Home    About Us    Critică Literară    Editorial    Filosofie    Imagini şi Fotografii    Irish Studies    Metal    Poezie    Proză    Redacţia    Scriitori Clujeni    Arhivă   

OFFSAID
[fragment]

de Francisc Ormeny

Azi e sâmbătă şi e meci. Îmi plac meciurile de sâmbătă mai mult decât cele de duminică. De ce? Pentru că îţi mai lasă încă o zi liberă să te relaxezi(duminica); nu te trimit direct din tribună în pat să te culci ca a doua zi la 7 să fii înapoi la lucru. Ai timp să mai pierzi noaptea de sâmbătă, până târziu, gândindu-te la aiurerile tale. E aşa de plăcut să te mai gândeşti şi la aiurerile tale din când în când – câteodată ai senzaţia că nu merită să trăieşti decât pentru clipe de astea, odihnitoare şi plăcut  luminoase doar cu tine însuţi. Te simţi teleportat într-o după-amiază leneşă, languroasă de august târziu, cu atâta sevă matură bună şi plăcut mirositoare în jur, de parcă ai lumina chiar tu cu pace direct din/în holograma de plăcere viscerală a împăcării cu sine în care unii pretind că-l vad(mai bine zis că-l simt) pe Dumnezeu.
        Îmi plac mai ales meciurile de după amiază - lumina naturală e mai sănătoasă şi mai plăcută decât cea de la reflectoare, totul se vede mult mai bine şi mai frumos. Reflectorul e stâlpul snobismului – un fel de stâlp al infamiei ridicat de Capitalism în cinstea noastră şi la care tragem hipnotizaţi ca muştele la „mâncarea lor” , ca fluturii de noapte la bec şi ca liliacul la lună. Puterea lui de atracţie e la fel de mare ca aceea a tricoului de 20 de Lei din bazar pus pe raftul unui magazin, imprimat cu Leonardo-Kenvello si vândut la 200 de lei dar în punguţa cu/de 2 doi bani dată cadou de magazinul respectiv pentru achiziţionarea produsului. Tranziţia de la 20 la 2 prin 200 e fundamentul şi filosofia absolută a Capitalismului care ne-a învăţat pe toţi cum să scoatem bani din piatră seacă şi apoi cum să servim mai departe praful rămas din piatra respectivă drept cocaină de calitate pentru masele avide şi absorbante ca nişte Always-uri căptuşite cu OB-uri. În Capitalism ca şi în Biserică(oceanele de lumânari cu ceaţa lor groasă de aghiazmă şi tămâie din care e aşteptată Lorelai îmbracată în straiele mai modeste ale Fecioarei Maria şi acoperită cu năframă albă pe cap), halucinogenele(200-le) sunt foarte importante. Ele sunt atmosfera vieţii, sunt fumul cu aromă de vanilie de pe ringul de dans din discotecă prin ai cărui nori sclipitori şi bine mirositori plutesc dinspre nadir spre zenit picioare lungi sub fustiţe – umbrelaşe-golaşe promiţătoare. Mirosul de vanilie ce pluteşte în jurul lor pare astfel a fi emanat de însăşi carnea ademenitoare ca o prăjitură a acelor fete aflate acum „pe verde”, la divinaţie. Odată pofta stârnită, “nobody bleeds for the dancer” cum zic cei de la Black Sabbath şi dansatorul nu mai ştie decât un singur lucru: că trebuie să facă cum-necum să guste măcar prăjitura respectivă(că oricum n-are rost să o mănânce pe toată şi să se îngraşe...ştiut fiind faptul că orice căsnicie merge mână în mână cu burtă la bărbat, adică cu suflat femeia de puf în loc de sport, cu stat duminică după-amiaza pe balcon în pijama să vezi cine mai trece prin faţa blocului tău, cu slujbă pentru bani şi cu bere pentru fotbal-că numai aşa se poate face mai comestibilă catatonia...şi că prăjitura se strică, se alterează se topeşte şi se naclăieşte foarte repede...mai devreme ori mai târziu devine râncedă). Şi aşa îl educă şi îl formează Capitalismul pe “omul timpului”, îndemnâmndu-l perpetuu să guste şi să arunce, să guste şi să arunce, să facă din gustatul superficial un substitut al consumului real. Azi nu mai consumăm, azi gustăm. Ia mai puţin timp, nu îngrasă, consumă mai puţină hârtie igienică, deşi mult mai mult, infinit mai mult ambalaj care să facă posibilă dorinţa “de a duce mâna pe raft după produsul dorit”. Citez: “Ai învăţat, tu! la examem?! Ce să învăţ tu???! Tu nu vezi că a aparut noul catalog Avon cu noul ruj hidratant pentru buze...” Şi aici vine vorba lui Ştefan Bolea că nu putem consuma decât dacă ne lăsăm consumaţi la rândul nostru. Cum cred de altfel că e evident, vorbesc despre napolitane, haine şi altele de astea pentru care ambalajul e lichidul vaginal în care înoata spermatozoidul manipulatorului. 
        Sportul , fotbalul în princip(i)al, e şi el inclus în categorie. Arta încă îşi mai caută plasa cu care să se ancoreze de zidul capitalist şi încă mai experimentează la capitolul prostituţie.
        Am folosit metafora sexuală a prăjiturii pentru că mi se pare mai potrivită pentru prostituţia comercială a zilelor noastre unde totul e de vânzare şi unde totul trebuie să aibă un preţ şi unde nimic nu e pe gratis. Iubirea şi sexul, departe de a mai fii “simple” şi sincere legi ale firii, care vin şi pleacă de la sine, acum au ambalaj, îs de firmă, deci costă. Cum zic fetele noastre dragi -  “Dacă vrei, plăteşti!” “Ce crezi, că sunt proastă, că eşti mai special? Îmi găsesc oricând altul. Cu tine n-a mers, asta e. De acuma’ gata! Îmi caut <<moşul cu bani>>. Life is a bitch and so am I. Fuck her before she fucks you”(Viaţa e o târfă şi aşa sunt şi eu,ca ea. Aranjeaz-o înainte să te aranjeze ea pe tine). Ăsta e noul sens al darwinismului azi, e nivelul maxim al luptei pentru supravieţuire post mult celebrata de romantism metafortă a erotismului. Statuile lui Matei Corvin şi Mihai Viteazul din Cluj ar trebui, pe lângă reprezentarea perfect anatomică a cailor din punct de vedere al organelor genitale(cel mai probabil, o aluzie a sculptorului, artist şi el, la modul în care istoria îşi bagă “ce are ea mai bun” în noi) să poarte cagule pentru ca conflictul inter-etnic să-şi mai piardă din interes. La fel, şi penisul ar trebui să poarte cagulă(nu prezervativ) pentru ca să semene cumva cu lupta Islamului împotriva Occidentului şi astfel, Capitalismul să-şi mai scoată coada din erotism, aşa măcar alungat de frică dacă nu altfel.
        Tot halucinogen e şi zâmbetul binevoitor dar şi binemeritat de către client al vânzătoarei care-ţi înmânează tricoul respectiv cu un negrăit “Felicitări. Acum ai evoluat social, te-ai înnobilat, acum eşti Cineva, acum vei intra în altă lume “[adică alte straturi sociale dintr-un abis dantian răsturnat cu vârful în sus în care ultimul cerc al Infernului ajunge primul, în vârf, pe Scara Socială(a Măgarului lui Goya)]. Zâmbetul vânzătoarei după ce ai cumpărat de la magazinul de firmă e la fel de curtenitor şi cuceritor ca cel al Preotului care după Spovedanie îţi spune ca ţi-au fost trecute cu vederea păcatele. Te lasă uşor ca după o clismă, fin şi suav ca atingerea unei ploi delicate de vară, cum zice în reclama la Nivea(sau era la Dove ?).  Eşti tentat să ai impresia că Soma nu e un drog. Soma e modul nostru de a comunica în Capitalismul suprasaturat: tot ce are o etichetă cu un preţ şi cu o firmă producătoare e admis în circuit - adică înţeles, receptat şi transmis mai departe. Blasfemia lui “a fi sau a nu fi” în „a fi îmseamnă a fi la modă”(„to be is to be fashionable”) a adaptat schema comunicării propusă de Roman Jakobson la cerinţa timpurilor noastre unde timpul nu mai înseamnă bani ci înseamnă viteză(„time is not money, time is speed”). Viteza aceasta e tradusă în viteza cu care golim rafturile supermarket-urilor ( care azi apar precum ciupercile după ploaie) cu cel mai pur entuziasm de vermină şi în eliminarea profunzimilor de orice fel din funcţiile limbajului şi ale vieţii sociale pe motiv că aceste profunzimi sunt adesea abisale şi interminabile(ceea ce frazele şi gândurile întortocheate ale poeţilor şi filosofilor mai ales, au dovedit-o de nenumărate ori – ei nu produc decât experimente psihologice cu alei oarbe care consumă cantităţi imense de energie şi, PARCTIC, nu depăşesc niciodată stadiul de joc, de joc de dragul jocului) şi astfel consumă timp şi energie. Sunt cronofage, energofage, nu-i dau niciodată bani omului, aşa cum ar trebui, şi sunt periculoase ca nişte iele dacă te prind în “hora” lor. Îl folosesc pe om ca pe o prostituată şi apoi nici măcar nu-l plătesc. Platon de altfel ne-a învăţat de mult că trebuie să facem economie şi să alungăm artiştii din Cetate. Comunismul, la timpul lui,  a fost şi el de acord cu asta. Azi e nevoie de altceva: de publicitate. Publicitatea, spre deosebire de artă nu s-a lăsat. Ea a simplificat toate mesajele şi toate limbajele până a ajuns la performanţa de a vorbi pe “limba prostului”, a folosit chiar limbajul oligofrenilor şi al retardaţilor şi al surdo-muţilor dar a reuşit să-şi vândă marfa. Exemplul ei a fost cumplit şi a devenit o metaforă a vieţii pe care au înţeles-o toţii: propaganda politică, femeia ce dă cu nuri după biban, bărbatul ce trage la sală, se dă cu gel pe piept şi se epilează pe scrot, artisul ce vrea să arate că oamenii pot şi trebuie să fie mai buni la emisiunea Andreei Marin...cu alte cuvinte îi oferi celuilalt ce vrea şi el va cumpăra de la tine sau, ţi se va vinde ţie. Depinde cum doreşti tu. E simplu! Uitându-mă la limbajul ultra simplificat, dar totuşi pragmatic şi darwinist în cel mai vulgar sens cu putinţă al publicităţii, îmi dau în sfârşit seama cât de multe au în comun Capitalismul şi Comunismul; îmi dau seama cum Capitalismul a evoluat ca o dezvoltare naturală şi inevitabilă a Comunismului, ca sistemul care a dus la apogeu şi care a epuizat toate sensurile  şi facând asta a găsit şi sensul suprem al fostelor acţiuni totuşi brutale, simpliste şi insuficient de perfide ale mai vechii Şcoli de Aur. Continuitatea Comunism-Capitalism seamănă cu evoluţia omului din maimuţă, e o lege a firii. Asemeni publicităţii de azi, şi cenzorii comunişti vroiau şi ei economie de mijloace în exprimare, pentru ca tot proletarul să poată înţelege. Astfel, piesa de teatru a lui Teodor Mazilu “Proştii sub clar de lună”, suspectată de atac la adresa Lui Neculai(Ceva de genul că poporul român e o adunătură de idioţi care se lasă exploataţi de un dictator de parcă ar fii nişte lilieci care orbiţi de lumina prea puternică a lunii[clarul de lună desemnează puterea maximă a lunii de a lumina...Şi zău de n-au avut dreptate bieţii cenzori să-l tragă puţin de urechi...adicăăă ideea e cât se poate de “departe” de adevăr şi e mojic şi lipsit de fair-play...să zici aşa ceva legat de un popor atât de sensibil, sensibil chiar şi la plânsul oii lui sau al firului de iarbă din ogradă – el ascultă zi şi noapte precum Blaga şi Eminescu ca să audă cum creşte iarba şi cum se izbesc razele lunii de geam şi ASTA CA SĂ VADĂ DACĂ NU CUMVA IARBA LUI E MAI PUŢIN VERDE DECÂT IARBA VERCINULUI ŞI DĂ GLAS OII ŞI CAPREI CA SĂ ŞTIE... CA DACĂ CUMVA O SIMTE CĂ-I BOLNAVĂ SĂ ŞTIE SĂ FACĂ AŞA ÎNCÂT SĂ MOARĂ ŞI CEA A VECINULUI...AICI ÎN ŢARA ASTA TOŢI SUNTEM EGALI ŞI COLECTIVIZAREA A FOST BUNĂĂĂ, o fost cel mai mare experiment moral...mă mir, da’ mă mir că Lăpuşneanu cu al său “Proşti dar mulţi” a scăpat]) a fost redenumită poetic şi într-o frumoasă tradiţie Eminesciană(că tot vorbeam de continuitate)”Sub clar de lună”...un adevarat model de conduită oferit de marii la suflet cenzori comunişti pentru oamenii care fac azi publicitate. ”Măi, dar îi frumos să dai aşa un titlu cărţii tale şi să mai şi ceri lumii să te aprecieze ? Păi cum crezi tu că va arăta cartea ta în vitrină alături de un <<Mihai Eminescu –Modele Cosmogonice/Poeme Alese şi Îngrijite de George Călinescu(om de vază la noi în Partid)...Păi da’ îi frumos aşa...? Hai că te ajutăm noi şi îţi spunem cum să faci să îţi arate bine cartea că doar de aia suntem aici, asta ne e meseria.>>” spuneau probabil foştii cenzori, acum pensionari nostalgici şi în cel mai bun caz şefi de scară şi pârârtori la Asociaţie de oameni care-şi cazează pe vacanţă rude fără să le declare şi de studenţi ce dau petreceri. Ei, azi, oamenii trendy; cei cu gust şi stil; cei care au un nas fin ascuţit de la Vest la Est în direcţia noilor tendinţe; cei care fac publicitate şi care te învaţă cum să vorbeşti şi să te comporţi frumos în societatea contemporană îţi vor spune:”Păi cum măi, te îmbraci aşa, da’ se poaaate...? Dar hai ca-ţi aratăm noi cum să te îmbraci. Păi ce, speli cu săpun de rufe Cheia? A apărut noul Vanish, noul Rex, noul Ariel, Noul Noului pe care noi, Partidul,  Zeul, numai noi îl putem face <<Nou>> şi cu ăsta trebuie să speli ca să miroşi ca noi şi ca să te putem mirosi şi noi şi să ştim la orice oră ce-ţi poartă hramul. Păi ce? Joci după amiaza ca toţi fraierii ţărani?! Joacă măi şi tu la reflector că e mai fain aşa...ce! eşti în divizia B sau C?! Să joci la matineu mai lipseşte...” Şi la fel ca şi în economia de cuvinte din piesa lui Mazilu unde “proştii” a fost scos pentru eficienţa şi eleganţa mesajului, la fel şi în Capitalismul lui mă-vând-ca-să-mi-te-vinzi, totul e puţin mai redus că să fie elegant, modern şi uşor de manipulat: hainele consuma din ce în ce mai puţin material(mai ales la fete), chiar strictul necesar aş spune; pe ambalaj vedem un croissant cu multă cremă sau un cheeseburger plin plinuţ dar înăuntru găsim o uscătură care se umflă în stomac ca biscuiţii fabricaţi în 1953 şi serviţi militarilor din Armata Română(biscuitul respectiv, odată ajuns în intestin se umfla ca un tampon de tren şi-ţi ţinea de foame o zi întreagă) şi aşa mai departe. Abia acum ne realizăm, că “multum in parvo” înseamnă de fapt, ca o condiţie „sine qua non” şi „parvo in multum”; că o lege a vieţii spune că nici o teorie sau teoremă nu poate exista fără ca şi reciproca să-i fie valabilă.
        Degeaba ne-am supărat pe Comunismul care striga la noi că “Ceauşescu vrea economie”  şi care ne lua curentul la 10 seara, degeaba ne-am  supărat pe recepţionerul polonez care, atunci când vizitam acea ţară, după ce turiştii de alte naţionalităţi plecau de la televizorul din holul hotelului să se culce, venea şi stingea televizorul cât turiştii români încă se mai uitau fluturând un zâmbet dispreţuitor întărit de singura frază în romănă pe care o ştia şi care era o ironie dulce pentru el şi dureroasă pentru noi:”Ceauşescu vrea economie...ha! ha! Hai, valea! La culcare cu voi şi mâine marş acasă!!!” Toate aceste idei comuniste despre economie au fost marea pregătire pentru apariţia Mântuitorului, a Capitalismului,  care a venit şi a făcut în sfârşit marea şi mult promisa economie în feluri în care nici n-am putut bănui: el ne-a economisit  inclusiv neuronii din creier şi din păr(da! unii purtam neuroni agăţaţi de firele de păr în loc de păduchi şi asta s-a chemat “REFUGIUL ÎN CULTURĂ” şi am fost foarte mândrii de el la vremea aceea) ajutându-ne să nu mai gândim aproape deloc.(“Aţi minţit poporul cu televizorul” sau cum le plăcea lor să zică în marea tradiţie naţională de a rima experienţa cotidiană; tradiţie reminescentă azi  doar pe stadioane – “Gripa aviară vine de la cioară” ”M-a făcut mama stelist să omor un rapidist” “Dacă Lobi e portar ne doare-n pulă de-adversar” “Ieri un copil nu s-a născut. Forţele de Ordine l-au omorât. Împuşcaţi-ne!” etc) Totodată, Marea Foame Comunistă a fost de fapt, marele preludiu, GENIALUL PRELUDIU absolut necesar, pentru entuziasmul de insectă mâncătoare de cadavru cu care azi golim rafturile supermarketurilor.
        În mod similar, lumina care ne era luată în fiecare seară la 10 a făcut posibilă pofta de azi pentru meciurile în nocturnă. Eufemismul folosit de comentatorii snobi de trendy pentru echipele care urmează să retrogradeze „He!He! Din toamnă joacă la matineu” zice totul despre pofta creată în noi de Comunism pentru Capitalism, pentru a avea acum, în compensaţie perpetuă tot cee ce n-am putut avea atunci şi încă mai mult, pentru că merităm, ce dracu?, la cât am suferit.Da! acuma ne putem în sfârşit permite să fim şi noi simandicoşi cu sete de a fi simandicoşi, superficiali, descreieraţi, răi şi cu „vis de răzbunare negru ca mormântul ” în dorinţa noastră de a gusta din libertate ca o maimuţă ţinută în cuşcă la un ZOO infect...acum da! acum ca Americanii au venit în sfârşit la noi şi că putem privi cerul cu speranţă şi fără frică(de bastonul gardianului care zice:”Ce faci mă ?! Unde te uiţi?Ahaaa te uiţi pe cer nu...? După avioane, speri să vină americanii. Lasă că-ţi arăt eu ţie...” Şi spunând asta JAP! Una peste ceafă cu bastonul şi ordinul urlat “Privirea în jos şi înainte marş!”).
        Capitalismul trebuie să mulţumească Comunismului ca unui tată dur dar drept, ca unui tată just şi care până la urmă i-a demonstrat că i-a vrut numai binele. Comunismul...marea repetiţie cu public pentru Capitalism.

        Dar Libertatea la noi a fost o sirenă parşivă, rea şi fără suflet şi căreia i-a plăcut mai mult decât orice să toace banii bărbaţilor în cafenele, în baruri şi în restaurante scumpe, stilate, dichisite şi inutile. Ea ne-a ademenit şi ne-a înecat economia, şcolită fiind de CEKA să ne cânte prohodul pe versurile de la „Deşteaptă-te Române” la Festivalul Muziritm  şi s-a pus apoi sus,  pe fosta ambulanţă TV(Tudor Vladimirescu) să strige sus şi tare că a venit şi că să se dea toată lumea din faţa ei. Libertatea în ţara asta a fost ambulanţa TV care ne-a dus pe toţi pe un drum cu hârtoape la spital. Ea a fost astfel mărul otravit ce-o facea pe Elena Ceauşescu să vrea să fie academician, măr transportat în Calul Troian al Capitalismului pe care Ion Creangă a avut cu atâta timp înainte viziunea(nu lipsită de dorinţă) că  lui “Smărăndiţa Popei” i se va da la buci de.o vor sări ţâţele peste gură şi peste ochi. Mai târziu Brenda din Beverly Hills a jucat rolul Elenei.
        Ambulanţa TV, simbol al aparaturii vechi, militare ruseşti dar nu lipsită de feminitate, cu crucea ei ce i-a fascinat pe olteni(celebrele bancuri care zic că oltenii cheamă salvarea ca să pupe crucea) se transformă astfel în chiar simbolul Sistemului Sanitar Românesc prăfuit, uscat, răblăgit dar dedicat unei calităţi aparte a vieţii pe care numai cinismul lui “a face haz de necaz” o poate înţelege.
        Libertatea la noi e o modă şi o chestiune de consum – cu cât cumperi mai multă, cu atât eşti mai fericit şi mai emancipat, mai trendy. Aşadar, “Dă-i acolo! Să fie. Că decât să trebuiască şi să nu fie mai bine să fie şi să nu trebuiască”(lege pe care eu, în liceu, o aplicam cu succes la punerea accentelor pe „e” la franceză, în virtutea căreia decoram generos toate „e”-urile cu accente în toate dirtecţiile...Deci merge! Se poate!) .
        Reflectorul şi jocul în nocturnă, că despre asta era vorba.
        Ei bine,  nu pot să nu mă gândesc la “Pădurea Spânziraţilor” a lui Rebreanu şi la reflectorul ruşilor prezentat în roman, reflector care aducea ceva Luciferic de feeric pe cerul mohorât cu un rât de porc al nopţii mocirloase de război. Lumina lui, deşi provenea de la inamic era singurul moment epifanic posibil pentru acei soldaţi înneguraţi în ceaţa din măguri depusă ca o chiciură, ca un cheag de sânge pietrificat în flori de promoroacă crescute din mâzgă politică, pe creierele lor surescitate. Nu înţelegeau de ce ruşii li-l tot bagă în faţă noapte de noapte şi ajunseseră să creadă(poate nu în totalitate greşit) că e un cadou subtil de nobil de la inamic. Să mai pomenesc aici şi Farul Virginiei Woolf din „Spre Far” sau mai bine s-o las baltă?! Astea da! lumini în noapte, astea da motive să alergi ca nebunu’ spre bec, hipnotizat de vraja luminii lui.
        Reflectorul de pe stadionul de fotbal e deconstructivist  şi blasfemic atât la adresa reflectorului rusesc a lui Rebreanu cât şi a farului Virginei.
        Dar totuşi...
        Kafka n-are dreptate, nu suntem o adunătură de cârtiţe care să nu se simtă în largul lor decât în subteran la lumină oarbă de lumânare de cămară; Iliescu n-are dreptate, nu suntem un popor de mineri căruia să-i placă numai la lumina lămpii. Putem juca la matineu şi la amiază de o mie de ori mai bine decât la reflector. Şi sincer, mă uit la cele patru reflectoare nou ridicate ale stadionului CFR văzute de pe Dâmbul Rotund - arată penibil, ca patru imense şi ridicole palete de muşte proptate acolo să păzească stadionul ori să ameninţe „insectele” şi „păsările” gălăgioase de sub ele. E o idee demnă de Alice în Ţara Minunilor să pui o carte de joc înfaţisând o Regină în locul Reginei Adevărate ori Patru Palete de Muşte să-ţi păzească colţurile Castelului în loc de patru străji ori patru contarforturi autentice.

        Azi joacă Oceanus Iaşov(a se citi Ooo...Ce Anus!!!) cu Începu la 1310 Muceava(a se citi În Ce pulă 1310?) în Areni. Cum echipa suceveană e de etape bune ameninţată cu retrogradarea, antrenorul ei e şi el ameninţat de etape bune cu bătaia. Unii vor chiar să-l alunge din oraş. De aceea el stă cu valiza la uşă meci de meci, dăca cumva ceva nu merge cum trebuie (dacă echipa e umilită în ultimul hal în teren) să poată pleca cât încă se mai poate…

        Îl aştept pe Sebi că n-am chef să mă bag singur în tribună. Ca să nu fii luat drept ţintă(cel puţin a ironiilor dacă nu chiar şi mai mult – scuipat provocator de coji de seminţe în cap, râsete agresive, mişto mojic şi jignitor şi poate chiar şi şuturi în fund şi palme) de către “jmecheri” e bine să umbli şi tu în haită, cu doi-trei jmecheri după tine astfel încât grupul să arate cât de cât “cool”. Îl văd pe Sebi că vine. Îi fac semn cu mâna că îs “aici”. Puţin confuz şi el dar bucuros nevoie-mare că vede pe cineva cunoscut, faţa i se luminează de un zâmbet de regăsire şi se grăbeste uşor emoţionat să ajungă la mine prin mulţime. În traiectoria-i perpendiculară pe direcţia mea, neatent, calcă un ţigănuş de 13-14 ani, cu lanţ mare de aur şi cu tricou jegos galben de baschetbolist, fără mâneci. Băiatul cred că încerca fie să surprindă un moment de neatenţie a Forţelor de Ordine ca să se poată strecura în incintă; fie să găsească unul slab pe care să-l ameninţe să-i dea biletul lui ;  fie să ceară bani de la “turişti” ca să-şi cumpere bilet. Cert e că arăta foarte agresiv; arăta a fi “la vânătoare” şi-si căuta cu o privire vicleană “masa de prânz”. Se făcea că se uită în faţă, tot înainte şi că e concentrat pe vreo problemă filosofică ceva...rulată în diapozitive în zenit, dar când colo era ca foştii colegi ai mei din clasa a patra care vânau din colţul ochiului fetele când nu erau atente(prefăcându-se că discută între ei ori că se uită după altceva) că să le pună piedică. Le puneau piedică simplă, “cu schema” ca la fotbal sau, şi mai rău, le puneau piedică măgărească: unul intră în vorbă cu domnişoara, foarte timid şi discret ca să nu dea de bănuit, distrăgându-i atenţia şi cât ea vorbeşte cu el, altul se ghemuieşte în spatele fetei şi vorbitorul îşi dă deodată masca jos cu un zâmbet viclean şi o împinge pe aceasta puţin dar suficientcât să se împiedice de cel ghemuit sub ea şi să cadă cu picioarele în faţă, pe spate (ca la săritura la groapa cu nisip),  direct pe coloană.
        După ce l-a călcat zdravăn (şi ţigănuşul a vrut să-i sară la beregată -“Ce-a mâă?, Ce-a ?!!!” [Variantă de la”Ce-ai măi, ce-ai cu mine?!”] dar pronunţat foarte rapid, ascuţit şi scurt ca un fulger astfel încât, de fapt, ar fi trebuit scris „cea mă cea”[ceva cam ca la “capra calcă piatra, piatra crapă-n patru”]- dar s-a răzgândit imediat văzând cele 130 de kilograme de naposim ale lui Sebi), Sebi îşi ceru scuze cum ştiu el mai bine: ”Te bag în pizda mătii bou’ dracului! Ţine-ţi în crucea mătii picioarele alea împuţite acasă că data viitoare ţi le tai dacă ţi le mai prind.” Despre Sebi
        Sebi bea de stinge. Sau bea multă apă tocmai ca să stingă arşiţa indusă de cantităţile bizar de mari de alcool cu care obişnuieşte să se delecteze. Spuneţi-i cum vă sună mai bine…Înainte o făcea sporadic, dar cu o poftă zdravănă şi atunci. Înainte…de a fi concediat de la Contra Tv din postul de “reporter special”.
        Era cam pe la un 15-20 noiembrie cu nopţi negre de ger uscat şi pământul îngheţat şi crăpat de la frig ca de la arşiţă vara, când Sebi fu chemat la post. Pe atunci Sebi încă mai era Clujean. Acum îşi trăieşte perioada hippie prin Suceava, că aici paharul merge mai uşor la buze şi alunecă mai dulce la inimă. Şi cei din jur sunt mai îngăduitori(sau poate doar obişnuiţi) cu obiceiurile şi cu violenţa lui taciturnă şi morocănoasă. E şi el un fier de că(l)cat, ca noi toţi…
La 2:00 dimineaţa îi sună mobilul: e şeful de la ContraTv care îl anunţă că s-a comis un act atroce pe undeva pe lângă Apahida: concubinul şi-a bătut şi tranşat concubina, aruncându-i apoi cadavrul infam într-o mlaştină…să-i spunem totuşi un mini-creuzet alimentat permanent de gunoaie care lăsau să curgă ceva din ele; de zoaia de la porc aruncată de săteni în el(probabil că-l considerau un fel de canal colector pentru coteţe) de ploaie şi de scurgeri spordice de la gura de canal aflată la 2 metri de el – când aceasta reflua. Cu timpul ansamblul s-a aglutinat într-un mini lac cu o adâncime de cam un metru şi ceva. Crima avu loc la 11:30 noaptea şi concubinul fu denunţat de vecini la Poliţie la 1:30 dimineaţa. Atâta le-a luat ca să-şi facă curaj să-l toarne, şi şi atunci cu “ştiiiţi(prelung şi rugător), domn’comisar, cred c-am văzut ceva, cred c-am auzit, cred că era X, poate, nu ştiu precis, mai bine verificaţi dumneavoastră, na’ noi v-am spus ce-am ştiut de acuma’ nu mai ştim, nu ne mai priveşte şi haideţi, vă rugăm, nu spuneţi de unde ştiţi, că na’, mai bine să nu prindă ciudă pe noi că după aia…ştiţi cum îi lumea...vorbeşte mult, se află până la urmă oricum, da’ parcă totuşi ar fi mai bine ca Autorităţile să nu pună nimic pe afişier că atunci măcar mai e o şansă să negi cât de cât... Mulţumim frumos, să trăiţi domn’ Şef!”  Ştirea ajunse la şeful de la Contra Tv Cluj la 2:20 şi la 2:30 deja lui Sebi îi suna mobilul să se ducă acolo, să facă poze, să ia declaraţii, să încerce să creeze o poveste senzaţională menită să sperie babele aşa de tare încât astea să nu mai iasă din casă o lună de la difuzarea reportajului (şi să se uite cu sufletul în gură la Contra Tv pentru noi amănunte privind oribila crimă):  ”Vezi ce faci, aşa ceva nu se întâmplă în fiecare zi. N-o da în bară şi vino cu aur de acolo. M-ai auzit?! Cu AUR! Dacă nu, jur că te arunc pe fereastră ca pe un pom de Crăciun în ianuarie!  Nu fii prost şi profită de şansa ce ţi se oferă. Hai, mişcă-ţi fundul acolo, că fiecare secundă pierdută merge direct în buzunarul celor de la Parabolica 1. Dă-le şi în gură dacă-i nevoie, fă tot ce trebuie, numa’ nu veni înapoi cu mâna goală. Pa! Te-am lăsat. Nu uita ce ţi-am zis!Ah, şi apropos vezi ce mai ciripesc şi gaborii şi mai ales cum se mişcă – dacă-şi fac treaba ori nu, dacă-s mahnmuri ori chiar rumeni la faţă mirosind a băuturică proaspătă şi cât le-or mai crescut burţile. Fii şmecher cu ei, prefă-te că eşti la fel de deranjat ca ei că trebuie să fii acolo şi să-ţi faci meseria la aşa o oră şi vezi ce iese din solidaritatea asta reciproc-consolatoare. Mulge-i bine, îndulceşte-i cu apelative gen “Să trăiţi domnu Şef” (că asta le place cel mai mult)  ca să te lase să-ţi bagi nasul şi apoi descotoroseşte-te simplu de ei şi şterge-o rapid să nu cumva să le vină idei.”
Sebi făcea două faculte pe vremea aia şi a doua zi avea cursuri de la 8 dimineaţa la 8 seara. Îi răspunse şefului cu o voce rebel de  resemnată ”Da!, da bine, o să fiu acolo să văd ce pot face. Laaa(cu voce muribundă politicos sictirită şi timid resemnată) revedere!” Politeţea a fost aici obţinută numai prin aruncarea întregii situaţii într-o aşa-zisă neutralitate superioară de gen “Bine mă duc, mă duc că după aia oricum compensez eu cu multe momente prelungite de reverii diabolice în care mă pot transpune în oricine şi în orice, momente ce au o taină artistică faină şi care nu pot fi generate decât în lumea mea despre care ceilalţi nici măcar nu au habar ce ar putea să însemne, că dacă ar avea s-ar speria mai tare decât turiştii care au văzut Monstrul din Loch Ness ridicându-şi gâtul lung şi curios deasupra copiilor lor de 3-4 ani. Ei habar n-au ce monstru poate exista printre ei şi ce putere atomică are ura condensată în el şi temperată permanent în pofta ei de sânge cu baze de doom şi gothic metal. Da..mă fut ei acum dar nu-mi pot lua monstrul din mine, nu-l pot împiedica să se facă pe zi ce trece mai mare, mai fin, mai subtil şi mai diabolic în înţelepciune. Va veni şi vremea lui până la urmă într-un fel sau altul; ce se întâmplă acum e doar o trecătoare perioadă neplăcută.” După pleiada asta de gânduri necurate şi pustnicite în scârnăvie, Sebi începu să privească problema şi altfel, aducându-şi aminte de visul lui din copilărie de a o face pe sictiritul, superiorul şi interesantul cu toate grimasele şi gesturile aferente, din postura de posesor al unei slujbe mult peste nivelul „muritorilor de rând.” În timp ce apăsa pe mobil butonul de încheiere a conversaţiei avea o grimasă de “No’ în sfârşit pot să-mi dau importanţă cu  faţa smecheră  de <<îmi urăsc slujba>> da’ asta e, îs matur şi important dacă Societatea şi Sistemul  trag aşa tare de mine, aşa că hai să le dau acolo în sictir ce vor, dacă tot îmi dau bani”. Îi plăcea ipostaza de om matur şi sictirit în mod important-sapienţial de misiunea lui neplăcută şi unică.Ca un cowboy cu mustaţă şi pălărie care fumează absent, cu o privire de statuie, pierdut în „ceruri înalte” în timp ce-şi priveşte destinaţia destul de necunoscută totuşi, unde o va apuca de îndată ce-şi termină tigara filozofală. Poate că totul se trăgea şi de la faptul că toată viaţa părinţii l-au tratat ca pe un copil neajutorat, neştiutor şi radicalmente nedescurcăreţ, dependent de ei în mod irefutabil. Astfel postura de om independent şi sictirit în importanţa pe care societatea îl forţa efectiv să şi-o dea(era obligat practic să fie Salvatorul Întunecat al lumii, fie că-i plăcea sau nu) îi apărea acum ca o nevoie atât de stringentă încât o includea în absolut toate fanteziile şi reveriile lui şi mai ales în interpretarea oricărei misiuni oricât de mărunte cu care era investit de către oricine(dusul coşului de gunoi sau spălatul vaselor - inclus)...şi asta numai pentru a-şi putea păstra viu respectul de sine. Generând toată această aură conştient prefabricată (dar a cărei falsitate mereu proaspăt creată era ignorată cu o măiestrie inegalabilă, artă dobândită în urmă a ani de ore interminable de exerciţii şi plânsuri de milă), Sebi reuşi să se urnească din pat pe cât de cât motivat şi pozitiv în atitudine. Dar cu toate acestea ceva îi spunea adânc în suflet că se maturizează pe sănătatea lui, că are într-adevăr statut, dar că şi-l şi plăteşte prin deteriorarea ( îndulcită numai de alienare şi direcţionare a proceselor mentale spre zone mărginaşe ale experienţei umane - în înregimentarea omului în dute-vino-ul Capitalismului introspecţia şi curtarea unei conştiinţe de sine devin periculoase, pentru că inevitabil vor sfârşi prin a-l face pe omul respectiv să renunţe la slujbă, în cadrul căreia e tratat ca un robot în termeni de input-output sub linia ce rezumă ecuaţia financiară a afacerii respective...să renunţe de dragul sănătăţii proprii şi a unei demnităţi umane elementare) şi ofilirea ireparabilă a unor coronare importante şi încă prea tinere pentru a-ţi bate deja joc de ele. Poate merită, poate nu…Sebi rezumă toate aceste gânduri în următoarea frază de îmbărbătare şi elan: “Băga-mi-aşşş pula!”[ş-urile pronunţate cu ochii daţi peste cap isteric şi cu capul dat pe spate în semn de agonie neputincioasă; ultimul cuvânt pronunţat scurt, cu sunet de plumb la cădere]. Se încruntă într-o privire antropologic-agresivă la adresa lumii în general, îşi aprinse ţigara şi cu o alură de criminalist la sfârşit de anchetă ieşi din scara blocului şi-şi porni automobilul Dacia Super Nova. Faţa de “profesionist prost-dispus” plină de sine era ideală pentru începutul acestei operaţiuni nocturne. După ce parcurse primii 10 metri  îşi aduse aminte brusc, că de fapt are permisul anulat de două săptămâni şi că trebuie să dea iar examen că să-l reobţină şi poate chiar, recidivist fiind, să mai şi asiste la ceva cursuri de legislaţie. Acu’ două săptămâni i-a venit un prieten din Germania şi i-a adus cadou un pistol nou-nouţ şi frumos de să-l sorbi nu alta’ de ilegal ce era. Trag împreună şase beri Stejar de “esenţă tare” şi ies cu maşina la împuşcat cu pistolul respectiv semne de circulatie şi la făcut scandal pe şosea ca să-l celebreze pe Mad Max. Până i-a prins Poliţia au găurit 120 de semne de circulaţie(triunghiuri roşii de avertisment, pătrate albastre de trecere de pietoni şi cel mai mult le plăceau cercurile roşii care interzic – “Astea[ziceau ei] trebuie împuşcate cel mai cu sete”. Fiecare semn nimerit era ovaţionat cu chiote de bucurie şi cu palme bătute în stilul american de “gimme five man!”. Cele ratate mai erau încercate în retro cu vreo două-trei focuri până maşina se depărta prea tare de ele ca să mai aibă vreun rost să strice glonţul. Miliţia l-a prins, i-a făcut o tonă de procese, i-a luat un raft de declaraţii, a urlat şi a ras la el cât la un spion sovietic capturat de americani, l-a ameninţat şi l-a lăsat să plece acasă cu părinteşti şi oarecum liniştitoare ameninţări de “lasă, lasă, că mai vedem noi şi că de acum încolo suntem noi cu ochii pe tine şi că de acum avem noi grijă de tine.” La auzul acestor cuvinte lui Sebi i se activă memoria proustiană şi-şi aminti, nu fără nostalgie, de cum obişnuia mama lui, în copilărie, să-l dojenească blând când se îmbolnavea pentru că n-a ascultat şi nu s-a îmbrăcat suficient de gros cu “Laaasă, laasă că trece. De acuma are mama grijă de tine. “ Îi sunară atât de “de-a casei“ vorbele poliţiştilor că începu să-i şi îndrăgească pe loc şi nici nu-i trecu prin cap vreo clipă să-şi schimbe pe viitor filosofia de viaţă şi comportamentul. 
        Dar chiar şi cu părinţii există o limită. Realizându-şi căci chiar nu mai e cazul să forţeze nota (măcar acum), Sebi conduse până în Gruia la staţia de meteorologie sperând să nu se întâlnească pe drum cu vreun cloţan şi bătu la aproape 3 dimineaţa la uşa unui coleg de facultate despre care ştia că are permis; că nu i-ar displăcea total ideea de a vedea un cadavru ciopârţit şi aruncat într-o mlaştină gunoieră în primele ore ale dimineţii; cu alte cuvinte că era rocker ca şi el şi că avea instinctual capacitatea de a filtra toată faza prin artisticitatea unui videoclip black gen Silencer or cel puţin Necrophagia –„Bloodfreak”( măcar aşa, mai vulgar, mai american, ca de încălzire, ce Dumnezeu...). De multe ori primea de la acest coleg la facultate cd-uri cu videoclipuri death-metal cu recomandarea - “Uită-te băh, să vezi ce mişto îl toarnă pe unu’ în pădure“ (adică îi dau omorul şi poate chiar îl şi ciomăgesc bine înainte cu bâte şi cu picioare[după ce l-au transportat înainte ca pe un animal în portbagajul unei maşini de duzină] şi apoi merg să-i îngroape cadavrul în pâcla dintre copaci).
        Grăbit cum era, sună la uşă agresiv şi alert de câteva ori da’ nu-i răspunse nimeni. Disperat, încercă clanţa şi mai mult succes, adică avu surpriza să constate că uşa era neîncuiată. Colegul respectiv dormea numai în chiloţi, lungit în pat pe burtă, cu faţa-n aşternut. La televizor urla un documentar despre Hitler şi Germania nazistă. Sebi crezu întâi că merge direct de pe Discovery; apoi îşi dădu seama că de fapt vine de la un video-recorder, amplasat pe o măsuţă în apropierea televizorului. Era o casetă cu o înregistrare de pe Discovery. În jur  – ceva popcorn răsturnat peste masă, doze gole de bere şi o sticlă de plastic de bere la doi litri golită pe trei sferturi. „Iarăşi căcaturi de astea cu Fuhrer-ul, şi Socialism...borăsc când aud de socialism.”(îşi zise în sinea lui). Trase de colegul dormitând cu „Ce faci mă? Scolă că avem treabă. Tot la căcaturi de astea te mai uiţi şi acum? Chiar n-ai mai reuşit să-şi cumperi măcar vreun neuron de pe undeva?!” Speriat, Robert ţipă la el intrigat de intruziunea nesimţită în plină noapte de intimitate: „Ce dracu crezi că faci mă aici?”/ „Educaţie Pro Partid, urmăresc îndeaproape, pas-cu-pas Marele Cincinal, construiesc socialismul, într-un cuvânt. Hai că am nevoie să mă duci rapid până la Apahida c-o tăiat-o pe una şi ăştia mi-or suspendat permisul.”/”Măh, tu cu ce te ocupi?”/”Cu furatul...ha!ha! Hai să plecăm dracului odată că te decontez eu după aia.”/ „Cum naiba ai intrat că doar n-ai cheie”/”Era deschis. Te-ai îmbătat ca un porc şi ai uitat să încui de fraier ce eşti. Dacă dădea CEKA peste tine...ha!ha!” Robert se mai îmbună şi se duse să vadă dacă într-adevăr uitase să închidă uşa „Ia uite mă...ce pula mea, am uitat s-o férec?...”/”Ce faci aici măh, celebrezi istoria, ai!”/”Eh...mă relaxam şi eu...ha! ha!”
Sus, pe perete, Robert avea agăţată o macetă, o pereche de cătuşe, o baianetă  şi un cuţit de vânătoare:”Ce-s astea măh?(întrebă Sebi cu un zâmbet plin de subînţeles)”/”Instrumentele Puterii...Ha! Ha! Vezi tu, dacă unu-mi intră în casă după ce am închis uşa, îl tai şi cu asta basta. Eventual îl pot întreba cu care preferă. Ha! Ha!”
        Robert se pişă repede (dar de mahmur ce e se întreabă în sinea lui dacă chiar s-a pişat ori nu, nefiindu-i chiar clar), îşi trage pe el o pereche de pantaloni ce i-s strâmţi deja de un an jumătate (peste nişte picioare drepte şi ţepene de pară ar încerca să îmbrace un robot sau un manechin din vitrină), îşi dă cu mâna prin păr încercând aşa-zis să se pieptene dar de fapt efectul obşinut e unul demn de reclama aia la Fanta în care un tip se duce la frizer şi-şi trage nişte dungi haotice şi aleatorii cu maşina de ras prin cap şi zice resemnat şi adormito-bosumflat ca o broască „Hai că-s gata…”  Cei doi pornesc în trombă cu Robert la volan. Dialog în maşină:”Şi ce mai zici tu mă băiatule mă...? Care mai e viaţa ta?”/”Exult!!![răspunde acesta batjocoritor]. Marţea trecută m-am întors din Anglia. Home sweet home[“casă, dulce casă”], acelaşi jeg împuţit oriunde întorci capul Ieri mi-au luat apa 16 ore ; alaltăieri a întârziat trenul care-mi aducea pachetul de acasă două ore jumate...M-am întors acasă, ce pot să zic...? Îmi vine să mă sinucid. ”/ „Băi Robi, zi-mi şi mie de ce se cheamă cutia neagră de la avioane <<cutie neagră>> din moment ce ea e portocalie? N-am înţeles chestia asta niciodată…”/ „Pentru că se înnegreşte după ce arde ha! ha! Lasă-mă în pula mea să conduc!”/ „Da măi, dar majoritatea nu se prăbuşesc totuşi…ca să ajungă să ardă…” / „Păi denumirea asta e o diabolică invitaţie negrăită la a se prăbuşi…sau cel puţin un avertisment discret pentru pasageri cum că chestiile astea pot pica cînd ţi-e lumea mai dragă.”
        Pe măsură ce se apropie de periferia Clujului, Sebi insistă să-i dea talpă, s-o calce dracului mai sănătos ca deja s-a pierdut prea mult timp. Robert - „că nu, că dacă ne prind şi ne opresc - după aia chiar că nu mai ajungem nicăieri”; Sebi -  „că cine pula mea vrei să te prindă la ora asta, nu vezi că nu mişcă nimic în jurul tău, nu-i ţipenie de om pe stradă”. Robert zice „Bine. Dacă aşa zici tu şi eşti sigur...” şi zicând o bagă în 150-160 la oră de aveai impresia că se dezintegrează pârlita de Dacie, nu alta. Peste nici 5 minute, girofarul în sapte şi Dacia trasă pe dreapta „la raport.” Sebi: ”Hai măăăh[ton decepţionat-exasperat, cu ochii daţi peste cap şi cu mâna stângă ridicată gesticulativ-încremenit deasupra pieptului de parcă ar toasta în reluare cu un pahar invizibil]...băga-mi-aş...”. Robert cu „ce-i domnu’ miliţian, care-i problema, ne grăbim şi noi că suntem în misiune”. Atâta a trebuit. Agentul de circulatie: „Bă, tu mă faci pe mine miliţian?![Robert în gândul lui – ”Nu te fac eu că te-a făcut măta…Hi! Hi! Ha! Ha! ”] Lasă că-ţi fut o amendă de 30 de milioane de nu mai comentezi tu cât vei fi şi vei trăi dacă de ăsta-mi eşti”. Robi: „Băh, da’ tu şti cine sunt eu şi cine-i taică-meu; că ajunge un telefon şi tu zbori din servici cu catrafuse cu tot; băi rahatule; băi ratatule;  chiar ai de gând să mă enervezi şi să mă mai ţii mult aici? Băh, tu vrei să ajungi ultimul om; să nu te mai angajeze nimeni după aia; să te scuipe în ochi familia pentru că nu mai ai cu ce s-o întreţi? Vezi-ţi mă dracului mai bine de treaba ta, cât totuşi mai poţi... ” [desigur, faza era cacialma] Agentul nu că s-a speriat sau ceva, dar văzând o asemenea îndrăzneală deveni mai precaut (gândindu-se că poate la urma urmei o fii dracului plodu’ unui barosan de sus; şi ca la tot românu’, a deveni precaut înseamnă a deveni subit foarte corect… ) şi încercă să-şi salveze mândria într-o deontologie profesională ireproşabilă: „Bă, mi-am făcut datoria, am vorbit frumos cu el, n-au ce să-mi facă. Da’ nici să-l las să scape şi după aia, dacă a fost cacialma, să râdă toţi cu curu’ de mine.” Agentu’ o dădea înainte că el trebuie să facă raport şi să ia declaraţie; Roberto o dădea cu „eu acum îl sun pe tata” şi se tot făcea că formează ceva pe telefon, şi toată ţigăneala asta dură aproape 40 de minute şi se termină cu un simplu AVERTISMENT emis pe numele lui Robert de „Autoritatea” Rutieră şi cu promisiunea acestuia că de acum va conduce cu o viteză în limita admisă de lege şi mereu adaptată la condiţiile de trafic.
        Cei doi ajung în sfârşit la Apahida, dar când era deja prea târziu. Trupele de la Descarcerare îşi făcuseră deja datoria cu prisosinţă. Cadavrul era scos şi acoperit discreto-estetico-igienic cu o prelată militară de foarte bună calitate. Robert :”Bă, nu se poate. Da’ efectiv şi afectiv nu se poate. Mi-am futut noaptea degeaba.” Sebi veni cu o sugestie: îi spuse că ţine de obicei 2-3 sticle de Votkă în portbagaj pentru „protocol”(adică pentru a mitui cu ele poliţiştii să-l lase în pace – de obicei asta era întrebuinţarea lor cea mai consacrată). Cei doi le luară şi merseră să negocieze cu Pompierul Şef de la Descarcerare ca, la schimb pe ele, să mai bage încă o dată cadavrul înapoi în apă, tot cu macaraua cu care l-au scos. Asta ca să poată filma pe îndelete scoaterea cadavrului din apă cu utilajul respectiv: dificultatea de a-l extrage de acolo cât mai complet cu putinţă; încetineala dictată de grija şi precauţia extremă pentru fiecare detaliu(lucru care, la rândul lui oferă camerei de filmat ocazia de a surprinde fiecare detaliu al cadavrului) cu care se desfăşoară operaţiunea(„Aşa...pentru atmosferă” îi explica el pompierului). Şeful de la Descarcerare se uită încremenit la ei...pentru câteva secunde parcă nu prea-i venea să creadă, apoi bănuitor...apoi binevoitor şi în final cu o plăcere a complicităţii şi a câştigului inedit şi neaşteptat(noaptea era oricum foarte rece, mirosea deja a iarnă şi situaţia chiar se preta la puţină Votkuliţă...aşa de îmbărbătare ), le făcu din ochi ştrengăreşte şi le zise: „Să vedem ce putem face...” Apoi îi trasă sărcină unuia dintre pompierii lui - „Măi Liviu, vezi că domnii trebuie să filmeze aşa că hai să mai băgăm o dată cadavrul încă o dată în apă.”/”Păi şi cum dracu îl prind cu cârligul înapoi că abia l-am agăţat când l-am scos?!...”/”Bă, tu ai auzit ce ţi-am zis?”/”Da.Să trăiţi.”Robert: „Da’ dacă se poate, scufundaţi-l bine...aşa ca să adune ceva alge, ceva mizerii de pe fundul apei şi să pară cât mai autentică, cât mai realistă treaba”. Şeful de la Descarcerare: „BĂ!, scufundă-l...da, da, aşa, fără milă ha! ha!...scufundă-l bine...a ajuns la fund? Da?Bine. Acuma târăşte-l un pic pe fund să adune puţin mâl şi zoaie s-o poată filma domnii cum trebuie, că se dă mâine la ştiri şi tre’ să se vadă că aici s-a întâmplat treabă serioasă!” Operaţiunile au fost executate minunat; macaraua a scos cu încetinitorul un cadavru plin de tot felul de murdării din apa aia stătută; camera a prins şi cel mai mic şi rebel detaliu care se refuza efectiv ochiului liber, cu zoom-uri care de care mai fanteziste şi cu tehnici regizorale „brutale”, tributare lui  Alfred Hitchcock şi Francis Ford Coppola. Apoi s-a filmat curăţirea sumară a cadavrului şi acoperirea lui cu prelata. Pompierii au ieşit ca adevăraţi specialişti devotaţi, mai ceva ca medicii serialului Chicago Hope. Singura problemă a fost că a venit Parabolica 1 chiar pe la mijlocul operaţiunilor, a pus întrebări în stânga-n-dreapta (ca hienele la ce-a mai rămas din resturile de la “ospăţ”-şi lumea proastă şi prinsă în “offsaid” şi luată pe nepregătite a răspuns...fie de frică, fie datorită faptului că li s-a dat imprersia că participă la o anchetă serioasă şi că, deci, implicit, devin şi ei peste noapte foarte importanţi, conjunctural), a aflat ce s-a întâmplat şi a încurajat familia fetei ucise să depună plângere împotriva Contra Tv-ului şi a pompierilor pentru “conduită morală inadecvată, lipsă de etică în îndeplinuirea datoriei şi ofensă la adresa bunelor moravuri ale societăţii române - o societate cu frica lui Dumnezeu, înainte de toate” . Pompierii au motivat că treaba lor era să scoată/recupereze(scos din mlaştină, curăţat şi reasamblat) în condiţii optime cadavrul - ceea ce au şi făcut - şi că nu înţelegeau ce li se reproşează. Dacă ăştia de la televiziune au spus că trebuie filmat, ei au fost de bună-credinţă şi s-au conformat pentru că nu doreau să impiedice ori, mă rog,  să obstrucţioneze în vreun fel sau altul informarea corectă a opiniei publice. Nu e treaba lor să facă poliţie cu ziariştii ori să îi selecteze pe cei reali de impostori şi manipulatori(adică să restricţioneze ori să faciliteze accesul presei la locul accidentului/crimei etc). Ei şi-au făcut treaba; au foarte multe pe cap(acum chiar se pregătesc pentru o urgenţă în altă parte a oraşului); trebuie sanctionati cei care au indus în eroare în folos propriu echipajele de pompieri: “Şi aşa avem salarii mici şi doar n-o să ne sancţionaţi tot pe noi care ne-am mai şi făcut treaba ireproşabil!!!” Deşi semăna foarte tare cu ceea ce Minerii ziceau în Bucureşti la Mineriadă(“noi muncim, noi nu gândim”), baieţii scăpară cu faţa curată, preferându-se a se căuta creierul malefic din spatele întregii poveşti.
        Astfel că trebuia găsit un ţap ispăşitor pentru că familia fetei se plângea de zor cu capul îmbrobodid cu naframă neagră după moda ortotoxă a femeii “unse” şi cu lacrimi de crocodil  la Parabolica 1 şi la OTV(încurajată financiar cât se poate de generos de toate instituţiile de presă rivale) despre cum ziarişti de la un post neortodox, rău şi păgân şi-au bătut joc de cadavrul fiicei lor. “Că există un Dumnezeu care vede tot; că asemenea oameni n-ar trebui să lucreze în presă(adică să fie formatori de opinie şi să ne strice poporul); că (deja celebrele) Ştirile de la ora 5 erau posibile numai din cauza unor oameni fără scrupule şi fără Dumnezeu care au făcut ce-au făcut şi copilului lor; că suntem creştini şi nu trebuie să permitem aşa ceva…” Contra Tv-ul pierdea serios la capitolul audienţă şi credibilitate, aşa că Sebi a fost executat în public de către Conducere: dimineaţa la 10 era deja concediat şi după amiaza la 5 era discreditat în cadrul unui program special în care Contra Tv-ul îşi cerea scuze de la telespectatori pentru comportamentrul imoral şi inexplicabil al fostului lor angajat. Apoi s-a săpat în trecutul lui; s-a aflat de povestea cu semnele de circulaţie, plus încă ceva aventuri din tinereţe(desigur, s-a tras concluzia că e satanist şi roackăr periculos) şi s-a sfârşit prin a se da asigurarea că Sebi nu va mai fi niciodată angajat în vreo Instituţie de Presă(cel puţin nu fără ca acea instituţie să se discrediteze definitiv prin cooptarea lui). Contra Tv-ul a spus că de acum vor fi mult mai atenţi la trecutul angajaţilor lor, că până acum o asemenea atitudine li s-ar fi părut o poliţie de prost gust dar că de acum încolo, se pare că circumstanţele îndreptăţesc şi impun atare măsuri. Desigur, materialul realizat de Sebi s-a difuzat totuşi, şi nu fără un considerabil succes la public deşi era permanent condmnat pe banda roşie din josul ecranului în timp ce era difuzat complet, până la ultima secundă.
        Oprobriul l-a adus pe Sebi din Cluj la Suceava, unde acum lucrează ca şofer la aprovizionarea unui magazin (face curse prin ţară). Speră să-şi reia într-un fel sau altul fosta carieră de reporter(mai devreme sau mai târziu).Acum încearcă să se axeze pe rubrica sportivă de la Crai Vechi…urmăreşte îndeaproape fenomenul fotbalistic şi aşteaptă să se mai liniştească apele…

        Mă salut în stil şmecher-american cu Sebi(adică ne îmbrăţisăm sănătos dar doar cu un singur braţ); îl întreb cum se mai simte prin Bucovina asta moldovenizată(adică botoşenizată şi suferindă de iaşită) – “Măh[gânditor, cu sprânceana ridicată în mod absent şi privind în gol], mă adaptez…” e raspunsul lui însoţit de un zâmbet bizar, între trist şi ironic. Sebi s-a îngrijit de procurarea biletelor aşa că mi-l dă pe a meu (nici nu vrea să audă de bani pe el – “Lasă ca am avut o învârteală şi a ieşit…”). La intrarea pe poarta stadionului - percheziţie generală: “Bă, deschide geanta, ce ai în ea? Sticlă de suc? O laşi aici, n-ai voie cu ea!Hai mai repede!(“Da, da’ abia am cumparat-o, îi Cola…”)Băh, tu n-auzi???!Că-ţi trag două de te ia mama dracului…Dacă nu-ţi convine, marş înapoi acasă! Următorul!Tu! Mâinile sus!(Pipăială generală)Ce-i asta, brichetă? Ai grijă ce faci cu ea…”/”Bă, pe mine mă pipăi dar de prietena mea nu te atingi, clar?[prietena purta un mini-jup mai mult decât chemător]/”Nuuu? Cum, adică aşa?hi! hi!’” şi întrebând asta body-guard-ul îi strecoară gagicii o mână pe sub fustă, direct pe buca dreaptă, de toată frumuseţea. Şi aşa mai departe.  Vine o fată de liceu care vrea să intre fără bilet cu fraza “Ştiţi..., sunt vara lu’…(şi aici a zis numele şi funcţia unui tip care lucra ceva, sau avea ceva funcţie la stadion – dacă am înţeles bine). Răspunsul paznicilor: “Poţi să fii şi toamna, nu mă interesează, n-ai belet nu intri. Ai înţeles?!Vezi tu cum e treaba…acuma dacă totuşi te-ai spălat bine pe dinţi azi dimineaţă, rujată văd ca eşti, dacă vii să-mi faci şi mie un mic serviciu de 10 minute(că mai mult nu pot lipsi), în spate după dubiţa aia…poate mă mai gândesc totuşi…” Ha!ha!ha! erup într-un râs atât de violent şi strident-tonic el şi mai ales ceilalţi doi colegi ai lui, încât toate discuţiile şi bârfele celor ce aşteptau la rând să intre s-au sistat în favoarea câtorva secunde de tresărire uimită, cu semne de întrebare roind în aer ca ţânţarii în jurul urechii.”Ce bă?!(încearcă el să lamurească puţin situaţia) Oricum nu pare a avea decât activitate somatică aşa că am încercat să-i <<pasez mingea la fileu>>, cum s-ar zice…ha! Ha-Ha!”.  Pe paznicul asta îl cheamă Marcel(zis şi Măcel câteodată). Când nu vorbeşte cu cineva are obiceiul de a fredona în surdină şi foarte preocupat maneaua care spune “Din trei paşi ş-o lovitură, ţi-am spart toţi dinţii din gură”

[…]