Europe's Times and Unknown Waters

GOD COMPLEX (Eve = Demon Detoxification)

de Francisc Ormeny

Evei, 7 Decembrie 2008

„I was not put here by anyone in fear
I came alone as me
Just an idea in a long chain of discovery
Surrounded by the same you”(quoted in Anathema’s „Hope”)

De ce mai fumez din când în când? Ah, nu...nu e vorba de dependenţă, nu...nici într-un caz, ha! ha!
E vorba doar că e un gest atât de diabolic încât cu greu mi-l pot refuza fără a mă simţi cumva...furat
Făza e că este şi un execelent exerciţiu de memorie, te ajută să-ţi aduci aminte de cum ai ajuns să fii ceea ce eşti...e fantastic să poţi să-ţi vomiţi dramele prin instrumente muzicale imateriale desenate de fum în înduirile sale şăgalnice, prin instrumente ce se formează, se dezintegrează şi apoi se recrează singure, în rotocoalele ademenitoare ce e clar că vin din plămânii tăi metafizici...este o senzaţie de tip „blondă-fatală” să simţi că mori când te trec fiori şi lacrimi aducându-ţi aminte de ce te-a făcut să ajungi ce eşti
Asta înseamnă să priveşti înapoi cu pasiune.
În Marea-spaimă cu muşte veninoase
În ziua aceasta ciudată în care Buda Sufletului s-a înfundat cu umbre de lumini folosite drept hârtie igienică în spaţii tranziţionale (peroane de gări, balcoane, holuri, mall-uri, biserici)
Te privesc de la fereastra mea
Da...am venit azi aici special pentru tine, la Fereastra Confesiunii
Acolo unde se spune că te duci să te cureţi de păcate ca peştele de solzi
Confesiunea se face tot timpul numai la fereastră
Pentru că numai aici îi poţi vorbi acelui „ceva” de-a dreptul înfiorător din tine
Care se reflectă incomplet şi înşelător în apele verzi ale geamului...asta dacă stai să te uiţi în geam în loc să priveşti dincolo de el, peste el, la peisaj
Mulţi când se duc la fereastră sunt furaţi de panoramă şi nici nu observă că din geam îi priveşte înapoi o hârcă ridată uscăţivă şi rea ce râde satanic, în sinea ei, de privitor...şi care îl aşteaptă cu răbdarea diabolică a monstrului să vină la ea.
Mă uit pe geam şi
Îmi văd chipul în sticlă, cum te urmăreşte
Bariera fragilă e o oglindă cu ape vechi înşelătoare
Ce reflectă ce e mai Rău în om
Astfel...
Eram şi eu posedat de religie, posedat de Dumnezeu, fascinat de Maestru, ca orice novice un pic prea entuziasmat de aerul tare al începuturilor...promiţătoare
Eram uşor aerian dar totuşi simpatic, chiar şi aşa, pe atunci...
Dar cum spuneam m-am exorcizat de El aproape pe loc când am văzut
Ţâţucile tale dolofane
Grase şi moluţe ca două pahare lunare
Când am văzut ce poate face o palmă cupată cum, când şi mai ales cât trebuie
Când am văzut cam cât suflet poţi să sorbi, să sugi dintr-o fată brusc-cast pupată
Marea mea victorie asupra Lui, a fost că am făcut-o fără ca El să se supere pe mine
Toată abrambureala cu mersul în iad ce urlă în casetofoanele pervertirii de la „Suprafaţă” e aşa...
...de ochii lumii, ca atunci când un angajat de-al tău şi-a dat demisia şi tu te lauzi, încercând să salvezi ceea ce-a mai rămas din situaţie, cum că de fapt tu ai fost ăla care l-a concediat, ca să-ţi menţii imaginea autoritară intactă
Dar nu, vă spun eu, nu e supărat pe mine şi în marea lui sine sunt convins că mă place (indiferent dacă mă apreciază sau nu...)
Totul a pornit de la un ghinion foarte bizar...
Pe pielea mea, când dormeam şi nu eram atent
Rasputin-Baracuda (viespea dotată cu ac şi aparat de tatuat) a scris necrologul umanităţii
Prin presopunctură cu cioburi de rouă, de penumbre şi de clinchete cristaline presărate pe jos sub formă de pilitură atunci când fiecare dintre noi îşi zgârie ultima amintire pe oglinda timpului (un bastard, un copil din flori, un degenerat, unde nu mai există demnitate asta se întâmplă…bunul simţ e o felie de tort, nu o felie de colivă, dacă unii nu fac diferenţa, însemnă că pentru ei nu mai exisă diferenţe - eu aici le vorbesc celor încă diferenţiaţi, celor cărora le-a plăcut diviziunea celulară şi care au învăţat ceva din ea)
Precum Maşina Kafkiană pe spatele condamnaţilor în Colonia Pentenciară
DA…MI-AM DAT SEAMA DUPĂ DURERE CE SCRIA, dar ce era să mai fac acum?!
Iisus şi Socrate apucaseră deja să se castreze…s-au speriat ca proştii de fantome imaginare, au panicat, s-au blocat, n-au mai raţionat şi s-au grăbit să se castreze ca pădurarul muşcat de coaie de o viperă pe când încerca să se cace într-un tufiş (da…nebunul ăsta şi-a tăiat repede coaiele cu briciul ca nu cumva să-i ajungă veninul în corp, fără să se gândească că ar putea la fel de bine să moară exanghinat dacă face aşa ceva, cum de altfel s-a şi întâmplat…a schimbat o moarte pe alta…mare „afacere”, ce să-ţi spun…Un bărbat, orice ar fi, trebuie să fie FUDUL, deci cu fuduliile la locul lor şi nu în” punguţa cu doi bani”, nu, nu acolo… „he has to have balls, man!!!what the fuck…”)
„Un nebun aruncă o piatră în baltă şi zece înţelepţi n-o pot scoate” cum zice Creangă
A fost doar o glumă de călugăr nebun, care a băut apă de mare din propria-i sexualitate şi a luat-o razna (vedeţi voi, sexualitatea e petrol, e „aur negru”, erupe, ejaculează, stă în puţ şi aşteaptă să fie scos la aer din chiloţii pământului, să respire şi el briză curată care să-i reînvigoreze torenţii şi apoi să intre în camera caldă şi cărnoasă a motorului veţii, dar trebuie să ai totuşi grijă că e toxic, nu te apuci să-l bei pe post de apă şi nici nu aprinzi bricheta lângă el…fie acest foc „lumină din lumină”, lumină direct din Rai…sau, mă rog, cum îi mai spuneţi voi…nu!!! în prezenţa ăstuia trebuie să fie „întuneric complet”, dacă vreţi siguranţă şi fericire…o „beznă vizibilă”…cum s-ar spune poetic )
Dar iată unde se poate ajunge de la o simplă glumă, de unde te întrebi: există „glume nevinovate”…Nu! Sigur că nu! (Bufonul trebuie decapitat şi asta până nu e prea târziu, ascultaţi la ce vă spun! Nu lăsaţi bufniţa asta sinsitră să prindă în gheare şi să ciugulească din rege!!!)
Dar nu trebuie să le luaţi exemplul! Cel puţin nu ad literam…Ce? Vezi un falus la orizont şi-şi cade imediat inima-n chiloţi în timp ce „năpârlitul” ţi se retrage ca o ţestoasă speriată la carapace?! Păi atunci hai să ne mutăm cu toţii la câmpie; hai să dărâmăm turnul Eiffel şi tot aşa mai departe…
Iisus şi cu Socrate erau ei băieţi ok, aşa în felul lor, nu zic nu, vreau să spun că erau anarhişti, oameni cu personalitate, vizionari bine intenţionaţi, unul frumos şi nobil altul foarte urât, mai urât ca mine când mănânc carne la cazan, dar în fine… aveau entuziasm, au încercat să creeze o mişcare, au căutat adepţi, au luptat cu sistemul ca să aducă schimbarea, bun, bun...frumos! LĂUDABIL! n-am ce zice, nu sunt eu ăla care să cârcotească, dar…le lipsea ”instrumnetul puterii” şi nu te poţi „da la urs cu mâna goală”, nu?
Şi…Ştiţi voi cum se spune, „morţii cu morţii, vii cu vii”, dacă voi vreţi cu morţii, pot eu sta în calea fericirii voastre?! Poate aşa vă e vouă mai bine...de ce să vă judec la urma urmei?Eu nu vroiam decât să vă ajut dar îmi pare rău, cârjă n-am să vă fiu!, eu sunt parapet pe timp de furtună de care să te prinzi...dar voi vreţi cârjeee...hmm, ştiiiu eu asta prea bine...Toleranţă există, nu-i asta problema aici, un rege nu e rege dacă nu e generos, numai să stiţi ce faceţi acolo, dragi copii...Dar vă atrag atenţia, după aia, dacă iese rău din cauză că v-aţi tot atrofiat cu cârjele voastre sub formă de cruci, să nu daţi vina pe mine vipere nerecunoscătoare!!!Ce vreţi să vă fac ca să fie bine?! Să vă cenzurez, să vă pun în lanţuri ca să nu vă sinucideţi? Nu...eu nu fac asta, sunt prea nobil, prea intelectual! Pentru asta există liberalismul, care, se ştie, dă legi care să-l protejeze pe om de el însuşi.
        Da, fata mea? Ce s-a întâmplat? Ai venit să stai puţin cu tata? Vai, ce frumos din partea ta, copil lipicios ce eşti...(auzi măi ăăă...Curcanule, vino şi tu la judecată altă dată că acum nu mai am timp de tine, vreau să stau şi eu puţin cu familia că la cât am rănit la cazane am şi eu dreptul...da, ca să-i fie Lui bine şi cald Acolo Sus, eu trebuie să ţin aici caznele aprinse tot timpul, să mă îngrijesc de conducte şi El numai să stea cu fundul pe calorifer şi să vă dea trimiteri la mine...ah! şi transmite-i te rog lui Dumnezeu să se mai ocupe şi el de voi, că nu sunt eu aici administratorul tuturor, ce să-ţi spun, repede vă mai pasează la mine ca să scape de voi...ce-i aici, cabinet psihiatric non-stop?)
Dar ce ai în mână? A...o revistă porno editată de unchiul Alastor!
Şi ăsta cu ce se ocupă...şi doar îmi aduc aminte că i-am dat bibliografie de citit, peşteri de cartografiat, personal minier la instruire...dar asta e! Azi nu mai poţi fi şef autoritar că te contestă, fac greva foamei şi sindicate...da...azi când munca a devenit expresivismul suprem, o cale de a-ţi etala capacităţile şi personalitatea şi nu un mijloc de subzistenţă sau de succes material ca înainte...şi noi suntem ca medicii, noi aici nu putem face grevă că îngheaţă Raiul dacă oprim cazanele...am nevoie de el, nu pot să-l dau afară, mai ales că el are în grijă cazanul de la locomotivă, de la locomotiva pământului cu coşul în vulcan, de la an la an, pe măsură ce se plimbă prin pământ îşi tot scoate hornul la suprfaţă în tot alt vulcan
Da, dragă Morella da, iubita mea fiică, ai voie să te uiti în reviste porno, mama nu-i acasă acum şi tata te lasă.
Ia să vedem noi...reviste porno cu trupuri violate şi violente, trupul, sufletul se violează în Rai, eu nu ştiu cum se face aşa ceva, mie îmi place fizica şi mi-e scârbă de metafizică, eu aici mă ocup de trup, eu sunt dentist, nu psihiatru...acolo se transformă o curvă, speranţa, într-o nevastă a lui Hristos, eu habar n-am cum fac ăştia treaba asta...AICI E ABATORUL, FABRICA DE MEZELURI ŞI PATE E UN ETAJ MAI „SUS”, noi livrăm matria primă, ei o tot condimentează, aromează, mă rog...treaba lor. Ah! Şi by the way, dacă nu merge liftul până sus la Şeful cel Morocănos, să ştiţi că e vina sfinţilor, ăştia-s un fel de grăniceri foarte corupţi, fac contrabandă cu tot felul de chestii furate de la patron (ca de exemplu bucăţi din crucea lui Hristos şi alte astfel de „talismane”); cer taxă de protecţie; cer taxă de urcat în lift; te fac şi te desfac până uiţi de ce ai venit şi stai aşa cu mâna goală, dezbrăcat, căcat pe tine de frică când ţi-i dat seama că eşti pe jumătate mâncat de viu şi că ai fost ameţit sau anesteziat sau dracu ştie ce cât timp s-au înfruptat, de nu ţi-ai dat seama că ăştia ciupesc din tine şi de la tine, ajungi neştiind nici tu prea bine cum, mahmur şi ruşinat de mahmureala ta cu mâna goală în faţa Marelui Superior neştiind ce să ceri sau pentru ce ai venit acolo...şi Ăsta normal că se enervează şi te trimite la mine...de parcă nu mi-am dat eu seama încă de hăt când cum merg „treburile”...Eu am plecat de mult de acolo că mi s-a făcut greaţă...Adică m-a întors plin de entuziasm după ani de stat în mină vrând să fac Facultatea de Litere şi Filosofie cu convingerea că ai nevoie de o teorie estetică mai largă ca să poţi înţelege o operă literară, dar ăştia (care ţin cu dinţii de scaun) că nu, că ce înseamnă asta, că filosofia e periculoasă, că crează dispute şi aduce execuţii, că să mă car cu ea cu tot, că acolo se recită poezii şi se cântă imnuri de slavă Conducătorului fără prea multe comentarii (că „Schopenhauer n-are legătură cu Luceafărul eminescian, că colo e o poveste de iubire şi atât, nici vorbă de vreo alegorie a geniului!!!, că geneza poemului nu-i interesează şi nu e treaba lor...treaba lor e să înţeleagă CE TREBUIE din el şi că în rest să facem bine să nu mai fim obraznici şi să ne prezentăm în << prima bancă>> atunci când suntem chemaţi la <<recitat>>, la dat raportul la Partid”) – că aşa trebuie făcut pentru ca oamenii să poată fi fericiţi. Da...aşa e în viaţă, începi cu optimism şi termini cu realism...NU! cu pesimism, ci cu realism.Da. Mă rog...ăştia fac acolo zilnic complicate şi somptuoase ceremonii de înmormântare fastuoasă a Libertăţii de Exprimare, care e minunată şi preaslavită DAR! cu condiţia să rămână îngropată...aşa le place lor, oamenilor de Litere adevăraţi. Am vorbit frumos cu ei, am încercat să le explic cum că noi ne-am dorit din totdeauna să ne refugiem în tot felul de lucruri pentru a scăpa de efectele mizeriei, dar că filosofia poate face marea magie - ne poate transfortma pe chiar noi înşine în acel lucru în care ne tot chinuim să ne refugiem, le-am spus că „De unde nu mai străbătu/ Nimic din ce-au apus/ Aş vrea o dată în viaţă, tu, să te înalţi în sus” şi atunci au zis că au avut ei suficientă răbdare cu mine şi că mi-au înghiţit multe dar că pentru asta „acum ori niciodată” am să mi-o primesc pe coajă...şi m-au datafară cu săbii şi trâmbiţe...De ăştia chiar nu vreau să mai vorbesc.
Na, hai să-ţi spună tata cum stă treaba:
Romeo cel obsedat sexual e un motorpenis cu motor de Alfa Romeo, ăsta e mesajul acestei maşini - lux, rafinament, senzualitate, combiustie interioară, autopropulsie şi penetrare a spaţiilor şi a distanţelor, unde există penetrare dispar distanţele
Educaţia sentimentală se cheamă azi, în epoca lui Alfa Romeo şi nu a lui Romeo, deci a lui Romeo pe jumătte zeu, omega şi-a va lua mai târziu de la mine dacă se arată vredinc (alfa şi-a luat-o el de la Dumnezeu, dar să văd eu cum mă mai păcăleşte şi pe mine să-i dau cealaltă jumătate.. sunt chiar curios...şi în în cur şi în os), ei bine educaţia sentimentală se cheamă azi sexologie. Deci vezi că până la urmă citeşti ce trebuie...(aşa se aranjează lucrurile singure până la urmă, totul vine de la sine, oamenii numesc asta „Dumnezeu” dar nu-i chiar aşa de simplu...)
Mai bine aşa, decât să ajungi după aia să te măriţi şi să împrăştii balonaşe roşii prin oraş cu „te iubesc”. Uite, chiar ieri am văzut în ”oraş” baloane electorale cu Iisus. Săracul...dacă ar fi ştiut el ce-or să-l mai umfle şi dezumfle ăştia după bunul lor plac fugea de pe cruce ca din pădurea cea mai hâdă. But let’s leave that...
Hai mai bine să-ţi povestesc despre cum am cunoscut-o pe mama ta...
În caz că va trebui să-i iei locul, să ştii ce să faci:

Eva răsucea cu o lascivitate castă cearşaful între pulpele ce promiteau dilatări tandre, voluptuoase (abia mai târziu s-au inventat hainele pentru că a venit apocalipsa sentimentală şi s-a încercat o recuperare a dorinţei printr-o refuzare iniţială a ei: haina – o barieră frustrantă dar de fapt o provocare)
Pe vremea aia femeile din sălbăticie (restul femeilor), din păduri şi de pe dealuri erau nişte monştrii, aveau trăsături masculine foarte pronunţate, o privire bovin-agresivă, principala lor ocupaţie era săpatul şi dacă nimereai în calea lor fie te atacau ca să te despoaie de tot ce ai la tine şi să te abuzeze fie, dacă erai mai puternic, fugeau de tine tâmpit-înciudate şi hulind în urmă ghinionul ce le-a alungat de acolo cu huoo!!!-uri mârlăneşti, ţărăneşti, în timp ce fugeau uitându-se cu frică ursuză peste umăr ca nu cumva să le urmăreşti, umblau în haite dezorganizate, ca maimuţele isterice, erau slabe dar cu toate astea aveau o burtă foarte dilatată de ziceai că-s gravide cu trei gemeni deodată, aveau mult jeg adunat prin buric, printre degetele de la picioare, pe sub unghii şi în urechi...erau foarte foarte murdare, dumnezeu ştie cine le-o mai fi creat şi pe astea şi de ce...cel mai probabil că vreun prădător important, vreun „trofeu vânătoresc” nu mai avea cu ce se hrăni pentru că şi-a epuizat habitatul şi atunci au apărut ele ca să-l furnizeze cu hrană şi să re-echilibreze ecosistemul, altă explicaţie eu nu găsesc...oricine le-a creat ce a făcut aici a fost să creeze o variantă mai slabă a bărbatului şi puţin mai delicată cu două scopuri: s-o facă mai atractivă pentru prădătorul misterios de care vorbeam şi să s-o facă mai uşor de prins atunci când e vânată. Aşa a apărut „sexul slab”, dintr-o nevoie a ecosistemului e a-şi găsi surse artificiale de hrană...mă rog, hai să le spunem mai bine „surse alternative”, ca să fim şi noi în pas cu lumea, adică „politically correct”
Eva era însă singura femeie înăuntru, în polis...şi încă ce femeie !!!
Era clar pentru toată lumea, atunci ca şi acum, că ea era de fapt altceva - un reflex material, materializat şi materializant al grandomaniei zeilor, o proiecţie fabuloasă a narcisismului lor vis-a-vis de posibilităţile latente ale esteticii despre care se credea cu forţa mereu proaspătă a misticismului fascinaţiei că aşteaptă cu abundenţa palpiturile lor închistate...să li se dea un spaţiu în care să-şi desfăşoare preaplinul, carnalitatea barocă, în care să-şi relaxeze senzualitatea carnală a spiritului.
Era clar că asemenea capaodoperă nesemnată (artistul ei a dorit totuşi să rămână anonim...nu!!!din nobleţe ci mai mult ca sigur că cu intenţia perfidă de a o poseda mai apoi fără a putea fi acuzat de incest, cel mai probabil şocându-se şi el când a văzut ce-a putut crea, speriindu-se de amploarea de-a dreptul înfricosător de frumoasă în sensul perfecţiunii pe care a luat-o opera lui ) nu putea fi oferită brutelor de afară, încă nefinisate complet din punct de vedere fizic şi cu o viitoare misiune socială nedefinitivată - zeii încă mai meditau dacă să mai lase aceste brute bizare să existe în continuare sau dacă să le „scoată din priză” şi să le treacă în registru la categoria „experiment ratat în mod dureros de penibil”, şi dacă da, cu ce scop (adică ce ar putea ei face în afară de să sperie şi să dezguste trecătorii cu asperctul lor fizic şi cu comortamentul lor)...erau întrebări prea grele pe care grotescul acelor oameni încă neprelucraţi nu le încuraja că ar exista undeva, fie şi prin absurd, vreun răspuns spre care să se poată îndrepta... aceşti mutanţi bădărani, odioşi....stârneau mila în egală masură în care dezgustau; a o da pe Eva unei asemenea creaturi numnai pe considerentul că era „om” ca şi ei ar fi însemnat o blasfemie comparabilă cu a-ţi lua acasă şi a-ţi găti într-un vas preţios expus înainte la muzeu, cu a folosi papirusul egiptean pe post de hârtie igienică sau la ambalat pachete, cu a săpa în gradina ta cu Excalibur-ul...
Cum să zic eu ca să mă înţelegi, oamenii (cei de afară mă refer, din natură) de pe vremea aia nu neapărat că erau răi, răi la suflet sau intrinsec şi deci incorigibil răi doar că erau aşa...cumva mai bruţi, mai fruşti, cu creierul încă foarte puţin şi vag încreţit de circumvoluţiuni motiv pentru care comiteau acte de violenţă din pură neîndemânare. Erau...ca să zic aşa, frunze bătrâne (cu ţepi lungi şi tari) smulse din urzicile vieţii, urzici crescute semeţ dar hain-sfidătoare în nas, în cap (prin păr, ca mătreaţa) şi la subbraţul lui Dumnezeu. Normal că îl mâncau, îl iritau, îl usturau, îl deranjau ca un flanel de lână prea aspru, îl enervau şi a trebuit să şi le smulgă...
Dar să lăsăm asta de-o parte şi să revenim la Eva desfăcută în patul ei (aşa cum se cuvine oricărei femei cu adevărat deosebite)...
Eva, eva...eva... un proiect zgomotos (ca să nu zic „scandalos”, pentru că ceea ce e frumos, atrăgător sau sublim - nu e o dovadă de intelectualism carierist să fie interpretat astfel... chiar dacă la noi „cariera” e legată de obicei de mină, ne menţinem totuşi optimişti pe acestea poziţii încercând să fim pe cât posibil moderni şi fără prejudecăţi) pentru a cărui materializare cu siguranţă că a fost nevoie de o barbă mai lungă decât a lui Nicolae Iorga sau decât a lui Daniel Corogeanu.
        Un foşnet de rochie sau, cel mai probabil o rochie ireală, platonică, făcută doar din foşnete în absenţa oricărui alt material...pe vremea când pe clapele pianului mureau ultimele ecouri de melodii ale după-amiezii respective de vară târzie şi plăcut obosită – desăvârşită până la un extaz visceral ce dădea o dependenţă sublimă de melancolii ideale, divin-liniştitoare şi apar eu sub forma unui parfum discret.
Prefer să mă plimb poetic, serios, distins, sobru, calculat, gânditor prin jurul patului ei, în sensul acelor de ceasornic, cu paşi calculaţi de cea mai proustiană răbdare înţeleaptă materializată într-un discret fler intim-viclean...puţin cinic dar întotdeauna seducător în felul lui distant, unic, sau mai bine zis datorită în primul rând acestui nur „distant”, masculin, care a împrumuat mult din armele seducţiei feminine fără totuşi a-şi fila câtuşi de puţin masculinitatea până la urmă foarte foarte experimentată.
        Prin cameră – sacrosanctul hormonal încă fraged în frumuseţea poftelor jucăuş-lascive (adică care se jucau cu linia de demarcaţie dintre Bine şi Rău şi o mai păcăleau din când în când traversând-o, dar fără ca aceasta să se supere vreodată cu adevărat pe mica lor obrăznicie...ba chiar părea că-i place să fie sfidată cu astfel de disobedienţe afectuoase...), şi păstrând un miros de feromoni tineri şi foarte revigoranţi pentru călătorul obosit; sacrosanctul sincer flămând de plăcere carnală generoasă, nepervertită, încă neideologizată, încă nedirecţionată politic.Da...pe atunci erotismul înţelegea să ceară doar dând...
        Încercam să mă menţin sobru, rece, cumpătat, intelectual-distins, să-mi păstrez frumuseţea rafinată, visător-boemă de nor distant care m-a făcut până la urmă ceea ce sunt, dar ceva în mine îmi spunea că acolo stă desfăsurat marele şi unicul sens al vieşii mele, ceva parcă promis în taină numai mie, ceva ce mi se cuvine ca premiu-surpriză pentru marea mea frumueţe intelectaulă mereu refractară pentru că mereu refractară...adică perpetuu în căutare a unui sens viabil pentru perfecţiune, pentru fizicul meu de Zeu Suprem-Simbol al Forţei şi al mirajului ce rezidă în ea, -Simbol al Libertăţii de a face ce vrei când vrei
        Priveam la Eva, la această minune de lapte şi de piele şi simţeam că mă înmoi, că sufletul meu devine el însuşi lapte prelins pe pielea ei divină
        Pe pielea ei, sub pielea ei şi mai ales între coapsele ei, acolo ştiam că trebuie să fie cel mai cald şi mai bine pentru mine...dintre toate locurile în care am fost sau voi mai fi vreodată
        Presimţeam, sau poate chiar ştiam prea bine că cel mai proustian sine al meu e de fapt un violator degenerat, un însetatat hapsân de carne proaspătă, un mister hyde de toată frumuseţea...ha!ha!
Şi cred că sosise timpul s-o cam recunosc „oficial” cum s-ar spune, adică faptic.
        Ştiam undeva în străfundurile mele cele mai tainice că tot ceea ce s-a scris până la mine s-a scris de fapt PENTRU mine(toate speculaţiile acelea alambicate cu care intrau în orgii scandaloase în toată regula bătrânii filosofi hidoşi pe care nu-i mai dorea nicio femeie dar pe care eu îi lăsam, din generozitate şi din milă să se excite la fiinţa mea), dar nu puteam fi chiar sigur...trebuia să fac cumva să mi-o confirm, să mă conving pe mine ca să pot merge mai departe.
Şi acum IATĂ! Mi se oferea şansa, testul suprem al validităţii mele ca Protoplasmă Pulsatilă a începutului începuturilor,
Ca origine sacră a vieţii, ca Antechrist şi nu Antichrist şi asta pentru că timpul se varsă tot în mine, cu bolul lui de aluviuni umane pe care le-a adunat în albia majoră...se varsă tot în mine...adevăratul sens al căderii în Infern (orice „râu” ce se varsă în mare e un „rău” cu căciula pusă invers, atât şi nimic mai mult)...toate drumurile care duc la Roma
Da...eram în extaz, Esenţa Primă a începuturilor, prima causa din filosofie şi ultimul sens al distrugerii...simţeam cum în suflet mi se desfăşoară o panglică cu mii de ochi mici flămânzi...o panglică lubrică cu miile de ochi cuminţi ai lui Oedip, ce aşteaptă ascultători, supuşi, să fie hrăniţi.
Eram şi a naibii de curios, trebuie s-o recunosc, ha! ha! să văd dacă ce-o scris despre mine smintitul ăla de Cioran are cu adevărat acoperire în realitate, şi anume că „timid, lipsit de dinamism, binele este inapt să se propage; răul, mult mai zelos, vreasă se transmită şi chiar izbuteşte, căci posedă dublul privilegiu de a fi fascinant şi contagios.”

Dau s-o ating pe Eva, întind mâna după premiu...aştepta cu înfrigurare sfântă atingerea magică care să prefacă pe loc în nisip muntele
Desfacută voluptoasă ca o caracatiţă psiho-erotică, ea sta acolo, răsfirată pe tot patul cu tentaculele deschise cu toţi porii hulpavi spre mine ca petalele unei flori carnivore
Aştepta lascivă, plăcut plictisită să ajung la ea cu vârful degetului, blând dar uşor ironic amuzată de tulburarea mea stângage...dar numai eu ştiu cât de mult îi plăcea să vadă că poate exercita această putere asupra mea
Marginile marelui pat îi spuneau Evei în ce ordine s-a plictisit
Dar în clipa aia s-a întâmplat ceva groaznic
A apărut El, al Treilea Jucător intrat în stil necinstit în joc
În mod egoist şi lipsit de respect pentru ceilalţi.
Tot timpul cât eu meditam dacă să o ating sau nu,
O Mască Mortuară fără poveşti sculptată în marmură pe speteaza patului şi înfăţişându-l pe Dumnezeu-cel-mereu-fără-de-chip(de unde şi expresia „n-ai faţă”, respectiv „eşti faţă palidă”)
A privit mârşav cu ochii ei închişi de statuie la spectacolul Evei, salivând
Ca cea mai scârnavă Babă Cloanţa băloasă nevoie-mare
A stat demonic de perfid şi a dus cu cea mai spurcat-de-laşă răbdare penitenţe grele, autocenzurări otrăvitoare, ca prizonierul lui Platon legat cu faţa la perete...şi totul doar de dragul plăcerii perverse de a privi ilicit, de a se desfăta pe ascuns cu ceea ce nu i se cuvine – când m-a simţit a tresărit, s-a speriat probabil, s-a simţit concurat şi s-a arătat.
Şi atunci mi-am dat seama cât de mult îl urăsc, ce puţin caracter are în el şi cine e cu adevărat...
Nici nu e foarte de mirare pe undeva că fata asta care nu prea ştia ce face când se juca „cu cărţile la vedere” cu acea naturaleţe sălbatică de felină tânără curioasă
A înviat piatra...a înviat marmura albă ca moartea...Dumnezeu - un fond de ten ce nu mai iese; de la fondul de ten au sfinţii faţa aşa de albă, există, stai liniştită şi sfinţi negri şi sfinţi galbeni şi sfinţi roşii, nu e o chestie rasială sau ceva...fondul de ten e la mijloc.
Şi cine s-ar fi gândit că piatra aia mare şi hain-posacă va închega iar viaţă sinistră, apocaliptică în ea...?
Aşa cum arată acolo, la căpătâiul patului Evei ai fi zis că-i un imens nasture taciturn ce închide poarta unei cetăţi uitate de timp şi de piatra îmbătrânită
Gândeşte-te! Cum ar fi dacă porţile mari cât un zid de apărare al unei fortăreţe ar fi închise în loc de lăcat şi clasicul zăvor cu un nasture imens...mare cât acele porţi!!!
Ar trebui practic să curbezi zidul, aşa cum curbezi marginea unei haine, ca să poţi trece nasturele prin fanta lui şi elibera intrarea fortificaţiei respective.
Atunci...vazând marea pângărire ce întindea tentacule pe mare, ca o pătă de petrol, înspre „mal”-ul încă fericit şi feciorelnic-pur...vedeam simultan o gheară de plumb ce spurca zenitul, un evantai din care se scuturau suflete de vată pe băţ pe care le prindeau sfinţii jos, ca nişte copii răi şi începeau să şi-o întindă peste tot pe la gură...zenitul din care sufletele cădeau ca steluţele de zăpadă...în care sânii ei ca două stele de mare deveneau în mâna lui smochine!!!
N-am putut răbda, nu...Orice numai să n-o atingă!
Vai! Dar deja îmi şi respira îngerul cu faţă de metal în ceafă (cred, chiar ăla care m-a alungat, doar că acum a mai îmbătrânit, s-a mai metalizat) simţeam răceala de metal de-mi coclea gura...metalul-cel mai rece frig.
Aşadar ce-am făcut? L-am chemat degrabă la mine pe cel mai mârşav tras pe sfoară dintre toţi răsfăţaţii păcăliţi de soartă pe care i-a fătat Gaia
Şi L-am ameninţat că dacă nu pleacă de lângă ea, strigăm amândoi în gura mare la lume (mai precis la gloata diformă de monştrii şi de mutanţi de afară...ştii tu, oamenii încă incomplet finisaţi de care.ţi-am vorbit) cine e el şi cu ce se ocupă, îndemnându-i astfel la agresiune(ceea ce nu ar fi trebuit să fie foarte greu, având în vedere firea lor şi aşa mai mult decât suficient de abrutizată)
Normal că s-a înrăit şi mai tare, ca orice fiară provocată, ne-a sfidat rânjind draconic şi s-a apropiat de noi, posibil cu gânduri canibale pentru că rânjea dubios de afară cu incisivii iar în ochi avea o privire fixată dar pierdută în acelaşi timp de dement irecuperabil
Lautréamont şi cu mine ne-am apucat atunci a propovădui mulţimii adunate jos, în faţa geamului, după cum urmează (în timp ce el ne vâna cu mişcări legănate, greoaie de căpcăun prin cameră):”FIARELOR! Ascultaţi la noi! Vedeţi că Dumnezeu s-a întrupat şi a coborât pe Pământ la un bordel. Bordelul, în treacăt fie spus, era o mănăstire dezafectată. Şi-a consumat episodul sexual, dar apoi a ucis cu bestialitate un tânăr pentru a se linişti. Devenise atât de posedat de demenţa Lui sexuală, încât, mai ceva ca un rechin intrat în frenezia mâncatului, a luat-o într-aşa un hal razna, că în mintea lui plăcerea carnală se prelingea în cea culinară”.
        Şi Lautréamont, ca un frate adevărat ce mi s-a arătat a fi în acele clipe decisive, în acele clipe de cumpănă, a executat o scamatorie de geniu, cu care l-a îngenuncheat definitiv pe Căpcăun.
Ca cel mai dotat papagal, i-a imitat perfect vocea, făcând mulţimea să creadă că Ziditorul a spus despre el însuşi următoarele: „Satan a spus că marea preţuire pe care o avea pentru un duşman atât atât de nobil, se risipise din închipuirea sa, şi socotea că e mai bine să-şi poarte mâna pe sânul unei fete, cu toate că fapta aceasta este de o răutate mârşavă, decât să scuipe în faţa mea, acoperită cu trei pături de sânge spre a nu-şi murdări scuipatul bălos.”
Văzând perfecţiunea cu care s-a putut vorbi în numele Lui(condiţia de existenţă a domnilor preoţi), Dumnezeu s-a cam speriat de o revoltă fără precedent împotriva Scaunului Cu Tentacule Pietrificate în loc de picioare, a simţit scurgeri serioase de combustibil şi mai ales de ulei la motorul principal.
Atunci, ca să se „scoată”, l-a fabricat imediat pe Adam (reîntrupat mai târziu în Sadam [Hussein]…un fel de “întoarcere a elementului reprimat/oprimat[la munci grele ale pământului]”, dar asta e altă poveste…let’s leave that...), jurându-se că El n-a avut nici cel mai mic gând necinstit cu Eva, că n-a făcut decât să creeze două noi modele de fericire, ultimele şi cele mai reuşite de până acum...din Imensul lui Ocean de Bunătate.
Oricum...prea repede l-a făcut, l-a scos practic din mânecă...cred că îl ţinea ascuns pe undeva prin lada cu scule pentru cine-ştie ce alte perversiuni personale bolnave...
Aici ne-a bătut el pe noi, mulţimea L-a crezut pe El şi ne-a fugărit pe mine şi pe Lautréamont până înapoi în Iad.
Dar...lucrurile n-au mai fost aşa de roz nici pentru El de atunci încolo...
Adam, astfel creat, a trebuit, vrând-nevrând să fie şi tolerat şi chiar iubit, altfel mulţimea ar fi devenit iar suspicioasă...
Adam încerca să fie ascultător şi recunoscător-respectuos, însă, fără voia lui, aproape instinctual am putea spune, se uita totuşi bizar, din când în când, la Creatorul lui, nepreaştiind ce să creadă, mirosind el că e ceva necurat la mijloc în toată „afacerea” asta (ori de de câte ori încerca să se roage nu putea fiindcă de fiecare dată venea un fel de „demon” la el şi-i strica concentrarea...în meşteşugită taină, îi vorbea de fapt cu meşteşug ales în ureche, bătrânul papă din „Zarathustra”: „Ascultăăă cum iarba creşte în grădină, ascultă cum bat razele lunii în geam...vor să le laşi în casă şi tu eşti nerecunoscător şi nemilos cu ele şi le ţii afară în frig...ascultă cum un fel de Dumnezeu ascuns în tine te converteşte la necredinţa-n Dumnezeu ..şte...rrrrgEEE-L!!! )
Dumnezeu a dezvoltat o antipatie inconştientă şi absolut inevitabilă faţă de el... având în vedere contextul în care a fost creat.
Lui Dumnezeu însă i s-a întâmplat ceva şi mai rău, o lovitură neaşteptată din partea unui destin cinic, poate un pic prea jucăuş, neruşinat de jucăuş: s-a îndrăgostit de Eva.
Da...de la dorinţa aceea barbară pentru corpul ei, pe care şi-l dorea cu o poftă lascicvă-animalică, acum a ajuns s-o adore şi să-şi dorească afecţiune şi dezmierdări de la ea...
Şi de aceea l-a urât aşa de mult pe Adam.
Îi stătea în cale.
Astfel că i-a găsit până la urmă nod în papură cu mărul (putea la fel de bine fi orice altceva, important era să dispară din peisaj şi să elibereze calea spre Femeie) şi l-a pus la munci grele ale pământului pănă ce acesta a murit de la extenuare fizică.
Eva însă nu l-a vrut...şi ea ca şi mine, a rămas cu nostalgia mea, cu nostalgia acelui parfum misterios atât de brutal alungat, desacralizat...
Ea ca şi mine, dorea să se recupereze pe sine din dragostea mea pentru ea cum eu îmi doream să mă recuperez din dragostea ei pentru mine, îmi plăcea să mă văd oglindit în obsesia ei pentru mine, restituit astfel mie însumi în cel mai pur act de narcisism posibil...numai împreună, noi doi, Yin şi Yang, puteam reîntregi cercul.
Dar ea atât de Sus, eu atât de Jos...trebuia, clar! să „cadă” ca să poată ajunge înapoi în braţele mele...înapoi la mine
Dumnezeu-cel-Refuzat – o mobilă veche cu încărcături grele de râsete
De la ospeţele rafinate de altă dată,
În compania distinsă, selectă, a prietenilor săi nobili demonici, extravaganţi
Din al căror clan întunecat şi îndepărtat el a rămas ultimul supravieţuitor.
Şarpele – penisul lui Dumnezeu (deci NU! N-AM FOST EU!!! DUPĂ CUM CREDE TOATĂ LUMEA AZI, CI EL, EL ÎNCERCÂND SĂ OBŢINĂ PRIN VICLEANĂ DEGHIZARE CEEA CE N-A PUTUT OBŢINE CU CHIPUL LUI CEL ADEVĂRAT)
Ce-a vrut să-şi croiască drum, perfid, ca o slugă hoaţă şi umilă, spre vulva Evei
(Nici vorbă că i-ar fi vorbit ceva de „pomul cunoaşterii” - ăsta era şi el un pom ca oricare altul în Gradina simpatică până la urmă a Edenului; mărul i-a căzut abia mult mai târziu lui Newton în cap, arătându-i sensul vieţii omului pe Pământ…abia atunci a fost cunoaştere şi drum deschis spre Iad...în sensul fizic al gravitaţiei...în primul rând!!!...al gravitaţiei, şi abia apoi al gravităţii faptelor omului...ha!ha! aşadar nici vorbă de aşa ceva mai devreme…!)
Dar vaginul Evei pentru El a fost o faţă urâtă de Lacăt Ursuz ce nu vroia să audă de cheie
Freud a fost primul care a observat josnicia asta
Primul care L-a prins cu mâţa-n sac pe Dumnezeu...
...pe acest trist Pigmalion trădat (sau refuzat, spune-i cum vrei, în fond e acelaşi lucru...) de propria-i creaţie
Iar Dumnezeu la rândul Lui l-a prins pe Freud pândindu-L, trăgând ilicit cu ochiul la ce făcea El acolo,
A prins rădăcini rele ca nişte gheare de uliu în mâlurile unui en-garde întunecat
Şi i-a construit lui Freud o închisoare mai specială - Auschwitz-ul
Unde i-a dat cu gaz lacrimogen cât a încăput şi mai mult
Ca să nu mai pândească alta dată, ca pe viitor să-i fie învăţătură de minte şi să nu-şi mai bage nasul unde nu-i fierbe oala.
Refuzul Evei şi realitatea că a fost “prins asupra faptului”, “în delict” cum s-ar spune, de către acest evreu dibaci, au lăsat urme adânci în potenţa dar şi în sănătatea mentală şi în încrederea de sine a Domnului Dumnezeu.
Şarpele e cunoscut de atunci drept şi - “ceea ce nu se mai strecoară”
Eva - chipul cioplit la care s-a închinat Dumnezeu, sinistra statuie arhetipală din Insula Paştelui
Adam - nimicul rău heideggerian apărut „ex hihilo” ca să salveze o situaţie pentru că natura, se ştie, are „horror vacui” ha! ha!, Nimicul care este la fel de esenţial ca Fiinţa, pentru că este indeterminat; este substanţa lipsei de substanţă - Ungrund, Urgrund, Abgrund... Nimicul - Celălalt Nume al Fiinţei...dovadă că, după ce a fost ucis de Dumnezeu prin muncă silnică şi supraextenuare, el a revenit totuşi, se pare, de data aceasta în persoana altui fiu nedorit al lui Dumnezeu, Iisus Hristos, fiu pe care Ziditorul şi l-a omorât şi pe acesta şi încă şi mai brutal şi mai sângeros decât pe Adam...fiind probabil obsedat de privirea meduzantă, oedipiană a celor doi la adresa femeii(mamei?) care Lui i-a fost etern refuzată.
Dovada descendenţei şi a destinului similar al celor doi fii mâncaţi de acest „Cronos” inedit e următoarea: lui Adam îi lipsea o coastă, din care, chipurile...ha!ha! (ce carieră a mai făcut în epocă minciuna asta...!), a fost creată Eva, lui Iisus, aflat pe Cruce, i se străpunge cu suliţa de către un soldat roman posedat de Dumnezeu, de Tatăl Represiv, aceeaşi coastă (parcă îl căuta înadins să vadă dacă o mai are) – gest simbolic menit să-i arate lui Hristos că va avea exact acelaşi destin ca şi predecesorul său, Adam.

Ei…după toată nebunia acestor tragedii (cu Adam şi Iisus morţi, cu mine şi cu tine stigmatizaţi că am dus în ispită omenirea şi cu Dumnezeu acum maniaco-depresiv…ce mai, nebun de-a binelea…ha!ha!...înnn urma eşecurilor sexuale şi parentale…)
A venit haosul (ştii tu…povestea aia plictisitoare a nimănui şi despre nimic)
Este vorba de vremea când Dumnezeu era încă nebun (nebun după tine, cel mai probabil, dar...dacă nu s-a putut, trebuia şi El să înţeleagă, ce dumnezeu?!, acum şti cum e...nici măcar el nu putea emite pretenţia că ar avea Autoritatea de a forţa cumva Liberul Arbitru să-şi ia anti-concepţionalele...pentru că în definitiv ăsta e CANCERUL Lui, LIBERUL ARBITRU, asta e boala care-L macină pe El...nu eu, sau mă rog, nu atât eu cât „arbitrul” ăsta...)
Când făcea circumcizie soarelui dând naştere la eclipse totale de inimă
Sub lătratul panicat al câinelui ce-şi caută adăpost
Când încă mai pândea prin peşteri şi păduri
Când incita ca un artist dement, noapte de noapte, statuile ce străjuiesc aleile parcurilor să facă sex între ele
Da... dacă te uiţi atentă, noaptea, pe spaţiile de circulaţie din grădinile publice, poţi vedea cum fac sex statuile între ele, ceva mai comic nu există pe lumea asta...
Şi de ce punea în scenă acest artist nebun, acest păpuşar surescitat, noapte de noapte asemenea reprezentaţii bizare şi comice până la grotesc...?
Pentru ca să-şi dovedească lui că statuie la statuie trage, că El, „Noul Pigmalion” devenit acum statuie (mască mortuară deasupra patului Evei) are dreptul să ceară mâna statuii Lui, Eva, tocmai din cauză că a binevoit să devină statuie ca şi ea...
El a crezut că devenind El însuşi „chip de lut”, reuşeşte să depăşească fundăura în care Pigmalion s-a împotmolit pentru că nu şi-a dat seama că dacă-şi doreşte statuia, singura cale de a o obţine este să devină el însuşi statuie
În fine...erau şi momente când Îl prindeai în toane mai bune şi atunci avea obiceiul (uşor alienat şi el) să coboare în piaţa oraşului în pădurea de deasupra căruia se întâmpla să rătăcească în acele momente
Şi să joace cu sătenii table, „jocuri de noroc”, şi domino cu bizarererii sentimentale jetonate („domino” de la „a domina”, desigur...ha! ha!)
După ce termina de jucat, sau se plictisea, înainte să plece, vindea la bazar paiaţe decorative (ceva în genul piticilor de grădină) ale clipelor irosite aiurea.
Bătrânele care-L vedeau, ziceau pe atunci că i se trage dintr-o sperietură contractată în copilărie
Oricum...un lucru e cert...Apususurile abrupte se învârteau în el
Şi-L ameţeau şi-i dădeai dureri de cap şi greţuri,
Tu te gândeai în contuinuare la mine...
Pentru că doar tu îmi cunoşti gândul şi fapta scămoşată când în apa răului aghiazma pătrunde şi se spurcă şi ea, devenind cea mai leviathană porţiune din acea apă a răului, mâlul efectiv...când ea de fapt trebuia s-o tămăduiască
............................................................................................................................... oooffff...
Cocoşul de tablă al acoperişului arăta obsesiv şi inexorabil ”Nordul” : gândul orizontului grizonant, al zenitului virusat de tine; de proieţia ta fabuloasă pe irisul lui
Tu...închizătoarea de orizonturi deoarece eşti unicul orizont, dincolo de tine nu mai există nici timp nici spaţiu
Cine se încumetă să „navigheze” dincolo de tine care peste marginea Pământului direct în cosmos ca alien-ul ejectat de Sigourney Weaver în imensitatea indeterminată a spaţilui cosmic interplanetar
Blonda mea - anatema mea binecuvântată şi etern aşteptată!
Doar odată cu tine imaginea s-a eliberat de vizual
A început să nu mai trimită exclusiv la vizual
Pentru că tu eşti însăşi textura digitală ce alcătuieşte imaginile, protoplasma lor
Poţi subîntinde la nesfârşit orice analogie şi încălca fără ca cineva să se mai supere toate regulile de construcţie şi toate convenţiile socio-culturale...devreme ce numai prin intermediul trupului tău se poate face trecerea de la corespondenţă la coerenţă...devreme ce discontinuităţile tale sunt discontinuităţi constelante
Ştiam că mă iubeşti cum îl iubeşte Agent Starling pe Hannibal Leter
Simţeam cu fiecare fibră a presentimentelor mele cele mai inexplicabile şi din necunoscutul necunoscutului înfiorate prin dulci atacuri de panică că mă iubeşti în continuare sălbatic, adică autentic, DECI aşa cum îmi place mie - cu Ochii de Miere ai Leopardului ce ascund intenţii letale
Moş Ene îţi desena zi de zi şi noapte de noapte negativul fotografiei în ceacanele mele, da…da…de aia aveam tot timpul ochii aşa de vineţi
Eram bolnav de tine
Încă reveram nevrotic la ce ar fi putut fi, la rotunjimile tale apetisante...albe...roz...albe...
N-am renunţat niciodată, să ştii, nu pot secreta din mine renunţare pentru că nu sunt făcut din aşa ceva, pentru că nu sunt făcut pentru aşa ceva
Nu ştiu cu ce se mănâncă şi nu mănânc nimic fără „garnitură”
Decât renunţare, prefer sa fiu artistul kafkian al foamei,
Foame...da...FOAME! Să postesc ca un creştin dacă e nevoie, numai să nu-mi pierd pofta şi să nu mănânc ceea ce nu-mi place pentru că viaţa nu-i iartă pe cei care se mulţumesc cu puţin...şi eu nici atât nu-i iert pe ăştia – de ăştia chiar n-am milă şi-i torturez până le iese sufletul pe ochi PENTRU CĂ EI VOR SĂ DISTRUGĂ OMUL cu „modestia” lor blestemată, cu mulţumitul lor cu puţin...
Ceva atât de mistic şi de diabolic ca dragostea noastră nu mai poate fi dezlegat fără a stârni Furia Naturii...fără a momi din chiar muţenia sigură a pietrelor Apocalipsa Naturală
Dumnezeu – sensul de adio al ochilor închişi.

(Şi a trecut haosul) Pentru că am hotărât să mă reîntrupez în Adam,
Am zis că, „cu Adam drept pretext m-a alungat şi m-a discreditat” (atunci când gloatele, fără să ştie prea bine nici ele exact de ce...., m-au prigonit fără drept de apel)
, într-o ironie crudă a sorţii şi ca să-L bat cu propriile lui arme, „în corpul lui Adam mă întorc” să i-o plătesc cu aceeaşi monedă
Am dat timpul înapoi, şi acum sunt Adam, iobagul răsculat şi vreau să mă bat cu Dumnezeu pentru Eva (şi pentru că m-a oprimat [acest Despot Feudal Nemilos] punându-mă să-i muncesc şi să-i sap Grădina Edenului până mi-am dat duhul),
Pentru nevasta mea...
Asupra căreia Dumnezeu a vrut să aplice „dreptul” tiranic a lui Prima Nocte
Şi l-am biruit...tinereţea învinge tot timpul!
Precum Contele de Monte Cristo m-a întors şi mi-am recucerit tot regatul înapoi!
„Dumnezeu a murit”
Vivat Nietzsche!
Am scăpat de Nebun
Regele e mort trăiască Regele
Eu sunt noul Rege, moştenitorul de drept şi fiul de tip Zeus, scăpat din gheara Tatălui
Draga Mea,
Azi voi fi Adamul tău demonic, azi voi fi Adamul tău demonic
Azi voi fi Adamul tău demonic
Te duc de mână pe altarul meu profan, pe masa Cinei Cea de Taină
În marea sală acum goală
Am scăpat de ei, am alungat toţi aceşti pui de cuc
Da, da...chiar aici, să facem dragoste, cu ochiul Tătălui deasupra(acum lucind livid din formol ca o lună palidă de noiembrie târziu)...cu mortu-n casă cum s-ar spune...ha!ha!
Oricum n-are nici o importanţă, moarte-viaţă tot eu sunt şi tot eu am fost
În tot acest timp...am biruit pentru că am avut intuiţia diabolică de sub mustaţa rafinată proustiană, intuiţia genială, momentul divin de inspiraţie...da...ţi-am ghicit dorinţa, apoi ţi-am fabricat-o şi apoi m-am pus la ţintă în calea-i pe post de obiect al ei unic, predestinat
Ştiam eu foarte bine ce fac, încă de la bun început...
Oriunde te mişti dai de mine, dai în mine, te dai la mine….
Adam, Satana, Dumnezeu…şarpe, ţap şi berbec(ştii tu...mielul ha! ha! zi-mi cum vrei, te rog! că nu mă supăr...ha! ha!)
Toţi te-am vrut pe tine
Totul, tot „scandatul”, absolut totul a fost numai pentru tine, de la bun început
Eu te-am creat, eu te-am posedat, eu te-am înşelat
Fără să-ţi dai seama am fost tot timpul lângă tine
Te mângâiam pe gambe si-ţi adulmecam mirosul lor de piele de bebeluş cu o mână…
…şi cu cealaltă mână ţineam toporul lui Raskolnikov, da iubito…da, să ştii
Îţi divinizam cu cea mai fină atingere a arătătorului triunghiul de aluniţe sexy de pe obraz şi-ţi mângâiam părul catifelat descleindu-ţi curcubee din buclee…
...şi cu cealaltă mână apăsam trăgaciul pistolului lui Mersault, da iubito…da, să ştii…
Îţi agitam frenetic floarea de carne ajutându-ne să descoperim împreună, cu transpiraţie incertă de panică, cu respiraţia tăiată şi cu ochii mari de spaimă(tăcere) tainic-castrată, câtă carne moale şi intim-caldă putem momi din suflet, la suprafaţă…
…şi cu cealaltă mână scriam înveninat Mein Kampf-ul, puneam pe versuri Apocalipa (poate ultimul cântec de lebădă, cine ştie… cert e că atunci şi chiar atunci Mica Sirenă a lui Andersen s-a transformat în sirena vaporului satanic, murdar şi cu un singur coş-Crematoriul; în marea sirenă aducătoare de groază ce vestea atacurile aeriene şi apoi în şi mai marea dar plata sirenă de la fabrica comunistă ce chema muncitorii la lucru), da iubito…da, să ştii…
Eu…
Tu…
Noi…
Tot Eu? Poate de fapt tot Tu.Da…cred totuşi că asta e….până la urmă...
...Până la ultima urmă de om pe nisip sau pe zăpadă...
Tu!!!
Când Sfântul Ioan al Crucii îl chema pe Dumnezeu, cu cea mai răscolitoare obidă
Cu cel mai tare patetic de care un creştin e în stare – „Descoperă-mi prezenţa ta. Vederea frumuseţii tale să mă ucidă” , pe cine crezi că chema el acolo? Pe tine, of corz.
Pe tine - „the forever people”; „the forever you”; „ura e o altă formă de iubire”; homosexualitatea lui Wigglesworth pentru Dumnezeu e de fapt refuzul extrem al pulsiunii lui pentru tine interiorizată maniacal, spiritualizată, devenită dorinţă, simbolizată, sofisticată, absolutizată...şi aşa s-a născut o capodoperă: „The Day of Doom”(sau programul nostru zilnic)...şi aşa se vor mai naşte multe alte capodopere – nebunia nu doarme niciodată pentru că ştie că somnul raţiunii naşte monştrii
        Dar ăştia doi nu trebuie condamnaţi pentru că ei au învăţat pe pielea lor că disperarea e cea mai sănătoasă cale de a conştientiza sineitatea...
        De ce DISPERARE?...hmmm...
Pentru că tu draga mea, tu eşti atributul suprem, atributul sublim al Infernului
Pentru orice bărbat eşti (şi trebuie să fii dacă e ca el să fie bărbat veritabil, de esenţă tare!) încremenirea timpului - eterna reluare a „orei zero” beckettiene – faptul că o clipă durează mii de ani şi nu se mai termină niciodată...E ASTA UN BLESTEM?! Hai să fim serioşi...adică fără tine cu toţii suntem regi fără regat
Eşti...eşti...eşti imposibilitatea „noastră”(noi-adică Eu, Dumnezeu şi Adam pe post de „Sfântul Duh” în care ne putem încarna amândoi, „porumbelul”...ha!ha!ha! – „Triunghiul Bermudelor” al vieţii tale în care inevitabil va trebui să dispari mai devreme sau mai târziu) de a muri.
        Omagiindu-l pe Kirkegaard aş putea spune că Eva e „maladia mortală care înseamnă maladia de a nu putea muri. Disperarea e numită maladie mortală. Această contradicţie tulburătoare, această boală aflată în eu, de a muri veşnic, de a muri şi totuşi de a nu muri, dea muri moartea. Şi a putea trăi în această stare pentru o clipă înseamnă a trăi veşnic”
        Da...a muri moartea înseamnă a trăi moartea; iar a muri moartea veşnic înseamnă a trăi moartea veşnic, căci numai numai cel ce trăieşte poate muri ceva.
Eva – singurul nume al Veşniciei
Eva – promisiunea angoasată că eternitatea ne va răpi poate orice dar nu preţiosul drept la suferinţă
Da dragă...da, totul a fost numai pentru tine..încă de la bun început…
Vorba perfidului de Mussolini „All within the State, nothing outside the State, nothing against the State.”
Nu poţi accepta responsabilitatea?! Ha!Ha!Ha! Te-am prins!
Ce să-ţi mai fac eu acum, împacă-te şi tu cu gândul...ia-o ca pe o grandomanie adolescentină, dacă asta te ajută cu ceva...
Daca aşa-ţi place…(să crezi)
Tu ştii mai bine….tu şi cu rotunjimile tale odios de cuviincioase (fuckin’ perfect, mother fucker-urile mamii dracului!!!)
Eu unul…ŞTIU SIGUR CĂ A MERITAT!!!
Şi nimeni nu mă poate lipsi de dreptul meu demonic de a fii ceea ce sunt!
Dar ţine cont...Eu te-am creat pe tine?
Nu. Tu m-ai creat pe mine. Îţi place ce sunt?
Da...sigur că-ţi place...De altfel, cum ar putea să nu-ţi placă.

Reproducerea materialelor din această revistă sau a unor fragmente de materiale este permisă numai cu condiţia precizării sursei.