2006 -2009
de Marcela Iuga
Titlul reprezintă o distanţă temporală între prima (practica pedagogică) şi actuala mea experienţă didactică. Veţi observa o schimbare normală de viziune, care a intervenit o dată cu asumarea meseriei de profesor. Primul text apare ca atare, nu am modificat nimic, doar că, în prezent, trăiesc cu regretul acelei perioade. Prezentul e divers………
O DIMINEAŢĂ FURTUNOASĂ
(reflecţie de practică)
Azi noapte am visat frumos. Şi totuşi, cred că ar trebui să mă trezesc. Ziua va fi lungă. Astăzi trebuie să fiu cel puţin prezentabilă pentru că sfârşitul oricărei experienţe cere, măcar, prezenţa onorabilă a consumatorului. Experienţa a fost practica pedagogică la Colegiul George Coşbuc („O luptă-i viaţa deci te luptă/ Cu dragoste de ea, cu dor.” Este o inscripţie e pe unul din tablourile de absolvire, dovadă vie că lupta este abia la început.)
Clasa a X a G (germani iremediabil mioritici) are elevi frumoşi, deştepţi şi oarecum suspicioşi. Ne cunoaştem bine. Ne-am mai întâlnit de două ori la un tet-a-tet cu un Cărtărescu „parcat sub stele” (sau era o motocicletă care, cum adică era parcată şi de ce, bat-o vina, exact „sub stele”). Cărtărescu e interesant dar nu de dragul îndrăgostitei sale motociclete ci din cauza perioadei iniţiale de creaţie. Se nasc dileme: era cenzură, şi ei scriau despre realităţi cotidiene şi erau spuse nişte adevăruri despre FFF Foame, frig şi frică şi cum? nu erau prinşi? Adică dacă azi există cârtiţe, turnători (şi nu ne referim nici la prăjitură, nici la meserie) atunci nu existau? Iar eu, săraca, dintr-o datorie postrevoluţionară justiţiară le explic că, deşi existau asemenea oameni, ei, scriitorii optzecişti reuşeau, prin alegorii, limbaj încifrat, dedublat să îi evite, să îi ameţească. Cam aşa ca ei deci, adevăr spus parţial părinţilor care îi „cenzurează”. Aaaaaa, acolo ne asemănăm, deci există o logică contextuală şi intertextuală. Iar povestea asta cu motocicleta, cu drumul şi cu dragostea are logică relaţionată cu Eminescu Lucefărul şi Riga Crypto şi lapona Enigel a lui Barbu. ( exceptând părerea unui cap blond că poezia e naşpa).
Astăzi însă nu mai discutăm despre Cărtărescu, azi este Nenea Iancu care „are, n-are treabă” se prezintă din doi în doi ani, punctual tot timpul monşer, să căutăm O scrisoare pierdută. (Nu iar, de ce iar am mai făcut asta în clasa a VIII a noi ştim „toate-s vechi, şi nouă toate”). Da, ştiţi, dar e posibil să mai aflaţi că tipologia triunghiului conjugal care apare în O scrisoare pierdută (Zoe, Fănică şi Conu Zaharia) apare şi în O noapte furtunoasă şi e triplat apoteotic în D’ale Carnavalului. Aşa că, bibicilor, vă invit „să-i tragem un chef”, şi apoi să avem ac de „caţaveica” lui Nae doar aşa de „ambetaţie”(plictiseală).
Ei au fost experienţa intermediară, în rest am fost extremistă. Extremistă de dreapta pentru clasa a VIII a. Dintr-o evidentă carenţă (nu de calciu), ci gramaticală (mai rău) experienţa circumstanţialei de mod (şi nu completivei) a fost edificatoare. Dacă e modală atunci voi sunteţi harnici cum vă ştiam, şi cu cât învăţaţi mai mult cu atât ştiţi mai multe. Adică vreţi să spuneţi că după cum ne străduim astfel vom fi răsplătiţi la testare. Scurt şi pe nesimţite ca o palmă rapidă.
Extremistă de stânga a fost clasa a XII a, în ziua ce urma după simularea de bac de la limba germană (pe care ei o studiază drept limbă maternă). Cincisprezece elevi, clasa ideală, occidentală. Atât eu, cât şi ei cu cearcăne, complet sincronizaţi. Şi dacă tot eram la sincronizare şi la ceasuri, Arghezi parcă a fost ceasornicar la un moment dat. Adică era un tipicar, minuţios. Adoptă această idee şi o adaptează poeziei. Da, sigur, iau un măr şi îl împart frăţeşte şi rezultă poezia? Da, şi tipul asta de poezie se numea artă poetică. Adică concepţia creatorului despre propria creaţie. Însă, asemenea „frunzelor moarte” va rămâne şi arta sa, o mumie dacă nu e citită. Nu mai e însă timp de citit, vine bacul. Da, mă gândeam, aşa a venit şi bacul meu şi a trecut şi uite că după după ani jumătate m-am trezit, la propriu, în faţa voastră, aşa că faceţi-vă timp.
Oricum, lecţia de astăzi a fost o „artă”, prima din cariera mea profesorală. Ne-am descurcat onorabil. Azi a fost o zi lungă. Şi totuşi cred că ar trebui să mă culc. Poate voi visa frumos.
DON QUIJOTE ŞI ŞCOALA DE HÂRTIE
Dragă Don Quijote,
Am stat mult pe gânduri înainte să îţi scriu dar veştile care mi-au ajuns în ultima vreme mă îndeamnă să îţi spun despre starea actuală de fapt. De asemenea simt că noi doi împărţim acelaşi destin: tu te lupţi, demn şi curajos cu morile de vânt eu, laş şi fără speranţă, cu castele de hârtie care au devenit şcolile noastre.
Dar, permite-mi să îţi clarific situaţia: sunt furnizor de educaţie şi formare profesională într-o şcoală de hârtie sau mai simplu…. profesor în România anului 2009. Nici că am păşit în această şcoală şi am asistat la scene de-a dreptul apocaliptice: unul dintre elevi asculta muzică, altul dansa pe masă iar un alt geniu neînţeles şi-a ars părul nazal cu bricheta de la purtător!?!? Şi atunci am luat loc şi mi-am spus, precum Dorothy îi spunea lui Toto (vei descoperi tu) „ Nu mai suntem în Kansas, Toto!/ We aren’t in Kansas anymore, Toto!” Elevii erau aşa la început. Apoi am impus nişte reguli stricte care priveau limbajul şi comportamentul şi lucrurile au pornit din loc, cel puţin în această privinţă.
În toate celelalte însă lucrurile mergeau exact pe dos, pentru că trezirea la realitate presupune un şoc. Am descoperit pergamentul interminabil de documente şcolare pe care trebuie să le pregătesc: „Dosarul profesorului trebuie să conţină: un C.V. (etimologia se pierde în timp - curriculum vitae – devenind un simplu si vi), copii după actele de studii (în 2007 eşti absolvent, în 2009 primeşti diploma), programa şcolară specifică fiecărui ciclu ( listată, deşi există la orice oră pe site-ul ministerului), planificări anuale şi planificări pe unităţi de învăţare, testele iniţiale, interpretarea testelor iniţiale care înseamnă grafice ( sau colocvial, plăcinte colorate), iar, post hoc ergo propter hoc, fişe de reglaj (care spun ce măsuri ai luat pentru ridicarea intelectuală a şcolerului). Pentru nici una dintre actele anterioare nu primeşti nici o explicaţie. Nu există curs sau minte care să te pregătească pentru dezastrul acesta dar nici să le cuprindă ( „Nu cerceta aceste legi/ Căci eşti nebun de le-nţelegi”).” ( Dilema veche, an VI, nr.277, 5-11 iunie 2009, p.2.)
Pentru cele mai simple lucruri trebuie să faci eforturi supraumane: ai nevoie de o tablă pe care să poţi scrie, primeşti un flipchart tabla suferind „deteriorare fizică totală” iar pentru fiecare set de foi de flipchart şi markere corespunzătoare este necesar să întocmeşti un referat de necesitate. Mai târziu a apărut şi o nouă tablă albă magnetică, modernă, dar, ironic destul şi aceasta avea nevoie de marker specific iar şcoala nu îl avea la dispoziţie. E adevărat că eu am pe ce să scriu, dar elevii??? Aici problema se schimbă: statul oferă manuale pe perioada şcolarizării obligatorii adică 10 clase. Apoi elevii trebuie să îşi achiziţioneze singuri manualele…ceea ce cu elevii mei nu se întâmplă. Şi atunci singurele arme ne rămân caietele şi pixul ( inexistent şi el de cele mai multe ori „Doamna profesoară, eu nu scriu că nu am pix”…aaaaa!!!!) Dacă vrei să lucrezi altceva cu ei, găseşti un mod şi le faci fişe de lucru pe coli de xerox cu care te aprovizionezi singur. Şi în tot acest context, utopic destul, ţi se cer lecţii moderne. Şi asta pentru că există un monstru care se numeşte Comisie de monitorizare a calităţii care îţi va verifica portofoliul profesorului.
Să ne reculegem un moment, recapitulând: dans pe bancă, markere, tablă albă, portofoliul profesorului şi în plus…proiecte de lecţie la fiecare oră dacă eşti profesor de începător, completarea zilnică a unei condici, şi a altor dosare ( dosar cu consultaţii pentru bacalaureat, cu activităţi extraşcolare, cu serviciul pe şcoală) dosare care presupun procese verbale peste procese verbale.
Să îţi amintesc, dragă Hidalgo de la Mancha, că eu eram profesor şi meseria mea, credeam eu că presupune, un raport cu o clasă de elevi, cu oameni, nu cu cifre şi rapoarte inutile de activitate, procente inexplicabile pentru o minte de filolog. Nu am fost pregătită să fac munca unui sociolog sau antropolog. Elevii trebuiau să înveţe de la mine the tenses of the indicative mood, the noun, the adjective, poveşti senzaţionale despre Moby Dick, Jane Eyre, Shakespeare…dar când.
Simt că şcoala mea de hârtie stă să se dărâme ca Monastirea Argeşului şi nouă, profesorilor ni se va atribui toată vina. Noi….inamicii unui popor care dorim salarii mai mari, condiţii decente de muncă şi poate…un pic de respect din partea autorităţilor.
Dar acesta este şi motivul pentru care ne asemănăm. Pentru că luptăm degeaba şi soluţii nu părem să găsim….
Până la următoarea epistolă,
Cu multă dragoste şi respect,
Marcela Iuga
Editorial în versuri
de Ştefan Bolea
cultură
când am intrat în librăria universităţii
mi-a venit să arunc o damigeană de benzină
peste rafturile de douămiişti
şi să las un zippo susurând
pe la spate
apoi m-am gândit că ar fi mişto
să bruiez frecvenţa tvr cultural
şi să înlocuiesc tonurile post-coital-comuniste ale moderatorilor
cu mugete proletare din filme porno
sau o canonadă neutră de lătrături
sau icnetul defazat pe care îl face un animal minuscul
când îi zdrobeşti cutia craniană
seara la filarmonică am intrat prin culise
cu un aparat de tuns iarba
şi am crăpat meticulos contrabaşii
ieşind de la teatru
m-am gândit că toată isteria actorilor de doi bani
poate fi calmată cu cinsprezece traversări pe roşu consecutive
într-o intersecţie aglomerată
sau cu un adevăr sau provocare
jucat cu mărfarul
Poezie extrasă din volumul Noaptea instinctelor, Editura Brumar, 2009