Europe's Times and Unknown Waters

Imaginile pornografice din poezia lui Ştefan Bolea în contextul actualei Culturi Populare(filme porno şi muzică)

de Francisc Ormeny

Motto:
- “Am mâncat carne crudă din congelator ca lupii(…)”Ştefan Bolea autobiografia unui preot nihilist
- “vreau să-mi înec spleenul/ în lacrimi de virgine siluite(…)vreau să mă aventurez în lumea zeilor/să inoculez pofta de moarte în cei bolnavi de nemurire/ vreau să dansez cu demonii/ să provoc o revoluţie în iad”(Ştefan Bolea the visitor)

photo by: Francisc Ormeny

photo by: Mareş Lucian

        Cultura, chiar şi atunci când e anonimizată sau difuză, rămâne o forţă vie, deoarece are capacitatea de a condiţiona comportamentele oamenilor. Subiectivitatea şi “obiectivitatea”/obiectivitatea umană(postmodern vorbind) sunt construite cultural în contexte generate de gen, clasă socială, etnicitate, rasă şi relaţii tehnologice. Oamenii nu se raportează niciodată direct la realitate, ci o fac printr-un arsenal cultural. Există o mijlocire culturală în orice raportare a individului la existenţă - chiar şi în ceea ce priveşte raportarea omului la el însuşi…chiar şi aceasta e mijlocită cultural.Omul nu ajunge aşadar la realitate ca la ceva dat în mod nemijlocit şi nu reacţionează la împrejurări ca atare. Cea ce este în jur este preluat de către noi prin mijloacele unui simbolism venit din cultură(dintre care, ceea ce americanii au numit “cultura populară”/popular culture - pare a fi cea mai influentă).
        În ceea ce priveşte raportarea lui la realitate, trebuie spus că omul e mai întâi de toate o “fiinţă culturală.”
        Odată stabilit faptul că societatea e mijlocită cultural; că, cultura are un caracter constitutiv pentru toate structurile societăţii - următor pas care trebuie făcut nu este şi nu trebuie să fie nici pe departe acela de a găsi un nucleu tare al acestei culturi şi de a căuta cu disperare moduri sigure de a gravita cât mai mult timp posibil în jurul său(adică nu trebuie împins totul înspre confortul care poate veni pe filiera unui dogmatism şi a unui sistem foarte bine definit); nici aceea de a vedea cum se desfăşoară el (pentru a reface astfel experienţa unui aşa-zis “adevăr bine stabilit”)…ideea este, dimpotrivă, aceea de a se sesiza ponderea efectivă a culturii în realităţile trăite de oameni, în schimbările pe care ei le sesizează şi le efectuează. Cu alte cuvinte, trebuie să încercăm, pe cât posibil, să lăsăm deoparte schemele, “corectitudinile politice” şi normele oficiale, oficioase şi neoficiale de “bun simţ” şi să încercăm să ne plasăm direct în fenomen(direct în “inima furtunii”, direct în reactor), de unde să putem începe a decripta impactul cultural (“to see how culture maters”) real asupra “vieţii trăite”(efectiv şi afectiv) - nu asupra celei teoretizate în legi şi canoane. În tradiţia husserliană, acest lucru se va face, aşa cum am mai spus, prin plasarea observatorului “direct în fenomen” şi nu la nivelul cauzei, al efectului sau al scopului(aceste lucruri nu interesează decât pe analişti, pe statisticieni - pe noi ne interesează constelaţia efectivă de senzaţii ce poate fi experimentată în plină procesualitate ).
        Din acest motiv, în analiza pe care mă anagajez aici s-o fac, aspectele pornografice, brutale şi violente din poezia lui Ştefan Bolea vor fi analizate printr-o raportare permanentă la cultura populară(“popular culture”) care poate însemna, între altele, muzică hip-hop şi filme porno. De ce? Deoarece mass-media are capacitatea unică de a ne informa permanent asupra mediului în care trăim(cultura populară fiind, la urma urmei, tot o formă de mass media). Dar, “a informa”, în termeni postmoderni, înseamnă a in-forma - adică a forma din interior, direct de pe fusul de diviziune al AND-ului(cum îi place lui Baudrillard să explice fenomenul). Mai mult sau mai puţin, cu toţii suntem produşii detritus a ceea ce vedem la televizor şi auzim pe stradă, pentru că am internalizat/ interiorizat aceste lucruri până la punctul de unde ele au ajuns capabile să creeze nevoi în noi(de exemplu, nevoia sau, mă rog, obişnuinţa[numiţi-o cum vreţi] de a downloada un film porno de pe DC şi de a te satisface cu ajutorul lui). Faptul că nu ne-am dat seama că, consumul acestor imagini şi mesaje mediatice crează în noi dependenţe sub forma obişnuinţelor şi a nevoilor - e o vină pe care trebuie să ne-o asumăm coletiv şi fără pudoare(pentru că, în situaţia de faţă pudoarea a devenit pe cât de penibilă pe atât de inutilă).
        Pentru a satisface dezideratul de autenticitate al fenomenologiei, pe parcursul acestui material ne vom permite să eludăm şi să ignorăm(să punem între paranteze, să suspendăm…cum îi place lui Husserl să spună) legile limbajului de bun simţ(alias “political corectness”-ceea ce e un mare oximoron, pentru că ceva politic e prin definiţie deja incorect şi viciat [“biased”]) sau antiobscen şi vom aluneca de bună voie în plin fenomen. Adică vom elimina cenzura de orice fel şi vom lăsa expresia pornografică să respire toată brutalitatea de care e capabilă, pentru a încerca, aş cum am spus mai sus, să decriptăm prin această plasare direct în fenomen impactul real al pornografiei asupra vieţii noastre psihice…pentru a putea observa ponderea efectivă a ei asupra activitaţilor noastre de zi cu zi şi a modului nostru de a gândi; pentru a vedea cum şi cât pornografia ne influenţează şi ne modelează caraterul. În schematism şi în limbaj “responsabil” nu se poate face aşa ceva(cel puţin nu cu pretenţii de autenticitate); pentru a ajunge la autenticitate trebuie coborât jos, direct în fenomen, gol/dezbrăcat de prejudecăţi. Cel mai bine, acest lucru a fost explicat de Jean Cocteau: “Dar o plastică a sufletului mă solicită mult mai mult. Să contrapui o geometrie vie farmecului decorativ al frazelor. Să ai stil şi nu un stil. Un stil care să nu se lase imitat în nici un fel. Pe care să nu ştii de unde să-l apuci. Un stil care să nu se nască decât dintr-o secţiune tăiată prin mine, dintr-o încremenire a gândului prin trecerea brutală de la interior la exterior. Cu acea oprire năucită a taurului când iese în arenă.”(Jean Cocteau - Opium Jurnalul unei dezintoxicări, Editura Art, traducerea Luminiţa Brăileanu, Bucureşti 2007, p.84) Scopul acestei prezentări este să demonstreze că poetul Ştefan Bolea posedă acest stil şi că el este un stil adevărat pentru că pur şi pur pentru că îşi recunoaşte făţis influenţa şi ancorarea în cultura populară şi pentru că vine dintr-o secţiune brutală tăiată de poet în el însuşi(secţiune prin care realul intră şi iese din acesta, fără filtrul reconfortant [dar aducător de inautenticitate] al unei zone itermediare de tip “tampon”): “(…)poate data viitoare când mă uit în oglindă am să mă/ plictisesc de felul cum surâd din ochi/ şi poate am să mă gândesc serios-cum se spune?/-să fac o schimbare/să scotocesc adânc cu un cuţit prin orbite, poate reuşesc-/ştii tu-să mă descotorosesc de un organ care mi-e/oricum nefolositor(…)mă duc până în camera unde există oglinda, fii drăguţă/ şi întinde-mi te rog cuţitul/ cred că e suficient de ascuţit, aşteaptă-mă doar o clipă, nu/ stau mult, mă duc să mă schimb”(Ştefan Bolea decupaj, Război Civil Editura Vinea, Bucureşti, 2005 pp.62-63); “(…)este frumos să te întorci în tine/ să simţi adevărul încă odată înainte de sinucidere/ să fii tu însuţi rana tu însuţi prăpastia/ să cureţi crusta cu briciul iscusit(…)”(Ştefan Bolea op.cit., fucked up an gtg self improvement is masturbation p.31 )

Herbert Marcuse

Herbert Marcuse ne spunea, la vremea lui, că atunci când eros-ul dispare(prin “eros” el înţelegând acel ceva sacru, intim al fiecărui individ - care-l face să fie unic, creativ şi atrăgător în sensul de şarmant/carismatic, pentru ceilalţi), intrăm direct în pornografic…într-o obscenitate obosită, ieftină, agasant repetată şi pur comercială(fără profunzimi şi depersonalizată)-ca o reclamă la o băutură răcoritoare. Acest eros, în viziunea lui, dispare, se dizolvă şi se uită din cauza alienării omului în mrejele/ plasa de păianjen a circuitului(fluxului de producţie) capitalist: omul se robotizează din cauza programului fix şi a sarcinilor repetitive(cu structură, până la urmă totuşi circulară…orice ar face el) impuse de slujba lui. Robotizându-se, se încadrează aproape pe nesimţite (încet dar sigur) în şabloane de previzibilitate controlate şi administrate direct de la “centru” şi, din cauza nevoii de a răspunde cu maximul posibil de eficieţă dezideratului de previztibilitate(respectarea unui program de lucru, a unor reguli, obligaţia de a-ţi face o agendă prospectivă şi de a o respecta) individul ajunge să se îndepărteze de eros-ul din el(înţeles ca principiu constitutiv al creativităţii şi al originalităţii) şi, în cele din urmă să şi-l piardă, eros-ul fiind opusul acestor lucruri(“Un scriitor îşi căleşte mintea. Acest antrenament nu-i lasă defel răgazuri sportive. Cere suferinţe, căderi, puturoşenii, slăbiciuni, eşecuri, oboseli, renunţări dureroase, insomnii, tot felul de exerciţii pe dos decât cele care dezvoltă trupul[n.r.. ori cariera, aş spune eu]”Jean Cocteau, op.cit., p.125). Prin aceste zone murdare/”murdare”(dionisiace), dar care păstrează totuşi calitatea de a fi strict ale tale şi a nimănui altcuiva, sălăşluieşte eros-ul; în organigrame, în planificări, în programe găsim doar comercial(pentru că totul este subsumat scopului, care este eficienţa[întotdeauna materială] afacerii), deci doar pornografic(de aceea acest cuvânt şi conţine subcuvântul “grafic în el”[pornografic]…e simbolul capitalismului care are ca motto de funcţionare expresia “a fii în grafic”).

Norman K. Denzin

        Dar pe lângă această dispariţie a eros-ului în favoarea pornograficului venită pe filiera alienării cauzate de munca psihotic regizată din sistemele capitaliste, mai există încă o cauză(poate şi mai tipică timpurilor noastre) a ubicuităţii pornograficului.
        În ciuda a ceea ce se crede în mod tradiţional, pe piaţă nu există filme erotice sau reviste erotice - există doar reviste şi filme porno(deşi pe eticheta multora dintre ele scrie că, chipurile, ar fi erotice). Eroticul este ceva intim, sacru şi cu o tandreţe ce nu iese la iveală decât în condiţii de perfectă siguranţă(maximă intimitate), ca o fantomă sau o zână tainică şi care nu se arată oricui şi oricând. Poate fi văzut şi ca o chemare spre izolare, într-un paradis propriu, cu scopul refacerii unităţii pierdute din Grădina Edenului(aşadar, ceva sacru, intim şi irepetabil, destinat exclusiv celor doi parteneri şi sustras în mod “egoist” oricărei priviri străine clandestine şi violatoare de intimitate…erotismul e ceva care e numai al tău şi pe care orice expunere îl vulgarizează asemeni luminii care voalează un film fotografic). Pe când, prin pornografic se va înţelege tot ce este public, împărtăşit, destinat consumului şi controlului din exterior, de la “centru”(poate că în aceasta rezidă şi tot farmecul erotismului - că individul e stăpân absolut pe această facultate a sa; că nimeni şi nimic nu poate interveni pentru a-i influenţa manifestarea ). Sistemele de supraveghere ale societăţii actuale transformă, din nefericire, toate spaţiile private în spaţii publice, deşi motivează că fac aceasta “for security reasons”(pentru a asigura securitatea cetăţeanului).
        Norman K. Denzin, în cartea sa, Societatea Cinematografică/The Cinematic Society(London, SAGE Publications, 1995), afirmă că, azi, noi trăim într-un larg şi transparent orizont de ceea ce el numeşte “voyeuristic otherness”(alteritate voyeuristică-prin voyeur înţelegându-se un tip obsedat de violarea pe diverse căi a intimităţii celuilalt; un tip care trage cu ochiul pe gaura cheii[“Peeping Tom”] ), în cadrul căruia, prezenţa celuilalt adastă deghizată în diverse forme şi ipostaze (“where the other’s presence is variously disguised, hidden, obtrusive and taken into account and noticed: I buy gas at my local service station and watch myself on a video camera paying for my purchase, I check my E-mail and find dirty messages from an angry student.”/”Îmi fac plinul la benzinăria de la mine din cartier şi mă pot vedea cum plătesc la casă pe ecranul conectat la o cameră de supraveghere, îmi verific e-mailul şi găsesc mesaje porcoase de la un student nemulţumit de nota pe care i-am dat-o.”) Azi, avem într-adevăr acces la toate informaţiile care sunt implicate în arhitectura existenţei noastre dar securitatea oferită de acest sistem are şi ea preţul ei :”Sacred spaces of personal solitude remain a liberal utopia.No more closed doors behind which we can hide.”( Solitudinea şi spatiul privat au fost înghiţite de tehnologie şi mai supravieţuiesc doar ca o utopie liberală. Nu mai există uşi după care să ne putem ascunde).
        Dincolo de motivele legate de asigurarea securităţii cetăţeanului, la fel de adevărat e şi faptul că ştiinţa trebuie să progreseze, motiv pentru care spaţiile private trebuie “lichidate” iar subiecţii trebuie scoşi în “agora”, devenită astfel un adevărat laborator în aer liber în care ştiinţa poate opera la eficienţă maximă şi cu toi subiecţii disponibili şi aşternuţi cuminţi pe “masa de disecţie”.
        Astfel, o pornografie iremediabilă şi omniprezentă domină întreg spaţiul public în care nimic nu mai e privat, totul e expus şi “disponibil antropologilor” cu aceeaşi obscenitate cu care, la recrutare şi la grădina zoologică, militarii şi animalele sunt dezbrăcaţi şi analizaţi de către medicul unităţii.
        Denzin îşi încheie cartea într-o sinistră lamentaţie post-decadentă şi neo-apocaliptică. El spune că momentele epifanice (revelaţiile spontane şi intense ale sacrului în profanul de zi cu zi - de exemplu apariţia neaşteptată a unei femei frumoase) au dispărut: ”Cultura noastră postmodernă e construită strict din oglinzi: vedem dar nu auzim niciodată sunetele din mintea celuilalt. Pseudo-înţelegeri sunt astfel create. Foarte puţine experienţe sunt împărtăşite. Poate o cultură iremediabil dependentă de reprezentări vizuale să supravieţuiască la infinit? Să ne amintim repovestirea de către Freud a mitului lui Oedip: << Înspăimântat de abominaţia pe care el însuşi a comis-o fără să vrea, el îşi scoate ochii şi îţi părăseşte căminul. >> “/”Recall Freud’s retelling of the Oedipus myth: ‘Appalled by the abomination which he himself has unwittingly perpetrated, [he] blinds himself and forsakes his home.The oracle has been fulfilled’(Mulvey, 1989: 178-9). Freud’s account of this drama unmasks and then blinds the voyeur.”( Norman K. Denzin, The Cinematic Society, London, SAGE Publications, 1995, p.211). Concluzia trasă de aici de Denzin despre noi, spectatorii transformaţi în voyeuri e aproape biblică: “Here, in the moment of expulsion from our private Gardens of Eden we stand naked before the postmodern simulacrum.”(Denzin, op.cit., p.213)
        În postmodernismul nostru târziu, media(sistemele de supraveghere[camere de filmat, echipamente radar], horoscopul săptămânal, folosirea cărţii de credit, înregistrarea în prealabil[oferirea datelor personale] pentru a putea folosi serviciile unui site, chiar şi aparatele medicale de monitorizare a glicemiei şi a ritmului cardiac-toate fac şi ele parte din marele nucleu numit “mass-media” şi au rolul nu de a informa ci de a in-forma, de a oferi forme şi şabloane în care să ne pliem…şi de verifica gradul nostru de conformism la aceste scheme[feed-back-ul pe care putem sau nu putem să-l dăm în timp real] de funcţionare ale căror reguli-sfori stau strict în mâinile păpuşarilor mediatici---ideea este ca toate aspectele vieţii unui om să fie descoperite, toate datele lui personale disponibile, toate mişcările sale anticipabile[ca într-o partidă de şah pe care n-o poţi câştiga împotriva robotului-robotul fiind aici arhitectul acestui mare sistem de control social servit nouăb în fiecrare zi pe filiere/canale mediatice diverse] ) ne-a transformat sentimentele şi senzaţiile în articole de comerţ şi realitatea în ceva regizat. Într-un simulacru, cum spune Baudrillard, un simulacru în care erosul a fost înlocuit cu copia sa infidelă, pornograficul.”Şi de aceea Aici, în momentul izgonirii din gradinile noastre edenice private, stăm goi în faţa simulacrului”( Denzin). Voyeur-ul ne-a deposedat de orice spaţiu privat şi sfânt pe care l-am mai fi putut avea şi, ceea ce e şi mai rău, ne-a infestat şi pe noi cu scopofilia lui, transformând privirile noastre reflexive în contribuţii directe la eficienţa Societăţii de Supraveghere…ca în 1984 al lui Orwell, în care “ereticii” reeducaţi de către Partid devin spionii cei mai fideli şi, în general, mâinile drepte ale Conducerii Centrale.
        Asemeni lui Oedip, a venit timpul să ne scoatem aceşti ochi falşi cu care ne-a investit în mod subversiv şi spre folosul ei, media.E timpul să vedem abominaţia pe care am perpetuat-o şi să părăsim(evadăm din) această Casă Blestemată a Oglinzilor.
        De referinţe şi mesaje oedipiene de acest tip e plină şi poezia lui Ştefan Bolea:
- poezia “Burning: A Wish” (cu titlul inspirat de albumul cu acelaşi nume de la Lacrimas Profundere): „trag perdelele cu ură/ să mă înghită întunericul/ soarele e azi aducător de moarte/îl săgetează corbii/ şi mi-e scârbă de viaţa mea/ la fel de antrenantă ca cea a unui cadavru/mi-e scârbă de mine/am spart oglinda/să scap de propria mea reflecţie/să scap de mine/ am în mine golul/ neantul cântă în sufletul meu/mă răscoleşte ura/zvâcneşte în ochii mei/ nu pot scăpa de mine/ aşa cum nu pot scăpa de moarte/cad într-o prăpastie/care se întinde între mine şi mine/ ţigara o strâng între dinţi/ aş vrea să mi-o sting în ochi/ aş vrea să mă deschid cu un cuţit/ adânc/ să-mi tai buzele şi limba/ să înghit tăişul/ până mă înec în propriul meu sânge/ azi nu mai există poezie/ poemul e mort/ cuvintele false vor fi înlocuite/ cu spasme/ vocalele am să le muşc/ am să le ronţăi/ să le scuip/ iar consoanele am să le sfârtec/ am să le rup/ până mă murdăresc de sânge /nu mai sunt cuvinte/ doar fumul de ţigară/ şi scrumul care se depune ca praful de meteoriţi/ nu mai există poezie/iau flacăra în mâini/ şi stropesc poemul cu văpăi.”
- poezia “decupaj”: “ţigara are gust de lacrimi/ şi lacrima are gust de tine/ de fapt nu ştiu ce gust ai/ dar ştiu ce gust au ochii mei/ şi ochii mei sunt ochii tăi/ cum de m-am putut crede atât de frumos? Probabil mi-am / înecat prea des privirea în privirea-ţi/poate data viitoare când mă uit în oglindă am să mă/ plictisesc de felul cum surâd din ochi/ şi poate am să mă gândesc serios-cum se spune?/-să fac o schimbare/să scotocesc adânc cu un cuţit prin orbite, poate reuşesc-/ştii tu-să mă descotorosesc de un organ care mi-e/oricum nefolositor(…)nu-i aşa, iubire, n-avem nevoie de două orbite care au/ înregistrat fiecare zâmbet al tău, fiecare ezitare, fiecare/ lumină pe care mi-ai aruncat-o în treacăt(…)”
- poezia “hardcore”: “Dragostea mea este o oglindă spartă/ în loc de ochi am cioburi(…)”
- poezia “the visitor”: “(…)vreau să-mi tatuez pe frunte/NEFIINŢĂ/să-mi scot ochii/ să simt apusul orb/ vreau să-mi pierd minţile/ când aurora îşi sfârtecă venele peste stele/ vreau să-i beau sângele/ şi să văd din nou/ cu ochii unui zeu”
- poezia “fucked up an gtg(self-improvement is masturbation)”: “e frumos să fumezi iarbă/ în timp ce te razi cu briciul/ să laşi suspendată suprema invitaţie/ sau să priveşti venele lucioase/ cu sarcasmul vesel al celui care poate/şi ştie că poate/ e frumos să te admiri amarnic într-o oglindă spartă/ să dezmierzi cioburile/ cu subtila indiferenţă a celui care poate şi ştie că poate/ este frumos(…)să-ţi guşti sângele amar prelins prin buza spartă/ să accepţi invitaţia la autodistrugere cu mânia fermă/ a celui care poate şi ştie că poate(…)oglinda interioară să-ţi reflecte umbra ce vei fi/ umbra acest schelet al spiritului/ acest ţipăt voalat acest chin/ structura şi substratul tău(…)”
- poezia “69 de pahare ciobite”: “(…)aproape că-i auzi gândurile-/şi-n fiecare ciob o oglindă spartă/ şi în fiecare oglindă un << cine sunt eu? >> ”[n.r.. decriptez din aceste rânduri chiar pierderea identităţii în simulacrul mediatic servit nouă în fiecare zi pe canalele “de comunicare”]
- poezia “rpg”: “(…)soarele fecundează lumea/ ca să nu remarcăm prea uşor coşmarul/ o irigaţie de lumină - vai moarte am numai pânze/ de păianjen în ochi/ chiar nu poţi mai mult?(…)”[n.r.. Interpretez mesajul poetic de aici{pânza de păianjen de pe ochi} în termenii vălului pe care televizorul ni-l aruncă peste ochi ca să ne orbească şi să nu mai vedem adevărul sau, după caz, să vedem adevărul pe care vor ei să-l vedem{aşa cum arăta Linda Hutcheon, arhiva istorică poate fi coruptă şi prin selecţia unui material în dauna altuia, care e lăsat în mod premeditat în umbră, nu neapărat prin modificarea textului adevărului propriu-zis} şi menţionez că imaginea în sine trimite oarecum vag la alt personaj oedipian, Regele Lear al lui Shakespeare care, după ce-i sunt scoşi ochii, îşi pune albuş de ou pe orbitele proaspăt dezgolite. Lear cu ochii scoşi şi acoperiţi cu albuş e simbolul perfect postmodern al spectatorului decerebrat de televizor. ].
        E posibil, desigur, ca în toate imaginile selectate mai sus, poetul să fi avut în minte cu totul alte referinţe decât cele legate de aparatul mediatic şi de falsificarea operată de acesta în şi sub ochii noştrii. Dar un lucru e clar, dorinţa de a-ţi scoate ochii e dorinţa de a scăpa de un fals…asemănătoare celei care te împinge să-ţi amputezi un membru cangrenat(ştiind că altfel îşi va molipsi întreg organismul cu stricăciunea lui) sau celei care te face să-şi deteşti un organ atât de infestat de paraziţi(viermi, de exemplu) încât să trebuiască să-l “dai la extirpat”. Din propoziţia “şi ochii mei sunt ochii tăi” se poate trage concluzia că un furt a avut loc, că “oglinda sufletului” fie a fost mânjită cu vopsea albă, fie a fost infam redirecţionată şi transformată într-o oglindă malefică de magician, menită să păcălească şi să ascundă o absenţă. Astfel, asemeni lui Arnold în filmul Conan Distrugător şi Sonia cea Roşcată, odată intraţi în camera vraciului cu pereţi de oglindă ce adăpostesc câte o cămăruţă (în spatele fiecărei oglinzi), dintre care, în doar una se ascunde iluzionistul infam…cum spuneam, asemeni lui, avem datoria să facem ţăndări toate aceste oglinzi[n.r.. aşa-zise “ale sufletului”…fac referinţă la filmul Conan Distrugătorul şi la episodul intrării lui în camera oglinzilor pentru a vorbi în termeni supra-metaforici despre organul de văz al omului] în cadru a ceea ce se vrea a fi un ritual de căutare a identităţii prin distrugerea brutală a falsurilor ce o înconjoară(celelelte oglinzi) şi care gravitează ca nişte paraziţi în jurul originalului, mascându-l…dar şi prin găsirea în spatele acestor falsuri, a păpuşarului ticălos(şi uciderea lui consecventă, obligatorie!!!). Doar aşa putem scăpa de stigmatul “NEFIINŢĂ” pe care Bolea vrea să şi-l tatueze pe frunte, sau răspunde la întrebarea “cine sunt eu?” reflectată direct din sufletul nostru, jos, pe podea, în fiecare ciob ce ne stă la picioare.
        Cum în artă (şi în viaţă în general) “everything is open to interpretation”, ceea ce am încercat să fac în rândurile de mai sus şi ceea ce voi demonstra mai departe în rândurile de mai jos poate fi privit, dacă nu ca un act de interpretare a poeziei lui Ştefan Bolea în sensul unui atac la adresa mass-media şi a tutruror celorlalte fenomene sociale care falsifică selful(aici plasez eu metafora “curcubee retezate în pupile”[cunoaştere fără înţelepciune] cu toate sensurile şi subsensurile ei…mass-media ne răpeşte curcubeul spiritual şi ne transformă în fiinţe nivelate, monocrome….”în pupile”, deoarece ne intră în creier prin retină), atunci ca o aplicare a versurilor poetului băimărean(la origine) la o critică adusă de mine societăţii mass-mediate. Interpretarea mea în această direcţie nu e total gratuită, deoarece în numărul 17 al e-revistei culturale Egophobia, nimeni altul decât Ştefan Bolea scria un editorial intitulat”Burn Your TV”, cu textul:

”(…) sunt într-o dispoziţie depresivă, uşor romanticidă, uşor schopenhaueriană şi deschid televizorul şi pe MGM este un fim în care o maimuţă se bate cu un extraterestru. Maimuţa câştigă. Phase two. Citesc Kierkegaard, sunt sub influenţa diatribelor sale, ascult Theatre of Tragedy şi deschid acelaşi televizor, unde este o reclamă la detergent. Cele două realităţi se bat cap în cap, se distrug reciproc, se fărâmiţează, se rup. Atât timp cât trăiesc în mintea mea, sunt imun la realitatea cotidiană, mă îmbăt cu un drog care anesteziază <> realitate, cea în care suntem angajaţi şi ne subvieţuim. Dacă m-aş uita direct pe MGM sau la reclama la detergent, nu aş resimţi şocul de a trece dintr-o lume în alta. Ar fi un somn perfect, în care nu aş reacţiona la extrema trivialitate din jur. So where do I live in? In two boats, in two worlds, apprentice at two masters.(…)Se tot spune că televiziunea viitorului va fi cea în care îţi amenajezi un playlist (my choice: nba, snooker, cnn news, mezzo, mtv, filme, etc.) extins şi nu mai rămâi la latitudinea canalelor laim, care îţi deservesc filme imbecile şi ştiri anxiogene, ce depozitează gunoi în creierul tău. Am putea spune că este televiziunea prezentului, mai degrabă. E mai respectabil să-ţi ţii televizorul închis şi să adormi cu download-ul pornit, pentru că spectacolele de azi te antrenează pentru o formă a pierderii conştiinţei de sine, care este recreativă după munca abrutizantă în care suntem angajaţi. Soma peste tot, nu doar în medicamentele noastre, nu doar în ţigări, alcool şi mâncare - soma la muncă şi la tv: << All the advantages of Christianity and alcohol; none of their defects >>. Metafora anestezierii populaţiei este generalizată - absenţa conştiinţei merge mână în mână cu apatia, care la rându-i se manifestă printr-un minus de vitalitate, sentimente şi o tanatolatrie căruia îi corespunde numele modern de << fericire >>. Fericire înseamnă deci apatie, indiferenţă, adiaforia, somn, dor de moarte: mă uit la televizor, în timp ce sunt trăit, sunt devorat de o gazdă, care îmi râneşte din creier în timp ce îmi oferă somn. S-a descoperit de mult că este un dualism între fericire şi libertate - s-a aflat, de asemnea, că mulţi preferă să fie sclavi.(…)Exişti doar dacă dovedeşti că eşti capabil să consumi. Exişti doar dacă te uiţi la ştirile de la ora 5. Exişti doar dacă ştii cine candidează la preşedinţie în Americă. După cum se vede, existenţa este o sumă de inutilităţi, pe care eşti obligat să le preiei.Totuşi inventivitatea, creaţia şi forţa de expresie sporesc ca o consecinţă a acestei rezistenţe. Descoperirea <>(Kierkegaard) nu se face en masse. Nu este difuzată de trustul Media Pro. Nu apare în Jurnalul naţional. Este consecinţa reflexiei, ce dovedeşte o viaţă conştientă. Dar nici unul dintre stăpânii lumii nu apreciază gândirea subiecţilor lor sau reflexivitatea. Este mai bine să fii o bestie care nu îşi face probleme, sau un dobitoc ce suspină la telenovele şi goleşte rafturile de la supermarket în ordinea reclamelor pe care le-a îngurgitat în pauza publicitară.(…)Poţi observa empiric că tu eşti cea mai importantă persoană din viaţa ta: dacă dispare actorul, este scos din funcţiune şi regizorul. Atunci, dacă societatea, statul sau ceilalţi te doresc o vită fără vitalitate sau conştiinţă, o fiinţă fără ego sau spirit, un nobody without a face, ai două opţiuni: fericirea sau libertatea. Ce alegi?(…) “(Ştefan Bolea, Burn Your Tv, Egophobia 17, http://egophobia.50webs.com/17/editorial.html, consultat la data de 6 Februarie 2009, 01:44 a.m.)

        Aşa cum a demonstrat Baudrillard, imaginea realităţii a înlocuit realitatea. Sinele postmodern este unul exclusiv “MEDIA-t” prin tehnologie. Logica culturală a capitalismului erodează sfera civilă şi transformă oamenii şi relaţiile dintre ei în articole de comerţ vândute pe canalele media.
        În această nouă eră, majorităţile tăcute(“ the silent majorities” - Denzin) şi abrutizate tehnologic, mănâncă o mâncare simulată şi ea(n.r. În sensul că totul este artificial: legumele vin din seră[nu din vreo grădină măcar] unde sunt tratate cu îngrăşăminte speciale pentru a ajunge să aibă aspecte foarte suculente; carnea e trimisă de la o crescătorie de pui[nu se consumă vânat nici într-un caz] , congelată - de-congelată şi reîncălzită; iar chifla însăşi e făcută cu “ingrediente speciale” pentru a fii mai dulce) sub arcadele McDonalds-ului, iar egourile lor dispersate în spaţiu comunică, paradoxal, mai eficient în ciber-spaţii, unde simularea nu mai e nevoită să se împiedice de Ruinele Realului ( aşa cum se întâmpla în spaţiul real efectiv).
        Astfel, tot ce se mai poate face, este să căutăm o epistemologie multi-senzuală şi cu perspective multiple, şi care să nu mai privilegieze văzul în detrimentul altor simţuri. Aici cred că trebuie căutat mesajul ultim al unui Ştefan Bolea obsedat să-şi scoată ochii într-un ritual oedipian al cărui scop suprem este sfâşierea măştii şi a falsurilor din/prin care individul a fost construit şi restituirea(în sensul de re-dezgropare…cu cuţitul şi din propria-ţi faţă! , dacă e nevoie…) sinelui autentic. Nu acultural(pentru că aşa ceva, aşa cum am arătat şi în fraza introductivă, nu e posibil, cultura e aerul pe care-l respirăm şi e normal ca plămânii noştrii cerebrali să se adapteze la ea), dar autentic în cadrul unei culturi care se cuvine să fie în egală măsură dată şi construită(pe schema “atât [dată], cât şi [construită]”).
        În lumina acestei demonstraţii(a libertăţii totale de interpretare a criticului), îmi voi permite să interpretez două poezii într-un mod cu totul special. Să le luăm pe rând:
- poezia transgresiune : “de fiecare dată când străluminează noaptea/ ca o maree de comete aruncate într-un lighean/ cu burta-n jos/ fulgerul îţi linge limba ochiului cu o lanternă de buzunar/ nu numai că îţi lasă un gust amar pe cornee/ nu numai că îţi deschide pleoapele cu o lanţetă magică/ dar mai ales îţi indică cu o mişcare de prestidigitator/ ce este dincolo/ cum marea cerului mulge - şi tu în balconul tău/ încins priveşti furtuna/ cu nonşalanţa spectatorului din cabina de vapor/ cum inima oceanului de smoală/ se închide-preadeschide ritmic/ cum venele unei lumi ce încă nu există pompează/ adânc până-n inima ta/ o întreagă linişte şi lipsă se relevă(…)iar marea moartă îşi spală pleoapele/ şi-ţi lasă pete pe conştiinţă/ şi fulgerul când îşi desprinde coaja/ şi-şi lasă crisalida în spate - ar vrea să zboare undeva/ să-şi fac cuib prin spinii tăi/(…)nu numai moartea şi orbirea sunt din substane gemene/ şi noaptea şi lumina prea bine se cunosc/ iar pleoapele astrale şi-au scuturat nisipul/ ce prinde zaţ în creier-/ şi cum desferecate toate nopţile au curs într-una,/ eternă, inumană, infinită,/ şi noaptea nopţilor s-a stins/ lumina ce-o succede şi-a aruncat năvodul/ în marea mării mele,/ am prins cu limba ochiului o aşchie fragedă de fulger/(…)am inspirat ceva din duhul nopţii/ o noapte cristalină spartă din care sclipeau scântei(…)ce-a mai rămas din seva nopţii s-a scurs/ şi mi-a uns pleoapa/(…)în inimă un ochi l-a stins pe altul - la fel şi-n cer/ un suflet l-a despicat pe altul/ alt suflet şi-a depăşit condiţia - i-a dat imbold/ substanţa sa de fluture/(…)şi toate felinarele au explodat cu obstinaţie/ pe strada casei mele/ prea mult am stat în cuşcă - deschid ferestrele şi ies.”(Ştefan Bolea, op.cit., pp.82-83)
        Subiectul acestei poezii este(sau poate foarte bine să fie, dacă nu a chiar fost atunci când Ştefan Bolea a compus-o), în opinia mea, televizorul(sau, mă rog, uitatul la televizor).Astfel, vom interpreta după cum urmează metaforele poetului:
a)„fulgerul îţi linge limba ochiului cu o lanternă de buzunar/ nu numai că îţi lasă un gust amar pe cornee”- lanterna de buzunar sugerează ceva ieftin, depreciativ la adresa fulgerului...posibil un fulger simulat, ca un telefon mobil de jucărie sau ca un pistol de plastic(poate chiar tip „stropitoare”-pe a cărui ţeavă ţâşneşte un jet de aer atunci când apeşi pe trăgaci). Lumina lanternei asociată fulgerului sugerează că acolo s-a operat o fraudă, o înlocuire infamă a unei surse naturale de lumină ce, în mod normal, are forţa şi puritatea în explozie a unei bombe atomice, cu o sursă artificială şi limitată de lumină(lanterna)...un simulacru penibil de slab în comparaţie cu modelul natural(fulgerul), un artefact uman mârşav şi obraznic, un pui de cuc şi un bastard clandestin inserat în locul originalului şi dorind să-şi revendice toate onorurile în mod normal cuvenite acestuia din urmă(originalului, naturalului). Acest fulger cu lumină de lanternă sau această lanternă cu pretenţii de fulger(şi care lasă un gust amar pe cornee) e TELEVIZORUL.
b) “dar mai ales îţi indică cu o mişcare de prestidigitator” - cuvântul “pretidigitaţie”indică o anumită capacitate (chiar artă şi tehnică, spun unii) de a produce iluzii (optice) prin rapiditatea şi agilitatea mişcărilor mâinilor( scamatorie). Aşadar, aici e vorba de manipularea poporului efectuată cu ajutorul televizorului.
c) “şi tu în balconul tău/ încins priveşti furtuna/ cu nonşalanţa spectatorului din cabina de vapor” - idea din spatele acestei afirmaţii e aceea că, televizorul te îndepărtează de viaţa reală, îţi cultivă nonşalanţa faţă de violenţa reală a vieţii de zi cu zi (priveşti în siguranţă, din confortul canapelei tale la lupte sângeroase sau la furtuni teribile pe mare, - “nonşalanţa spectatorului din cabina de vapor” ). Astfel, ajungi să piezi contactul cu violeţa reală a vieţii, să trăieşti într-o iluzie şi să devii un porc capitalist arogant care va plăti (probabil) cu viaţa prima încercare de a sfida natura sau de a-şi sfida natura şi a încerca să o facă pe eroul cu care televizorul l-a păcălit -făcându-l să creadă că ar putea fi.
d) “unei lumi ce încă nu există pompează/ adânc până-n inima ta/ o întreagă linişte şi lipsă se relevă”- referinţa e făcută la caracterul pur imaginar şi incompatibil cu realitatea al imaginilor “vândute” de media, imagini ce, luate din lumea mistică a televizorului şi transpuse în realitate devin non-sensuri şi te videază ca fiinţă…testul realului e testul care îţi arată că ai fost păcălit şi golit pe dinăunru, ca un ou încondeiat de Paşti căruia i s-a făcut o gaură prin care i s-a scurs conţinutul pentru a lăsa astfel numai coaja frumos pictată(în cazul în care un astfel de ou se sparge, el nu miroase motificator…aşa cum miroase atuni când se sparge un ou de Paşti ce a fost lăsat plin…şi are şi avantajul că e mult mai uşor). În aceste condiţii, simţi vidul din tine(pentru că-ţi dai seama că ai trăit, în tot acest timp, ce-i drept plenar(“adânc până-n inima ta”), dar într-o lume “ce încă nu există”). Astfel, “o întreagă linişte şi lipsă se relevă”…liniştea fiind cea de care vorbeşte formaţia Madder Mortem în piesa “The Grinding Silence”(cu refrenul „I have no name, my name is silence”):
“.....and when the ocean washed me up onto you shore, was I then saved?
Oh, loveable liar
You whispered tales to me at night, but how come you never gave them voice?
Staring into enticing darkness, you chose to close your eyes
I could never have predicted this loss of self and time.”Aceste versuri vorbesc şi ele despre ademenire şi seducţie cu imagini/”imagini” frumoase dar lipsite de carnalitate[ca hologramele despre care Baudrillard spune că atunci când mâna ta trece prin ele devine şi ea, la rândul ei, ireală- “Mâna ta trece prin hologramă fără a întâmpina opoziţie dar nu şi fără consecinţe-odată trecută prin haloul hologramei, mâna ta a devent şi ea ireală asemeni mediului pe care l-a parcurs”/“ as your real hand passes through the unreal hologram without encountering any resistance-but not without consequences: having passed through the hologram has rendered your hand unreal as well.” Jean Baudrillard, Simulacra and Simulation (originally published in French by editions Galike 1981), translated by Sheila Faria Glaser, The University of Michigan, 1994,
p.105. Baudrillard (în cadrul discuţiei despre holograme [ce ne molipsesc cu irealitatea lor]), vorbeşte de fapt despre o infectare favorizată de contiguitate: în prezenţa unui mediu rece şi artificial, inevitabil devii şi tu rece şi artificial, fiindcă acest mediu se introiectează.
(“The danger was really rather the opposite: from the cold to the cold, the social inertia of cold systems, of TV in particular.” Baudrillard, op.cit., p.49). Ca să-l mai citez pentru o ultimă dată pe Baudrillard, la fel cum un simplu zâmbet ironic are puterea de a anula un întreg demers şi arsenal argumentativ(“just as a single ironic smile effaces a whole discourse”)…vreau să spun, cu aceeaşi răutate şi perfidie machiavelică, mesajul mediatic te transformă într-un consumator rapace şi lipsit de scrupule - prin expunere repetată (şi astfel terapeutică) la violenţă, te face imun la ea, altfel spus, te face mai rău, mai inuman, mai abrutizat, sau, cum spune Bolea , îşi face “cuib prin spinii tăi”, îţi “lasă pete pe conştiinţă”(pete albe din care sentimentul şi umanul au fost eclipsate, albite de orice culoare)…acest mesaj “prinde zaţ în creier”.
e) versurile “şi noaptea şi lumina prea bine se cunosc” mă duc cu gândul la “Împărat şi Proletar” al lui Mihai Eminescu, cu al său refren de stadion - “Ei fac din noapte ziuă ş-a zilei ochi închid”…televizorul ne transformă în nişte porci capitalişti(“couch potato”/cartofi de canapea-cum îşi numesc americanii degeneraţii via media); în nişte oameni care nu mai au nimic sfânt şi pentru care timpul şi-a pierdut orice virtute anterioară (a temporalităţii)-consecinţa directă fiind amestecarea într-o aceeaşi nebuloasă malefică a secundei cerebrale(în care se măsoară inspiraţia) şi a secundei fizice(în care se măsoară degradarea somaticului). Odată această distincţie ştearsă, ultima urmă de homo faber este înghiţită de nisipul timpului(ce are ca materializare demonică şi antimetaforică “nisipul” din ochi-atunci când faci cataractă).
f) “alt suflet şi-a depăşit condiţia - i-a dat imbold/ substanţa sa de fluture” - acest vers poate fi interpretat în virtutea ideii că suntem atraşi de lumina TELEVIZORULUI ca fluturii de noapte de lumina felinarului…motiv penru care le şi împărtăşim soarta: unii îşi ard aripile în becul incadesent, alţii folosesc ocazia pentru a socializa, eventual pentru a se împerechea. Oricum, ceea ce fac aceste insecte nocturne care se adună la bec e atipic naturii lor - care ar trebui, dimpotrivă, să-i împingă spre şi mai mult întuneric îmbibat de arome tari… în inima pădurii întunecate o viaţă nocturn-organică şi absolut infernală ar trebui să pulseze - ceva în genul peisajului descris de Eminescu: “Sunt păduri de flori, căci mari-s florile ca sălci pletoase(...)Viorelele-s ca stele vinete de dimineaţă(...)Ale crinilor potire sunt ca urne de argint(...)Zbor gândaci ca pietre scumpe, zboară fluturi ca şi nave.” Insectele adunate în jurul becului au ceva din aviditatea şi disperarea patetică a alcoolicilor reuniţi la o întrunire pentru dezalcolizare de tip American (adică, de tip omuleţ ce-şi caută păstorul; sclav rămas fără stăpân[de vreme ce alcoolul i-a fost eliminat din organism])-cu o întrunire patetică pentru dezalcolizare asociez eu vizionatul filmelor în grup…la fel ca orice alte fiinţe(oamenii care trag la lumina televizorului, fluturi care se agită în jurul becului noptea) care caută lumina exterioră artificială şi trag la ea ca muştele la rahat în loc s-o caute pe cea interioră sau măcar, în loc să aibă curajul să se lase loviţi de fulger(aici, vorbesc desigur la figurat şi astfel mă refer tot la lumină interioară, - la inspiraţie).
        În lumina acestor idei, poezia Θεωρία poate fi interpretată ca jurnalul unui Oedip evoluat în Buddha(care îşi scoate ochi şi ucide imaginea mediatică din el definitiv...ucide neonul televizorului pentru a putea aprinde în schimb în el flacăra ce vesteşte venirea daimonului):

“era ca un buddha trist
cum tăcea în abatorul vopsit în lumină

învaluit în fum
privea
şi chiar de ochii sai nu înregistrau fiece gest
radia linişte prin sinele lui încorsetat în umbre

privea cuţitul cu fascinaţia şarpelui
cu înfrigurarea celui care nu-l folosise încă

cuţitul s-a mişcat doar odată
iscusit
ţipetele erau doar un cod în care se înciudase aparenţa

ţipetele erau doar text
sinele lui era sens
şi el nu auzise ţipetele pentru că era fabricat din aceeasi materie

era ca un buddha-sphinx în abatorul daltuit de lumină
deodată înţelese totul
şi anume cât de simplu se poate desface viaţa

ţigara i se stinse în colţul gurii
şi firicele de bale i se desprinseră din buzele arse

de fapt el asasinase imaginea
şi era mai puternic astfel decât orice asasin

era ca un buddha mort în abatorul transfigurat de raze
din el rămăsese privirea
ca o emblemă ca un sigiliu decojit
prin porii retinei inspirase vid.”

        Ceea ce se descrie aici este schiţa ochiului sacru a lui Shiva(“ochiul minţii”). Prin “abatorul vopsit/dăltuit în lumină” eu înţeleg o metaforă pentru televizor. Dacă reclama la Sprite a ajuns să fie adevărată şi “imaginea a ajuns să conteze”, atunci “imaginea trebuie asasinată” pentru a deveni “mai puternic decât orice asasin.” În opinia mea, cel mai puternic asasin e asasinul capabil să se deparaziteze până la a redeveni pur. Un asasin normal îşi ucide duşmanii/concurenţii din exterior dar asasinul perfect e cel care ucide falsul din el până când ajunge atât de autentic şi de “el însuşi” încât nu-şi mai aude ţipătul deoarece el(asasinul) e fabricat din chiar aceeaşi materie din care e făcut şi ţipătul. Acest Oedip, ca într-un ritual de purificare(dez-manipulare, dez-ideologizare), priveşte cuţitul “cu fascinaţia şarpelui/cu înfrigurarea celui care nu-l folosise încă” şi e atât de fascinat-concentrat încât reuşeşte să mişte cuţitul respectiv prin telepatie(cum spărgea Bruce Lee oalele prin concentrare, sau cum unii îndoaie linguri prin aceeaşi supra-capacitate)-“ cuţitul s-a mişcat doar odată/iscusit”-şi să şi-l împlânte în ochi prin simpla putere minţii de a mişca lucrurile fără ajutorul mâinii. A “inspira vid prin porii retinei” e comparabil cu replica naratorului din Fight Club - “I wanted to open the dump valves on oil tankers and smother all the French beaches I’d never see. I wanted to breathe smoke.” - şi denotă acel moment de imunitate totală la orice fel de toxine, acel moment când, datorită urii şi a indiferenţei totale pe care o ai faţă de viaţa din jur(viaţa umană văzută ca ceva nesemnifictiv, ca praful cosmic de pe o planetă îndepărtată şi iremediabil “moartă”) încât ajungi asemeni Bestiei din Alien cu Sigourney Weaver, să ai acid în sânge, să ucizi mai ceva ca orice robot, să secreţi şi să mănânci acid…stare în care, cel mai probabil, a ajuns şi Iisus Hristos după chinurile teribile ale crucificării(“cu moartea pe moarte călcând”-ceea ce în viziunea mea echivalează cu “a respire fum”[FightClub]; “a mânca şi a secreta acid”; “a ucide şi a fii ucis într-un flux continuu şi într-un circuit închis al violenţei până când << the medium is the mesage >> [aşa cum spune Marshall McLuhan], până când se şterge diferenţa dintre călău şi victimă[din cauza unei constante dedublări halucinante a lor] iar crima şi moartea devin legea universală şi unicul modus vivendi posibil”- “moarte, aş vrea să mă odihnesc/Puţin/în vaginul Tău”- Bolea, op.cit., venetzia în roma, p.34) A ucide imaginea mediatică din tine pentru ca sinele să facă iar sens(“sinele lui era sens”), a-ţi scoate ochii în acest scop, asemeni lui Oedip(dacă numai aşa poate fi deschis Ochiul lui Shiva) - întreaga acţiune poate fi comnparată cu, şi şi e de fapt un ritual de exorcizare(exorcizarea e motorul oricărui impuls oedipian…deparazitarea!!!).
        Poezia “avatar”, deşi vorbeşte, cel mai probabil, despre securişti şi a lor inchiziţie gestpovistă perfecţionată, poate fi interpretată şi ea în termeni mediatici, devreme ce Orwell, în 1984, a arătat clar ce poate însemna televizorul odată ajuns în mâna Partidului: el devine însuşi acel ochi imens(Dumnezeul panopticonic) pe care Cel mai Urât Om de pe Pământ al lui Netzsche îl împunge, ne mai suportând această umoare permanent blenduândă, apăsătoare…în ceafa şi pe creierul lui. Astfel:
“oameni cu laser la ochi mă vânează/ trebuie să mă strecor ca un contorsionist printre flash-uri/ să alerg sau să mă pun la adăpost/ vor să mă execute, să mă pună la colţ/ şi să mă lingă cu privirile lor” - Ştefan Bolea vorbeşte aici despre ubicuitatea absolut apocaliptică a televizoului, a canalelor media. Orice ai face tot acolo ajungi, adică prins într-o reţea de flashuri ca într-o pânză de păinjen…şi apoi vine păianjenul să te stoarcă de energie, să sugă din tine(“să mă lingă cu privirile lor”-din televizor-“You no longer watch TV, TV is Watching you”-cum zicea Baudrillard sau “Big Brother is watching you”-în varianta lui Orwell…dar, chiar şi aşa crainicul sau prezentatorul, sau oricine altcineva se uită din televizor la tine, nu se uită la tine ci se uită, cumva prin tine, în plin vid: “(…)dar acum îi privesc fără resentiment sau pasiune/ şi ochii lor par mult mai goi/ nicicând nu m-au privit în faţă/ încercând să îmi vorbesc, le-am spus şi ce era menit tăcerii/ sunt nişte erinii deghizate în pedagogi/ ştiusem înaintea lor tot ce au încercat să mă înveţe - Ştefan Bolea fuga”… într-adevăr, aşa cum bine remarcă poetul aici, pentru a-ţi putea vorbi ţie însuţi, trebuie să le vorbeşti lor; trebuie să-i deconstruieşti astfel, pentru a te putea re-construi pe tine[deconstruindu-i pe ei]…pentru că ei ţi-au scos ochii/sau te-au făcut să ţi scoţi şi acum ei au devenit oglinda[sufletului tău] căreia trebuie să-i vorbeşti pentru ca cuvintele tale să se lovească de ea şi să ţi se întoarcă, reflecate, înapoi şi să-ţi refacă eul aflat acum în plină dispersie şi dezintegrare…exact asta făcea şi frumoasa din basme atunci când îşi întreba oglinda ”oglindă oglinjoară, cine-i cea mai frumoasă din ţară”-încerca să-şi reconstruiscă eul vorbind unui material despre care ştia că-i va reflecta cuvintele şi toată bogăţia ce-o risipeşte vorbind cu el, înapoi în ea!!! )
        În acesată situaţie, Oedip trebuia momit din nou în mintea şi în trupul nostru, pentru a ne exorciza de noi înşine(în fapt de acel sine fals pe care TELEVIZORUL-PARTID l-a inoculat în noi; pentru a dezlipi de pe chip acea mască hidoasă care a crescut de la prea mult uitat la TV la fel cum, în cazul cataractei-o membrană creşte peste ochi…Media=O Cataractă Intelectuală). Scoterea ochilor pentru decoperirea ochiului lui Shiva se impune din nou:” dar pielea arsă şi faţa sculptată de cicatrici/ sunt doar o nimerită deghizare, o arbitrară mască/ când mă vor înghesui cu rânjete purulente şi fetide/ o să-mi torn sodă caustică în ochi/ o să înghit spirt de 1000 de grade/ o să-mi scuip masca asemenea unui şarpe/ o să-mi vărs sufletul peste banda de torţionari/ preluând chipul şi asemănarea avatarului meu(…) scăpat din pivniţă, avatarul a provocat un incendiu universal(…).”Dacă ochii sunt oglinda sufletului şi dacă în suflet arde focul şi pasiunea, înseamnă că aceste oglinzi sunt veritabile capace şi supape ce ţin focul în interior, în tensiune şi autocombustie suprasaturată. Odată aceste oglinzi-capace îndepărtate, focul iese, din suflet prin orbitele acum eliberate, cu violenţa cu care iese lava incandescentă dintr-un Vulcan în erupţie.
        Totuşi, ritualul oedipal de purificare poate implica şi alte tehnici de mutilare a ochilor, decât scoaterea(împiungerea, scobirea) lor efectivă: cusutul ochilor(gest cu conotaţii feminine şi care trimite, aproape involuntar la coaserea labiilor[castrarea feminină]):
1) “(…)sau pleoapele va şti să le capseze de sprâncene
pentru a denunţa a mia oară farsa
pentru a veghea, atunci când orbii dresaţi intonează[imagine a celor cu creierul spălat de TV, cu lumina interioară arsă de lumina artificială a televizorului ]
un cânt ce te petrece dintr-un vis în altul(…)-Şteafn Bolea-encounter
Elementul feminin mai sus explicat al acestei asocieri de idei începe să fie, deja, un atac făţis la adresa simulacrului-al cărui principal mecanism de deposedare a omului de propriu-i sine este SEDUCŢIA(armă tipic feminină-atunci când te îndrăgosteşti nu mai şti pe ce lume trăieşti, nu mai faci diferenţa între noapte şi zi, între a fi viu şi a fii doar-pur şi simplu)
2)De aceea, ca un bărbat nihilist adevărat, care s-a săturat să psalmodieze frumuseţea feminină în patetice stanţe mioritice şi care vrea să resexualizeze femeia împrumutându-i, prin violenţă, ceva din frumuseţea tăriei lui de caracter…de aceea“(…)neo a trebuit să-şi coasă ochii de oedip/ pentru a scoate bolţare din inima lui trinity(…)”(Bolea, op.cit., gogol, p.51)
        Ca ultim strigăt de tip “deşteaptă-te române” al lui Ştefan Bolea la adresa cititorului său(“deşteaptă-te române şi închide dracului televizorul-care te-a transformat în nefiinţă; care te-a transformat într-o poză decupată dintr-un almanah; într-o mască mortuară inexpresivă şi sinistră; într-un timbru filat; într-o poezia plagiată; într-o frauduloasă statuie falsă[ca cea din “Cum să furi un milion” cu Peter O’Toole]; într-un mort viu[“poţi să trăieşti nouă vieţi într-una
când le-ai murit de fapt pe toate”]”), îmi permit să citez poezia dor damnat:

“în ultimul cerc din infern este celula mea
pe-aici nu se afundă nici şobolani nici cârtiţe
sunt singur în infern, infernul începe azi

spiritul pe masa de tortură
să-l osândim căci e etern

nu sunt demoni în infernul meu…

deschid televizorul, îmi fac ceva de mâncare, caut pachetul de ţigări înfrigurat

ninge afară
e doar un peisaj decupat din almanah
să-ţi descarnez masca de pe faţă, natura
să-ţi dea sângele pe nas
să-ţi demonstrez că eşti un fals

cum poţi să priveşti abisul
când abisul e în tine însuţi [n.r. asta ca replică la nitzscheanul “Iar de priveşti îndelung abisul, află că şi abisul îţi scrutează străfundul sufletului.” - Friedrich Nietzsche-Dincolo de Bine şi de Rău, Ed. Humanitas, Bucureşti 1991,traducere de Francisc Grünberg, p.89]
cum poţi să te uiţi în oglindă
fără să fii răvăşit

am să descompun vocalele din acest urlet
şi-am să le sorb până mi-e rău
am să le scuip cu sânge în palme
să-mi vopsesc ochii cu acest fard

prea strâmtă mi-e totuşi eternitatea
poţi să trăieşti nouă vieţi într-una
când le-ai murit de fapt pe toate.”

        După cum spunea Stendhal, realismul trebuie să fie asemenea unei oglinzi care se plimbă pe stradă şi în care se oglindeşte atât albastrul cerului cât şi gropile cu noroi de pe de pe drum. Ei bine, aceasta este oglinda sadică(cu sugestii, mesaje şi încurajări oedipale în ea…pentru auto-orbire) ţinută de Ştefan Bolea cititorului său, răpit pentru o secundă din hipnoza generată în creierul său de halo-ul ecranului televizorului…stare ce-l consumă şi-l usucă fără ca acesta să-şi dea seama.
        Tot ce-ţi rămâne de făcut, în viziunea lui Bolea, este să-ţi scoţi globii din orbite, să-i cureţi cu şmirghel de imaginea iubitei falsificate(şi a vieţii în general falsificate şi simulate) de către media, şi apoi să ţi-i pui la loc…încă sângerând…şi să stai astfel, cu ochi roşii, apoşi de sânge…ca cei ai “oamenilor cu laser în priviri”(cum zice Bolea în poezia “avatar” - cu diferenţa că acum laser-ul s-a resemantizat şi a trecut “din mâna lor” la tine…şi că acesta[curăţirea brutală, oedipală a ochilor, ca pe un măr de coajă, a fost singurul mod{autentic}de a ţi-i resemantiza]).

        Ok. Până la acest punct am prezentat dispersarea eului prins în mecanismele capitalismului(Marcuse) şi ale mass-mediei(Denzin) şi consecventa reacţie oedipală „de apărare” al acelui ultium rest de autenticitate din noi. Eul dispersat este, încetul cu încetul obliterat; pe nesimţite şters, pus în umbră şi înlocuit cu clona/holograma sa mediatică(simulacrul lui Baudrillard care ajunge să se substituie realului...aproape insesizabil). Când se întâmplă acest fenomen, o primă consecinţă e aceea că erosul dispare şi e înlocuit de pornografic.
        Se pune întrebarea: cum putem rupe această mască falsă(„a rupe masca” în cazul lui Oedip echivalează cu scoatere ochilor) de pe chipul nostru, pentru a ne putea privi din nou adevăratul chip în oglindă? Răspunsul îl găsim în romanul Crash al lui Ballard şi în critica pe care Baudrillard o face textelor acestui prozator.
        Ideea e următoarea: carnea nu mai e carne, e un artefact şi, în această situaţie, testul suprem al realului va fi violenţa şi mutilarea...caz în care, violenţa şi mutilarea nu mai înseamnă acel rău cu care echivalează ele în viaţa de zi cu zi-aici ele ajung să echicvaleze cu răul necesar făcut gravidei(fie că e vorba de cezariană sau de naştere naturală) pentru a putea da viaţă. Violenţa devine astfel un test al realului şi o invitaţie pentru realul din fiecare din noi(care este chemat să se arate).
        Să luăm aşadar două pasaje din Crash-ul lui Ballard(pasaje citate/preluate de altfel şi de Baudrillard în cartea sa):
        a) „Her mutilation and death became a coronation of her image at the hands of a colliding technology, a celebration of her individual limbs and facial planes, gestures and skin tones. Each of the spectators at the accident site would carry away an image of the violent transformation of this woman, of the complex of wounds that fused together her own sexuality and the hard technology of the automobile. Each of them would join his own imagination, the tender membranes of his mucous surfaces, his grooves of erectile tissue, to the wounds of this minor act resss through the medium of his own motorcar-touching them as he drove in a medley of stylized postures. Each would place his lips on those bleeding apertures, lay his own nasal septum against the lesions of her left hand, press his eyelids against the exposed tendon of her forefinget the dorsal surface of his erect penis against the ruptured lateral walls of her vagina. The automobile crash had made possible theflnal and longed-for union of the actress and the members of her audience.”( J. G. Ballard, Crash, New York: Farrar, Straus and Giroux, 1973, pp. 189-190)
        b) „As Vaughan turned the car into a filling station courtyard the scarlet light from the neon sign over the portico flared across these grainy photographs of appalling injuries: the breasts of teenage girls deformed by instrument binnacles, the partial mamoplasties ... nipples sectioned by manufacturers’ dashboard medallions; injuries to male and female genitalia caused by steering wheel shrouds, wind¬shields during ejection. . . A succession of photographs of mutilated penises, sectioned vulvas and crushed testicles passed through the flaring light as Vaughan stood by the girl filling-station attendant at the rear of the car,jocularly talking to her about her body. In several of the photographs the source of the wound was indicated by a detail of that portion of the car which had caused the injury: beside a casualty ward photograph of a bifurcated penis was an inset of a handbrake unit; above a close-up of a massively bruised vulva was a steering-wheel boss and its manufacturer’s medallion. These unions of torn genitalia and sections of car body and instrument panel formed a series of disturbing modules, units in a new currency of pain and desire. „(Ballard, op.cit., p.134)
        Conform interpretării lui Baudrillard, fiecare rană şi tăietură în corpul unei femei sunt de fapt tot atâtea organe sexuale nou-deschise(„Goodbye << erogeneous zones >>: everything becomes a hole to offer itself to the discharge reflex.Baudrillard op.cit., p.111”- „discharge” fiind termenul tehnic pe care Baudrillard îl foloseşte pentru „ejaculare”) şi mai trebuie ţinut cont şi de faptul că ceea ce este violent are şanse să fie şi violat.
        Să răspundem mai întâi la întrebarea “unde apare simularea în capitolul lui Baudrillard pe Crash”, sau, altfel spus, de ce a ales Baudrillard să analizeze acest roman într-o carte despre simulacre.
        Baudrillard scrie în acest capitol urmatoarea fraza: ”The Accident, like death, is no longer of the order of the neurotic, the repressed, the residual or the transgmessive, it is the instigator of a new mode of nonperverse pleasure (contrary to the author himself, who speaks in the introduction of a new perverse logic, one must resist the moral temptation of reading Crash as perversion), of a strategic organization of life that starts from death. “(Baudrillard, op.cit., p.112)
        Ca “o nouă organizare a vieţii să poată începe de la moarte” avem nevoie de o schimbare a polarităţilor (înainte începea de la naştere). Simulacrul aduce cu sine această dedublare a polarităţilor: McLuhan a spus că “the medium is the message”, Baudrillard vorbeşte despre o “nebuloasă” venită pe filieră mediatică, nebuloasă în care s-au amestecat realul cu simulacrul, adevărul cu clona, pozitivul cu negtivul(“Television, in the case of the Louds, also reaches this indefinite limit in which, vis-à-vis TV, they are neither more nor less active or passive than a living substance is vis-à-vis its molecular code. Here and there, a single nebula whose simple elements are indecipherable, whose truth is indecipherable.” Baudrilard, op.cit., p.31)…şi face această observaţie tot pornind de la formula lui McLuhan: “Such a blending, such a viral, endemic, chronic, alarming presence of the medium, without the possibility of isolating the effects-spectralized, like these advertising laser sculptures in the empty space of the event filtered by the medium-dissolution of TV in life, dissolution of life in TV-indiscernible chemical solution: we are all Louds doomed not to invasion, to pressure, to violence and blackmail by the media and the models, but to their induction, to their infiltration, to their illegible violence.” (Baudrillard. op.cit., p.29) Orwell a spus şi el exact acelaşi lucru în 1984 cu deja celebrele fraze “WAR IS PEACE, PEACE IS WAR”-şi a legat aceste fraze în mod evident de ubicuitatea acelor televizoare prezentând ochiul ager al lui “Big Brother” în orice ungher al vieţii proletarilor. Aici este simulacrul din capitolul dedicat de Baudrillard romanului Crash, un simulacru venit pe filieră mediatică (“The shining and saturated surface of traffic and of the accident is without depth, but it is always doubled in Vaughan’s camera lens. The lens stockpiles and hoards accident photos like dossiers. Baudrillard. op.cit., p.116) - motiv pentru care Baudrillard trage concluzia că aici avem de-a face cu un alt tip de accident ”The Accident, like death, is no longer of the order of the neurotic, the repressed, the residual or the transgmessive, it is the instigator of a new mode of nonperverse pleasure, of a strategic organization of life that starts from death. “(Baudrillard, op.cit., p.112)
        Aici, am ajuns deja în punctul în care vorbim de “distrugere creativă”(conceptul în sine a fost iniţiat de economistul Joseph Schumpeter care spunea despre economie că urmează un şablon natural de evoluţie: economiile se nasc, îmbătrânesc şi mor pentru a renaşte într-o altă primăvară - după părerea lui Schumpeter, un stat nu poate avea o economie sănătoasă decât dacă companiile vechi mor/dispar şi fac loc unor companii noi…falimentul devine astfel crucial şi o condiţie sine qua non pentru sănătatea economiei, iar competiţia se încadrează în schema de funcţionare a unui Darwinism social). Aici, în cadrul acestui concept, violenţa începe deja să se resemantizeze.
        În Crash, operează, încă o dată o spun, un singur tip de simulacru (din evantaiul de simulacre prezentat de Baudrillard în cartea lui), acela care inversează polarităţile şi care, inversându-le, transformă moartea, violenţa şi accidentul în izvoare ale vieţii şi în instrumente eficiente de luptă împotriva simulacrului sădit în noi adânc de către mas-media....de unde, înainte, moartea, violenţa şi accidentul erau însăşi “fundătura” absolută a viului. ACESATA ESTE MAREA RĂSTURNARE FĂCUTĂ DE BALLARD-O RĂSTURNARE COMPARABILĂ CU CEA COPERNICANĂ(şi, se ştie, Răsturnarea Copernicană de care vorbea Freud se poate produce nu doar în sensul distrugerii mitului subiectului raţional, ci şi în sensul demitizării rolului şi supoziţiilor unei întregi culturi[cum ar fi, de exemplu, cea potrivit căreia, e rău să baţi o femeie, chiar şi o prostituată,în timpul actului sexual]).
        În cele ce urmează, voi prezenta nihilismul activ(pe care-l voi asocia actorului şi regizorului de filme porno Rocco Siffredi…pe “fundalul muzical” asigurat de poezia lui Ştefan Bolea-pentru a arăta că poetul Bolea s-a inspirat din stilul acestui fabulos actor italian) ca opus celui pasiv…NIHILISMUL ACTIV ca un fel de test al realului-ca pe o rezistenţă extremă la simulacru, ce în Crash, în poezia lui Ştefan Bolea şi în filmele lui Rocco ia forma mutilării fizice, a perversiunii şi a sado-masochismului.
        Ideea urmărită e simplă şi e următoarea: Suportă mutilarea fizică, “sângerează”- deci e real!

Rocco Siffredi ca încarnare a Nihilismului Activ

        Bakunin însuşi înţelegea acest nihilism activ ca expresie vie a principiului “distrugeri creative”: “Să ne încredem, deci, în Spiritul etern, care distruge şi anihilează, doar pentru că este izvorul incomprehensibil şi etern al vieţii. Pasiunea pentru distrugere este o pasiune creativă!”(Bakunin, “Dumnezeu şi Statul”, citat în Ştefan Bolea Ontologia Negaţiei, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2004 p.96)
        Tot în cartea sa sus-menţionată, Ontologia Negaţiei, Ştefan Bolea explică principiile nihilismului activ în cadrul operei lui Nietzsche:
        “Nietzsche face următoarea distincţie teoretică dintre un nihilism activ[Nihilismus der Stärke] şi unul pasiv [Nihilismus der Swache]:
        A.        Nihilismul ca semn al forţei sporite a spiritului[n.r.. a virilităţii debordante în cazul lui Rocco-numit şi “armăsarul italian”/”The Italian Stallion”] : nihilismul activ.
        B.        Nihilimul ca declin şi diminuare a forţei spiritului: nihilism pasiv.
Nihilimul << poate fi un semn al puterii, forţa spiritului poate să crească până-ntr-atât încât ţelurile ei de până acum[…] îi devin indecvate; […] pe de altă parte, un semn al unei puteri insuficiente pentru a-ţi restitui în mod productiv un ţel, un de ce, o credinţă. Maximul său de forţă relativă el îl atinge ca forţă violentă a distrugerii; ca nihilism activ. Opusul său ar fi nihilismul obosit, care nu mai atacă: […] ca nihilism pasiv, ca un simptom al slăbiciunii; forţa spiritului se poate epuiza, poate seca, astfel încât ţelurile de până acum şi valorile devin inadecvate şi nu mai găsesc nicio credinţă. >> (Friedrich Nietzsche, Voinţa de Putere, traducere de Claudiu Baciu, Ed. Aion, Oradea, 1999, pp.19-20, citat în Bolea). Pentru completare, amintim şi paragraful 657 din Voinţa de Putere, care revine asupra distincţiei << pasiv-activ >>: << Ce înseamnă pasiv? - A fi frânat în mişcarea de asalt: deci o acţiune de împotrivire şi de reacţie. Ce înseamnă activ? - năzuind spre putere. >> (Nietzsche, op.cit., p.417, citat în Bolea) Se evidenţiază două tipuri psihologice de nihilişti: cei care merg până la capătul nihilismului, îl transcend cu scopul de a crea valori superioare(care au, în plus, nevoie de piedici, spre a-şi spori puterea) şi cei care sunt secătuiţi de lipsa de sens şi de valoare a existenţei(inconsecvenţi, mediocri, în traiectorie descendentă). Cei care << distrug >> pentru a crea şi cei care distrug pentru a distruge, incapabili să creeze valori noi. ”(Ştefan Bolea, Ontologia Negaţiei, pp.28-29)
        Ei bine, despre acela care n-a văzut încă vreun film porno cu Rocco Siffredi în plină acţiune…cred că se poate spune despre el că a ratat întreaga esenţă şi singurul punct culminant(în sensul autenticităţii) al întregii industrii pornografice (dincolo de obscenitatea [cu înţelesul de falsitate ce se manifestă cu atâta ostentaţie psihotică şi care cere simultan, în mod paradoxal, să-i fie interpretat nivelul penibil de simplist de juisare drept climax{ fază finală într-o succesiune ecologică } al perfecţiunii la care pot aspira partenerii…încât la început o iei ca pe o ofensă la adresa erotismului tău şi închizi dezgustat televizorul; apoi o iei ca pe o glumă proastă dar făcută totuşi cu un cinism englez şarmant în felul său., care, în mod tradiţional, punctează acolo unde ai fost iniţial tentat să crezi că a dat-o cel mai lamentabil în bară{exploatând, cu multă tristeţe ce-i drept, un aspect sub- şi în acelşi timp supra- filosofic al vieţii…de genul celui enunţat de Titu Maiorescu apropo de Caragiale-“în spatele oricărei comedii se ascunde o tragedie”}; şi, în final, după ce această glumă se îngroaşă sau se degradează de la prea multă repetiţie de prost gust combinată cu deja “obligatoria” lipsă de orice posibil fel de “acel ceva” care ar putea aduce cea mai vagă undă de idee intelectuală în toată afacerea…în acest punct începi să te încrunţi şi să crezi că, ceva atât de psihotic de simplist nu poate fi adevărat, nu poate fi o glumă şi că ar fi pur şi simplu “ţărănesc“{isteric şi total nesofisticat} din partea ta să te revolţi împotriva lui …aşa că, ajungi să crezi că, de fapt, aici{într-un scenariu atât de absurd de prost} e de fapt vorba de ceva experimental, poate chiar futiurist] excesiv de obosită, indecent de irecuperabilă în sensul că etern falsă şi “de mâna a doua/ a şeptea” ) care, în cazul lui Rocco(zis şi “The Evil Angel”) şi al său jurnal de bord(“Rocco meets an American Angel”; “Rocco inavades Russia” -zis mai simplu şi mai rezumativ - “true anal stories”), ca şi în cazul romanului Crash, şi-a atins prin violenţă şi indiferenţă totală la a.aşa-zisul “romantism” (n.r. Care a ajuns să se devalorizeze şi să echivaleze cu un fel de Platonism pentru mase-cum definea Nietzsche creştinismul…să se devalorizeze în sensul de a se îndepărta de la rădăcinile sale- În Ontologia Negaţiei, Ştefan Bolea argumentează foarte bine idea că degradarea trupului, decrepitudinea, moartea şi crima universală aparţin simbologiei romantice.Meditaţia funestă este baza întemeierii conceptului de subiectivitate şi de aceea, la intrare, pe poarta multor cimitire din Rpmânia stă scris “O plimbare prin cimitir îţi relevă sensul vieţii.” “ << Mortul >> nu se mai află numai în afara zidurilor cetăţii, ci într-un mod pervers, în preajma sau chiar în interiorul subiectului(…)În << Le Fou >> de Rollinat, personajul auctorial cere să i se construiască <> în preajma castelului [ << Pour jardins, je voudrais deux ou trois cimetières. Où je pourrais tout seul roder des nuits entières ; Je m'y promènerais lugubre et triomphant >> ].Moartea este adusă în spaţiul intim sau imediat în preajma lui.Sinistrul se caută, pudibonderia nu mai face carieră(...) Această aducere în prim-plan a mortului reprezintă o schimbare de mentalitate. Discursul funebru nu mai este considerat ilicit, pentru că fiinţa umană îşi descoperă perisabilitatea, micimea, este în natura nihilismului DE A SE EXALTA ÎNTR-UN MOD AUTODISTRUCTIV ŞI MASOCHIST ÎN FAŢA PIEIRII INDIVIDUALE, respectiv universale.Zarathustra,cară cadavrul unui saltimbac în spate şi are chiar o conversaţie sapienţială cu el. Eminescu, în Mortua est!, sub influenţa imnurilor lui Novalis, nu mai cântă moartea ca pe o sărbătoare a separaţiei; moartea fizică a muzei constituie un prilej de meditaţie asupra morţii sufletului; înainte, exista o limitare făcută de bunul simţ, acum avem o confluenţă şi o sursă de putere”-Ştefan Bolea, Ontologia Negaţiei, pp.59-60. Acestea sunt rădăcinile adevătrate ale romantismului…- moartea văzută ca un mod cathartic de eliberare de angoasă şi dezvoltarea în demonul-daimon a unui fel aparte de narcissism care NU exclude ura-de-sine şi masochismul. În lumina acestor idei înţelegem, cred, cel mai bine de ce lui Rocco, în filmele lui porno, îi place să-şi plesnească partenerele cu bestialitate [peste faţă, fese şi chiar peste sâni] şi să fie plesnit de ele; de ce le strange de gât pentru a amesteca plăcerea extazului carnal cu cea a trăirii plenre a pericolului sufocării în chiar momentul paroxist al orgasmului - apologie a unei carnalităţi mortuare infernale care se foloseşte de durerea vie şi de plăcerea vie pentru a-şi desăvârşi orgasmul de tip pace-sufletească-totală-pe-câmpii-întinse-de-linişte [un alt fel de a spune că avem o singură moarte; că numai una ne e dată şi că dacă aşa stau lucrurile-măcar să murim în/de plăcere…să murim fericiţi…brutalele partide de sex ale lui Rocco sunt un antrenament în acest sens şi se încadrează din acest punct de vedere perfect în vechea/iniţiala logică şi Raison d'être al Romantismului] în locul în care plăcerea şi durerea se conjugă; în nebuloasa ce momeşte în nucleul ei toate celelalte nebuloase…în inima vortexului. Bărbatul care trăieşte aşa, e bărbatul care are casa construită diect în reactotul nihilismului[cum Batman îşi are castelul pe un vârf de stâncă] şi e romanticul absolut[“romantic de romantic”, cum i-ar spune ”băieţaşii de cartier”]. Rocco e aşadar un romantic din acest punct de vedere [Adică analizat pe şabloanele originii romantismului - moarte, suferinţă - şi juisare demonică în chiar inima acestor două furtuni ce se conjugă şi dau o sinistră formă de plăcere - la fel cum roşul combinat cu galbenul dă portocaliu{un hibrid de blajinătate şi agresivitate…dar totuşi, tot timpul susceptibil de a aluneca în mod penibil în “blajinăţenie”-acest ultim cuvânt este o invenţie a mea…}. Nici vorbă în definiţiile originare şi autentice le romantismului de mângâieri; execese de tandreţe şi alte astfel dce falsităţi şi , în esenţă, mizerii şi ieftinităţi obosite - dar cu care a ajuns el să echivaleze azi]. Rocco opereză un soi de recuperare prin violenţă a romantimului. Strânsul de gât al partenerei atunci când orgasmul se apropie, brutalizarea sânilor ei - toate acestea se învârt în cadrul unei scheme ce efectuază o recuperare [cel mai probabil instinctuală] a MAI VECHILOR teme romantice de juisare demonică şi în ciuda lui Dumnzeu, în chiar inima durerii, distrugerii şi a morţii. Toate partidele de sex ale lui Rocco sunt, practic, mai mult sau mai puţin, simulacre şi preludii la crime - la amestecarea plăcerii oragasmului feminin cu plăceea bărbatului de a-i sfâşia trupul…de a sfâşia şi de a ajunge astfel în interiorul a tot ceea ce nu poate penetra cu penisul sau cu limba. Asta se şi presupune că face şi trebuie să facă Îngerul Demonic-“The Evil angel”[“porecla”lui Rocco]), accidental sau nu(cine ştie…) o nouă dimensiune - în care obscenitatea şi violenţa (probabil datorită suprasaturaţiei şi a forţei iritate cu care plictisul încearcă să se elibereze de acestă stare foarte neplăcută de suspensie în spasme de tribulaţie - în care a intrat) îşi întorc fiecare sutele de feţe şi măşti (ale falsităţii anterior multiplicate cu perversitate nevrotică şi puse să privească după pradă la 360 de grade…dar şi obligate să poarte permanent masca şi privirea oriunde numai înspre sine nu!) una spre cealaltă şi încep să se privească una pe cealaltă cu pasiunea entomologului(de parcă o faţă a lui Ianus ar începe să privească spre cealaltă într-un preludiu teribil şi hiperbolic la venirea Antichristului), cu mania şi demenţa acestuia(aici “apocalipsa” începe să aibă conotaţii aproape evoluţioniste).
        Aici, în acest moment al saturaţiei, în care centura de ochi oedipali ce înconjura anterior aceste două erinii(violenţa şi obscenitatea ) se desprind de trupul pe moarte al gazdei…când această puzderie de ochi incestuoşi din ele capătă pentru prima oară viaţă proprie/de sine stătătoare[fiecare ochişor în parte] şi încep să privescă, pentru prima oară unul spre celălalt (o situaţie aproximativ similară care îmi trece acum prin minte ar fi cea în care cei doi sâni ai femeii, în mod clasic paraleli/”paraleli” unul cu celălalt, i s-ar desprinde acesteia de piept şi s-ar pune faţă în faţă - la o confruntare directă)- aici criza generează un mare semn de întrebare (asupra Raison-ului d’être al lucrului intrat în criză)…şi destinul oricărui semn de întrebare este să nască, la rândul lui, o filosofie…o carapace protectoare numită filosofie. În cazul de faţă - nihilism, sau , în cazul pornografiei care şi-a atins punctul culminant (în care deja frizează absurdul... tot încercând să-şi savureze libertatea devenită acum aproape otravă[cu înţelesul de non-sens {scena în care Rocco îşi strânge de gât partenera şi apoi, când această cască „branhia” ca un peşte pe uscat, o scuipă în gură}] ) şi a ajuns să însemne mai mult decât ceea ce este...parcă anti-platonism ar fi o denumire mult mai potrivită.
        Una din tezele de bază formulate în Ontologia Negaţiei este cea potrivit căreia fundaţia(componenta de bază a) nihilismului e anti-platonismul(“nimic din raiul ideilor suprasensibile nu are loc aici”- cum zice Ştefan Bolea). Cum altfel ar putea sta lucrurile într-un univers dominat de idea-imbold ” Make love with death ...” - acesta este de fapt refrenul piesei “Serenade Macabre” semnată de grupul francez de black-gothic metal FORBIDDEN SITE, piesă inclusă pe albumul “Sturm Und Drang (1997)”, compoziţie care pedalează pe versuri de genul - “(…)Make love with death ...(…) Des visages de femmes/ Meurtrières assouvis/Sans sourires ni larmes/ Conduiront mon esprit/ Come to where/ Life and Death/ Shall forever collide[n.r.. exact idea “nebuloasei în care converg toate celelalte nebuloase”- menţionată de mine mai sus]/ Remain pure/ Remain dark/ Make one with the night/ Far away/ Far apart/ Swear to be my promise/ Remain pure/ Remain dark(…)-versuri semnate de un tip ce-şi spune Romarik d'Arvycendres.
        Că tot vorbeam mai sus de anti-platonism, nu pot să nu-mi duc aminte(cu mult amuzament) definiţia(grobian de populistă) pe care profesorul meu de engleză din liceu(unul dintre cei mai penali şi penibili indivizi pe care am avut neplăcerea să-i cunosc ) o dădea “iubirii platonice”: “băi(vorbea ca Gigi Becali), ascultaţi la mine băăiii, iubirea platonică înseamnă să nu-ţi imginezi niciodată iubita stând pe budă(adică căcându-se)”. Ei bine, Rocco n-are probleme la capitolul ăsta şi se dovedeşte a fi un anti-platonist şi un nihilist adevărat atunci când îşi bagă adânc limba în anusul fetei (în cadrul preludiului) şi apoi penisul…cu care face ravagii pe acolo, ca cu un burghiu satanic ce vrea cu tot dinadinsul să-şi facă loc şi să se stabilească în acea parte anatomică a femeii. Atacând înainte de orice anusul şi construindu-şi întreg repertoriul sexual în jurul “curtării” şi apoi a violării/”violării” acestei zone erogene, Rocco transcende platonismul “cu buldozerul”…cum s-ar spune…ha!ha!
        Freud de altfel identifică ca primă breşă la nivelul psihicului - faza excremenţială. Freud spune că, copilul este sancţionat de societate pentru excrementele lui(i se impune obligaţia elementară a igienei) şi de aici rezultă o anxietate originară(ce durează toată viaţa) şi stă la originea tuturor celorlalte anxietăţi ale noastre. Eu asociez această interdicţie pusă de adult asupra excrementelor copilului cu o castrare-deoarece zona anusului este şi ea o zonă erogenă iar defecarea poate uneori produce plăceri de tip juisare-sexuală(depinde gradul de intensitate la care e trăită decongestionarea intestinului). De aceea, de exemplu, la spitalele ce se ocupă cu bolnavi psihici, pot fi văzute scene în care pacienţii se mânjesc peste tot cu propriile excremente-acest gest al lor trebuie interpretat ca o PROPENSIUNE INCONŞTIENTĂ CĂTRE INTEGRALITATEA ORIGINRĂ(pre-castrare)…ca o încercare de redobâdire a integralităţii(originare) pierdute ca urmare a conformismului la normele de igienă ale societăţii. Parcă pentru a transgresa această castrare(şi a-şi recâştiga moralitatea originală, nepervertită de cultură - deci în cadrul unui “back to the roots”) Rocco e tot timpul cu limba şi cu penisul în anusul fetelor, obligându-le şi peele să-i facă acelaşi lucru şi lui.
        Libertatea umană, de cele mai multe ori, e de fapt libertatea propriei interiorităţi perverse!!!
        De asemenea, dacă mai analizăm puţin Ontologia Negaţiei a lui Bolea, se cade să ne oprim asupra unei figuri ceva mai aparte tratate în acesată carte - Contele de Lautréamont (pseudonimul literar al lui Isidore Ducasse) şi să aratăm câteva similarităţi între poetica acestui Conte[n.r.. Nu degeaba DEX-ul înţelege prin “licenţă poetică” - “slobozenie” {“LICENŢĂ POÉTICĂ s. (STILISTICĂ) (înv.) slobo-zenie.”- http://dexonline.ro/search.php?cuv=poetica , consultat la data de 27 Februarie 2009, 22:06 p.m.}, iar “sloboz” în vocabularul manelelor şi a muzicii hip-hop înseamnă “spermă”…cu conotaţia şi mai exactă de spermă “vărsată” pe faţa şi în gura femeii - piesa “Sloboz” a celor de la Paraziţii aplică, zic eu în mod genial{prin faptul că se sugerează acoperirea şi stigmatizarea inutilităţii interminabile din vorbăria goală a talk-showurilor cu „sloboz”...talk-show-ul {{surprins în metafora „2 guri s-au ridicat să vorbească odată/ Talisman rănit ciobit în beregată”-politicienii, că la ei se referă, au o gusă atât de umflată atunci când se învârtoşesc să-şi scuipe tot veninul de care sunt în stare, încât lanţul oricărui medalion sau simbol sacru atârnat la gâtul lor plesneşte...sacrul moare pe gâtul lor de monştrii pentru că nu poate creşte pe piele de balaur}}- fenomenul care, după umila mea părere, a distrus cel mai tare România postdecembristă} şi în perfect asentiment cu analiza pe care încerc să o scriu aici, această idee de obsceniatte extremă la marele şi mîrşavul mechanism mediatic obiectivat, în majoritatea cazurilor, în TELEVIZOR: “Vrei să mori la televizor/ Ai să mori degeaba c-ai trăit degeaba mori mori./ Moarte moarte că încerci să te-nţelegi/ Zici că faci dar o freci ai 30 şi te porţi ca la 70/ Parcă-i fii un neanderthal scăpat din beci/ 2 guri s-au ridicat să vorbească odată/ Talisman rănit ciobit în beregată,/ Felaţie, sex oral, muie cu pula sculată.Muie, muie,/I-a dat sloboz, i-a dat sloboz,/Mă doare-n pulă”,
        {uitându-te la televizor devii un zombie care nu face şi nu gândeşte nimic-“ Zici că faci dar o freci”; devii un atrofiat fizic şi un tip lipsit de orice ambiţie/orizont/perspectivă…unul care se mulţumeşte cu puţin…în aşteptarea morţii-“30 şi te porţi ca la 70/ Parcă-i fii un neanderthal scăpat din beci” }] şi idea ce guvernează desfăşurarea acţiunii în filmele porno ale lui Rocco - totul cu scopul de a înţelege apoi mai bine imaginile poetice din versurile lui Ştefan Bolea(odată ce am venit înspre lirica lui prin aceste două “filtre”- Lautréamont şi Rocco).
        Ca şi în cazul filmelor lui Rocco, în poezia lui Lautréamont, metoda de comunicare e realizată prin intermediul şocului. Marele câştig al acestei “metode de comunicare” e că, din cauza brutalităţii şocului, se crează o “intersubiectivitate extremă” în cadrul căreia cad barierele şi măştile dintre actor şi spectator: “În fapt, cad barierele sau măştile, dintre actor şi spectator. Desigur, această metodă de comunicare este făcută prin şoc, într-un context satanic, gnostic şi extramoral.”(Ontologia Negaţiei, p.52) Concluzia lui Bolea imediat după acest pasaj este, din nou, perfect asemănătoare cu cea a lui Ballard din Crash-“Dar dacă asemenea mijloace dau roade, violentarea se dovedeşte legitimă.”(Bolea, op.cit., p.52) Aşa cum observă şi Ştefan Bolea, motorul din spatele unei astfel de atitudini, a fost la Lautréamont ceea ce azi a devenit o strategie şi o filosofie media contemporană de prim rang: Evil Sells(“Timid, lipsit de dinamism, binele este inapt să se propage; răul, mult mai zelos, vrea să se transmită şi chiar izbuteşte, căci posedă dublul privilegiu de a fi fascinant şi contagios” Emil Cioran, Demiurgul cel Rău, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1995, p.15, traducere de Emanoil Marcu)
        Imagistica în jurul căreia se învârte acest “Evil Sells” al lui Lautréamont este aceea a VIOLULUI(de fapt în această direcţie încearcă şi Rocco să împingă lucrurile în filmele sale…mai în glumă sau mai în serios…):”Dumnezeu se întrupează şi coboară pe Pământ la un bordel.(În treacăt fie amintit că bordelul era o mănăstire dezafectată…)Îşi consumă episodul sexual, apoi ucide cu bestialitate un tânăr, pentru a se linişti.”(Ontologia Negaţiei p. 58) Dumnezeul lautréamontian spune despre el însuşi-“Satan a spus că marea preţuire pe care o avea pentru un duşman atât de nobil, se risipise din închipuirea sa, şi socotea că e mai bine să-şi poarte mâna pe sânul unei fete, cu toate că fapta aceasta este de o răutate mârşavă, decât să scuipe în faţa mea, acoperită cu trei pături de sânge spre a nu-şi murdări scuipatul bălos”( Lautréamont citat în <i>Ontologia Negaţiei<, p.58); Lautréamont însuşi spune despre Dumnezeu-“Îmi ridicai încet ochii spleenetici, cercănaţi de un mare cerc vineţiu, înspre concavitatea firmamentului, şi cutezai a pătrunde, eu, atât de tânăr, tainele cerului! Negăsind ceea ce căutam, îmi ridicai pleoapa înfricoşată mai sus încă, până când zăresc un tron, alcătuit din scârnă omenească şi aur, pe care trona cu trufie tâmpă, cu trupul înfăşurat într-un giulgiu cel care se intitulează el însuşi Ziditorul! Ţinea în mână trunchiul putrezit al unui om mort şi-l ducea, rând pe rând, de la ochi la nas, şi de la nas la gură, se poate bănui ce făcea.[…]îşi vedea mai departe de cumplitul lui ospăţ, mişcându-şi falca în jos, care îi mişca barba plină de creieri. O, cetitorule, acest din urmă amănunt nu face să-ţi lase gura apă? Nu mănâncă oricine asemenea creier, atât de bun, atât de proaspăt.” ( Lautréamont citat în Ontologia Negaţiei, pp.68-69).
        Violul merge mână în mână cu canibalismul, cu vampirismul şi cu sodomia. Când toate aceste vin de la Dumnezeu în loc să mai vină de la Necurat se confirmă teoria lui Baudrillard de inversare a polarităţilor şi de cădere liberă în abisul simulacrului(ca consecinţă directă a acestei inversări), şi, pe filiera nitzscheană de înţelegere a creştinismului ca “platonism pentru mase” şi ca “revoltă în genunchi” se obliterează definitiv platonismul şi, ca în Fraţii Karamazov ai lui Dostoievski, “când Dumnezeu nu mai există,[n.r.. A se înţelege - “când platonismul a fost eradicat”], totul este permis.” Aici apare în scenă Rocco şi dezinvoltura lui totală(care poate fi înţeleasă, de ce nu, şi ca “creativitate”) în materie de sexualitate(“Se deschide un drum nou prin descrierea unui Rău pur sau a Răului Pur[n.r.. un fel de Platonism inversat] care nu se mai raportează la ideea de bine. Răul aici e întemeiat pe sine însuşi, prezenţa lui nu mai reclamă o exigenţă morală, care l-ar analiza sau care l-ar anula”-Cum spune Ştefan Bolea în Ontologia Negaţiei p.56).
        Era, am putea spune, nevoie în imagistica lui Ştefan Bolea de acest element anticreştin(împrumutat de la Lautréamont şi urmărit cu fascinaţie de Bolea cum se aplică la Rocco şi la modul în care acesta face sex)pentru a se elibera definitiv de Platonism: “nimic aici din raiul ideilor suprasensibile.”(Bolea) Era, la rândul lui, nevoie de anti-platonism, pentru a ne trezi pe toţi “cu forţa din somnul dogmatic”(Bolea), NU pentru a ne îndemna (Doamne Fereşte!) la violenţă, ci, pentru a ne pune în binecuvântata postură postmodernă a celui care problematizează realitatea din jurul lui. Şi, conform lui Linda Hutcheon [n.r.. în cartea dânsei, “Politica Postmodernismului”], a problematiza ceva înseamnă a descoperi motorul ideologic din spatele oricărui set de reprezentări mediatice; a lăsa deoparte de-la-sine-înţelesul(taken-for-granted-ul)şi a căuta căror interese(politice-în viziunea ei totul în societatea de consum este inevitabil politizat) slujeşte promovarea şi existenţa acelei reprezentări în detrimentul alteia. Giovanni Sartori în “Homo Videns(Imbecilizarea prin televiziune şi post-gândirea)” susţine şi el o teorie potrivit căreia, expunerea repetată la mesajele mediatice are ca consecinţă atrofierea înceată dar sigură a capacităţii de problematizare a ceea ce este servit pe canalele mediatice (omul cade într-un fel de comoditate/lene în care descoperă că-i este mult mai uşor să înghită pur şi simplu, ca pe bulele de aer, mesajele ce-i sunt servite în format media-T[adică gata-interpretat pentru el], decât să le filtreze prin propriu-i aparat interpretativ). Iar, spune Satori, “distrugerea sistematică a spiritului critic pune în pericol însăşi democraţia.”
        Televiziunea operează o mutaţie catastrofală în creierul uman prin faptul că modifică natura însăşi a comunicarii, deplasând-o din contextul cuvântului (fie el tipărit sau radiodifuzat) în contextul imaginii.” (Giovanni Sartori în “Homo Videns(Imbecilizarea prin televiziune şi post-gândirea , Editura Humanitas, Bucureşti, 2005, p. 24). Televiziunea împinge cu obstinaţie în faţă imaginea în detrimentul logosului; trimite limbajul în zone periferice şi-l minimalizează/marginalizează. Dar, imaginea apelează doar la simţul vederii, motiv pentru care Homo videns este acel animal care doar vede şi încetează să mai treacă imaginea prin filtrul limbajului.
        O dată ce imaginea a luat locul cuvântului, se întâmplă o adevărată catastrofă antropologică: textul biblic cu al său “la început a fost cuvântul ” este destituit şi în locul lui Adam(sau, mă rog, a lui Homo Erectus) apare un nou animal apocaliptic- Homo Videns- o specie diferită de homo sapiens(“un neanderthal scăpat din beci”-în metafora superbă a celor de la Paraziţii). De ce animal? Se spune spune despre gândirea abstractă că este baza oricărei cunoaşteri reale…dar invazia imaginilor şi obliterarea consecventă a cuvintelor şterge din om capacitatea de abstractizare: „Acesta e procesul care se atrofiază atunci când homo sapiens este înlocuit de homo videns” (Sartori, op.cit., p. 34)
        “În spatele iluziei că televiziunea ne face să participăm direct la viaţa politică, apare riscul ca nu mai putem nici cunoaşte, nici stăpâni lumea în care trăim.
        Omul crescut în faţa televizorului, dominat de video-cultură, riscă să rămână un video-copil incapabil de raţionamente, prizonier al post-gândirii, incult până la aberaţie.”(citat luat de pe http://www.cartepremium.ro/produs/4705/Homo-videns-Imbecilizarea-prin-televiziune-si-post-gandirea.html, consultat la data de 28 Februarie 2009, 14:00 p.m.)
        Sugestia oedipală este omniprezentă şi aici: prin ochi ne-a fost lipită de creier o mască care apoi, din creier a crescut pe faţă (exact ceea ce spuneau filosofii antici greci despre imagini - şi anume că sunt nişte pieliţe/pojghiţe care se dezlipesc de pe obiecte[ca pielea de pe şarpe] şi ne intră în creier prin ochi).
        Rana prin care au pătruns aceşti microbi în organismul nostru (poarta deschisă pentru microbi şi infecţii) au fost ochii, şi de aceea această rană trebuie închisă-cusută cu copci [n.r.. “sunt orb şi mi-ai cusut o plapumă pe pleoape/ Sunt surd şi mi-ai astupat gura cu carne stricată(…)”-Ştefan Bolea, Război Civil, elijah cummings p.56 -ideea acestui scurt extras poate fi interpretată şi la modul că televizorul ne-a răpit personalitatea iar cel fără personalitate e ca un bolnav în moarte clinică(nu vede, nu aude, nu poate vorbi) sau ca un sclav al mafiei al cărui motto este “nu văd, nu aud, nu vorbesc”…carnea stricată care astupă gura trimite în două direcţii: la o tumoare crescută din creier în gură şi care a ocupat toată cavitatea bucală sau la vaginul foarte fleoşcăit al unei babe, pus pe faţa şi pe gura unui tânăr care, din cauza televizorul, a ajuns să merite acest sex lepros, pentru că - “ai 30 şi te porţi ca la 70- Felaţie, sex oral, muie”…cum bine zic cei de la Paraziţii] sau pur şi simplu amputată, ca un cartof căruia i s-a scos o zonă mai neagră/stricată [n.r.. “(…)să scotocesc adânc cu un cuţit prin orbite, poate reuşesc-/ştii tu-să mă descotorosesc de un organ care mi-e/oricum nefolositor(…)” Ştefan Bolea decupaj]
        Ultima imagine a lui Oedip ce vrea să se elibereze de el însuşi, o voi selecta din poezia the visitor:
“(…)fie ca sufletul meu să-ţi lingă cu zimţii retina
fie ca îngerul morţii să sugă din mine lumina
fie ca gemenii mei sa înnegrească soarele
cu ţipătul lor de vapor
ca o noapte cerească în univers pleoapa mea deşirată
sunt ceea ce sunt, o supernovă apocrifă.”(Ştefan Bolea, Război Civil, the visitor, p.30)
        Atât “îngerul morţii” cât şi “gemenii răi” au fost sădiţi în om de către media sub forma simulacrului, a falsului(“o supernovă apocrifă” e o lumină falsificată la toate capitolele; o falsă lumină a înţelepciunii[ca şi televizorul-o stea înşelătoare{“supernovă”} care, pe timp de noapte, rătăceşte pelerinii aflaţi în deşert, în loc să le arate calea-“Gaurozauron, steaua cea vicleană cu strălucire schimbătoare ce adesea înşeală caravanele înspre Pustia Cernită” - o identifică Stanislaw Lem în “Ciberiada”]). Atât de Îngerul Morţii cât şi de Gemenii Răi - tradiţia arhaic-păgână cât şi cea iudeo-reştină cere ca individul să se descotorosească: Biblia cere alungarea sau exorcizarea acestuia; iar în păgânism, canibalii de exemplu erau atât de speriaţi de gemeni încât îi sacrificau pe loc considerând apariţia lor drept (care era aceea a unei asemănări înspăimântătoare) o insultă la ordinea prestabilită a lucrurilor (care spune că fiecare individ sau obiect e unic şi irepetabil) şi drept o ameninţare la adresa ordinii sociale din cadrul tribului (cei doi, prin asemnarea lor, putând uşor eluda şi trişa cutuma tribală în folos propriu). Acest simulacru depersonalizant îţi suge şi-ţi epuizează esenţa -„ îngerul morţii să sugă din mine lumina”/” gemenii mei sa înnegrească soarele” - şi de aceea trebuie închisă rana prin care au intrat în tine ... alias trebuie scoşi ochii sau, în terminologia lui Bolea, trebuie „deşirată
pleoapa” şi lăsat în urmă un întuneric perfect sterilizat şi sterilizant: „ca o noapte cerească în univers pleoapa mea deşirată.” Acum Oedip poate avea sufletul împăcat.
        Violenţa poate fi un antidot pentru acest tip de alienare, atrofiere şi îmbătrânire prematură, pentru că, vrând-nevrând ea are tot timpul(în mod absolut inevitabil) ceva real în ea. Înţeleg prin “real” ceea ce înţelegea Lacan, adică ceva oribil, sinistrul, satanicul absolut(ceea ce nu comunică[prin nici un fel de imagini sau cuvinte] e satanicul suprem, satanicul în faţa căruia nu ai nici o şansă] ;tăcerea care macină; experienţa destructurantă prin excelenţă[Principala lui “calitate” fiind aceea că apare şi loveşte acolo unde nici nu te aşteptai - când nici nu te-ai gândit că o va face sau când te-ai crezut cel mai în siguranţă. E incontrolabil şi e exprimat între rândurile unor proverbe şi zicători de genul ”nu mă aşteptam tocmai din partea lui să-mi facă una ca asta”; “de ce ţi-e frică nu scapi”]. De aceea psihanalistul va spune că mama trebuie să vorbească în permanenţă cu copilului, chiar dacă acesta nu înţelege ce i se spune, fie şi numai pentru a pune un tampon/o membrană protectivă[reprezentată aici de logos] între copilul respectiv şi brutalitatea realului[înţeles de Lacan ca ceva oribil şi angoasant prin excelenţă; ca opusul absolut al “realităţii”- realitatea fiind realul îmblânzit şi domesticit de noi, filtrat prin nevoile şi dorinţele noastre]). Singurul mod de a îmblânzi realul este de a-l numi şi de a încerca în mod concomitent să-l faci să vorbească cu tine: de aceea un câine, de exemplu, dacă vorbeşti cu el, ai şanse să scapi şi să nu te muşte.
        Ideea e că logosul şi nu simulacrul trebuie folosit în relaţia cu realul, deoarece simulacrul neutralizează realul dar, “la pachet”, ne neutralizează/sterilizează şi pe noi. Şi atunci, pentru a scăpa de falsul ce a fost sădit în noi, trebuie mai întâi să recuperăm acest real(aşa angoasant cum e) şi să încercăm să-l îmblânzim prin cuvinte. Viaţa cu el e grea, dar în absebţa lui nu există deloc. De aceea Rocco e foarte violent cu partenerele sale, dar în timp ce le brutalizează, vorbeşte tot timpul cu ele(indiferent dacă ceea ce le spune are vreo noimă sau dacă sunt simple iefinităţi obosite[important este să fie!]…ideea e că trebuie să vorbescă cu ele ca să le ajute să suporte[astfel] durerea mai uşor şi, desigur, să “ducă”încă şi mai multă durere de aici încolo); de aceea poetul Bolea vorbeşte cu el însuşi (poezia poate, de altfel, să fie permanent definită ca un soi de dialog monopat al poetului cu sine) - penru a se ajuta să suporte mai uşor vidul cu care realul îl asaltează…(cine ştie, poate că şi fluieratul noaptea în pădure pentru a-ţi face curaj intră în aceeaşi categorie).
        În “Fight Club”, Tyler Durden (Brad Pitt) ne spune: “How much can you know about yourself if you’ve never been in a fight?” La fel, probabil şi Rocco şi Ştefan Bolea ne vor spune”Cât de multe poţi şti despre tine dacă n-ai fost măcar o dată cu adevărat sălbatic/dezlănţuit până la paroxism cu o femeie?”(Rocco), respectiv-”Cât de multe poţi să şti despre tine dacă n-ai avut măcar odată curajul să-ţi dai masca jos de pe chip (chiar dacă asta înseamnă să-ţi descarnezi faţa din cauză ca falsitatea ţi s-a lpit lipit de[încarnat pe] faţă) şi să priveşti astfel în oglindă monstrul care eşti?” (“ monstruosul are perfecţiunea, rectitudinea lui.” Ştefan Bolea dor de foc)…nu că ar exista(cu adevărat) vreo diferenţă între întrebarea lui Bolea şi cea a lui Rocco…
        A fii “cataloic”/catolic, dar întotdeauna numai şi numai în felul tău ( aşa cum a fost Joyce…şi el un mare amator de prostitituate şi sex illicit) e singurul mod autentic şi posibil de a fi catolic “at all”. A deveni o “maimuţă urlătoare moralistă”-aşa cum îl numeşte Nietzsche pe creştinul habotnic în a sa Zarathustra, e o trădare faţă de tine însuţi. Aici se aplică excelent ceea ce zicea Titu Maiorescu atunci când îi lua apărarea lui Caragiale. În viaţă, la fel ca şi în artă, “poţi într-adevăr pune, în mod intenţionat, învăţături morale între rândurile pe care le-ai scris. O astfel de operă va fi perfect morală şi corectă din punct de vedere al societăţii, dar va fii profound imorală din punct de vedere artistic”…şi din punct de vedere al vieţii (aş adăuga eu, al vieţii trăite de care ne vorbea Husserl - “Lebenswelt”-ul). Viaţa este şi trebuie să fie, asemeni artei, creaţie şi improvizaţie continuă şi libertate totală(de expresie…cel puţin…) - în ceea ce priveşte forumul interior al individului (căci cel social e iremediabil aservit), iar aici, orice plagiat (fie el şi de natură aşa-zis morală), orice ideea luată “for-granted” de la altul e o blasfemie cruntă. Astfel, se poate spune depre Rocco că e tandru…romantic chiar, dar în felul său!!!
        Ultimul film cu Rocco pe care l-am văzut este, ironic, unul în care Armăsarul Italian are ca partenere două romance: “XXX Romanian Angels - scene 1 - Regina Ice & Trinity”(cred că mai poate fi şi acum downloadat de pe DC). Aici, Rocco este extem de brutal cu Regina(deşi la începutul filmului, când o ţinea părinteşte în braţe şi o dezmierda platonic…nu dădea deloc impresia că va fi aşa…), trăind plenar la nivelul renumelui său-“Animal Trainer”:
- o pleşneşte razant peste sâni(în privirile pline de ură dezaprobatoare ale acesteia…), pe neveu cum s-ar spune, lăsându-i urme roşii dacă nu chiar vineţi(oricine vede scena poate să jure că fata asta va face cancer la sâni şi că mai mult ca sigur a acceptat să filmeze astfel de scene numai contra a mii de euro);
- apoi o penetrează în anus într-un ritm foarte rapid şi cât poate el de adânc(de parcă ar avea de-a face cu cel mai dilatat şi lubrifiat vagin şi nu cu un loc, la urma urmei dureros şi incomod/neplăcut-strâmt)…îmi aduc aminte comentariile unui prieten când ne uitam împreună la un alt film cu Rocco în care acesta bagă un TURBOPENIS(virulent ca un burghiu)în anusul unei fete costumate în înger şi vopsită cu mult negru pe la ochi-iar aceasteia i se scurge machiajul în jos pe faţă (nu se vedea când plângea de durere, dar dârele lungi de machiaj de pe faţă erau dovezi clare că durerea şi-a purtat pe acolo[pe chipu-i] apele-i sărate şi misteriaose)-“Băă asta-i despărţită deja…! Durerea nu mai înseamnă aşa de mult pentru ea - acum trăieşte într-adevăr foarte dureros dar post-punct- culminant al durerii…trăieşte aşa…un fel de post-traumatism dureros şi el dar la intensitate medie şi care poate dura la nesfârşit…ca o durere sâcâtioare în genunchi cu care ajungi să te obişnuieşti şi totuşi nu prea de-a lungul vieţii”;
- când se apropie de orgasm, Roco începe s-o strângă de gât (deşi şi înainte fusese permanent cu degetele băgate în beregata fetei, într-un fel de preludiu mai mult sau mai puţin dureros la ceea ce face acum), iar Regina îl bate la început, discret, cu palma peste coapsă (în ceea e se vroia fi un semnal codat şi discret al luptătorilor că partenerul dominant şi-a demonstrat “punctul de vedere”; că acum ajunge şi că trebuie să se oprească şi s-o lase mai moale - dacă nu vrea să-şi traumatizeze definitiv oponentul)…dar degeaba, apoi ţipă disperată şi angoasată “my neck”(dându-şi seama că şi-atins limita şi că sufocarea e la un milimetru distanţă) şi apoi, în disperare de cauză, îşi foloseşte ambele picioare, pe care i le plasează acestuia în piept pentru a-l împinge şi pentru a-i îndepărta acestuia mână din gâtul ei…Când, în sfârşit scapă, aceasta e toată roşie la faţă[aproape tumefiată] şi respiră greoi şi cu faţa buhăită…ca scoasă în ultima clipă direct din ştreang - ori din apă, cu o secundă-două înainte de a se îneca. Deja e clar că s-a mers prea departe cu “jocul”, că cineva a fost porc şi lipsit de fair-play…Rocco o priveşte zâmbind şiret, e clar că ea îl urăsşte şi că ar vrea să-i scoată ochii cu ghearele cât mai repede cu putinţă ( dacă s-ar putea)… dar îi zâmbeşte de complezenţă şi forţat…pentru că, la urma urmei, ceea ce se întâmplă acolo e un “animal training”şi, nici la armată nu te poţi revolta pe instructrorul tău, oricât de dur ar fi-nu poţi lua nimic din ceea ce se petrece aici personal, totul face parte din meserie…din rutina antrenamentului. Scena cu bătutul în disperare de cauză cu palmele deschise(ca atunci când, infractor fiind, te predai autorităţilor) în podea sau în corpul adversrului(să te lase în pace), îmi aminteşte de următorul pasaj din romanul Gânduri Ascunse al lui David Lodge: “Îi plăcea să o pătrundă imediat şi să adopte diferite poziţii înainte de a ejacula, făcând-o pe Helen să treacă, între timp, prin câteva orgasme. Avea o forţă impresionantă în braţe şi umeri, astfel că o întorcea fără efort de pe o parte pe alta, de deasupra lui dedesubt, ca la lupte libere când se exersează feluritele stiluri de a-ţi apuca adversarul. Uneori avea impresia că se încorda prea tare, că voia s-o reducă la un maldăr neputincios de senzaţii tremurânde, să-i oblige uimitele, nelingvisticele sunete de plăcere să-i iasă din gâtlej, s-o facă să cerşească îndurare, lovind cu palmele în saltea, ca un luptător învins.”( David Lodge, “Gânduri ascunse”, Ed.Polirom, Iaşi 2004, traducerea de Virgil Stanciu p.318)
- când Regina e deasupra, Rocco o plesneşte cu lovituri foarte usturătoare pe aceasta peste fese, pe care i le înroşeşte ca para focului (bucile ei respiră prin pori jupuiţi într-un roşu ce palpită înspre vineţiu…ca un apus de soare ce zvâcneşte foarte tare în geamuri şi în alte reflexii)…şi când, în fine, se satură sau îi devine incomod s-o mai plesnească peste fese (pentru asta trebuie să-şi lungească foarte tare mâinile, ea fiind deasupra), începe s-o pălmuiască peste faţă (cu lovituri aşijderea, date pe neveu, unele dintre ele ude şi deosebit de usturătoare).
- în alt film, când partenera deschidea gura (fie ca să respire din cauză că era strânsă de gât, fie datorită plăcerii, Rocco o scuipă în gură…ai impresia-direct până jos în stomac); iar atunci când ejaculează, acesta le pune pe fete să stea ca vitele la adăpat - cu gura larg deschisă sub penisul său (adăpătoarea), în aşteptare, şi să înghită tot ce “iese pe ţeavă”. De asemenea, el mai are o plăcere perversă: tot ce ţâşneşte din penis pe faţă (ratând deci gura larg deschisă)…sau orice scuipat ce nu a nimerit direct în gura fetei, e luat de Rocco, colectat cu podul deschis al palmei şi “valorificat” în două moduri: fie o freacă pe femeie pe toată faţa cu el(scuipatul)/ea(sperma) - ca cu un fel de cremă(moment în care fuzionează perfect cu motivul pe care Ballard l-a invocat atunci când a fost întrebat de ce a scris un roman precum Crash- “I wanted to rub the human face in its own vomit, I wanted to force it to look in the mirror...” şi cu Ştefan Bolea - care la rândul lui e obsedat de a forţa monstrul să se autocontemple în oglindă); fie adună acest “material” între vârfurile degetelor şi i-l bagă fetei înapoi pe gură(atât sperma cât şi saliva cu care a scuipat-o), ameninţănd-o pe aceasta cu stricteţe şi răceală militară ”Swallow!!! Swallow I said…all of it…until the last drop!”
        Totuşi, trebuie spus!, marea plăcere şi victorie a lui Rocco (adică momentele în care e evident că e făcut în mod personal sexul [de natură totuşi “profesională”] pe care-l practică) nu sunt deloc cele enunţate mai sus (acele în care e excesiv şi neaşteptat de violent-acestea sunt, am putea spune, doar o introducere necesară…) CI, sunt cele în care partenera RIPOSTEAZĂ pe măsură/RĂSPUNDE LA PROVOCARE (îl scuipă, la rândul ei, înapoi în gură [sau, măcar, în plină faţă - între ochi]; sau îl plesneşte înapoi peste faţă). Regina a trecut acest test, trântindu-i înapoi peste facies palme voluntare, cu nerv, cu ambiţie - şi a fost clar că lui Rocco i-a plăcut acest comportament al ei fetei noastre (de altfel îi şi spune la sfârşitul filmului [antrenamentului] că a fost foarte impresionat de ea şi că o inviă, în cazul în care mai doreşte, la încă o astfel de “sesiune”).
În celălalt film, cel cu fata costumată în Înger (şi cu dârele nisipoase de lacrimi negre de machiaj scurse pe faţă) - fata “despărţită în anus” nu-l pălmuieşte înapoi, dar îl împresionează totuşi pe Rocco scuipându-l între ochi(deşi timid), în răspuns la faptul că până atunci “armăsarul” a tot asmuţit-o…
        Când e astfel scuipat în faţă ori pălmuit, Rocco e mulţumit; mulţumit de faptul că partenera a intrat până la urmă în jocul lui…că a fost, pentru câteva secunde, şi ea VIE şi agresivă - asemeni lui…C’est-à-dire, că antrenamentul (“animal training”) lui a avut, măcar un obiectiv pe care să şi-l fi atins-trezirea animalismului şi a ripostei în partener.
        Aşa înţelege Rocco să-şi exprime nihilismul şi “comunicarea” cu celălalt(“alteritatea”): vine să-şi bată “în cuie”- cu pumnul în masă, cu palma în obrazul partenerelor de filmat(ca în tobă) şi cu penisul introdus brutal şi cu rapacitate de burghiu în anusul lor- propriul manifest infernal de nihilism activ.
        DAR! De ce le bate Rocco pe femei? Probabil, pentru că vrea să aducă din ele la suprafaţă ceva mai deosebit(ca să nu zic “superior” sau “mai bun”). Vrea să distrugă falsul din care au fost construite pentru a descoperi femeia adevărată-cea capabilă să riposteze. Dacă ea există, el cu siguranţă o va revela, dacă nu, that’s too bad…a fost o “bătaie de înviorare” şi nimic mai mult…dar e şi asta ceva, nu?
        Totuşi, o explicaţie completă pentru tot ceea ce se întâmplă aici e furnizată de Slavoj Žižek. Aşa că, haideţi să ne aducem puţin aminte de masterpiece-ul lui de critică cinematografică - video-documentarul intitulat “Pervert's Guide to Cinema” (2006) şi la critica pe care Žižek o face producţiei cinematografice Blue Velvet (1986) a lui David Lynch.

Blue Velvet

        Slavoj Žižek foloseşte din plin psihanaliza – ca pe o macara la construcţia aparatului său critic, cu scopul de a-şi aduce o contribuţie sănătoasă la “amestecul final de high şi pop culture, de sexualitate şi Academie şi în general, e un tip absolut ok care vine din Est, adică din fosta RFSY (Socialistična federativna republika Jugoslavija), şi dă un reboot necesar multor teorii continentale.”( luat de pe http://www.supliment.polirom.ro/kostea/ThePervertsGuideToCinema.aspx, consultat la data de 27 Februarie 2009, 23:39 p.m. - un articol semnat, cred, de Constantin Vica sub egida copyleft.ro…nu reiese foarte clar din structura site-ului numele semnatarilor de articole…)
        Ceea ce aduce nou Žižek la colecţia de interpretări a filmului Blue Velvet e, în fond, o CRITICĂ ANTIFEMINISTĂ DE CEA MAI RADICALĂ FACTURĂ CU PUTINŢĂ.” Personajul să-i zicem negativ al filmului(deşi interpretarea e grosier de simplistă) e un tip pe nume Frank Booth care, precum un cyborg programat să ucidă tot ce mişcă, e obsedat să penetreze şi să violeze totul, absolut totul din jurul său(acesta fiind, probabil, modul său de a-şi apropria mediu şi de a ajunge la o înţelegere[comunicare] cu el): “Frank Booth: Let's fuck! I'll fuck anything that moves! ” De aceea, toate entităţile ce-i compun habitatul şi, în termenii teoriei literare, orizontul de aşteptări(“horizon of expectation”), vor purta ştampilat pe ele stigmatul-chemare “fuck”: “Frank Booth: Let’s hit the fuckin’ road!” Futaiul pur, sănătos, arhaic şi “dintr-o bucată” (mental, fizic…sau de orice fel) e pentru el simbolul sănătăţii trainice, a virulenţei şi a virilităţii deopotrivă: „Frank Booth: Don’t toast to my health, toast to my fuck! ” Atunci când cineva îl decepţionează, respectivul va fi integrat şi categorisit în cadrul aceluiaşi univers coagulat în jurul nucleului „fuck”:” Frank Booth: Fuck you, you fucking fuck!”
        Ca şi în filmele cu Rocco, îl vedem pe Frank într-o cameră intimă - dar infinit mai diabolică(„Dorothy’s apartment is one of those hellish places which abound in David Linch’s films. A place where all moral or social inhibitions seem to be suspended, where everything is possible...the lowest masochistic sex, obscenities, the deepest level of our desires that we are not even ready to admit to ourselves...we are confronted with them in such places.” Žižek), purtându-se de-o manieră foarte josnică şi brutalizând în toate modurile posibile(fizic, verbal, vizual) o cântăreaţă pe nume Dorothy Vallens.
        Frank seamănă cu un tată de tip instructor militar ce încearcă, prin brutalitate, să-şi înveţe fiica/discipola să fie mai dură şi mai descurcăreaţă(cuvântul „des-cur[căreaţă]”-putând a fi înţles şi ca „desfăcătoare de cururi”-adică ea să devină o astfel de „desfăcătoare”...de unde până atunci ei îi era desfăcut curul de tipi ca Rocco)...E ceva la mijloc ce ne face să credem că asistăm la un dresaj-un dresaj în cadrul căruia cineva încearcă să înveţe un câine să muşte...şi, văzându-i apatia, îl bate de ciudă.
        Astfel, când acesta intră în cameră, Dorothy îl întâmpină(ca o fiică cuminte ce NU! ar trebui să fie...deoarece „a fi cuminte”înseamnă, de fapt, „a fi cu-minte”-iar aici, contează pasiunea şi iraţionalul[în erotism]-unde doar în pornografic[contează raţionalitatea]...aici, în eros, raţiunea e o blasfemie-blasfemie pentru care Frank o va pedepsi exemplar pe Dorothy) cu cuvintele „Dorothy Vallens: Hello, baby.” – de unde şi replica lui Frank-„ Frank Booth: Shut up! It’s Daddy, you shithead! Where’s my bourbon? Can’t you fucking remember anything? ” Cu alte cuvinte, „nu, nu e nici un iubiţel plin de faze siropoase care să te afunde şi mai tare în apatia ta care şi aşa te-a transformat într-un cadavru ambulant - e tăticul cel dur care a venit să-şi facă un duş rece şi să te trezească la realiate...pentru binele tău, proasto!”
        Din dulap, scena dintre cei doi e privită de un tânăr pe nume Jeffrey Beaumont - tip ajuns acolo în condiţii foarte suspecte şi greu de explicat fără echivoc (chiar şi de către criticii cei mai specializaţi pe acest film) şi care joacă, în viziunea lui Žižek, esenţialul şi indispensabilul rol al spectatorului pentru drama ce se desfăşoară între Dorothy şi Frank(spectator…- echivalentul cititorului poeziilor lui Ştefan Bolea)…observator care prin faptul că observă - face efectiv posibilă realitatea acelei scene.
        Din acest moment înainte, scena dintre cei doi se transformă într-un adevărat viol-sodomie. “Tatăl” devine un element opresiv în toată puterea cuvântului, făcând uz şi abuz de totă autoritatea de care e capabil…parcă pentru a-i testa lui Dorothy Vallens limitele de suportabilitate(pentru durere şi umilinţă):
Frank Booth: „Spread your legs, wider. Now show it to me...”
Frank Booth: „Don't you fucking look at me!”
        Dorothy se uită totuşi în jos la Frank(probabil pentru a-şi satisface propria-i plăcere perversă, deşi, după cum se va putea vedea în scena imediat următoare, plăcerea/juisare ei era să fie brutaliztă astfel...context în care nesocotirea ordinului lui Frank de a nu-l privi în timp ce-i face cunilingus, departe de a fi un act de insolenţă din partea „sclavei”, e, de fapt, o provocare şireată şi bine-ţintită ce-şi atinge instantaneu scopul-provoacă reacţia violentă a lui Frank; mai bine zis îi exploatează acestuia slăbiciunea-ştiut fiind faptul că orice act real de violenţă e, în fond, o reacţie de apărare şi o dovadă de slăbiciune...numai câinele care se teme de tine te va muşca[preventiv]) iar acesta, cu figura penibilă şi foarte incomodă(pentru el) a infractorului demascat şi surprins asupra faptului, se enervează că i-a fost nesecotit ordinul şi răspunde privirii lui Dorothy cu o palmă foarte grea, trasă acesteia în plină figură...urlând apoi din nou – „Don't you fucking look at me!” În scena imediat următoare, camera de filmat îi face un close-up, de sus, lui Dorothy şi puteam vedea cu toţii mimica profundă de satisfacţie de pe faţa femeii(un zâmbet pur de satisfcţie aproape orgasmică îi luminează faţa-DIN ACEST PUNCT DE VEDERE, DOROTHY E MAI PERVERSĂ DECÂT OPRESORUL EI: DACĂ PERMIŢI RĂULUI SĂ TE DOMINE. CAZI ÎNTR-O FORMĂ DE MASOCHISM-CARE E TURNUL DE CONTROL AL PERVERSITĂŢII). Dorothy pare a fi în plin proces de transcendere(„a transcende” înţeles în sensul de „a-ţi depăşi limita cunoaşterii experimentale, perceptibile”) – stare de nirvana venită pe calea unei violenţe umilitoare receptată de ea, filtrată şi transformată în juisare sexuală suprasensibilă.
        Apoi Frank, subit şi spre consternarea tuturor(dar, dacă stăm bine să ne gândim, de fapt mai mult ca o consecinţă directă a faptului că tratamentul său patern, dur cum a fost, a eşuat devreme ce Dorothy, în loc să se trezescă la realitate şi să riposteze, şi-a intrat parcă şi mai bine în rolul sclavului, şi a juns să se simtă acolo ca-n Rai), se transformă din tatăl atotputernic într-un copil isteric ce se prosteşte şi se prosternează penibil în faţa „mamei”(acum Dorothy), căreia îi cerşeşte, în mod nevrotic, să-l lase s-o penetreze(de parcă i-ar cere să-i cumpere jucăria favorită din vitrină-„ Frank Booth: Baby wants to fuck! Baby wants to fuck”). Apoi Frank, dându-şi probabil şi el seama de penibilul noului rol în care a intrat, revine la figura paternă opresivă şi o snopeşte cu bestialitate în bătaie pe Dorothy (într-o rafală de palme şi pumni). Când observă că aceasta mai are puţin şi leşină din cauza loviturilor, îi dă replica cinică şi foarte stilată „Frank Booth: You stay alive, baby. Do it for Van Gogh”- pe care eu o citesc în chiar termenii lui Freud şi a dialecticii sale dintre eros şi thanatos transformată de Marcuse în dialectica dintre eros şi pornografie(cu pornografia înţeleasă, desigur, ca principiu mortificator pentru eros). Astfel, în traducere din Frank, fraza „You stay alive, baby. Do it for Van Gogh”, vrea să zică, CRED, ceva de genul „Fii şi tu, pentru numele lui Dumnezeu, erotică şi nu pornografică”-„For Eros’s sake and not for Pornography’s sake, stop being so vulgarly humble(which is pure blasphemy against life itself) and try, at lest, to gain some reactive self-respect. In the name of a healthy and sincere insanity (insane, untamed and self-centred, the way any eros should be…like a venomous wolf who bites the very club that hits him), I challenge you…you fucking whore, you fucking alienated zombie…I challenge you to come back to life and hit me back, in response…because any living creature should be able to respond to a stimulus!!!”
        Atunci când explică scena, Žižek reuneşte în mod genial cele trei figuri masculine “secretate”(am putea spune) de situaţia(respectivă) în sine: tatăl, fiul şi observatorul.
Žižek face legătură cu începutul filmului când tătăl are are infarct: autoritatea paternă decade şi fiul(până atunci castrat de tată prin interdicţia pusă asupra mamei-“poţi să ai orice femeie în afară de mama ta, mama ta e femeia mea”) îşi revendică, dreptul asupra mamei încercând să anuleze toate trei castrările la care fusese supus până atunci:
- înceracă să anuleze castrarea I(tăierea cordonului ombilical) încercând efectiv să intre înapoi, cu capul înainte, în vaginul mamei(ipostaziată în Dorothy)-scena în care Frank se bagă adânc cu capul între picioarele femeii
- încearcă să anuleze castrarea II (interdicţia pusă de tată asupra mamei) şi să facă sex cu mama(ipostaziată în Dorothy): “Booth: Baby wants to fuck! Baby wants to fuck.”
- încearcă să anuleze castrarea III de tip streaptease(streaptease-ul presupune o castrare deoarece, ca spectator ai voie să te delectezi vizual, dar niciodată să atingi-acestea sunt regulile de fier ale jocului)-la care a fost supus atunci când a asistat(probabil) la partida de sex dintre părinţi şi unde nu-i era îngăduit, practic, decât să privească pe ascuns(voyeuristic), cel mai mic zgomot pe care l-ar fi putut face ameninţând să-i demaşte poziţia de privitor illicit-să fie alungat de acolo şi să i se răpească întreg spectacolul. De “pus mâna” nici nu putea fi vorba-iar acum Frank nu numai că se delectează vizual cu vaginul mamei(ipostaziată în Dorothy) cu toate chiotele şi bădărăniile de rigoare(ca la un meci de fotbal), dar şi vrea să atingă tot ce i-a fost interzis în streaptease-ul de dinainte(deaceea, probabil, o şi pune pe Dorothy să se îmbrace şi să se mişte ca o stripteuză). Aşadar, două ipoteze sunt aici de luat în considerare(Frank are o poziţie duală, de tată şi fiu în acelaşi timp - motiv pentru care putem vorbi de tatăl din el, şi , respectiv, de fiul din el): 1)Tătal cu autoritatea eclipsată încearcă să-şi convingă fiul că e încă potent(fiu-spectator ipostaziat probabil în Jeffrey Beaumont ascuns în dulap...dar fără de care demonstraţia de forţă a lui Frank şi-ar pierde rostul[nu există teatru fără spectatori] ); 2) Fiul încearcă să profite de absenţa/impotenţa tatălui şi să se ridice deasupra tuturor celor trei castrări(să realizeze transcenderea lor) la care a fost supus până atunci:
        „From what perspective should we observe this scene? Imagine the scene as that of a small child hidden in a closet or behind a door, witnessing the parental intercourse.He doesen’t yet know what sexuality is, how we do it, all he knows is what he hears, this strange deep breathing sound and than he tries to imagine what goes on. At the very begining of Blue Velvet we see Jeffrey’s father having a heart attack, falling down, we have the eclipse of the normal paternal authority. It is as if Jeffrey fantasises this wild parental couple of Dorothy and Frank as kind of a fantasmatic supplement to the lack of real paternal authority. Frank not only obviously acts but even overacts, it is as if his ridiculously excessive gesticulating, shouting and so on...are here to cover up something. The point is, of course, the elementry one: to convince the invisible observer that father is potent, to cover-up father’s impotence, so the second way to read the scene would have been as a spectacle, a ridiculoasly violent spectacle set up by the father to convince the son of his power, of his over/potency.”( Slavoj Žižek. -“Pervert's Guide to Cinema” )
        Însă dincolo de aceste două posibile interpretări ale scenei dintre Dorothy şi Frank există şi o a treia, cea a criticii anti-feministe de factură radicală:
        „The third way would be to focus on Dorothy herself. Many feminist, of course, emphasize the brutality against woman in this scene, the abuse, how Dorothy’s character is abused.There is obviously this dimension in it. But I think why should risk a more shocking and obverse interpretation. What if the central as it were problem of this entire scene is Dorothy’s passivity. So, what if, what Frank is doing is a kind of a desperate, ridiculous but none the less effective attempt of trying to help Dorothy to awaken her out of her letargy, to bring her into life. So if, Frank is anybody’s fantasy, maybe he is Dorothy’s fantasy.There is kind of a strange mutual interlocking of fantasies.” ( Slavoj Žižek. -“Pervert's Guide to Cinema” )
        Într-adevăr, această din urmă remarcă pare fi cea mai exhaustivă dintre toate: Dorohy îl are ca fantezie pe Frank(ca un fel de tată-prince charming care vine să o trezească din letargie), Jeffrey îl are ca fantezie pe Frank(tot ca pe un fel de tată care şi-a recâştigat potenţa asupra mamei - tătăl său(real) pierzându-şi-o cât el era încă copil), iar Frank o are ca fntezie pe Dorothy(în care o vede pe mama sa la care nu a avut acces de-a lungul copilăriei, din cauza tatălui şi pe care acum are de gând s-o exploateze la maxim în cadrul a ceea ce ar pute fi numit un „returned of the repressed [element]” în toată regula...Frank se întoare pentru a-şi transgresa interdictul cu virulenţa cu care un alt element reprimat[mortul-reprimat până la îngropare]-se întoarce sub formă de zombie, pentru a-şi lua revanşa pe cei vii pentru că l-au îngropat). Atracţia care există în film între Jeffrey şi Dorothy nu e atât una de natura sexuală, cât una de solidaritate între doi fraţi aflaţi în căutarea unei figuri paterne-pe care ambii, fie că le place sau nu, o găsesc în persoana veninosului Frank. Scena în care Dorothy îi face totuşi un blowjob(felaţie) lui Jeffrey, chiar înainte să intre Frank şi cu frica permanentă în sân de a nu fii descoperiţi de tată, are această conotaţie de solidaritate între doi fraţi incestuoşi care se strecoară, fascinaţi şi speriaţi în acelaşi timp, pe lângă autoritatea tatălui, cu curiozitatea lui Adam şi a Evei(care erau şi ei tot un fel de fraţi) de a vedea ce gust are mărul:”erai şapte prostituate de lux într-un castel gotic,/ erai surioara mea incestuoasă, erai ghicitoarea şi magul/ arcana majoră cântată la orga lui pergolesi”(Ştefan Bolea – vânătoare, Război Civil, p.67)
        Ca orice perverşi adevăraţi, fraţii incestuoşi îşi dorec(în străfundurile lor) să fie descoperiţi de Tată(la fel cum Adam şi Eva, perverşi şi ei, îşi doreau să fie văzuţi de Dumnezeu transgresându-i autoritatea), altfel ce rost ar mai avea perversitatea lor? Pentru cine, dacă nu pentru acest Spectator Suprem(Tatăl/”Tatăl”) a fost înscenată toată orgia dionisiacă şi cu ce alt scop dacă nu cu acela de a provoca Tatăl să iasă din răceala lui canonică(şi etern distantă) şi să coboare printre ei pentru a-i pedepsi. În acest context, cruzimea lui fizică devine un fel de afecţiune extremă şi foarte autenică(posibil, un fel de paroxism absolut al iubirii efective, cu toate riscurile şi dublele sale tăişuri)-iar ei vor juisa în chiar vortexul violenţei în sânul căruia Tatăl îi plasează...ca nişte rufe foarte murdare aflate în vortexul maşinii de spălat şi care se bucură că sunt învârtite la acea viteză-pentru că ştiu că, în urma acestui „tratament”vor scăpa de pete/”pete”(păcate...să zicem, în sens biblic). Tatăl care se lasă provocat e, de fapt, tatăl benevolt, care intră în jocul copiilor...e tatăl încă tânăr, apropiat de ei.
        Dar să revenim la critica antifeminstă. Frank o bate pe Dorothy din acelaşi motiv pentru care Rocco îşi bate „asistentele” - cu scopul de a trezi aceste femei din letargie...din sclavie! ...am putea chiar spune. Le bat ca pe nişte covoare de sărbători...cu scopul de a le „curăţa” de instinctul de supunere; de a le stimula să răspundă...pentru a alunga falsul din ele şi pentru a le exorciza de fantoma sinistră (a simulacrului de fiinţă vie) care au ajuns să fie…consumatori “capitalişti”/capitalişti care doar înghit tot ce li se dă(penisul lui Rocco e aici subînţeles în mod cinic) fără să problematizeze nimic…fără să riposteze. Desigur, nu trebuie înţeles din toate acestea că Frank sau Rocco ar fi cine ştie ce filantropi…sunt doar nişte tipi mai adevăraţi decât ceilalţi şi care, pentru a se împlini, au nevoie, la rândul lor, de o femeie adevărată(adică de una care ripostează-cu înţelesul de “participă activ” la joc/”joc” şi nu pasiv) şi nu de un surogat neutralizat. Cum bine zic versurile celor de la Poisonblack de pe piesa Hatelove(album A Dead Heavy Day 2008)-„ It takes two to play this sick game/ Two going insane.” Iată că am răspuns cu această ocazie şi la întrebarea lui Jeffrey – „Why do people like Frank exist?”
        Ceea ce-şi doresc cu adevărat atât Rocco cât şi Frank este să fie brutalizaţi înapoi(pălmuiţi, plesniţi, scuipaţi şi eventual zgâriaţi) de femeile pe care le „agresează”-pentru a primi pe această cale confirmarea autenticităţii actelor lor. E clar că pasivitatea partenerelor îi exasperează cel mai mult.
Cititorul cuminte de poezie, e asemeni unei femei de-a lui Rocco, care nu reacţionează atunci când e bătută…e asemenea lui Dorothy care se lasă brutalizată de Frank şi chiar găseşte plăcere în acest tratament-adică o ruşine pentru însăşi ideea de intelectual. De aceea Octavian Soviany în recenzia pe care i-o face lui Bolea (“Starea de insurgenţă- http://www.egophobia.ro/9/invitat.htm#12, consultat la 1 Martie 2009, 23:01 p.m.) observă ideea generală din spatele poeziei lui Bolea şi noua dimensiune pe care Bolea o dă violului: (…)Câtuşi de puţin gratuite, durităţile de limbaj sunt aici rezultatul unui program întemeiat pe retorica <<mâniei>>, căci Ştefan Bolea este adeptul unei poezii <<barbare>>, care posedă din plin <<furia demolatoare>> a experienţelor avangardiste, violentând la tot pasul orizontul de aşteptare al instanţei lectoriale(…)el elaborează <<axiologii ale urii>>, profesiuni de credinţă nihiliste sau cântece de ospiciu, cu acelaşi gust al excesivului şi al truculenţei ostentative, menit să contrarieze gusturile cititorului cuminte de poezie, asupra căruia, recurgând la o recuzită impresionantă, din care nu lipseşte nimic din ceea ce poate să şocheze, ba chiar să scandalizeze, autorul exercită un veritabil asediu”( Octavian Soviany) - “vreau să-mi înec spleenul/ în lacrimi de virgine siluite(…)vreau să mă aventurez în lumea zeilor/să inoculez pofta de moarte în cei bolnavi de nemurire/ vreau să dansez cu demonii/ să provoc o revoluţie în iad”(Ştefan Bolea, op.cit., the visitor pp. 29-30)…cel mai probabil, asemeni lui Bakunin care, în 1869 pleca la Lyon, încercând să transforme oraşul într-un centru revoluţionar; iar la 28 septembrie 1870 reuşea chiar să cucerească primăria din Lyon.

        Din aceste direcţii(Marcuse/Denzin/Baudrillard/ Žižek/ Roco/ Frank/ Lautréamont) trebuie venit înspre poezia lui Ştefan Bolea şi decriptat sensul imaginilor sale sexuale foarte violente.

        Brutalitatea expresiilor pornografice din pozia lui trebuie înţeleasă ca o încercare (disperată…sau cel puţin în disperare de cauză) de a recupera realul din nebuloasa în care el a fost amestecat cu falsul…de a izola acest real de mediul său, pentru că, aşa cum a spus-o şi Baudrillard, asistăm la o intruziune virulentă a mediului în esenţa sacră a lucrurilor(“a viral, endemic, chronic, alarming presence of the medium, without the possibility of isolating the effects”)…sau “the medium is the message”( cum a zis-o[primul de altfel] McLuhan).Această intruziunea a mediului (înţeleasă ca „set de influenţe exterioare asupra personalităţii şi comportamentului nostru”) ameninţă să ne falsifice şi apoi să şteargă de tot unicitatea, şi la o asemenea ameninţare se cere un răspuns pe măsură - în lupta pentru recâştigarea autenticităţii...un răspuns pe măsură în ceea ce priveşte violenţa şi obscenitatea/neruşinarea mediului de a fi prezent în spaţiul intim/sacru al altuia.
        De exemplu, când Bolea zice că: “(…)am înghiţit atâta lumină încât/ Am devenit transparent/ Oedipi cyborg cu ochii desfăşuraţi(…)” (Ştefan Bolea sympathy for the devil, Război Civil, p.59), eu voi înţelege această lumină ca opusă luminii mortificatoare a televizorului(un generator şi o bobină de falsuri)…ca pe “lumina” rezultată din urma unui orgasm curat, sincer. “Oedipul cyborg” e Oedipul care, cu ajutorul nihilismului, a depăşit faza fricii de durerea fizică şi de remuşcări-Oedipul care foloseşte tehnologia mass-media împotriva ei înseşi; care luptă cu maşina de depersonalizre folosind chiar armele furnizate de aceasta…Oedipul care şi-a personalizat ochii mediatici, dar care le-a păstrat(cu şiretenie cinică) calitatea robotică şi pe care acum îi desfăşoară ca pe o plasă de păianjen, în încercarea de a prinde în ea realul şi de a-l reasimila(aşa cum suge păianjenul o muscă de conţinut…după ce a imobilizat-o).
        Dar s-o luăm cu începutul. În secţiunea intitulată “Sexiunea de vară”, secţiune aflată în chiar deschiderea volumului Război Civil, Bolea începe cu un atac deosebit de brutal la adresa unei babe:
“bă vrăjitoare bătrână taci
ca-ţi iau ochii şi ţi-i atârn urgent în ceafă
şi-ţi vor clipi din gene ca două lanternuţe
sau ca două brichete de veghe
până îţi ia foc ce a mai rămas din chelie
privirea ta de clovn ciclop
îmi fute încrederea în mine(…)”(Ştefan Bolea, Război Civil, shut the fuck up, p.10)
        Ideea este clară: o divinizare, la el ca cea mai elementră încercare de descriere a frumuseţii adolescentine sau perfect mature a unei femei de 28-30 de ani (ca un fruct cules într-un moment ideal dintr-o toamnă idealizantă…ceea ce englezii numesc “Indian summer” – expresia desemnează o toamnă foarte lungă, blândă şi platonic-liniştitoare pentru orice sinus inflamat sau spleen iritativ) trebuie şi se cade să înceapă cu un scuipat plin de ură pe imaginea babei şi a tot ce reprezintă ea din mitologie(întotdeauna “Baba Cloanţa”…şi niciodată ”moşul cu colţi”) pâna mai azi(ochiul de viperă de după clasicii ochelari vicleni de securistă; traista zgârcită şi socialistă de cumpărături cerşite la cel mai mic preţ cu putinţă; sirena împuţită care ţipă [ridicatul vocii fiind cea mai josnică manifestare a urâţeniei feminine ever recorded in homo homini lupus’s existence] la tine în troleu că nu urci în acest vehicul suficient de repede şi ca ea, vezi Doamne!, va rămâne jos…care te impinge cu ură de pe “locul ei”şi care te calcă în picioare la coborâre de frică ca, grasă şi diformă cum e, să nu rămână “necoborâtă” - chiar dacă îi explici că şi tu cobori la aceeaşi[următoare] staţie…care la urcare se prinde zdravăn şi cu ură proletară de mânerul uşii troleului - ca un soldat rus ce a venit să te aresteze şi să te trimită în Siberia - în goana ei grobiană de a-şi plasa prima curul cât un ecran de cinematograf pe unul din scaunele disponibile; căre se uită cu suspiciune închizitorială în troleu sau pe stradă ori de cte ori te afli la 10 centimetri de preţioasele ei poşete ponosite în care mai păstrză, probabil, mirosul îmbâcsit şi el al pizdei de altă dată[n.r. temându-se că vrei să i-l furi-“(…)[femeia care îşi verifică poşeta/ de câte ori crede că îmi prinde privirea(…)”-Ştefan Bolea, op.cit., cu 25-u’, p.17]; care pândeşte de după perdea sau pe vizor să vadă pe cine mai aduci în casă, până la cât ai ascultat muzică aseară, şi care te pârăşte la şeful de scară că ai fumat în faţa şi în scara blocului cerându-i să te “consemneze”…alături de observaţia că “ai adus băieţi dubioşi” la tine în apartament şi implicit la ea în scară…chiar dacă respectivii”băieţi dubioşi” au, “absolut întâmplător” de cinci ori mai multă şcoală decât ea[pasionată în principal de croşetat şi telenovele şi incapabilă să citească măcar un rând de filosofie fără să i se dea ochii peste cap ca la epileptici…de la “inumana” încercare intelectuală]).
        În ciuda pretenţiilor de ”mari doamne” stilate şi ofuscate, aceste lepădături penibil re-cocotizate sunt nişte vaci parvenite[n.r. “(…)enough about me să vedem cum te prezinţi tu/ ce număr la chiloţi porţi/ câtă şuncă ai mâncat la micul dejun/ Ai rude în bozâta mică?/Ai băut recent pepene galben(…)-Ştefan Bolea Război Civil, shut the fuck up, p.11] şi proţăpite de Ceauşescu la oraş - unde au şi devenit mari “femei respectabile” pe care, după o viaţă de muncă(adică de făcut supă la soţul clămpănit, de citit cărţi de croşetat şi de sortat scrisori sau împachetat mere la servici ) au pretenţia că, dacă nu le poţi plimba cu şareta, atunci pardon!!! măcar oferă-le domne’ locul în troleu:
Concluzia poetului e una pe măsură şi ţintită, ca un ac de acupunctură, exact în locul ăl mai dureros:
“(…)bătrânii put nush exact a ce
dar emană ceva din boaşe[n.r.căci labiile acestor “doamne” sunt, cu siguranţă lungi şi groase ca nişte coaie-aşadar uşor de confundat]
să fie mirosul fricii?(…)”(Bolea, op.cit., Nagasaki II. Toma alimoş p.44)
        Din cauza fricii că “vine moartea”- se comportă probabil atât de agresiv. Moartea ţipă din ei la noi, iar noi trebuie să-i împingem pe ei la o parte, să ne facem loc de ei, deoarece “vii cu vii şi morţii cu morţii”. Rocco sau Frank, oricât i-ar bate pe ăştia nu mai au ce să mai scoată din ei (singurul mod în care ei ne pot ataca este “chemând poliţia” şi făcând deja eternele şi clasicele “reclamaţii”). A-i da la o parte, nu înseamnă un îndemn la a-i brutaliza fizic ci un ultimatum la a ucide moşul şi baba din noi-hârca ce stă ascunsă mârşav acolo şi ne urâţeşte sufletul îndemnându-.ne la pasivitate şi inactivitate, la a chema pe altul să resolve treaba acolo unde noi nu putem riposta…la a ţine mereu uşa/”uşa” închisă de frica “hoţilor” (aici vor, în definitiv, să ajungă Rocco şi Frank)
Ori de câte ori aud o babă isterică sărind cu gura la scandal, îmi vine automat în minte scena din America History X(1998)… îmi vine s-o pun, asemenea chelului nazist de acolo, să muşte din bordură că să-i pot zdrobi cervicala şi să tacă astfel pentru totdeauna din gură(ca o muscă sâcâitoare[care ţi se tot bagă în păr] stropşită de geam)…sau să-mi pun câinele să-i dea muie în buric-asta dacă i-l mai găseşte printre păturile aluvionare de grăsime cu care şi-a “decorat” abdomenul.
        Tot în acesată primă poezie(shut the fuck up-indiscutabil, manifestul volumului, zic eu), poetul îşi face şi autocaracterizarea(ca să ştim cu cine avem de-a face)-direct, din prima, pe şleau şi fără (fe)cioară vopsită:
“când merg pe stradă io nu mă uit la fellows
ci îmi ţin ochii aţintiţi la sulă
ca un stigmat sau ca un gât de bere
îmi place seamăn puţin cu gaşca renasscentistă
pictată de un fitecine acu cinsute de ani
toţi sfinţii sau martirii erau obiecte sexuale
pentru toate gusturile
(…)
toate delicatesele suspinau după o pulă de urs
direct din claviatură în claviculă
ca crucifixu-n pizdă din exorcistul(…)” (Bolea, op.cit., shut the fuck up p.10)
        Pe mine personal , imaginea sfinţilor ca “obiecte sexuale”mă trimite direct la poemul The Day of Doom al puritanului Michael Wigglesworth. În ultima parte a “credo-ului” său, Wigglesworth descrie ascensiunea sfinţilor şi a îngerilor la ceruri, cântând(într-o frenezie-bucurie aproape orgasmică) “in endless praise to their King, they all ascend to Heaven with great joy and melody. They live in eternal happiness”(Profesor Doctor Liviu Cotrău, UBB Cluj, Facultatea de Litere, curs nepublicat pentru anul IV Engleză Principal, noiembrie 2005, mimeos ). Wigglesworth, spunea şi el în continuarea acestei idei:
“For there the saints are perfect saints,
And holy ones indeed,
From all the sin that dwelt within
Their mortal bodies freed:
Made Kings and priests to God through Christ’s
Dear love’s transcendency,
There to remain, and there to reign,
With Him eternally.” Wigglesworth (Stanza 224)
Dumnezeu în viziunea lui Wigglesworth este o autoritate paternă incontestabilă-un monolit perfect drept şi fără nici o fisură…un castrator şi un posesiv care nu-şi poate manifesta afecţiunea decât prin posesiune brutalo-plenară şi care nu-şi poate manifesta mai departe această posesiune decât prin penetrarea efectivă a obiectului dorit (acest Dumnezeu se cam încadrează în portretul pe care i-l face Lautréamont-“When mercy warned them:/But took their course, without remorse/Till God began to power,/Destruction the world upon,/In a temptuous shower.- Wigglesworth Stanza 3, Lines 4-8) iubit peste măsură-mai ales e ei pe care-i pedepseşte:
“Who by the rod were turned to God,
And loved Him more
Not murmuring nor quarelling,
When they were chastened sore.” Wigglesworth (Stanza 23: lines 2-8)
Acesta pare a fi tipul de tată pe care-l caută Dorothy, pentru a juisa în chiar violenţa lui (eliberaoare pentru ea) asupra ei. Imaginea sfinţilor urcându-se la cer şi cântând în plină frenezie cathartică ode de iubire Marelui Phallus(Dumnezeu), poartă în ea sugestii orgasmice şi orgiastice mai mult decât transparente; iar imaginea celor pedepsiţi care-l iubesc şi mai mult pe Dumnezeu tocmai penru că-i pedepseşte, poartă în ea idei de sado-masochism (care sado-masochism, cel puţin, are meritul de a ambiguiza castrarea şi de a o face mai puţin evidentă):
        “Discutând diferenţa dintre <<plăcere>> şi <<durere>>, Nietzsche demonstrează că cele două stări nu sunt diametral opuse. <<Există [...] cazuri în care o formă de plăcere este condiţionată de o anumită succesiune ritmică a unor excitaţii neplăcute slabe>>. Nietzsche se referă explicit la dorinţa sexuală şi o exemplificare radicală ne este dată de cazul masochismului, care se foloseşte de durere pentru a augmenta plăcerea. <<Acest joc al împotrivirii şi al înfrângerii induce cel mai intens acel sentiment plenar al puterii excesive, debordante ce constituie esenţa plăcerii. >>(…)”- Ştefan Bolea, Voinţa de putere în raport cu durerea, http://egophobia.50webs.com/18/filosofie.html, consultat la data de 14 Ianuarie 2009, 16:22 p.m.)
        La femei, care se nasc deja castrate, astfel de atitudini sunt de înţeles…ele(atitudinile de prosternare şi de juisare în pedeapsă - adică în manifestarea brutală a autorităţii paterne, care vine să umple un vid în individul ce şi-a pierdut sexitatea - sau-starea-de-falus ) sunt de asemenea de înţeles la sfinţi care, ratându-şi cel mai probabil experienţa pământească a sexualităţii, au ales, ca ultimă soluţie şi ca ultim sens dat identităţii lor sexuale, să se castreze de bună voie şi să se subordoneze Marelui Phallus (dar, ce vrea să spună Ştefan Bolea cu ai săi “sfinţii sau martirii [care] erau obiecte sexuale pentru toate gusturile” e că, această alegere nu-i scoate din sfera perversiunii şi a peverşilor ci, dimpotrivă, îi adânceşte şi mai tare în abisul acestui cerc dantian-deoarece gestul lor implică şi foarte multă şiretene şi viclenie[spre deosebire de Rocco şi Frank care sunt tipi “straight-forward”] - atribute ce acutizează şi intensifică perversiunea).
Mesajul lui Bolea e să fim ca Rocco şi ca Frank, tipi “dintr-o bucată” şi naturali ca un homo erectus cu “erectus-ul” venind nu de la coloana vertebrală ci de la penisul sculat. În acest sens, aşa cum a observat şi Octavian Soviany în recenzia deja menţionată în studiul de faţă (“Starea de insurgenţă), Bolea propune ca simbol al “erectus-ului” “o versiune la zi, teribilist-caricaturală, a <<ursului românesc>>”(ca simbol al concretului-tare [opus Dumnezeului abstract al lui Wigglesworth] şi ca recunoaştere făţişă a animalicului din bărbat dar şi din femeie care, indiferent de ce spune, ceea ce îşi doreşte cu adevărat e un animal lângă ea...cum spune şi bacul ăla-„ Femeia vrea numai animale pe lângă ea: un jaguar în garaj, o vulpe pe ea şi un bou în casă care să-i aducă bani pe care ea să-i risipească în cadrul şedinţelor de terapie psihică prin cumpărături.”) :
“hai destul văd pe stradă platoniste/cu inima racordată direct la pizdă/poete victoriene cu decolteu/le susură botul după aceeaşi pulă de urs ”(Bolea, op.cit., shut the fuck up p.11)
        Astfel, la Bolea, “crucifixu-n pizdă din exorcistul” devine un vibrator(un fel de trecere din metafizică direct în fizică a crucifixului similar al lui Wigglesworth) iar comunicarea vizuală cu partenerii de sex opus devine o chemare la împerechere-ca în lumea animalelor unde masculii îşi arată cu obstinaţie obscenă organul genital la lume-astfel încât femelele să vadă oferta completă a celor ce le curtează(cu “parul” în mână…cu sula în mână arătată posibilei partenere-de parcă ar întreba-o dacă nu vrea să i-o cumpere) şi să poată alege: “când merg pe stradă io nu mă uit la fellows/ci îmi ţin ochii aţintiţi la sulă/ca un stigmat.”
         Aaaa şi by the way, în “Evanghelia după Bolea”, Avraam e şi el inclus în aceeaşi categorie cu sfinţii de tip târfe-homosexuale, doar că acesta din urmă mai are şi extra-“meritul”(de tip “bonus”) de a fi şi un pedofil ce-şi sodomizează cu sadism copilul:
“(…)nu mai ţin minte cum povestea kirkegaard/ dar avraam rămâne un pedofil infanticid spurcat”(Bolea, op.cit., gogol p.51)
ÎMI PERMIT SĂ INTERPRETEZ ÎNTREAGA ARS POETICA A LUI ŞTEFAN BOLEA(la fel ca şi comportamentul sexual al lui Rocco şi Frank Booth) CA PE UN MANIFEST ANTI-CASTRARE ŞI RECUPERATOR DE VIRLITATE TONICĂ.
        Astfel:
-    privirea de securistă a babei (scotocitoare ca un burghiu în sufletul celui vizat) e castratoare-“ privirea ta de clovn ciclop/îmi fute încrederea în mine”(shut the fuck up) şi de aceea baba trebuie obliterată(glumind, am putea spune că, dacă tot e grasă ca o balenă sau ca o focă, Bolea ar putea fi un fel de Captain Ahab[n.r. că tot vorbea Bolea de ţipătul sinistru şi “de vapor” al gemenilor săi] care să o prindă şi să topească tot seul din ea şi să prepare din acesta lumânări pentru un rituaşl “satanic”-în genul celor văzute în videoclipurile cu Cradle of Filth …)
-   “prezervativul” e şi el un instrument al castrării-în sensul că îţi stopează/opreşte/castrează drumul spermatozoizilor spre ţinta lor naturală(într-un fel, te sterilizaeză şi te neutralizează)…motiv pentru care poetul îl aruncă cu ură odată cu restul sacului de gunoi menajer: “(…)şi umplu coşul de jucării de paşte[n.r. tot nişte “ouă” sterilizate, ce nu şi-au atins scopul reproductive(ci doar unul estetic, prin încondeiere)-asemeni spermatozoizilor capcanizaţi în prezervativ]/ cu seminţe, ţigări fumate până la capăt,/ cofraje, scuipat şi preservative/ şi-l arunc de la portiera daciei/ direct în capul unui cerşetor.”(Ştefan Bolea, op.cit., anxietate burgheză, p.15) Dar, ceea ce este frumos în poezia lui Bolea, este că acest simbol(“prezervativul”) îşi mai relevă şi o a două faţă, mai tainică, mai sacră şi radical opusă celei tocmai menţionate: prin faptul că prezervativul opreşte spermatozoizii în el-acesta face din unirea bărbatului cu femeia o eternă “neîntâlnire”(înstrăinându-i şi mai mult pe cei doi unul de altul)…dar, atunci când futaiul nu mai e fizic ci sentimental, dacă se foloseşte “prezervativul”-acesta cu siguranţă se va resemantiza şi, din element separator/castrator va deveni năvodul binecuvântat, cătuşele dumnezeieşti care leagă fiinţa iubită de tine pentru totdeauna (pentru că aici, în sentimental, nu mai există spermatozoizi de “prins, ci doar două balene [sufletele celor doi] care trebuie prinse în acelaşi năvod şi ajutate astfel să ajungă să fie împreună):
“(…)în fine tot neîntâlnire este viaţa
iar două suflete încap bine într-un prezervativ(…) Ştefan Bolea, op.cit., Cu 25-u’.p.18
Freud compara penisul cu un şarpe. Dacă ne gândim aşa, obţinem imaginea unui şarpre prins într-o pungă de plastic(stomacul unei berze, să zicem)-prezervativul…şi aici putem vedea foarte bine cum e castrat acest şarpe: VENINUL ŞARPELUI E FOARTE BUN ÎN CAZUL ÎN CARE ACESTA REUŞEŞTE SĂ MUŞTE ŞI DECI SĂ ŞI-L PUNĂ ÎN VALOARE-ÎNSĂ EL NUMAI AJUTĂ LA NIMIC DACĂ RĂMÂNE ÎNĂUTRUL ŞARPELUI…la fel se întâmplă şi cu spermatozoizii penisului.
-   ieftinităţile obosite şi răsuflate din post-gândire(ăl cărei prizonier e individul format[at] cu televizorul) au şi ele indiscutabilul lor rol castrator în sensul că îi formatează omului creierul şi mai ales iniţiativa/creativitatea, partiţie cu partiţie:
“(…)a spune că trăim în infern este maxim o banalitate/ în cel mai rău caz o afirmaţie strânsă de coaie(…)”(Bolea, op.cit., meet tyler p. 64)

Cel mai sigur mod de te dezcastra este să-l violentezi pe celălalt [n.r. pentru că astfel îţi dovedeşti masculinitatea- “(…)La raison du plus fort est toujours la meilleure(Bolea op.cit., sympathy for the devil p.59)-context în care violul devine un fel de semnificant(înţeles realizare materială a semnului lingvistic{văzut ca semn sexual}): “(…)acel cheag de ou în care gestez(…)/între gestaţie şi violenţă-aleg furia, / Aleg zbierătul şi zgârietura”(Ibid. pp. 64-65)
Freud spune că, dacă nu găseşte un plan de obiectivare, psihicul se întoarce asupra lui însuşi şi devine suicidal. De aceea duşmanul este esenţial – găsirea unui agent extern pe care să-l poată murdări şi întina. Trebuie găsit un duşman pentru că acesta structurează societatea mobilizând/canalizând energiile spre un scop comun(distrugerea duşmanului-în America, în timpul Războiului Rece, comunistul - „roşul” a fost cel mai bun exerciţiu în acest sens). Freud merge până acolo unde afirmă că existenţa duşmanului e capitală, deoarece acesta structurează psihicul.
        Psihicul îşi trage practic respectul de sine şi întreaga substanţialitate din esenţa duşmanului răpus, la fel cum păianjenul îşi trage vitaminele din musca prinsă în plasă (pe care o suge). Ideea este surprinsă în metafore superbe de Bolea(totul fiind un fel de continuitate a mai vechii idei a lui Whitman - a sufletului ca păianjen[noiseless patient spider]):
“(…)îmi trag puterea din genele lor de colibri
ce clipesc ca inimile ce şi-au prins buzele în cuşcă(…)”( Bolea op.cit., sympathy for the devil p.59)
La capătul acestui labirint al durerii şi al plăcerii - “(…)în extazul meu criticabil, în controlul meu incontrolabil/ în clipele de veghe şi vis/ văd parcă substanţa unei lumi care nu se supune legilor fricii” Ştefan Bolea, op.cit., rotula p.61- dar asta doar în cazul în care reuşeşti să răzbeşti până acolo şi să încerci apoi să desenezi o hartă metafizică a acestui labirint.

        Şarpele freudian capătă la Bolea o înfăţişare mult mai tehnică (având în el ceva din maşina de război din Crash, ca şi forţa de penetrate a Panzerului german): BURGHIUL
        Burghiul reprezită cea mai virulentă formă posibilă a violului – e acel ceva care intră cu forţa în tine; care merge cu o îndârjire satanică doar înainte; care penetrează cu obsesivitate maniacală; care trece peste tot şi peste toate şi care-şi taie efectiv drumul până la capătul amar al găurii. Burghiul reprezintă forţa arhaică a naturii iar implacabilitatea şi energia/ÎNDÂRJIREA saturnică cu care penetrează îl fac să semene cu forţa paroxistă a unei apocaliptice furtuni oceanice(CÂND AI IMPRESIA CĂ SMOALĂ NEAGRĂ ÎŢI INTRĂ ÎN SUFLET) sau a erupţiei unui Vulcan răzbunător. Burghiul sugerează înainte de toate RĂZBUNAREA. Rocco şi Frank sunt cel mai bine surprişi de Bolea în această metaforă a penisului văzut ca burghiu-se surprinde calitatea de motor infernal al acestui organ genital:
hardcore
“dragostea mea este o oglindă spartă[n.r. eliberată de povara oedipală]
în loc de ochi am cioburi

aş vrea să te sărut cu buze de lamă
să-ţi ling vaginul cu un burghiu
să-ţi desprind labiile cu gheare de lup

şi când ne sărutăm din priviri,
să-ţi intre sticla-n creier

să-ţi explodeze centrii plăcerii
în timp ce te sugrum[n.r. stilul ui Rocco de a avea orgasm e omniprezent în poezia erotică a lui Bolea]

(…)
din catedrala trupului tău am să strâng
destul material cât să fondez un iad
(…)
da, aş vrea să-ţi beau sângele
să curgă destul cât să inec un imperiu
şi când eşti moartă, să te trezeşti în iad,
să fii surghiunită într-o nouă grădină a edenului,
pervertită,
pe care s-o împarţi cu mine

voi fi adamul tău demonic, voi fi şarpele,
însărcinat cu pedepsirea ta,
blestemul tău va fi să nu-ţi găseşti
niciodată moartea în braţele mele

fi-voi demonul tău păzitor,
îţi vei găsi mântuirea, împlinirea
în durere(Bolea, op.cit., pp.92-93)

Observ o similitudine frapată între poezia lui Bolea şi versurile artistului hip-hop Ombladon, ambii aflaţi în plin ritual de remasculinizare prin “nihilism aplicat”(într-o schemă de pedepsire obligatorie a femeii - Marele Tată-Dumnezeu a pedepsit-o exemplar pe Eva şi, în consecinţă, orice fiu al acestei Trainice şi Ancestrale Figuri Patriarhale Divine trebuie să-i calce[Tatălui] pe urme aşa cum se cuvine…ha!ha!…supunerea femeii e confirmarea prezenţei autorităţii şi a masculinităţii):
Ombladon - Cheia sub preş
“(…)De ce nu vorbeşti? Hai mai aproape,
Te împotriveşti? Pentru tot ce-ai făcut sau n-ai făcut,o să-mi plăteşti!
Stai dreaptă! Unde pleci? Sunt io, nu altu’.
Ţi-am mai zis dă-te dreacu, îmi rupi inima-ţi rup capu’!
Nu m-atinge, nu plânge şi ştii ceva?
Lacrimile tale nu mai au de mult efect asupra mea.
Dispari din faţa mea, în pula mea,
Nu mă mai strânge-n braţe, eşti penală ca o târfă care vrea să m-agaţe.
O faptă bună ai făcut, nu m-ai lăsat să-mi iau pistol, că-l descărcam în tine,
Nu ezitam să te omor!
Nu vreau să-ţi mai văd faţa dimineaţa,
Nu vreau când beau, să mă mai stresezi cu telefoane c-ai toane,
(…)
Lady: Dar te iubesc!
Să-mi sugi pula, dă-te-n morţii tăi!
Spui cuvinte mari, pe care nu le-nţelegi,
Înainte să pleci,lasă cheia sub preş,
Eşti doar un vis urât, care s-a-ntins pe ani grei!
Ai ştii şi tu dacă te-ai privi prin ochii mei.
Întoarce clepsidra, dă timpul înapoi,
Nu voi mai sta în ploaia ta de vorbe, plin de noroi.
Am pus ca prostu’ punct zilelor senine
Când dintr-atâtea zdrenţe, eu te-am ales tocmai pe tine!
Vorbele mele dor, dar ce-ai vrea?Să te-alinte?
Ţine-te bine că de-acum înainte nu te mai lovesc cu cuvinte.
Nu-mi place să te-aud, m-apucă spumele,
Nu-mi place nici măcar să-ţi mai rostesc numele.
Ai întins de multe ori coarda de-a lungul timpului,
Acum e randu’ meu şi-am să ţi-o-ntind, da’-n juru’ gâtului!
Nu-ţi mai mânji faţa cu lacrimi de iubire,
Nu-mi mai cere să te iert, ştii că nu-mi stă-n fire!
Esti liberă să dispari,
De ce mai stai să-mi respiri aeru’?
Am crezut atâţia ani în tine ca fraieru...
Nu-mi trebuie să-mi ceri să fie ca până ieri.
Lady: Nu-mi faci nici-un rău ,nu?
De data asta te-nşeli!(…)”
        Şi din nou-dacă ne întoarcem la poezia lui Bolea vedem iar, în “cerc vicios”, cât de mult seamănă ea, în dispreţul {nihilist dar extrem de remasculinizant- [n.r. doar aşa] “(…)entuziasmul meu are în sfârşit carne(…)”Bolea, op.cit. rotula p.61} pentru slăbiciunea femeiască(slăbiciunea fiind sursa tuturor relelor şi generatorul principal de malevolenţă şi invidie[toate acestea făcând parte dintr-o dezgustătoare reacţie de apărare-asemănătoare cu acea a câinelui care te muşcă fiindcă îi este frică de tine]) născătoare de supeficialitate(blasfemia supremă la adresa vieţii):
-    “(…)aş fi vrut să te respir dar era prea mult moloz şi prea multă/ carne stricată între buzele şi în plămânii noştrii/ despăducheaţi(…)” Ştefan Bolea, Război Civil, vânătoare p.68
-   “(…)pe aripile păcatului, în alfabetul gotic, corbii/se sinucid kamikaze în lună(…)în fiecare crâşmă îmi vine să-ţi fac altar,/ să borască la pisoar/ prietenii de pahar deasupra icoanei tale(…)” Ştefan Bolea op.cit., 69 de pahare ciobite p.71
        Concluzia nefericită care se poate trage de aici e că “două buze ce trag din aceeaşi ţigară” [n.r. înţeleg prin “2 buze” două perechi de buze{deci o metonimie} care trag din aceaşi ţigară şi care, poate se mai şi sărută cu acesată ocazie…buze care vor fi ca] “două gloanţe care se salută pe lângă ţintă.”(Ibid. cu 25-u’ p.17 ) Să ne amintim în acest sens scena de desen animat din filmul The Wall(despre Pink Floyd) în care două flori fac dragoste, pentru a se sfâşia imediat după…cu aceeaşi brutalitate a pasiunii.
        Ca şi în cazul lui Frank, Bolea înţelege să-şi aproprie mediul în care trăieşte asimilându-l în termeni sexuali de penetrare. Când Frank Booth spune „Let’s hit the fuckin’ road!” se poate uşor citi în îndemnul lui o sugestie de penetrae a peisajului traversat de şoseaua respectivă cu ajutorul cailor putere(simbolul falic ascuns în spatele ideii de maşină) ai maşinii - ideea regăsindu-se şi la Bolea, numai că aici, evident, penetrarea se va realiza cu ajutorul acestui falus infernal inventat de poet- burghiul-“troleul despică mănăşturul ca un burghiu o fusta indolentă.” (Ibid. cu 25-u’ p.17 )
Alte instanţe de asimilare a mediului/habitatului pe fondul metaforelor secretate de sexualitate:
“linii ferecate care desfac coapsele munţilor(…)”(Ibid. incidentul visheu p.78)
“(…)ca un vampir de prost gust te căutam în gropi/care-şi depărtau picioarele(…)”(Ibid. vânătoare p.68)
        Burghiul vine din demonic, iar demonicul care naşte burghiul are un substrat sexual reprimat, negru ca o mlaştină adâncă şi greu îmbâcsită cu aluviuni şi depuneri de ură şi resentiment - adevăratele substanţe ale demonismului. În substratul acesta se poate afla, de ce nu?, chiar imposibilitatea de a avea o relaţie de iubire cu Dumnezeu –Tatăl-dacă e să urmăm linia fascinaţiei aproapre homosexuale a lui Michael Wigglesworth pentru Dumnezeu-Tatăl…unde eu cred că acesta ne pedepseşte pentru că de la Adam încoace bărbaţii tot pică ceea ce s-ar putea numi “testul Evei” - Eva a fost trimisă pe pământ pentru a-i testa lui Adam dragostea[homosexuală] şi deci fidelitatea pentru Dumnezeu: Adam se lasă sedus de Eva, îşi trădează Tatăl, iar Tatăl îl pedepseşte ignorându-l şi lasându-l singur cu seducătoarea lui).
        În fragmentul- “(…)Am mâncat carne crudă din congelator ca lupii(…)”(Ibid. autobiografia unui preot nihilist p.25) se observă clar cum demonismul se naşte pe filiera carnalităţii-a unei cărni acum resemantizate şi devenită obiect pentru vampirism/canibalism(în opinia mea, tot nişte deviaţii sexuale deoarece, atât vampirismul cât şi canibalismul satisfac zona erogenă a gurii, prin contactul cărnii din exterior cu faţa, buzele şi limba).
Acest demonic poate fi lesne citit aproape la tot pasul în lirica lui Bolea:
- “adevăratul suflet al omului este negru”(Ibid. autobiografia unui preot nihilist p.27)
-    omul este “umbra[n.r. sexuală şi sexuată] unui schelet al spiritului”
-    “(…)este un leş în noi a cărui ţipăt ne-a născut”(Ibid. fucked up an gtg p.32)
Şi violul şi toate acestea trebuie, probabil, să se întâmple, pentru ca o ordine corectă a naturii să se menţină, pentru ca ”păianjenul să nu mai fie prins în mrejele muştei”, pentru ca “fluturele de noapte să-şi păstreze inima de diavol în ascensiune” şi să sugă brutal sângele din orice floare de noapte ce miroase ca o mumie barocă revărsată peste peisaj şi îmbălsămată cu cele mai greţos de dulcege parfumuri. (Ibid. citate adaptate din poezia rotula p.60)
        Poetul Bolea, asemeni dascălului din Scrisoarea I, priveşte actul facerii şi desfacerii vieţii de la origini(gestaţie) până la sfârşitul sfârşitului…unde ultima fecală se usucă, putrezeşte, se descompune şi nu mai rămâne nimic din nimic.
        Sfârşitul pornografiei e un peisaj populat de produşii ei detritus(sida, avorturi, avortoni, carne flască aruncată peste gard la câini)
“scuipă demostene pietre unghiulare/ pe care le înghit afrodite tubulare”( Ştefan Bolea op.cit., st galadriel p.98)
        “Afrodita tubulară” reprezintă tubul folosit în spitale, la avort, pentru aspirarea avortonului (după primele două luni de sarcină), iar “pietrele unghiulure”(a se înţelege prin aceasta pietre ascuţite, în unghiuri de săgeţi, care dor atunci când eşti lovit cu ele) reprezintă sperma bărbatului violator - ca o ploaie de colţuri de stânci ascuţite în mucoasa vaginală şi în mucoasa virginală a sufletului respectivei(şi exact datorită acestei mucoase virginale,chiar şi o prostituată mai poate fi violată…deoarece ea e ca o placentă care se regenerează, sisific, mereu gata pentru noi şi noi chinuri, tocmai din cauză că ţine de uman[acea sensibilitate care nu dispare cu adevărat niciodată]).
        La capătul acestui periplu, făcut asemeni dascălului din Scrisoarea I, de la începuturile gestante ale vieţii până la produşii ei detritus(scurşi din cadavrul ei, sau rămaşi încă nedescompuşi din acel stârv), periplu făcut de această dată de pasagerul/poetul Bolea îmbarcat pe trenul sexualităţii, “cronicarul” face următoarea ontologie a viului:    “(…)nu e nimic glorios în naşterea noastră/ e ca şi cum o căţea ar făta o palmă de lut/ cu ceva foc în priviri(…)”(Ştefan Bolea op.cit., rpg p.75)

EXPERIMENT: ROCCO pe versuri de Ştefan Bolea

SĂ FACEM UN SCURT EXPERIMENT, DEOSEBIT DE INTERESANT, ZIC EU. Să ne întoarcem la Rocco şi la ale sale filme şi să încercăm să ne imaginăm un dialog între acesta şi partenerele lui. Regia acestui scurt metraj mai cuprinde nişte intermezzouri din Nietzsche, citite de o voce gravă(stil teleenciclopedia) şi care apar şi scrise cu alb pe un fundal negru, în timp ce sunt recitate de vocea “gravă”:

Intro: De ce se lasă tratate astfel actriţele ce joacă alături de Rocco? De ce îi permit acestuia să le brutalizeze la stilul la care Armăsarul Italian o face? Pentru că “Femeile însele ascund întotdeauna îndărătul întregii lor vanităţi personale dispreţul lor impersonal – faţă de “<<femeie>>”- (Friedrich Nietzsche - Dincolo de Bine şi de Rău Ed. Humanitas, Bucureşti 1991 p.79 traducere de Francisc Grünberg)
Scena I: Rocco îşi introduce penisul enorm în cavitate bucală a fetei şi o întreabă: Vaaai(luându-se cu ambele mâini în mod grav de obraji, ca o bunicuţă care-şi sfădeşte nepoţelul ), dar ce-ai în gură draga mea? Un salam mare? Obişnuiai la viaţa ta să lucrezi într-o pizzerie, nu-i aşa?(întrebare acid-ironică…DESIGUR!!!)
Apoi îi mai spune, pe măsură ce acesata începe să le înghită la greu:
“(…)te plimbi ca o varză prin amsterdamu’ pulii mele/ ca o manelistă cu hymen/ pe cur pe faţă în ochi şi printre dinţi(…)”Ştefan Bolea, op.cit., Insomniada III. Sub-00 p.41
Scena se încheie cu gagica făcându-i acestuia un blowjob colosal, cu pula băgată în gură până la coaie, de parcă ar încerca să înghită din prima, asemeni unei anaconda, un somn greoi şi gros de12 kg. Şi atunci, ca dintr-o altă lume, are loc un moment unic de magie pură: fata, deşi având în gura căscată la maxim ( de să i se dizloce mandibula) un penis gros cât parul şi introdus aproape complet pe gât în jos, reuşeşte să scoată, de nicăieri, limba şi să-i lingă acestuia testiculele…Spectatorii rămân muţi de uimire şi admiraţie pentru această depăşire a biologiei.

Intermezzo 1: De ce unor fete astfel tratate chiar le place cu adevărat ce li se face (plăcere trăită într-o secundă magică ce coincide perfect cu momentul în care-l urăsc de moarte pe Rocco pentru brutralitatea lui şi în care i-ar sfâşia ochii cu ghearele, dacă ar putea…) şi nu mimează doar de dragul banilor oferiţi pentru aceste filmări extreme? Deoarece ele ştiu că “În jocul în care nu participă iubirea sau ura, femeia este o actriţă mediocră” Nietzsche, op.cit., p.84
Scena II: Rocco are penisul băgat adânc în anusul fetei; pe acesta o doare de o toarnă - trebuie să deschidă larg gura, ca un peşte aflat pe uscat (gură ce pare a se deschide în mod paralel cu ochii bulbucaţi de durerea rezultată din traumatismul anal neobişnuit la care e supusă…astfel, se poate spune că tot o bulbucare se întâmplă şi în cazul gurii…gura se bulbucă şi ea), (probabil)pentru a nu leşina din cauza durerii. În chiar acest moment Rocco o scuipă în gura lag deschisă; o pălmuieşte; vede ura neputincioasă din ochii fetei (cauzată de violentele palme primite) şi îi zice acesteia (în timp ce fata costumată în înger şi machiată cu mult negru pe la ochi mai plânge din când în câd [căci efectiv, oricâtă mândrie ar avea, durerea îşi face până la urmă datoria şi unele lacrimi mai scapă pe ici pe colo] - machiajul îi curge în dâre negre pe faţă…dâre negre ce contrastează puternic cu albul costumlui de înger[cu aripi incluse]):
“(…)faţa ta de înger mort, spălată cu lacrimi de fericire,/ reprezintă pentru mine mai mult/vezi, mie nu mi-e frică de tine, nu mă ruşinez/ cu falsa ta nimicnicie,/nu mă înspăimântă nebunia ta.(…)” (Ştefan Bolea, Război Civil, requiem pentru sinucigash pp.36-37)
Spunând aceasta femeii al cărei anus l-a despărţit deja iremediabil, Rocco se învârtoşeşte şi mai tare şi începe, “cu moartea pe moarte călcând” şi sfidând orice lege a cuviinţei sau deziderat al milei, să-i bage acesteia un motor-penis cu mişcări foarte rapide(ca o baterie de back-metal) şi ample(inuman de dureroase pentru ea…în cazul încare aceasta mai simte vreo durere), încurajând-o şi dezmierdând-o aşa cum un Inchizitor îşi alină subiectul în chiar momentele în care îl torturează…- spunându-i că să stea liniştit, că totul este pentru binele lui şi că dacă suportă toate aceste ordalii, o face nicidecum în mod gratuit, ci în efortul lor comun de a alunga falsul şi necuratul din el, pentru a ajunge curat în Rai (e un ritual de purificare necesar) “[n.r. lăsându-te despărţită în anus](…)te-ai despărţit de sufletul tău mort, te-ai despărţit de/ moartea din tine, tu singură, te-ai mântuit(…)”(Ibid. requiem pentru sinucigash p.36). “Ai alungat falsul(simulacrul) din tine penru că ai avut curajul să priveşti realul în faţă - să vezi ce poate însemna el cu toată durerea lui…adică cu toată puritatea lui”…îi mai spune acestei fete, în completarea vorbelor lui Rocco, şi fantoma lui Baudrillard, levitând undeva pe tavan.
Fata, cu ochii injectaţi de durere, roşii ca a unui vampir, îi răspunde fantomei lui Baudrillard:
“(…)am răzuit vinişoarele de sânge ce-mi pulsează în sclipiri/ până când mi s-a înnegrit cataracta”(Bolea, op.cit., meet tyler p.65)…am trăit un “COŞMAR IDEAL”(Ibid. vânătoare p.68), deşi, cred că, mai mult, m-a trăit el pe mine…!
În tot acest timp(cât fata, Rocco şi fantoma schimbă replici), în jurul lor mai adastă încă vreo două-trei fete, care-şi aşteaptă rândul să fie preluate(prelucrate) de Rocco (“animal trainer”) şi învăţate ce înseamnă animalicul…ce înseamnă Realul. Tot aşteptând, ele încep să se masturbeze, inconştient, instinctual, cu mişcări hipnotice. Se află în transă: dorinţa foarte putenică, venită direct din instinct dar combinată cu interdictul că trebuie să-şi aştepte rândul (otrava aşteptării care îl ucide pe flâmândul care stă la coadă la pâine şi care n-a mâncat de două zile…stomacul astfel exciatat până la paroxism de mirosul de pâine caldă - la care el nu are încă acces din cauza cozii proletare - secretă atâta suc gastric încât acesta îi topeşte pe loc stomacul), le transformă în cazane sub presiune ce, neputând exploda, au făcut implozie, iar acum, cu interiorul pulverizat, “(…)mugesc spasmodic ca o turmă de zombie anorexici(…)”[n.r. Bolea, op.cit., trasngresiune p.83]…cu mişcări încetinite, de om în transă…aşteptându-şi râdul, cumva deja cam “dincolo de moarte”(având în vedere halul în care arată).

Intermezzo 2: “De ce există oameni ca Frank?” se întreba Jeffrey Beaumont în Blue Velvet. Unii dintre noi, aşijderea, s-ar putea întreba de ce nici o normă morală nu-l atinge pe acest Rocco...de ce e atât e acultural în barbarismul lui şi în instinctualitatea lui nesimţită(„nesimţită”-cu ambele înţelesuri-„insolentă” şi „incapabilă să simtă ceva”). Pentru că “Nu există defel fenomene morale, ci doar o interpretare morală a fenomenelor.”(Nietzsche, op.cit., p.83); pentru că “Marile perioade ale vieţii noastre sunt cele în care dobândim îndrăzneala să rebotezăm Răul din noi cu numele de cel mai bun-ul nostru”(Nietzsche, op.cit., p.84)…ROCCO – “THE EVIL ANGEL”
Scena III: Camera se mută pe spectatorii aflaţi în culise, ca la sitcom-urile americane (unde se filmează cu spectatori asezaţi în bănci în plin platou-ca să existe permanent cineva care să râdă în culise ca să creeze atmosferă în film). În acest moment Rocco se adresează direct nouă - spectatorilor care îl privim în acţiune: (…)“sub-diavoli cu inima de spermă”(…) [n.r. Bolea op.cit., rumania p.91…”au lecteur-ul”{pe filiera lui Baudelaire} lui Rocco] ce sunteţi…nici măcar diavoli adevăraţi…nişte sub-diavoli -voi spectatorii mei. Apoi îi spune femeii lui, care până atunci îi lingea anusul şi care vru şi ea să se ridice, să vadă cu cine vorbeşte Rocco:
“(…)capul plecat rămână cu limba arcuită-n cur(…)”[n.r. Bolea, op.cit. p.91] (pe un ton de ordin milităresc de tip “ultimatum”…deşi posedând penibil de evident un patos demn de un personaj shakesperean)
Apoi, Rocco ridică ambele braţe înspre cer, în ceea cepare a fi o implorare dar de fapt e o binecuvântare la adresa lui însuşi. Îşi rosteşte monlogul final, după care cortina cade apoteotic peste el:
“fie ca sperma mea să curgă/ peste câmpiile îngheţate ale româniei”(Bolea, op.cit. metal church II desire p.94)

Outro: Câmpiile României…marele Bărăgan - toate au nevoie de apă pentru a secreta grâne înalte şi mlădii cât nişte sălcii…! Eliade însuşi a spus că “apă înseamnă spermă”.

SFÂRŞITUL EXPERIMENTULUI

Încă o dată, nu pot să nu remarc similitudinea acestor versuri de Ştefan Bolea(instrumentate de mine în regia bizară de mai sus) cu versurile pieselor lui Omladon:
Ombladon
Muia-i ruptă din Rai

“Te ard la capsulă printre stânci, tu plângi
E lecţie deschisă cum să strângi din buci
Ascultă-mă cu mare atenţie, curvo
Dacă-mi faci o muie îţi dau colecţia mea de surprize turbo
Mi-am pus pe pulă un buchet de migdale
Aşa ca să fiu în asentiment cu gândurile tale
Te ia somnu’ când sugi pula, ai ochii grei
Să nu-ţi pice ochii în gură că-ţi dau muie printre ei, hei
Ce vrei de strângi din buci ca o domnişoară
Că tot joacă pula în tine ca o scobitoare-n cană
Mai cu seamă, ai avut noroc, n-ai fost orfană
Te-ai născut cu pula în braţe zicându-i mamă
(…)
Femeia a fost adusă în lume pe post de cobai
Eşti femeie credincioasă? muia-i ruptă din Rai
Nu tre’ să ceri nimic, doar să stai în capră
Pe două lucruri nu dau bani: pe târfe şi pe apă
M-ai adus la măta în casă, stau cu toţi cretinii
Fut cu amortizor să nu deranjez vecinii
Io bag pula tu scoţi copilu’ din bikini
Ce faci, fă, muie, eşti neam cu Josefinii??
(…)
Maică-ta se întreabă de ce ai gura plină când o suni
(…)
Îmi vine în minte faţa ta şi şti că-n lipsa ta
Stau cu gândul la tine şi cu pula în măta.”
        SĂO ultimă remarcă(exemplu) în sfera acestui tip de comportament vis-à-vis de sexul slab îmi vine din producţia cinematografică Black Book(2007), film realizat de deja mult prea controversatul Paul Verhoeven(Basic Instinct fiind cea mai notorie carte a lui de vizită) şi în care Rachel Stein (Carice van Houten), o evreică tânără îl urmăreşte pe ofiţerul Gestapo (Sebastian Koch) cu scopul de a răzbuna uciderea familiei sale. Lucrurile se complică, realul o izbeşte cu toată brutalitatea lui(ajunge să se îndrăgostească, contrar planului ei, de duşman), iar undeva spre sfârşitul filmului, aceasta este pedepsită crunt de “comunitatea anti-nazistă” pentru că “a cântat pentru nemţi”: este despuiată, bătută şi apoi i se toarnă în cap cazanul cu excremene al întregii comunităţi şi, culmea denigrării se atinge prin picurarea în mod sfidător (şi poate mai batjocoritor decât “baia de căcat”)de parfum peste femeia acum complet acoperită în rahat. Întrebarea pe care mi-am pus-o atunci când am văzut scena a fost - de ce există o propensitate naturală în bărbat de a supune femeia şi nu un alt bărbat la astfel de tratamente excremenţiale (erau şi destui masculi în rândurile celor consideraţi “trădători”) şi de ce tot o femeie e cea care aruncă, în mod foarte dispreţuitor, cu parfum peste nefericitul corp acoperit în diaree? Probabil că răspunsul e de găsit tot în Nietzsche, mai precis în “Aşa grăit-a Zarathustra”:
“Bărbatul adevărat vrea numai două lucruri: primejdia şi jocul. De aceea îşi vrea femeia ca jucăria cea mai primejdioasă.” Femeia, la rândul ei, în viziunea filosofului, “trebuie să fie o jucărie gingaşă şi pură, asemeni unei pietre preţioase luminate de virtutea unei lumi ce încă nu există”( Nietzsche-Aşa Grăit-a Zarathustra,Ed. Humanitas 2000, Bucureşti trad.Şt.Augustin Doinaş, p.114)…dar în majoritatea cazurilor nu e deloc aşa; în majoritatea cazurilor “bărbatul în adancul său e doar răutăcios, femeia însă e rea” şi de aceea o altă femeie îl va sfătui pe Zarathustra ca atunci când are de-a face cu o femeie, să fie atent “să nu-şi uite biciul acasă”-sau, altfel spus, să păstreze permanent o foarfecă în buzunar cu care să-i poată tăia gherele acesteia - în chiar a doua secundă după ce i-au crescut. Nu încerc să justific violenţa faţă de femei, doar să găsesc o explicaţie antropologică pentru nişte tendinţe devenite automatisme ale bărbatului pentru sexul opus; tendinţe vizibile şi în versurile lui Ombladon. Recurenţa lor în diferite genuri artistice şi tradiţii dovedeşte că ele au un puternic fond comun cultural(explicitat foarte bine de Nietzsche), că nu s-au născut ex nihilo şi că vinovate pentru ele sunt în egală măsură ambele sexe. Un banc trist ne spune: ”Ori de câte ori se îndrăgosteşte, bărbatul spune: <<Vreau să mă însor!>>; ori de câte ori femeia se mărită, spune:<<Vreau să mă îndrăgostesc!>> ”
        SĂŞi ca spectrul sexualităţii să fi complet tratat în lirica lui Bolea(alias epuizat şi cercul închis), din el nu putea lipsi necrofilia. Poezia de mai jos e bună de folosit drept suport textual pentru videoclipuri gen Bloodfreak de la Necrophagia:
tumular #1(de Ştefan Bolea)

“şi după ce mori
o să te vizitez să dau cu bocancul în lespede
să ţi se umple medalionul lipit de gât
cu fire subţiri de putregai
să-ţi răscolesc groapa cu grebla
inima să ţi-o despic cu un cleşte
lumina s-o sug din ochii stinşi[n.r. într-un moment reciclator post-oedipal]
pe buze să las urme de ciocan
machiajul să-l repar cu dalta
să-ţi dezarticulez sărutul cu unghiile
să-mi chem amicii să te siluim prin fereastra de la coşciug
să te urmăresc asemenea unui hitman
prin toate cercurile în care te zbaţi
la fiecare vamă un glonţ în cap
şi te-ai întors în groapă
locul de unde nu poţi ieşi
locul în care eşti a mea
nu te dezleg
nu vei fi deportată în braţele unui înger amiabil
te scuip în timp ce te sufoc [n.r. imagine luată ad literam din filmografia lui Rocco]
şi am să te sugrum mereu cu gambele
pâna ce triunghiul constrictor devine linie
şi creştetul tău ce supurează viermi
cade retezat ca la jocul de zaruri”

Este foarte interesant de urmărit, în continuarea acestei idei de cap retezat, cum la Bolea, căderea capului de pe umeri, ca în Crash-ul lui Ballard echivalează NU cu moartea ci, dimpotrivă, cu deschiderea unui nou orificiu sexual:
(...)mi-ai pulsat sub gheare şi puteam să te frâng
am decis să-ţi rup gâtul
şi să-ţi dau muie prin şira spinării(...)Ştefan Bolea-poezia bolea inc.
        SĂImaginile din aceste două ultime poezii(care ating subiectul necrofiliei…dar o fac în cadrul unor ritualuri de sodomizare a mortului) mă trimit cu gândul direct la piesa “Sodomize The Dead” – cântată în zilele noastre de Marduk, dar compusă iniţial de Piledriver:
“...scream, scream, puke, scream.../ a few more screams, then a fart.../...and then some more screaming/ Sodomize the dead!” Valoarea şi materialitatea infernală a acelui ţipăt monstruos de sinistru pe seama căruia urlau cotidienele din toată lumea ce scriu despre paranormal (n.r. Cică s-ar fi întâmplat un eveniment în cadrul căruia, o familie proaspăt mutată în casă nouă şi-a decorat sufrageria cu multe vitrine cu cristale şi geamuri foarte mari şi late în detrimental pereţilor dar degeaba… într-o după-amiază, când îşi luau liniştit prânzul, un ţipăt înfiorător venit de nicăieri a spart toată sticla din acea încăpere. Se spune că familia respectivă nu şi-a revenit niciodată de pe urma acelei traume satanic de inexplicabilă) - trebuie că are toată această defulare total dezinhibată cu care e atacat mortul şi făcut să îndure şi să plătească pentru toate pentru care n-a putut plăti atâta timp cât a fost viu…Acum, ştiind că e mort şi că nu mai poate riposta, dar şi că nu-l mai doare -sau aşa ceva, acum o exprimare totală a interiorităţii noastre perverse asupra(pe seama) lui e posibilă; devine cu adevărat posibil acel “lowest masochistic sex, obscenities, the deepest level of our desires that we are not even ready to admit to ourselves” despre care vorbea Žižek. Mortul pare a purta în el, prin imobilitatea lui ce ni se oferă sub formă de disponibilitate, această dimensiune constitutivă a unei libertăţi a noastre pentru noi - dezinhibare catartică şi elibreratorie în egală măsură.

        SĂToate bune şi frumoase(până aici), dar am şi eu o întrebare la marele poet Bolea(de fapt e o întrebare care i-a venit involuntar în minte prietenei mele în timp ce-i citea versurile): De ce atunci când vrea să arate calităţile deosebit de hardcore sau de macho a unei situaţii/individ/obiect(o carte de exemplu), Bolea foloseşte adjectivul “pizdos”-adică relaţionează totul înapoi cu ideea de femeie şi de carnalitate cu titlu de glorie (ă carei purtătoare obligatorie aceasta pare condamnată să fie)?: “(…)ai observat cum toţi pizdoşii au/ alter-ego-uri periferice, for example/mickey mallory şi mr. rabit/pe când oligofrenii şi frustraii/ se încred în supermen, spidermen, zarathustre etc.(…)” Bolea, Război Civil , shut the fuck up p.11
        SĂ Chiar Ştefane, de ce atunci când vrei să-ţi exacerbezi masculinitatea faci, în mod paradoxal, trimiteri la ce are mai delicios acest ”suflet de carne şi de mătase”(cum le numea Camil Petrescu)?! Nu e un pic de “autotrădare” la mijloc? Ha! ha! Cu siguranţă, la mijloc nu e o confuzie şi cu atât mai puţin o contradicţie, ci un subiect de Mystica Sexualis pe care însă nu am încă cunoştinţele necesare pentru a-l aborda aici. Şi oricum, misticismul nu (mai) e obsesia mea. Îl invit însă pe Petrişor Militaru, redactorul favorit a lui Ştefan Bolea de la Egophobia, misticul prin excelenţă(uneori atât de mistic încât, aparentul[sau poate realul] non-sens al textelor sale părăseşte sfera ezoterismului şi ajunge să pară de-a dreptul experimental[la porţile inovaţiei – unde tot încearcă chei într-o promisiune interminabilă “că o următoare va fi cea potrivită]) să momească spiritul femeilor cu al căror nuri Bolea a intrat în consubstanţialitate şi să ne lumineze în acesată problemă…Bine Petrişor?>

Mi-l imaginez pe Ştefan Bolea tată şi soţ…mi-l imaginez venind acasă, după o zi obositoare de muncă şi spunând fiicei sau nevestei(care în loc să-l aştepte cu mâncarea caldă şi cu căminul ordonat şi liniştit ca un muzeu - îl aşteaptă cu o grădină zoologică brodată cu telenovele): “Pantaloni jos şi mâinile pe masă sau pe pat!!!”-asta în timp ce-şi scoate cureaua şi se pregăteşte să le înroşească în mod dureros dar apetisant fesele. Cine a spus că ritualurile sado-maso îs lipsite de funcţii socio-educative?!

PEISAJ URBAN

        SĂAm fost ieri la biserică. Preotul îşi ţinea slujba de rigoare, plictisitoare şi interminabilă. Dar deodată a intra în transă şi început să ne recite frenetic şi cu spume la gură din Bolea:
“(…) sunt ceea ce sunt ca o săgeată l-am depăşit pe iago
într-o asemenea măsură încât revelaţia mea
transgresează orizontul biblic
iureşul, zbaterea, defalcarea, scrâşnetul minţii care plesneşte
sunt doar zgomot de fond pe care cineva
le dă la minimum
e doar o iubire care antrenează dragostea interioară
o supralicitează până la dimensiuni de basm
astfel imaginea lui narcis creşte pe câmpii delirante
peste orizonturi barbare peste pustiuri
over the hills and far away
creşte un zmeu care şi-a întâlnit posesorul
dincolo de arcada peticită a unui oarecare curcubeu
creşte o sonată în care a coborât
surpriza macabră a lunii
creşte încet marsupial pentru a întâlni mai departe imaginea ei(Ştefan Bolea, Război Civil, Rotula, p.61)”
(…)Şi încheierea:
“(…)să lăsăm cale liberă finitului care vibrează lasciv/ din coapsele noastre”(Ibid. oraşul fantomelor p.81)
        SĂIes din biserica din Mănăştur în care am audiat această slujbă, cu cuvintele preotului încă gâlgâind, încă reverberând în pieptul meu, în încercarea lor de a mi se tatua pe creier. Iau troleul 25 spre Gheorgheni şi, împachetat ca sardelele între proletarii jegoşi care put mai rău ca nişte cadavre (mă mir că nu-i atacă păsările când merg pe stradă, că-n Hitchcock…crezând că-s morţi [din cauza halenei de mortăciune pe care ţi-o respiră în faţă]), pe cine văd puţin mai încolo de mine? Pe Ştefan Bolea:
“(…)rotulele mele se încastrează în curul călătoarelor din faţă/ ca doi revolveri(…)”-(Ştefan Bolea, op.cit., cu 25-u’, p.17)…stă scris pe fruntea lui. Neştiind ce să facă cu erecţia astfel provocată(erecţie pentru care chiar nu mai era loc în aglomeraţia troleului), acesta se uită la mine şi, din priviri, prin telepatie, îmi comunică drama acestei castrări/cenzurări la care, din motive de moralitate socială, trebuie să conchidă:
“(…)Obiectele ascuţite adunate în dosul conştiinţei mele/ Gata să-mi taie filmul(…)-(Ibid. autobiografia unui preot nihilist p.26). Să leşini, dacă e nevoie, din cauză că trebuie să-ţi cenzurezi erecţia(“să-mi taie filmul”), dar să fii un bun cetăţean - asta vrea societatea de la tine!!! Cuţitul cenzurii e cuţitul castrării…Pe loc îmi aduc aminte de pasajul similar descris în e-revista Tiuk de Dumitru Crudu…de data aceasta acţiunea se petrece în Chişinău şi nu în Cluj:
O PLIMBARE PRIN CHIŞINĂU CU TROLEIBUZUL NUMĂRUL CINCI
“Cînd se deschiseră uşile, troleul fu luat cu asalt de o laie agitată şi transpirată de oameni, cu toate că şi aşa era arhiplin şi nu aveai unde să-ţi pui piciorul, atît de multă lume era la ora aia în vehicul. Totuşi, o droaie de tineri se mai încăpăţînă să se împingă înăuntru şi troleul demară, sufocîndu-se, cu uşile larg deschise. Era o înghesuială de nedescris, iar Boris simţi acest lucru pe propria lui piele. Se forţă din toate puterile să nu-şi iasă din papuci, dar nu prea reuşea. De aceea, îl înjură pe un bărbat între două vîrste care-l călcă pe pantof, iar individul îi plăti cu aceeaşi monedă. (…)Fără să ştie cum, fu îmbrîncit spre o tipă fragrantă care, şi ea, la rîndul ei, era împinsă spre el. Hodoronc-tronc, se trezi cu tipa în braţe. Dar, fiindcă individa stătea cu spatele la el, nu putea să-şi dea seama cine e. Totuşi, fata fu lipită de el de o droaie de tineri care spărgea mulţimea ca să ajungă spre ieşire. Corpul fetei era dogorîtor. Bucile ei erau fragede şi cleioase şi pe Boris îl trecură valuri de căldură. Vru să se smulgă din strînsoarea mulţimii, dar nu putu, aşa cum nici fata nu reuşea să se dezlipească de el. Troleul fu oprit de o ceată de veterani cu medalii zornăitoare în piept care trecu strada pe roşu. Pe neaşteptate, Boris simţi cum corpul său se înviora. Fără ştirea sa, membrul său se învîrtoşă şi prinse să pulseze. Era imposibil ca tipa să nu simtă acest lucru, dar nu crîcni deloc. Oare încuviinţa ceea ce făcea Boris? Totuşi, vina nu era a sa. Cauza era chiar necunoscuta care se lipise de el. Trupul ei îi părea, acum, şi mai pîrjolitor, iar membrul său se făcu mai ceva ca o măciucă. Fesele fetei erau fierbinţi şi Boris începu să respire tot mai sacadat. Troleul se muşcă subit din loc şi Boris îşi pierdu echilbrul. Ca să nu cadă, o înlănţui pe individa din faţa sa, iar fata nu protestă. Preţ de cîteva secunde, mîinile sale i-au atins burta şi sînii. Iar plăcerea pe care o simţi fu de-a dreptul răscolitoare. Cu toate că nu putea s-o privească, corpul său jubila, desfătarea pe care o trăia fiind pur şi simplu mistuitoare. Fireşte că Boris ar fi vrut să i-o pună(…)”(citat luat din e-revista culturală Tiuk- Dumitru Crudu O PLIMBARE PRIN CHIŞINĂU CU TROLEIBUZUL NUMĂRUL CINCI http://www.tiuk.reea.net/sdu_crudu.html, consultat la data de 4 martie 2009 23: 44 p.m.)
        SĂLa Crudu 5, la Bolea 25 - ce lipseşte e doar un doi şi nimic mai mult. O fi fiind, te pomeneşti, 5 cifra magică care favorizează întâlnirile fierbinţi pe trolee…cu condiţia să fie ştanţaţă pe ele.
        SĂUşa troleului se deschide, atât Bolea cât şi eu coborâm şi luăm câteva guri mari de aer, odată ajunşi pe trotuar, ca doi “peşti”(că tot am ţinut la greu tipe în braţe pe acest troleu) pe uscat, ca doi scafandri ce au ajuns la ţărm în ultima clipă înainte de a li se termin oxigenul din butelii şi a se sufoca. Îmi revin şi alerg după el ca să-l felicit pentru versurile-i de calitate şi să-i cer un autograf (eventual, cu dedicaţie). Dar Bolea, din cauza acestui episod de excitare provocat de tipele din troleu în curul cărora a stat cu genunchii tot drumul, se plimbă acum cu o erecţie enormă pe stradă. Îl urmăresc, fascinat de spectacolul pe care mi l-a oferit erecţia lui(hotârând că n-are rost să stric asemenea moment unic şi irepetabil de ireverenţiozitate cu cererea mea prostească şi banală de autograf)…Ei bine, cu mine în spate urmărindu-l, Ştefan Bolea s-a plimbat cu o erecţie cât casa prin faţă pe la Librăria Universităţii, prin faţă la Central şi apoi pe toată strada Horea, până la Facultatea de Litere şi în interiorul acesteia - N-AU EXISTAT SUPRAVIEŢUITORI!

Bibliografie:

Ştefan Bolea - Război Civil Editura Vinea, Bucureşti, 2005
Ştefan Bolea - Ontologia Negaţiei, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2004
Jean Cocteau – Opium Jurnalul unei dezintoxicări, Editura Art, traducerea Luminiţa Brăileanu, Bucureşti 2007
Jean Baudrillard, Simulacra and Simulation (originally published in French by editions Galike 1981), translated by Sheila Faria Glaser, The University of Michigan, 1994
Norman K. Denzin, The Cinematic Society(London, SAGE Publications, 1995
Herbert Marcuse Eros şi civilizaţie. O cercetare filosofică asupra lui Freud , traducerede Cătălina şi Louis Ulrich, editura Trei, 1996
J. G. Ballard Crash, New York: Farrar, Straus and Giroux, 1973
George Orwell, O mie nouă sute optzeci şi patru, Iaşi, Polirom, 2002, traducere de Mihnea Gafiţa
Emil Cioran, Demiurgul cel Rău, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1995, traducere de Emanoil Marcu
Giovanni Sartori Homo Videns (Imbecilizarea prin televiziune şi post-gândirea) Editura Humanitas, Bucureşti, 2005
David Lodge, Gânduri ascunse, Ed. Polirom, Iaşi 2004, traducerea de Virgil Stanciu
Friedrich Nietzsche Dincolo de Bine şi de Rău Ed. Humanitas, Bucureşti 1991 traducere de Frtancisc Grünberg
Friedrich Nietzsche Aşa Grăit-a Zarathustra,Ed. Humanitas 2000, Bucureşti trad.Şt.Augustin Doinaş
Linda Hutcheon, Politica Postmodernismului, Ed.Univers, Bucuresti, 1997 trad. Mircea Deac

Internet:
e-revista Tiuk:
1. Dumitru Crudu O PLIMBARE PRIN CHIŞINĂU CU TROLEIBUZUL NUMĂRUL CINCI http://www.tiuk.reea.net/sdu_crudu.html,
e-revista Egophobia:
1. Ştefan Bolea, Voinţa de putere în raport cu durerea, http://egophobia.50webs.com/18/filosofie.html
2. Octavian Soviany Starea de insurgenţă- http://www.egophobia.ro/9/invitat.htm#12
3. Ştefan Bolea, Burn Your Tv, Egophobia 17, http://egophobia.50webs.com/17/editorial.html,
http://dexonline.ro

Filme:
1 .Rocco “XXX Romanian Angels - scene 1 - Regina Ice & Trinity”
2. Rocco Sexual Superstars
3. Conan the Barbarian (1982) - Arnold Schwarzenegger
4. Fight Club (1999)
5. Blue velvet (1986)
6. Black Book(2007)

Documentae TV:
1. Slavoj Žižek THE PERVERT'S GUIDE TO CINEMA (2006)

Muzica:
1. Madder Mortem - “The Grinding Silence”
2. FORBIDDEN SITE - Serenade Macabre” ( album Sturm Und Drang 1997)
3. Paraziţii - “Sloboz”
4. Poisonblack Hatelove(album A Dead Heavy Day 2008)
5. Ombladon – “Cheia sub preş”; “Muia-i ruptă din rai”
6. Piledriver / Marduk – “Sodomize The Dead”

Alte poezii:
1. Mihai Eminescu: - “Împărat şi Proletar” ; “Memento mori”
2. Michael Wigglesworth – “The Day of Doom”

Reproducerea materialelor din această revistă sau a unor fragmente de materiale este permisă numai cu condiţia precizării sursei.