se descotorosi totuşi de el[32], el ar fii excepia prin excelenţă.

         Analogiile cu gândirea lui Badiou, pot continua, evenimentul nu suferă de nimic dacă nu e ”real”, ba mai degrabă el chiar trebuie să fie imposibil, aceasta fiind condiţia necondiţionată oricărui eveniment excepţional, el trebuie să fie fără telos[33].

         Mizele politice ale gândirii lui Derrida sunt la fel de variate ca şi în cazul lui Badiou. Nu există dmocraţie demnă de acest nume, democraţia adevărată este încă de venit, trebuie să vină ca eveniment, bineînţeles imposibil, oamenii nu o vor putea anticipa. Orice încercare de a o gândi va fi o formă infinit perfectibilă. Dreptatea este şi ea încă de venit şi nu poate fi confundată cu dreptul. În centrul tuturor acestor aporii stă subiectul şi imperativul deciziei.

         Pentru a revenii la Kirkegaard, orice decizie (dacă vrea să fie o decizie responsabilă, ne spune Derrida) este, pe bună dreptate, un moment de nebunie, adică ea nu se poate baza pe nimic care să-i garanteze alegerea. Subiectul trebuie să aleagă întotdeauna între doi indecidabili (i.e indiscernabili), altfel spus să nu decidă decât ca imposibilitatea de-a decide (dacă cineva poate să ia o decizie, acela nu poate fi în nici un caz subiectul).

         Pentru a distinge dreptatea de drept, Derrida se foloseşte, chiar face abuz de doi termeni, incalculabil şi necondiţionat[34]. Orice decizie, şi orice subiect suferă de aceste boli, nu le pot evita. La limită, un subiect nici nu poate să decidă vreodată ceva, el este tocmai cel căruia o decizie nu poate să-i survină decât sub forma unui accident periferic[35]. Dreptatea este în primul rând o experienţă a indecidabilului, dar nu este o experienţă care poate să depăşească indecidabilul, ea trebuie să locuiască non-locul fantomatic al indeciziei, să conserve indecidabilul chiar în momentul în care ia efectiv o decizie.

         Ca dreptatea sa aibă un avenir, ceva ca un eveniment trebuie să fie posibil, şi fiecare dintre noi trebuie cumva să-şi negocieze propria sa poziţie facând experienţa (im)posibilă a excepţiei. Este ca şi cum în momentul în care iau decizia, devin conştient că nu mai pot să am dreptate, că într-un fel sau altul decizia mea a instituit un drept (sau este pe cale de-a o face). Este ca şi cum în momentul în care iau decizia ştiu că ceva ca un „adevăr adevărat”[36] nu mai este posibil, pentru că decizia mea a creat cunoaştere. Dar cum bine spune Derrida, nu pot să nu iau decizia (nu există responsabilitatea adevărată fără un moment al deciziei efective) deoarece dreptatea ca idee necondiţionată este întotdeauna în apropierea răului celui mai mare, o vecinătate care este constitutivă. Sarcina gândirii (care face experienţa excepţiei şi a evenimentului) este să coabiteze cu acest rău, să fie mereu vigilentă adică să nu renunţe niciodată la exigenţa deconstrucţiei, ceea ce înseamnă chiar o deconstrucţie a deconstrucţiei (adică dreptatea=deconstrucţie).

         În loc de concluzie aş vrea să spun doar atât: lectura textelor citate, şi a celor care se învecinează cu ele, mi se pare astăzi esenţială pentru a combate toate formele de fascism şi mici şi mari, inclusiv, cum spunea Michel Foucault în prefaţa ediţiei americane a cărţii Anti-Oedip, pe fascistul (mare şi mic) care se ascunde în fiecare dintre noi.
        Note:
        [1]Carl Schmitt, Teologia politică, Ed. Universal Dalsi, Bucureşti, 1996.
         [2]Distincţia legal/ilegal nu are sens decât după ce o anumită ordine legală a fost instaurată, constituită „ca atare”.
         [3]Momentele revoluţionare sunt exemplare, deoarece puterea revoluţionară este întotdeauna ilegală, ea nu se poate baza pe nimic din ce reprezentă ordinea anterioară, iar noua ordine nu are ca fundament decât violenţa care a instaurat-o.
         [4]Alain Badiou, The event of truth, European Graduate School. http://www.youtube.com/watch?v=yrJfghN9qPM
         [5]În original în engleză: „relation of adequation between the intelect and the thing intelected”.
         [6]Evenimentul este tot timpul în exces fată de el însuşi ,în original în engleză : ”It is beyond what it is”,
         [7]Idem.
         [8]Pentru Badiou, doi termeni sunt indiscernabili dacă nici o formulă de limbaj nu poate opera o distincţie între ei.
         [9]Această decizie este, asemănătoare cu decizia suverană a lui Schmitt, ceva ce nu îşi gaseşte nici o garanţie în obiectivitatea situaţiei, este vorba de o decizie pură (”free from any other presuposition than having to chose”), altfel spus, o decizie de-ne-luat sau (im)posibilă, dar chiar prin aceasta, sau în ciuda acestei imposibilităţi, ea face ca ceva ca un adevăr să fie încă posibil. Cum spune Jean Luc Nancy : ”Adevărul adevărat” este întotdeauna fără garanţii, fără asigurare.
         [10]Badiou dă în acest caz exemplul tragediei lui Sofocle sau fizicii lui Galileo care spune că natura poate fi scrisă în limbaj matematic, şi toate legile fizicii succesive sunt ”subiecte finite ale acestui adevăr infinit”.
         [11]Alain Gignac, Taubes, Badiou, Agamben, Reception of Paul by Non-Christian Philosophers Today, conferintă la Universitatea din Montreal.http://www.vanderbilt.edu/AnS/religious_studies/SBL2002/Philos.htm
         [12]După sfârşitul Războiului Rece, adevărul absolut evident, numit şi „sindromul Fukuyama”, a fost că din punct de vedere istoric şi ideologic nimic nou nu se mai poate întâmpla.
         [13]Alain Badiou, Sfântul Pavel. Întemeierea universalismului, Ed. Tact, Cluj Napoca, 2009, p.69.
         [14]Subiectul creştin este subiect al divizării şi nu al continuării unei tradiţii dominante.
         [15]Nu sunteţi sub lege ci sub har (Rom 6.14).
         [16]Am putea risca următoarea afirmaţie: Subiectul creștin este situat în abisul dintre ceea ce tocmai încetăm să mai fim și ceea ce suntem pe cale sa devenim, ceva de genul intempestivului nietzschean. vezi Gilles Deleuze, Felix Guattari, Ce este filosofia, Ed. Pandora-M, Târgovişte, 1999.
         [17]Legea este aceea care ordonează, care asigură şi garantează o situaţie dată, îi elimină potenţialul evenimenţial.
         [18]Adevărul nu se sprijină decât pe sine însuşi şi este corelativ unui subiect de tip nou, nici transcendental, nici substanţial, pe deplin definit ca militant al adevărului de care este vorba. Alain Badiou Sfântul Pavel. Întemeierea universalismului, Ed. Tact, Cluj Napoca, 2009, p.137. Matematica nu poate forţa non-contradicţia matematicii.
         [19]Indistincţie între gândire ţi facere.
         [20]Cum spune Pavel: Nu lepăd harul lui Dumnezeu căci dacă dreptatea se capătă prin lege, atunci Cristos a murit în zadar. Dreptatea nu este drept, calcul, program, ea le excede, ea este imposibilă din punct de vedere al situaţiei, dar face posibil ceva ca un drept, un calcul un program, etc.
         [21]Tawia Ansah, Reinterpretations of St. Paul’s Concept of Law, Nordic Research Network, “New Life in Traditional Ruins”: Workshop on Law, Religion and Ethics, January 9 – 12, 2008, Sigtuna, Sweden, p.30.
         [22]Prizonieri (care stăteau în poziții asemănătoare cu musulmanul în momentul rugăciunii) în lagărele de concentrare naziste care îşi pierduseră ”speranţa”, şi erau văzuţi de ceilalţi evrei ca nişte cadavre ambulante, fară reacţii emoţionale normale, trăind la limita dintre viaţă şi moarte.
         [23]Giorgio Agamben, Ce rămâne din Auschwitz. Arhiva şi martorul, Ed. Idea Design&Print, Cluj Napoca, 2006, p.57.
         [24]Denumire dată de catre ofiţerii SS, spectre, fantome.
         [25] Dacă Isus a înviat sau nu în mod real nu este important pentru Sfâtul Pavel, Badiou ne spune chiar că imposibilitatea învierii este calitatea cea mai de preț a acestui eveniment, care trebuie să depăşescă orice demonstrație sau garanție. Pavel ne cere să avem foi(credinţă, încredere). Folosind o analogie totuşi prea violentă, aş spune că la fel se întamplă cu Derrida, când spune că imposibilitatea deconstrucţiei este resortul ei cel mai important care o face de neocolit.
         [26]Giorgio Agamben, Ce rămâne din Auschwitz. Arhiva şi martorul, Ed. Idea Design&Print, Cluj Napoca, 2006, p.84.
         [27]Idem.
         [28]Putem da exemplul altor formule cum ar fi ceea a lui Lacan : Acolo unde sunt nu gândesc, acolo unde gândesc nu mai sunt sau remarca lui Merleau-Ponty referitor la cogito tacit care trebuie să arate cum nu este imposibil limbajul, dar nici cum este el posibil.
         [29]Giorgio Agamben, Ce rămâne din Auschwitz. Arhiva și martorul, Ed. Idea Design&Print, Cluj Napoca, 2006, p.84.
         [30]Ibidem, p.93. (Omul îşi are locul în fractura dintre fiinţa vie şi fiinţa vorbitoare ,în ne-locul devenirii vorbitoare a vieţuitorului, şi al devenirii vieţuitoare a logosului.)
         [31]Jacques Derrida, Deconstrucţia politicii, Ed. Idea Design&Print, Cluj Napoca, 2005, p.102.
         [32]Incalculabilul cere în permanenţă să fie verbalizat pentru a avea sens, incalculabilul cere calculul, nu poate fără el, dar îl sabotează în permanenţă.
         [33]Jacques Derrida, Deconstrucţia politicii, Ed. Idea Design&Print, Cluj Napoca, 2005, p.83
         [34]Ibidem, p.56.
         [35]Ibidem, p.52.
         [36]Necondiţionalitatea este adevărul adevărului (Derrida). De la această frază am putea merge mai departe până la violenţa divină a lui Benjamin, la relaţia acesteia cu violenţa suverană a lui Schmitt, pentru a ne întoarce din nou la Agamben, dar presat de timp am renunţat la această pistă. Am renunţat, din păcate, şi la dezvoltările lui Derrida pe seama suveranităţii, şi a raţiunii.

        Bibliografie selectivă

Alain Badiou, Sfântul Pavel. Întemeierea universalismului, Ed. Tact, Cluj Napoca, 2009
Alain Badiou, The event of truth, European Graduate School, www.egs.edu
Carl Schmitt, Teologia politică, Ed. Universal Dalsi, București, 1996.
Giorgio Agamben, Ce rămâne din Auschwitz. Arhiva şi martorul, Ed. Idea Design&Print, Cluj Napoca, 2006
Jacques Derrida, Deconstrucţia politicii, Ed. Idea Design&Print, Cluj Napoca, 2005.

Manifest comuist

de Dragoş Fabian

         Mă trezesc ziua tot felul de oameni, care în neştiinţa lor nu mă lasă să mă întorc în lumea mea de „vis”. Ei sunt cu adevărat paznicii realităţii, altul este întotdeauna cel care păzeşte realitatea, şi nu te lasă să ieşi din ea. Seara primeşti un bilet de voie dar eşti condiţionat să te întorci de dimineaţa, fără excepţie. Mai nou există oameni, birocraţi perverşi pe lângă care paznicii de zi sunt aproape nişte sfinţi. E vorba de cei care nu doar că nu te lasă să pleci în lumea ta de vis, dar pretind că e nici nu ai nevoie să mergi acolo, pentru că lumea de vis este aici şi acum, în realitatea de zi cu zi. Fabrica de fericire, fabrica de visuri, Disneyland edenic. Dânşii, showmen-i sacerdotali, nu doar că discreditează lumea ta de vis încercând să te menţină mereu treaz (Rămâneţi cu noi, nu plecaţi, ne întoarcem după publicitate, rămâneţi înfipţi-ancoraţi în Realitate) dar au şi tupeul maxim de-a pretinde că ne pot îndeplinii orice dorinţă (Dorinţa mea ar fi să se sinucidă cu toţii în direct, de la prezentatori până la cameramani, de la fetele de la machiaj până la grasele cu permanent care sterg pe jos după ce tot jegul a fost transmis la voi în cap, şi totul porneşte apoi de la capăt).

         Sigura realitate reală este cea din visurile voastre, şi singurul mod de a scăpa de aceşti demenţi ai TV este să nu-i lăsaţi să vi le îndeplinească, să nu permiteţi ca visele voastre să devină realitate, acesta este falimentul total. Distracţia, consumul şi divertismentul vor să vă distragă atenţia de la realitatea absolut superbă care este visul vostru, şi să va atragă atenţia către realul lor (bineînţeles produs, manufacturat digital). Partea bună, e că atâta timp cât visele voastre sunt vise, şi le visaţi de capul vostru în capul vostru ei nu vă pot face nimic. Abia când încercaţi să le forţaţi la suprafaţă, să le scoaţeţi din suprafaţa perfect plană şi infinit curbată în care circulă şi să le proiectaţi în realitatea perfect determinată şi rectangular desenată, abia atunci totul se duce dracului, vă vindeţi sufletul diavolului. Ceea ce trebuie făcut este să-l enervaţi pe diavol, să vă vindeţi pielea atât de scump, încât el să nu aibă destui bani, forţaţi-l pe el să facă primul oferta si apoi plusaţi, cereţi tot timpul mai mult, până la disperare şi , dacă trebuie până la moarte.

         Spuneţi Dracului să se ducă dreacului, deoarece voi nu aveţi nevoie să vi se îndeplinească visele, deoarece ele sunt deja mai mult decât reale. Visele voastre trebuie să reziste oricărei evaluări, ele sunt de nepreţuit, sunt singulare şi tocmai de aceea vampirii divertismentului au nevoie de ele. Ei se hrănesc cu ele, le devorează chiar în momentul în care le îndeplinesc, în momentul în care le pun în scenă. Şi ceea ce e clar astăzi, este că ei devin din ce în ce mai flămânzi, din ce în ce mai lacomi şi mai nesătuli. Acest roi de lăcuste împuţite nu se dă în lături de la nimic, reality-show-urile sunt pur şi simplu captarea viselor voastre în timp real, economic şi eficient cu costuri minime şi saţietate maximă. Buba cu aceşti viermi este că sunt dependenţi de visele voastre, şi ca orice buni narcomani au nevoie întotdeauna de o doză mai mare, de un supliment de intensitate, de un rush mai puternic. Trebuie să asteptăm saturaţia (realul lor crapă mai repede decât visele noastre) păstrând pentru noi înşine visele noastre cele mai reale, cele care nu ar putea fi niciodată îndeplinite, ele sunt asul nostru din mânecă care nu trebuie scos decât în ziua de după judecata de apoi (imediat după ce vampirii televizorului vor fi dat ortul popii. Între noi fie vorba, acest moment nu va veni niciodată, mâneca noastră va fi pe veci plină de aşi, nu avem de ales, trebuie să trişăm, aici nu mai putem juca corect. Trebuie să avem în permanenţă încă un as în mânecă, cel puţin unul,colacul nostru de salvare.

         . Abia atunci putem să le scoatem la lumină, în momentul în care ele nu mai pot fi îndeplinite ci doar trăite. Până la urmă, dacă există ceva ca un Rai, el este exact asta, locul unde visele tale nu pot fi îndeplinite, în acest sens cred că Adam şi Eva au început să viseze abia după ce au părăsit Raiul, cât timp erau acolo ei nu aveau nevoie să viseze şi nici să îşi îndeplinească visele. Şi dacă există ceva ca un Iad, el este tocmai locul unde toate visele tale se pot şi chiar se îndeplinsec, iar ceea ce fac preoţii siliciului de astăzi este tocmai să aducă Iadul pe pâmânt. Armaghedon-ul este în cutia luminoasă şi zgomotoasă, acum mai mult sau mai puţin plată, din sufrageria fiecăruia dintre noi.

         Cred că totuşi am putea să trecem peste introducerea aceasta mult prea „plângăcioasă” şi suspectă de patetism, şi să trecem la lucruri mai serioase.

         Adevărul „adevărat” este acesta: „Încă nu am vazut nimic în materie de dorinţă!” (Deleuze via Nietzsche). Totul rămâne încă de inventat şi de visat, adică de dorit. Principiul de la care ar trebuii să pornim este cel potrivit căruia dorinţa este întotdeuna ceva deturnat. Nu există dorintă în stare pură, dorinţa adevărată a ceea ce sunt eu. Gata! Am găsit ceea ce îmi doresc şi odată ce o voi avea mă voi simţi împlinit! Armonie, reverie şi candoare, ai de capul meu ce avioane!

         Cum spune Deleuze, ceea cea avem nu sunt atât dorinţe cât ne cuplăm mai degrabă la asamblaje maşinice de dorinţe, facem maşini dezirante, care sunt nişte instanţe prepersonale şi ante-post-subiective, adică săpatul după dorinţa adevărată este până la urmă un sac fără fund. Nu avem nimic de găsit în străfundurile noastre decât interpretări şi rachete lansate de pe divan. Până la urmă fiecare trebuie să-şi spună ceea ce trebuie să audă ca să se simtă bine.

         Impotriva holismului „obscurantiştilor” New Age şi a tuturor terapeuţilor psy-ului trebuie să declarăm lipsa oricărei armonii posibile a Eu-lui, dezarticularea, inadecvarea, inexactitatea. Nu ne lipseşte nimic, nici o lipsă nu este evidentă, nu avem de ce să ne tratăm şi nici de ce să ne amintim. Totul trebuie încă (re)inventat. Esenţial este să nu cădem în „plasa” strategiilor care ne îndeamnă să dorim cele mai „nebuneşti” dorinţe şi să ni le îndeplinim (să le realizăm). Ceea ce vreau să zic este că aceste dorinţe nu sunt deloc nebuneşti, ele nu sunt nici pe departe cele mai extraordinare lucruri pe care am putea să le dorim. Omul nu are limite în dorinţă. De ce să ne oprim doar aici? De ce să ne dorim exact aceste dorinţe determinate? De ce să îmi doresc această maşină, această vacanţă? Sau mai bine zis, în primul rând de ce să-mi doresc eu aceste lucruri? Dorinţele consumului sunt dorinţe mediate, gata pregătite şi igienizate, în sensul în care nimic nu ne poate suprinde în aceste dorinţe, suntem mai degrabă nişte toxicomani decât nişte rebeli care rup lanţurile.

Noţiunea de dorinţă ne trage din start în poziţia subiectului care doreşte, a individului dezirant şi „consumant”. Ne „teritorializează” încă de la început într-o schemă personală, arborescentă şi semnificantă. Trebuie să consumi pentru că îţi doreşti, şi trebuie să îţi doreşti pentru că altfel eşti un „refulat”, nu eşti liber. Cetăţeanul occidental care îşi dă frâu liber „dorinţelor” ascunse, care poate alege din panoplia largă a opţiunilor este ceea ce noi înţelegem astăzi prin liber. Est-europeanul care trăia până în anii 1990 în lagărul „comuist” este văzut astăzi ca fiind prototipul omului aservit care nu putea să îşi dorească. Ceea ce devine astăzi evident este ca nici nu eram liberi nici înainte nici acum, că nu există libertate în sine, libertate cu „L” mare, ci numai o „reţea” ubicuă de strategii de determinare a noastră prin intermediul dorinţelor şi libertăţilor noastre. Dacă suntem guvernaţi astăzi cumva, este prin intermediul dorinţelor şi a libertăţilor noastre, prin intermediul alegerilor noastre libere şi eliberatoare. Nimic nou, nişte „anonimi” pentru noi cum ar fi Foucault, Deleuze şi Guattari, Debord, etc, au tot încercat să ne spună să fim atenţi la ce ne dorim, pentru că toate aceste dorinţe ne subiectivează într-un mod destul de precis. Dacă oceanul albastru al dorinţelor ascunde falii dintre cele mai întunecate, poate e mai bine să ne păstrăm la suprafaţă. Împotriva profunzimii subiectului dezirant, ar trebui să învăţăm să ne „dorim” epiderma.

Fotografii de Ana Maria Nicusan