Europe's Times and Unknown Waters

Ochi de Sticlă- Sticlă-n Ochi

de Francisc Ormeny
De ce şi de unde o revistă cu un titlu atât de ciudat…?
Fiecare lucru îşi are povestea lui. Fiecare success îşi are povestea lui, fiecare rateu dureros îşi are povestea lui, fiecare amănunt nesemnificativ îşi are şi el povestioara lui. Praful de pe o planetă îndepărtată ar avea, cel mai probabil, şi el o istorie numai a lui de spus, dacă ar avea cui…Povestim, aşa cum zicea Graham Swift în superbul Waterland(Pământul Apelor) ca să ne alungăm teama de întuneric, ca să scăpăm de marea singurătate mută a secolelor aluvionate greu în subconştientul nostru, ca să momim din celălalt la suprafaţă efluvii seducătoare (acestea putând desemna cuvinte meşteşugite care dezvoltă ideile aduse de noi în discuţie, interjecţii de stupoare şi recunoştină, simple priviri bland-încărcarte cu beatitudine şi mulţumire pentru clipele plăcute, de relaxare, oferite de povestea cu care tocmai l-am delectat); ca să uităm de griji, ca să punem o zonă de tampon între sinele nostrum fragil şi vidul ce-l simţim adesea că urcă în noi. Cam asta se vrea a fi acesată revistă, înainte de orice altceva - o “şezătoare”. Un loc intim(“cozy”), nocturn şi pe care-l purtăm tot timpul în suflet în chip de cea mai frumoasă amintire ce ne-a rămas din copilărie, când totul era magic şi când frumuseţea blândă a cuvintelor atingea cu o nuanţă de vrajă întunericul serii şi zvâcnirea amurgului în geamuri, “o nuanţă de vrajă mai duioasă şi mai persuasivă decât atingerea muzicii sau a unei mâini de femei”(Joyce)…muzica şi femeia - lucruri cu care am ajuns să ne “consolăm” acum, bărbaţi fiind, pentru pierderea acelui fior visceral de sacru(pe care-l aveam în toată plenitudinea lui atunci când eram copii). Ce se întâmpla atunci era că trăiam în vortexul neactivat complet (ca la apocalipticele valenţe distructive pe care le atinge la vârsta marilor lecturi, marilor meditaţii şi a marilor nebunii) al unui saturnism încă nesatanizat de durere, de isterie şi de angoasă(era asemeni jocului cu un tigru cât e încă pui, dar care trebuie neapărat evitat atunci când se maturizează…jocului cu un pericol încă abordabil şi foarte drăgăstos). În tot acel univers de posibilităţi fantasmatice şi de magie, povestea era catalizatorul excepţional care făcea posibilă o fluenţă şi o coziune în viaţa noastră de atunci. Verbalizarea - glorificată în tot felul de elucubraţii, psalmodieri, divagaţii şi adevăruri incontestabile de genul “La începuta fost Cuvântul” pare a fi, până la urmă, un aprioric mai stringent şi mai convingător decât timpul şi spaţiul kantian. De aceea, găsesc povestea, în forma ei simplă sau codificată, ca fiind elementul princip(i)al care asigură fuziunea atomilor din care e compus sinele şi a monadelor din care e compus aerul care ne respiră. Păstrarea şi perpetuarea ei, la fel ca şi crearea de condiţii favorabile pentru apariţia şi remanenţa acesteia, sunt condiţii şi datorii faţă de noi înşine pe care aş îndrăzni să le numesc “morale”. Aşadar, ceea ce avem aici dragii mei e o şezătoare - aureolată de avantajul unic de a avea o constelaţie practic interminabilă de posibile poveşti. Ţin totuşi să menţionez că, dincolo de această dragoste pentru naraţiune, vom încerca să menţinem mereu treaz spiritul critic - perfect conştienţi fiind şi de puterea poveştii de a adormi nu numai copiii, ci şi facultăţile critice ale cititorului...mai ales atunci când ea excelează în măiestrie literară - o măiestrie ce-i poate face multe „păcate” uşor de trecut cu vederea.
        Noi, redactorii, am hotărât ca aceste “poveşti” să vină, într-o formă cât mai literară cu putinţă ( dar asta fără a se abate în mod impardonabil de la rigorile şi cerinţele de bază ale disciplinelor care le-au născut) din următoarele domenii(secţiunile revistei): poezie, proză, filsofie, tehnologie şi science fiction, metal(extrem şi mai puţin extrem), studii irlandeze, Scandinavia, critică de film, imagini, societate, critică literară, istorie, scriitori clujeni, diverşi invitaţi ai noştri( începand cu numărul 2), teatru şi regie. Desigur, nu se găsesc toate domeniile de mai sus în acest prim număr, dar am convingerea că, pe măsură ce proiectul se va amplifica şi interesul va deveni şi el tot mai acut, ele vor apărea unul câte unul… până la ultimul.         Aşadar ŞEZĂTOARE!
Nu agora, nu seminar şi nu “club select”.
Agora e un loc vulgar de public(ca să zic aşa…) inevitabil predispus la a-şi intrumentaliza politic mesajele oferite (practic acolo vin tot felul de “păstori” ca să se bată cu pumnul în piept[“Asculataţi aici la băiatu’...că vă zice el cum stă cu adevărat treaba...”] că ei au cea mai bună idee despre cum trebuie organizată şi condusă turma). De asemenea, agora e un loc expus, aflat tot timpul sub ochiul panopticonic al autorităţilor, în vreme ce şezătoarea e ceva intim, pur cutumial şi bine ascuns de fanatici ce vor să aducă legi “universal valabile şi şabloane de desfăşurare a activităţilor”…e ceva tainic(cuvntul “taină” fiind şi el o formulă sacră ce deschide portalul copilăriei), guvernat de un acord tacit între membri, care membri participă din pasiune şi din interes şi curiozitate sinceră la “şedinţee de spiritism psiho-somatic” de acolo…
Clubul Select e o adunătură jalnică de aroganţi frustraţi(de cele mai multe ori din cauza sexualităţii sau a parvenitsmului social de care pur şi simplu, orice ar face, nu pot scăpa) şi care mimează elitismul pentru a-şi ascunde lichelismul. De fapt ăsta e şi unul din motivele majore pentru care m-am decis să pun acest proiect pe picioare - acela de a democratiza puţin mai mult accesul tinerilor care au ceva interesant de spus…de a le cauteriza complexele şi de a-i încuraja să se exprime în moduri şi pe căi cât mai extravagante cu putinţă(deoarece aici facem o muncă de cercetare şi de extensie a imaginarului). Nu ascund faptul că am mari speranţe că revista va fi citită de elevi de liceu - liceele din România fiind locuri funeste, “cimitire ale tinereţii”(cum zicea Bacovia) în care comunismul şi cenzura lui asupra exprimărilor libere încă mai domneşte în voie alături de nelipsitul clienterism de la bacalaureat. Coloşii comunişti care au rămas ascunşi prin aceste beciuri, asemeni cârtiţelor veninoase…dinozauri leproşi care scuipă pe mormântul tinerilor ce şi-au dat viaţa în 1989 şi care încă mai urlă isteric la ore “fără << deci >>!”[n.r. Elevilor li se impune să nu folosească niciodată “deci” la început de frază sau propoziţie deoarece, în viziunea lor, acesta are caracter concluziv...iar tot ce au reuşit ei să reţină de la logică e că o concluzie se trage doar la sfârşitul unui text; că doar un om nebun începe un text cu o concluzie. În plus, îi terorizează pe copii cum că trebuie să scape de acest “parazit”, de acest tic verbal “inestetic” care nu aduce nici un pic de informaţie şi „urâţeşte” comunicarea. Ei bine, “deci” folosit la început de frază NU are caracter concluziv (nu introduce nici un fel de concluzie) ci are caracter REZUMATIV.Şi cam ce-ar resuma el? Păi gândurile noastre din acea clipă. Când spun “deci, Imperiul Otoman se întinde de la....la...” mă gândesc la ceva de genul -”având în vedere că am venit azi la şcoală după o noapte dormită nu prea bine, că eu sunt elev şi dumneavoastră profesoară, ca nu prea am chef să ies la tablă da’ nu am ce face pentru că dacă refuz risc să fiu articulat la notă şi să vă jignesc, AM SA VA SPUN TOTUŞI că Imperiul Otoman se întinde de la...la...”.Ei, şi atunci, în loc să spui toată “poezia” de mai sus, nu mai bine spui un “deci” nevinovat prin care, poate că reuşeşti să şi eviţi elegant un eventual conflict cu dascălul?Are el sau nu are caracter rezumativ şi nu concluziv?Are.E adevărat că nu transmite nici un fel de informaţie? Nu, nu e adevarăt, transmite chiar mai multă informaţie decât pot unii duce...şi de aia se fac că nu-i înţeleg caracterul rezumativ.] şi care pun tinerii să-şi tundă pletele, să-şi scoată cercelul din ureche şi să (re)-îmbrace uniforma(de parcă ar fi muncitori la benzinărie şi nu intelectuali în devenire!) - aceştia trebuie expuşi la zidul infamiei şi dărâmat zidul peste ei. Elevii de liceu cu adevărat sensibili trebuie ajutaţi să evadeze din nebunia acestui sistem persecutor delirant. Nu ascund de asemenea faptul că multe reviste culturale on-line din România publică, într-un snobism prost-înţeles de ei ca aşa-zis “elitism”, strict pe bază de prietenii, recomandări, simpatii şi interese comeriale şi de advertisement ale revistei respective(deşi se laudă peste tot în gura mare că nu fac aşa…că nu degeaba ziceau vechii greci apropos de ”bătutul cu pumnul în piept” că “butoiul plin nu sună, decât ăla gol”). Mi-am dat seama că-mi trimit textele spre a fi evaluate şi publicate unor oameni cu pregătire mult inferioară mie (care de multe ori am avut surpriza să mă mai şi respingă pe motive şi cu exlicaţii paralele cu orice logică elementară) -aşa că m-am hotărât să ies cu totul din sfera lor de absorpţie…şi să-mi fac propria mea şezătoare-ruptă/ascunsă de politic şi de comercial. Nu blamez comercialul ca s-o fac pe martirul artei - încerc doar să fiu un tip cu bun-simţ.
Seminarul are şi el povestea-i la fel de tristă. Să ne aducem aminte ce însemna el în Grecia Antică…Pe atunci acesta desemna o întâlnire amicală între profesor şi studenţii săi: toţi tinerii aflaţi sub îndrumarea maestrului citeau bibliografia de la cap la coadă din pură pasiune şi încercau să vină cu o intrpretare cât mai originală, cât mai diferită de ceea ce se ştia deja. Cu cât era mai extravagantă (deşi trebuie făcută precizarea că tot timpul părerile acolo erau susţinute cu argumente solide), cu atât mai bine - deoarece se ştia că numai prin îndrăzneală în ceea ce priveşte asimilarea/receptarea textului(numai prin forţarea graniţelor) se poate înainta în cercetare. Pe când azi, seminarul a degenerat într-o afacere de genul că profesorul vine şi verifică pur şi simplu dacă studentul a parcurs bibliografia: îi dă o notă în funcţie de cât de bine e capabil să reproducă nişte concepte (nu-l întreabă nimc nou şi nici nu vrea să audă, nici în ruptul capului, de nimic nou). Şi asta a ajuns să se întâmple pentru că nimeni nu prea mai citeşte nimic pentru seminar - şi nu mai citeşte pentru că tot un nimeni n-a reuşit să-i convingă că au de ce să mai citească ceva, at all. Seminarul e corupt, s-a resematizat atât ca definiţie câ şi ca practică intelectuală şi ca atare îmi permit să-l scot din schemă complet în cadrul acestei reviste.
        Seminarul e asociat cu universitatea, agora cu politica şi cu mişcările sociale, clubul select cu chestii ezoterice şi mafiot-arogante de care n-am considerat niciodată că un om cu adevărat puternic şi sigur pe el ar avea câtuşi de puţin nevoie. Prefer să rămân la un nivel mai „arhaic” al ideilor şi al evaziunilor -dar nu am aici în vedere un regres în arhaism(într-unul cu cuantificări pastorale sau isteric - anti-tehnologice sau mai ştiu eu ce alte mesianisme de tarabă apar azi pe conducta de scurgere a capitalismului târziu) ci un arhaism spre care ne-am întors benevolţi de dragul unei mai bune comunicări cu celălalt...al empatiei şi sincerităţii calde ce nu se pot naşte decât în intimitate, în simpatii reciproce sincere şi în spatele ochiului panopticonic al regulilor sociale. Găsesc vechiul model de socializare prin şezătoare drept cel mai intim(deşi arhaic) parteneriat psiho-somatic în care ideile şi posesorii lor se simt cel mai în largul lor(încălziţi sufleteşte de atmosfera din jur).

Titlul revistei: Europe’s Times and Unknown Waters - un titlu crepuscular, întunecat, puţin sinistru, puţin misterios. Îniţial revista trebuia să se numească Eurohipnoza - cu sensul de “fascinaţie emanată de bătrânul continent”. Problema a fost că sensul de “fascinaţie” ea abia al doilea sens al cuvântului hipnoză, primul fiind cel de “manipulare”( “Stare asemănătoare cu somnul sau cu somnambulismul, provocată artificial prin sugestie, în timpul căreia controlul conştient asupra propriei comportări şi contactul cu realitatea slăbesc, acţiunile celui hipnotizat fiind supuse voinţei hipnotizatorului” -zice DEX-ul). Nu e prea indicat să foloseşti un cuvânt, cu atât mai puţin un titlu, cu sensul lui secundar. Apoi însă ne-a venit în minte o altă “treabă”, una care ar putea foarte bine să includă şi primul sens şi să-l conjuge de minune cu cel de-al doilea: “Ce-ar fi dacă ne-am gândi la noi ca la nişte perverşi hipnotizatori şi la Europa ca la << pacietul >> nostru, care, graţie stării de hipnoză în care l-am băgat, ne va spune toate secretele sale-multe dintre ele cu siguranţă fascinante.” Tactica(mentalitatea) rămâne practic în picioare şi în ceea ce priveşte noul titlu(de aceea am şi menţionat-o), doar că, mi-am adus aminte că sunt totuşi absolvent de Litere şi că am nevoie pentru revista mea de ceva mai special şi de aceea am ales până la urmă ca proiectul de faţă să se intituleze Europe’s Times and Unknown Waters - un titlu întunecat, liric, romantic… à la Edgar Allan Poe(şi inspirat din denumirea albumului “Times and Unknown Waters” al danezilor de la Blazing Eternity).
        Ca să fiu şi mai precis, mi-am schimbat preferinţa pentru titlu de la Eurohipnoza la Europe’s Times and Unknown Waters deoarece, din coincidenţă, s-a întâmplat că am recitit într-o noapte fără somn colecţia de horror stories întitulată “In a Glass Darkly” a lui Sheridan Le Fanu, pe muzică de Blazing Eternity(de la PC-ul uitat deschis lângă biroul meu). Atunci mi-am dat seama că sticla(cea de la fereastră mai precis) conţine sugestii melancolice legate atât de unduiri acvatice(are ceva lichid şi translucid în ea…ca apele adânci şi înşelătoare) şi este şi un ecran spre peisajul de afară(ce înregistrează succesiunea anotimpurilor, trecerea timpului şi îmbătrânirea…CHIAR ANAMNEZA, aş îndrăzni să spun…) Le Fanu se pare că a preluat expresia(“In a Glass Darkly”) de la St.Paul care spunea că “For now we see through a glass darkly” - doar că în loc de “through” el a pus prepoziţia “in”pentru a sublinia mai bine idea că înţelegerea pe care noi o avem (sau credem că o avem) asura realităţii şi a supranaturalului este una crepusculară, confuză şi imperfectă - act pe care Le Fanu îl aseamănă cu privitul prin sticla unui geam…Sticla - această veche ştimă care de fapt e în acelaşi timp o barieră fragilă şi înşelătoare (pe care păsările de multe ori n-o văd şi-şi găsesc moartea ciocnindu-se de ea) dar şi o oglindă parţială, care prin faptul că lasă doar o parte din lumină să treacă în vreme pe cealaltă o reflectă înapoi, ajunge să redea(chipului oglindit în ea…sau, mai bine-zis, semi-oglindit) ce e mai întunecat, mai sinistru şi mai “satanic” în natura umană. Să ne amintim scena din The Turn of the Screw/ O coardă prea întinsă a lui Heny James, când un personaj(guvernanta) îl surprinde pe un altul privndu-l de dincolo de o sticlă (un geam) şi aproape că îngheaţă de spaimă, crezând că se află pironit pe loc de privirea rece (ca sticla…care pare să împrumute acest atribut “termic” privirii de dincolo de ea), venită direct din iad a unei fantome- “His face was close to the glass, yet the effect of this better view was, strangely, only to show me how intense the former had been(...)as if I had been looking at him for years and had known him always(…)his stare into my face, through the glass and across the room, was (…)deep and hard(…)”.
        Ceea ce încercăm noi să facem la această revistă, mergând pe logica de funcţionare a sticlei descriă mai sus se vrea a fi ceea ce criticii literare post-moderne îi place să numească “a play with the canon”(aici se cere de asemenea a fi precizat cu mai multă claritate statutul jocului în postmodernism-acesta nu mai înseamnă „distracţie”, „recreaţie” sau „dezinvoltură exuberantă”[aşa cum e el conotat în mod clasic ]...în postmodernism el dobândeşte o puternică nuanţă deconstructivistă şi ajunge să echivaleze cu un fenomen de instabilitate[care faultează/sabotează siguranţa şi buna funcţionarea a ansamblelor]-mai precis, „jocul” în postmodernism e jocul roţii unei maşini care face ca automobilul respectiv să nu mai funcţioneze aşa cum trebuie şi să devină un mediu foarte nesigur, predispus accidentului): SĂ VEDEM ÎN CANONUL LITERAR ŞI ÎN CONSTELAŢIA LUI DE FORME ŞI ÎNŢELESURI ÎNTREŢESUTE, STICLA UNUI GEAM. Aceasta ar însemna să încercăm să ne jucăm cu geamul respectiv - să valorificăm ambivalenţa creată de sticla lui, pentru a privi atât în faţa, cât şi în spatele mesajului artistic…şi nu în ultimul rând, să profităm şi de şansa de a ne putea vedea pe noi înşine reflectaţi în el, întotdeauna parţial şi imperfect(ca orice mesaj artistic ce refuză se se lase epuizat de vreo interpretare). Geamul poate fi înţeles ca o membrană permeabilă sau semipermeabilă care favorizează o întrepătrundere complexă şi chiar o osmoză cu mediul extern.
Deşi! Tactica(“te uiţi în geam, geamul se uită la tine”) în sine nu e chiar nouă(nu o inventez eu aici) şi a fost chiar aplicată LA PROPRIU în artă: lui Francis Bacon îi plăcea să-şi acopere tablourile cu sticlă deoarece, spunea el, “atunci când oamenii vor privi la tablou, ceea ce vor vedea nu va fi doar tabloul; s-ar putea de fapt vedea pe ei înşişi(privindu-l)”. Te uiţi în geam/sticla tabloului, te vezi cu ochi sticloşi -Sticlă în efracţie în altă Sticlă - şi-ţi dau seama că de fapt eşti un monstru, că de fapt eşti demult aici…în acest joc creativ cu/între oglinzi paralele - numit “viaţă”. Răsfoind ceea ce se cheamă Francis Bacon: Catalogue Raisonné and Documentation(Alley, 1964), am găsit în introducere următoarea remarcă semnată John Rothenstein: “A privi un tablou de Bacon înseamnă a privi într-o oglindă şi a vedea acolo propriile noastre chinuri şi temerile noastre de singurătate, eşec, umilinţă, îmbătrânire, moarte şi alte catastrofe ameninţătoare nenumite. Preferinţa lui declarată de a-şi acoperi tablourile cu sticlă are legătură de asemenea cu sentimentul lui de dependenţă de noroc. Această preferinţă se datorează faptului că sticla separă oarecum tablourile de mediu(exact la fel cum margaretele şi balustradele lui separă subiectul de mediul lui pictural), şi că sticla protejează, dar ceea ce contează cel mai mult în acest caz este credinţa lui că jocul întâmplător al reflecţiilor va creşte valoarea picturilor lui. Mai ales picturile lui albastu închis, l-am auzit observând, câştigă, datorită faptului că-i permit spectatorului să-şi vadă oglindită propria faţă.”
        Personal am şi eu convingerea că acesată oglină parţială, dincolo de faptul că e foarte înşelătoare(şi periculoasă din acest punct de vedere), are meritul de a face mult mai uşoară şi mai naturală trecerea de la proiecţie la introiecţie (de a o fluidiza), sau de la introversiune la extroversiune. De aceea găsesc aplicarea modelului ei în critica şi în receparea literară o condiţie nodală(care se referă la locul de intersecţie a mai multor căi de comunicare) şi principalul paşaport spre lumea magică şi încă nedescoperită a imaginarului şi a creativităţii noastre; areal necircumscris pe care îl purtăm cu toţii în adâncurile creierului nostru saturnic (ce-şi măsoară inspiraţia în secunde cerebrale şi nu fizice).
        Sticla reprezintă de asemenea şi un joc perpetuu cu graniţa, nu doar cu canonul - în sensul că lasă loc la negocieri continue şi la mai multe schimburi cu exteriorul decât orice alt “zid”. Prin natura ei înşelătoare, fluctuantă şi fluidă, sticla are meritul de a face orice clasificări nesigure şi, în ultimul rând, destul de inutile…În termenii criticii literare şi a decriptării mesajelor ascunse în metafore(sau alte figure de stil) acest tip de “literary approach” joacă un rol fundamental şi anticanonic(antidogmatic) deoarece:
A) - Există multe tipuri de abordări şi scheme de interpretare a mesajelor artistice şi filosofice(nu total bune şi nici total greşite), dar o clasificare a lor nu este, în viziunea mea, (prea) necesară, deoarece tot ce fac, în fond şi la urma urmei, aceste scheme şi reţete este o operaţiune de trasare a unor graniţe artificiale care nu există şi nu au cum să exsite(Îmi vine aproape involuntar în minte, ori de câte ori văd scheme[cu liniuţe dedesubt] şi idei încadrate în chenare, scena din Dead Poets’ Society, în care profesorul de engleză, după ce le predă elevilor o astfel de abominaţie, îi îndeamnă să rupă cu ură pagina respectivă din manuale, spunându-le că e o viziune excrementală şi că literatura nu e o reţea de conducte: John Keating-”We’re not laying pipe! We’re talking about poetry.”).
        Ele trădează în mod grobian opera încercând să distrugă prin simplificare socialistă ceea ce autorul s-a chinuit să orneze în delicate şi irepetabile detalii (e ca şi cum ai luat dalta şi ai transforma, ca un Inchizitor psihotic[care nu are capacitatea cerebrală de a înţelege metafora] orice volută într-o linie dreaptă - ca să elimini confuzia şi ca să alungi Diavolul[despre care se spune că sălăşluieşte în detalii]). Nu toate schemele de interpretare sunt rele, unele ajută chiar foarte mult, dar ele trebuie aplicate în funcţie de nevoia sufletească a receptorului şi nu în funcţie de nevoia de tencuială a canonului -numai din pornire naturală se pot naşte idei valoroase şi proaspete (doar aici energia e pură şi vine direct din karma) - în schematismul riguros al canonului te învârţi în cerc vicios ca un orb într-o închisoare cu pereţii de oglindă(care crează iluzia falsă că ai mai mult spaţiu în chiar cutiuţa ta decât ai avea în haosul nesigur de afară - dar de fapt e the same old shit falsificat prin jocuri de [aşa-zisă]“lumină”). Cei care vin cu abordări schematice şi ne învaţă în universităţi postmodernism din tabele şi din diagrame riguroase; cei care atunci când vrem să fim originali ne spun “Băi baiatu’ şi fetiţa…ia mai pune mâna şi citeşte Liiceanu Despre Limită”(iar dacă le spui că ai citit-o şi nu te-a atins pentru că l-ai citit deja prea mult pe Max Stirner [şi că ai ajuns propria ta specie -fără normă, fără lege şi fără model-“Ich bin meine Gattung, bin ohne Norm, ohne Gesetz, ohne Muster”] ca să te mai intereseze teoriile lor literare despre sclavim şi conformism, teorii perfid şi premeditat instrumentate în scopuri pur personale din opera totuşi nevinovată a lui Liiceanu[din care ei au înţeles ce au avut nevoie să înţeleagă] - atunci îţi spun că “literatura nu e pentru tine şi că să te duci în armată”) - aceştia sunt nişte soldăţei perfecţi ai sistemului, roboţi nepătaţi din punct de vedere deontologic sau impostori ce trebuie rejectaţi?! Şi una şi alta. Am şi eu o întrebare pentru ei: cum dracu poţi să vorbeşti despre literatură şi să-mi spui tu mie ce este, ce nu este şi ce ar trebui să fie literatura când tu n-ai fost în stare toată viaţa ta şi n-ai avut curajul să scrii măcar o cărticică de poezii sau de proză?! Cum poţi să-mi vorbeşti mie despre canon când tu n-ai avut niciodată experienţa reală a canonului şi toată viaţa ta ai fost ca un pilot de avion supersonic care a făcut o sută de simulări de zbor(toate perfect executate şi care ştie tot ce se poate şti despre aparatură şi modurile de folosire a ei) dar nici un zbor adevărat!!!(care a făcut muşchi la gambe pe o bicicletă statică de sală dar care nu a coborât în viaţa ei o râpă pe un mountain-bike sălbatic şi incontrolabil ca un taur în arenă) E ca şi cum ai pune un ciung şi un olog să predea atletism la educaţie fizică!!! Ahhh…ştiu… E uşor să faci doar critică şi să-mi desenezi scheme din care eu să învăţ…să faci toate astea la adăpostul călduţ, dar ingrat pentru un filolog adevărat(care se respectă), furnizat de schematismul unor texte în care E UŞOR SĂ NU GREŞEŞTI (tot ce trebuie să faci fiind să respecţi nişte canoane universitare pe cât de riguroase, pe atât de simpliste). Dar dacă vrei să vezi cam cât valorezi cu adevărat - de ce nu-ţi încerci talentul “pe cont propriu”( c’est a dire într-o creaţie literară personală)?! Pentru că eşti un sac de scheme (acru şi răutăcios ca o cutie de pioneze) - perfect moral(ă) din punct de vedere al societăţii dar profound imoral(ă) din punct de vedere artistic şi al esenţei adevărate şi arhetipale a materiei despre care, cică, ştii totul şi în care le dai tinerilor direcţii de dezvoltare!!! Ei bine dragă doamnă profesoară/domn professor - ce încerc eu să fac aici e să răzvrătesc turma împotriva ta, să demasc falsul profet! Şi fac asta deoarece am convingerea că Facultatea de Litere are datoria să “scoată” în primul rând scriitori(care ar trebui să fie adevărata ei carte de vizită), în al doilea rând critici literari şi abia în al treilea rând profesori (ca cele mai de jos şi lipsite de talent producţii ale ei). Doamnă/domnule profesor de literatură nescriitor - eşti un om incompetent, care ucizi creativitatea şi semeni descurajarea în suflete - şi nu cred să existe crimă mai mare decât să inoculezi descurajarea în om.
Nietzsche spunea atât de frumos în Amurgul Idolilor “Ce faci?Cauţi? Ai vrea să te-nzeceşti, să te-nsuteşti? Cauţi adepţi? Caută zerouri.” Ei bine această revistă a fost creată pentru a vă scoate efectiv din poşetă toate aceste zerouri, pentru a le rupe cercul şi a face un 1 din ele. Principiile autoritare ale dumneavoastră şi obsesia pentru „corectitudinea în hârtii”-obsesie apărută în dauna altei obsesii care ar fi trebuit să fi fost mult mai importantă(aceea pentru sinceritate şi originalitate) sunt expresii a ceea ce este cunoscut drept „nihilism etic”. Nihilismul etic este „acel scepticism moral extrem, a neîncrederii în om şi în posibilităţile lui.”(Karl Popper Societatea Deschisă şi Duşmanii Ei, Ed. Humanitas, Bucureşti 1993, traducere de D. Stoianovici p.89) Asta sunteţi dumneavoastră-„duşmanul societăţii deschise.” Tot discursul pe care-l promovaţi cu atâta „patimă şi patos” despre cum trebuie să fie şi cum nu trebuie să fie scriitorul ideal, studentul ideal şi profesorul bun ca opus celui nepotrivit...toate acestea sunt, de fiecare dată şi în mod neîndoielnic, un INFAM AUTOPORTRET pe care vi-l tot faceţi în stilul a ceea ce Gerard Genette a numit autodiagetical - care apare atunci când autorul îşi spune (de fapt) propria-i poveste şi filosofie folosind nişte personaje cu rol mai mult de pretext-personaje care, normal!, îi seamănă şi care-i asigură o tiranică/”tiranică” omniscienţă. Pe mine cel puţin n-aţi reuşit sămă păcăliţi...
Dar cea mai cruntă “realizare” a acestor profesori de literatură nescriitori sunt discipolii lor - aşa cum e şi normal, mai răi şi mai îndârjiţi în căpătuire decât “maeştrii”, mai veninoşi când vine vorba de a-şi apăra scaunul cu dinţii şi penibil de grosolani atunci când e să-şi ascundă parvenitismul(pe care, sincer, nici nu cred că-l mai conştientizează-pentru că sunt nişte hoţi care au ajuns să vadă în meseria lor normalitatea absolută şi adevăratul “way of the world” …aşa că ce, cine şi cu ce să-i mai complexeze?!). Tinerii ciocoi publică prin reviste, prezintă cu pumnul în masă pe la seminarii şi chiar au tupeul să-şi mai şi evalueze colegii(de multe ori de aceeaşi vârstă) care, neavând un “tătic” care să le pună pile, au rămas în faţa “uşii închise.” Dar scriu atât de prost(atunci când îi chinuie talentul) şi zic asemenea bazaconii când intervin la seminarii încât nu-i poţi efectiv lua în serios şi eşti tentat să vezi în proiecţia fabuloasă a prostiei lor ceva aproape experimental(pentru că dacă ai lua în serios situaţia, ar trebui să recunoşti falimentul absolut al universităţii).
Pentru voi revista aceasta nu va fi sticlă oraculară de geam ci sticlă pulveriztă în ochi.
B) - Ce se întâmplă atunci când interpretezi o metaforă într-un mod care nu are nici în clin nici în mânecă cu ceea ce a vrut iniţial autorul să spună prin ea? După părerea mea un lucru nu neapărat greşit şi oarecum şi necesar.
S-ar putea ca autorul să nu se fi gândit la ceea ce te-ai gândit tu atunci când i-ai lecturat frazele, dar asta nu contează. Puterea de seducţie a constructelor literare e singura capabilă să facă diferenţa, iar dacă tu, ca critic, ai reuşit să lansezi idei delicioase şi flamboiante având ca trambulină metafora acelui autor…nu văd care ar putea fi problema lui. Cred că, ceea ce contează este să descopăeri ponderea efectivă a unei creaţii literare direct în “Lebenswelt”(în viaţa şi în lumea trăită); să vezi efectiv şi în timp real cum un act cultural poate face o diferenţă - studiindu-l direct în fenomen(“to see how culture matters”). Nu cred că ideea din spatele unei receptări de text este să cercetezi obsesiv şi psihotic contextul în care a apărut opera, cu scopul destul de neinteresant şi neproductiv de a reface un traseu care a dus la romanul/poezia respectivă şi care oricum nu foloseşte nimănui la mare lucru…şi care mai şi răpeşte creaţiei respective valenţele de universalitate, reancorând-o în mod tiranic(forţat) într-un timp şi un spaţiu care, într-adevăr, poate că au zămislit-o la un moment dat, dar care au fost depăşite şi şi-au pierdut sensul. Consider că datoria criticului postmodern, atunci când întâlneşte o metaforă, nu e aceea s-o explice(adică s-o traducă din română în română în timp ce-i urmăreşte genealogia[contextul ce-a generat-o] cu precizia unui matematician), ci, dimpotrivă, datoria lui este s-o dezvolte pe paliere noi. Trebuie să înaintăm în cercetare, nu să regresăm în istorie. Aceasta e în general şi datoria oricărui cititor faţă de autorul pe care-l citeşte - SĂ FACĂ EL, LA RÂNDUL LUI, CEVA NOU CU CE-I DĂ OMUL RESPECTIV(SCRIITORUL) ÎN CARTEA LUI. A înţelege pur şi simplu e lipsit de nobleţe şi insuficient. Literaturta nu e matematică să înţelegi, să pui semnul egal şi apoi punct. Nu e nici un job la care să vii la oră fixă, să predai mecanic cursuri, să dai directive, să interpretzezi grafice după scheme prestabilite de funcţionare[canonul] şi să pui note. Dacă nu eşti în stare să transmiţi studenţilor dragostea pentru ea (şi n-o poţi transmite dacă n-o ai în tine, şi n-o poţi avea în tine dacă n-o practici tu însuţi “în natură”), trebuie să-ţi iei geamantanul şi să te duci într-o uzină sau altă corporaţie. În litertură(şi în filosofie), metafora (şi întreaga “afacere”) trebuie întotdeauna dusă mai departe…!!! Dacă te opreşti la nivelul la care a ajuns autorul în momentul în care a pus punct cărţii sale, dacă nu îndrăzneşti să încerci să împingi totul într-o direcţie nouă, nu faci practic nimic. Baţi doar acelaşi drum ca şi autorul, doar că într-un mod mult mai meticulous(dar şi mai inestetic, mai sâcâitor, mai obositor, mai dificil şi mai încâlcit), cartografiind toate pietrele de pe drum şi toate vocile ce se aud în jurul tău…dar practic nu faci decât să reformulezi nişte idei exprimate anterior artistic, sub forma unui text critic (mult mai puţin atrăgător)şi să trasezi, aşa cum am spus-o şi mai devreme, tot felul de scheme şi clasificări(adică graniţe ce nu există în realitate şi care merg în contra actului artistic pe care, chipurile, vrei să-l elucidezi, urâţindu-l). Glumind puţin în legătură cu schematismul, zilele trecut am fost la mall, iar la secţiunea dedicată produselor din carne, pe perete era afişată o “superbă” hartă a porcului(tranşat pe rafturi în tot felul de produse gen “ceafă”, “limbă”, “sângerete”, “ficat”) de tip “5-coapsă”; “3-gât” - cifre ce-şi găseau corespondentul pe rafturi şi a căror menire era să-l ajute pe cumpărător să asocieze şi să identifice mai bine produsele din carne (preparate, crude şi semipreparate). Nu pot să mă abţin şi am să fac remarca potrivit căreia criticii literari amatori de chenare, şabloane şi enumerări de trăsături cu liniuţe unele sub altele - îl tranşează efectiv pe scriitorul respectiv, fiecare critic luându-şi partea lui în cadrul acestui proces de îmbucătăţire. Mai specializat spus, se descompun mari întrebări în întrebări mai mici(“mai mici, dar mai operţionale!” spun ei) şi se ignoră faptul că prin această descompunere se pierde sau se măcelăreşte sensul. E o mare păcăleală să crezi că atunci când vei completa lista; când vei reuni, în sfârşit, cele “1111 concepte ale autorului respectiv”; când vei avea complet refăcută “harta porcului” pe perete - vei putea descoperi secretul şi sensul din ceea ce ai tot încercat acolo să analizezi. Sensul nu ţine de o sumă de concepte(fie ea şi exhaustivă); sensul ţine de nişte contingenţe fine, care nu pot fi înţelese “ştiinţific”.

        Totodată, motivul pentru care pedalez atât de tare pe antischematism - un soi de libertate în exprimare şi în interpretare care ar putea fi luată drept solipsism sau chiar hedonism este, de fapt, exact acelaşi invocat şi în cazul ŞEZĂTORII: omul nu trebuie să se maturizeze şi să se instituţionalizeze sentimental înainte de vreme, pentru că dacă face asta pierde contactul cu elemental magic din el (care simbioză exista plenar şi în toată splendoarea ei în copilărie), iar apoi este foarte-foarte greu să restabilească chiar şi cea mai mică legătură cu acesată dimensiune interioară a lui(deoarece profanul a ucis sacrul şi epifania lui va avea întotdeauna o valenţă pornografică înainte de a avea una erotică).
        Omul care se maturizează (intelectual) forţat înainte de vreme, care chiar ajunge să creadă în superioritatea schematimului şi a demonstraţiilor logice în detrimentul frumuseţii per-se a formei exprimării(altfel zis “plăcerea simplă a lecturii” dincolo de toate construcţiile, decontrucţiile şi şablonările) vrea ca totul să fie logic şi uşor reperabil, imaginându-şi că dincolo de “logical” sau “nelogicul” lui nu mai există nimic. De asemenea, foloseşte foarte des cuvântul “normal”- un cuvânt pe care un spirit fin va evita pe cât posibil să-l ia în gură, dându-şi seama că e prea trâns legat de o gândire facilă (obsedată înainte de toate de a pune punct problemei cu care are de-a face şi de a trece la următoarea) şi că derivă etimologic de la “normă”. Este o mare greşeală să crezi despre astfel de oameni că, dacă au început de foarte timpuriu cu rigurozităţi acerbe de tip kantian, şi-ar fi atins maturitatea intelectuală ori că sunt pe “drumul cel bun”. Dincolo de nelipsita aroganţă a celui care “face treabă serioasă”, ei au, dacă aţi observat, în ochi, după o vreme, o privire de animal trădat şi hăituit de viaţă…de fiinţă jefuită(de sacru, de eros) şi violată. Sunt practic asemeni copiilor/adolescenţilor care “sar în pat” prea devreme(pe la 12-13 ani) şi care prin acest act sexual prematur îşi avariază tragic psihicul. La început vor fi mândri de precocitatera lor dar ulterior, din chiar inima acestei păci sufleteşti va creşte o plantă carnivoră…undeva în spatele acestei suficienţe începe o luptă pe viaţă şi pe moarte. La fel ca şi în cazul “logicienilor” sus-amintiţi, e o mare greşeală să se creadă despre ei că, prin această dezvoltare înainte de vreme şi-ar fi atins maturitatea sexuală(respectiv intelectuală-în cazul primilor). Dimpotrivă! Ei se simt trădaţi, în străfundurilre lor ştiu că victoria a fost doar aparentă şi că, pentru acest mic câştig au pierdut ceva mult mai important şi mai sfânt. Totul a fost prea uşor, vulgar de simplu - maturitatea sexuală trebuia să includă rătăciri angoasante, renunţări dureroase, clipe otrăvitoare de dorinţă castrată, dragoste la prima vedere şi obsesie bolnăviciosă pentru o persoană - obsesie materializată în căutări disperate de căi pentru a pune în practică toate fantasmele inconştiente şi conştiente despre sex şi adoraţie castă. Dacă aceste etape de modelare au fost sărite, tot ce rămâne este un gol interior hidos ca gura iadului iar copilul/adolescentul ce şi-a început în acest mod viaţa sexuală, după primii ani( după ce instinctul şi excitaţia se calmează), îşi dă seama de drama lui şi, încet dar sigur, începe să manifeste dispreţ pentru sexul ca atare(ca să nu mai vorbim de iubire pe care o neagă total şi nu şi-o mai poate efectiv nici măcar imagina) şi să devină veninos şi irecuperabil cinic(nu vorbesc despre cinismul ca extravganţă artistică, ci de cinismul patologic, venit din disperare şi din putrezire interioară a corpului încă viu). La fel şi intelectualul care a sacrificat prematur plăcerea lecturii în favoare logicii şi a aroganţei dogmatismului riguros - începe să dispreţuiscă creaţia artistică şi chiar viaţa în sine(despre care crede că e o colecţie de scheme şi de premeditat sau!, nu e deloc! )… nu mai crede în exuberanţă, în spontneiate, sau în magie.
        Am avut tot timpul o problemă cu adjectivul “drept” şi cu substantivul lui aferent - “dreptate”. În vremurile antice, când se considera că anotimpurile pe Pământ şi planetele în univers se desfăsoară ordonat graţie unei porunci stricte a zeului creator, adjectivul “drept” şi substantivul “dreptate” însemnau, la propriu - “obicei neschimbător ce călăuzeşte viaţa oamenilor şi care merge întotdeauna în linie dreaptă(fiind neschimbător).” Ca orice ideologie, aceasta a murit, însă a supravieţuit sub formă de mentalitate. Chiar şi azi, la nivel inconştient, oamenii tind să vadă în tot ce e curbat, deviat, spiralat, încâlcit (a se observa că toate acestea incumbă ideea de creativitate şi de manifestare a artisticului din om pe cele mai nebănuite/greu anticipabile paliere) - “nedreptul”, injustul, incorectul. E timpul să depăşim acestă viziune a lumii în alb şi negru şi să ne îndreptăm energiile spre construirea unei viziuni sinoptice - dar să facem asta cu conştiiţa perfect lucidă că nu vom ajunge la ea niciodată şi că, în mod paradoxal, din chiar această imposibilitate vine tot farmecul şi toată frumuseţea vieţii noastre.
        Cam asta e filosofia revistei…
Europe’s Times and Unknown Waters va merge foarte mult pe confruntarea diferitelor tipuri de literatură(ceea ce în universităţi se numeşte “literatură comparată”), promovând permanent o viziune comparativă asupra modelelor literare(dar şi filosofice şi sociologice şi a tuturor celorlalte care vor mai intra în paginile ei). Sunt un mare adept al acestui tip de abordare deoarece cred despre ea că ţine de o conţinere care nu este răzbunătoare, nu este vindicativă, ci îşi are propria putere.
        De asemenea, proiectul va include şi publicarea, sper eu, a foarte multe texte despre America şi alte zone ale globului. Şi atunci ne va întreba lumea de ce acest titlu…parcă-i aud - “de ce atâta Eurocentrism”? Foarte simplu, pentru că, chiar dacă vorbim despre prozatori şi filosofi americani, o vom face, în mod absolut inevitabil zic eu, dintr-o perspectivă iremediabil europeană. Poate oricine să facă un experiment şi să vadă că receptarea americană a lui Jack Kerouac e mult diferită de aceea pe care o primeşte autorul pe continentul nostru. Aşa că titlul revistei rămâne în picioare, indiferent de originea europeană sau non-europeană a autorului discutat.
        Nu ne putem aştepta ca un om obişnuit să aibă mai mult decât o idee vagă despre moşteniea culturală a lumii, fiind necesară o muncă îndelungată chiar şi doar pentru a căpăta o idee despre existenţa ei. De aceea, “noi trebuie să învăţăm să încetăm să căutăm cetăţeanul mondial şi să fim mulţumiţi dacă găsim din când în când persoane a căror unitate socială se extinde dincolo de versiunea locală a societăţii, sau dincolo de naţionalism, sau dincolo de limitele unui cult religios. De fapt trebuie să acceptăm faptul că persoanele sănătoase din punct de vedere psihiatric depind în ceea ce priveşte sănătatea lor şi desăvârşirea personală de loialitatea faţă de o arie delimitată a societăţii, poate cluibul local de popice.”(D.W. Winnicott, Joc şi Realitate, Editura Trei, Bucureşti, 2006, traducere de Ioana Lazărp.199)
Sub stindardul metaforei “clubului local de popice”, acest proiect cultural se doreşte a fi, de asemenea, un element coagulant în cadrul unui social foarte confuz; un element care să încerce să asigure sănătatea mentală unor indivizi ce au şi trebuie să aibă nevoie să interacţioneze în cadrul unui grup care să le împărtăşească valorile(sau măcar ideea generală din spatele acestor valori). Nu ştiu dacă o “familie” n-ar fi un pic cam prea mult spus…Personal, cuvântul “familie” îmi sună foarte marxist(“celula de bază a societăţii” etc - nu ascund deloc faptul că îl învinuiesc pe Marx pentru divorţul filosofiei de literatură) şi politizat, motiv pentru care voi privi această revistă mai mult ca pe o extensie a ideii de familie ca şi o eliberare(simultană cu extensia) din modelele familiale stabilite. Însă, “la pachet” cu acesată observaţie, mai avem şi datoria de a fi obiectivi, de a privi la polul opus al ideii de familie şi de a recunoaşte şi adevărul potrivit căruia nu de puţine ori interesul personal şi izolaţionismul sunt cele care dau o privire mai pătrunzătoare şi mai pasionată. Nu trebuie blamată nici familia şi nici egolatria, trebuie făcut loc egolatrului în sânul familiei, în spiritul a ceea ce se numeşte “unitate în diversitate.”
        Ca o ultimă reamarcă, ţin să precizez faptul că acesată revistă poate fi văzută şi ca un omagiu personal adus marelui geniu al tuturor timpurilor şi părintelui indiscutabil al literaturii înţeleasă, ca să-i citez compatriotul, ca “invitation au voyage” - Jules Verne. În ceea ce mă priveşte, de la el început totul…Prima carte i-am citit-o în clasa a doua, iar într-a patra îi cam epuizasem deja bibliografia. Încă după primele cărţi, am înţeles că asta mi-e menirea şi rostul în viaţă…să trăiresc în orizontul fantasmatic unor proiecte literare(dar cu un puternic substrat filosofic…tectonic aş spune chiar) de genul celor orchestrate de el. Nu sunt de acord cu ceea ce spunea Einstein despre geniul(că e”1% inspiraţie şi 99% transpiraţie”); cred că geniul ţine de o procesualitate mult mai complexă şi care implică o capacitate de sinteză supersonică: VIZIUNEA. E genial doar vizionarul - omul care are puterea să se concentreze asupra unui moment din viaţa lui şi a comunităţii sale şi să găsescă o cărare viabilă prin negura timpului…o negură abrazivă apăsată în jos, peste noi, de nori grei şi satanici.

Reproducerea materialelor din această revistă sau a unor fragmente de materiale este permisă numai cu condiţia precizării sursei.